Tulburările de ritm și fluență de cele mai multe ori , unii autori le reduc la o

sin- gură formă, la bîlbîială, iar toate celelalte sunt subsumate și interpretate prin
prisma acesteia. Din păcate, se strecoară o eroare în folosirea conceptelor. De ce?
Pentru că prima etichetă o include pe cea de-a doua.
În realitate, bîlbîiala (denumită și „balbism”, după alții „batarism”) este forma do-
minantă și mai cuprinzătoare în cadrul acestor tulburări. Ea este și cea mai studia-
tă și cunoscută, deși este departe de a fi pe deplin elucidată, mai cu seamă sub ra-
portul mecanismelor psihofiziologice de producere și al metodologiei cu caracter
terapeutic.
De fapt, tulburările de ritm și fluență sunt dificultățile de vorbire clară, ce nu per-
mit interlocutorului o bună înțelegere a mesajului transmis. Deoarece aceste difi-
cultăți se pot manifesta în diferite maniere, majoritatea specialiștilor le-au clasifi-
cat în:
I)Bîlbîială
II)Logoneuroză
III)Tahilalie
IV)Bradilalie
V)Aftongie
VI)Tulburări pe bază de coree (tulburările coreice)
VII)Tumultus sermonis
------------------------------------------------------------
VIII) Disfemia și altele .........
_________________________________________________________________
Bîlbîiala este una din cele mai cunoscute tulburări (povestea lui Demostene care
s-a „vindecat” de bîlbîială prin întroducerea unor pietricele în gură).
Bîlbîiala este o tulburare de vorbire de origine centrală functională, favorizată de
o stare de receptivitate patologică a regiunilor care participă la realizarea vorbirii
(I. Mitiuc 1996). Se refera la tulburari spastice de vorbire în care sunt afectate flu-
ența și ritmul vorbirii și afectează grav înțelegerea celor ce ascultă discursul per-
soanei afectate de o astfel de tulburare. Inerent duce la apariția unor efecte nega-
tive în sfera personalității (stima de sine scăzută, teamă, fobie, diminuarea abilită-
ților sociale etc). Sunt mai grave decît tulburările de pronunție, nu numai prin
formele de manifestare, ci și prin efectele negative pe care le au asupra comporta-
mentului și personalității persoanei. Preocupările față de aceste tulburări au fost
întinse de-a lungul timpului - prin explicația științifică, prin evidențierea simpto-
matologiei și etiologiei, dar concepția cu privire la terapia complexă în corectarea
ei a fost posibilă abia în secolul trecut (anii 20-21).
Bîlbîiala constituie una din cele mai grave tulburări de limbaj atît prin modul de
manifestare, de expresie a vorbirii, cît și prin impactul ce îl are asupra logopatului,
trăind în raport cu aceasta o adevărată dramă, un stres și o teamă continuă față
de vorbire și față de efectele, mai ales negative, produse asupra auditorului.
Bîlbîiala poate apărea de la vîrsta de 2-5 ani... dar poate să se instaleze la oricare
dintre vîrstele omului, însă raportată la celelalte tulburări ale limbajului are o frec-
vență mai redusă. În schimb, se prezintă ca o tulburare gravă și care are tendința
să se agraveze în timp, pe măsura înaintării subiectului în vîrstă.
Deși bîlbîiala este forma fundamentală în cadrul tulburărilor de ritm și fluență, se
constată existența și a altor categorii de dificultăți ce afectează ritmul și fluența
vorbirii și care au multe elemente comune, așa cum altele sunt specifice fiecărei
forme și sunt cuprinse în sintagma tulburări asemănătoare bîlbîielii. Ele
prezintă, în mare măsură, o etiologie comună bîlbîielii, și multe din
simptomatologia lor ver-bală conține elemente pe care le întîlnim și la bîlbîială. Pe
de altă parte, în formele grave de bîlbîială apar frecvent, în plan secundar, o serie
de caracteristici ce le sunt specifice tulburărilor asemănătoare bîlbîielii.
Bîlbîiala se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul și la
mijlocul cuvîntului, cu pauze între acestea sau prin repetarea cuvintelor (clonică)
ori prin apariția spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator (tonică) și care îm-
piedică desfășurarea vorbirii cursive și ritmice. Cînd se manifestă atît prin prima,
cît și prin a doua, ea se numește mixtă sau clonotonică și, respectiv, tonoclonică,
în funcție de aspectul care predomină. Repetarea silabelor se produce, în primul
rînd, pentru cele care necesită un efort mai mare în emisie („pl”, „bl”, „cr”, „sî”)
sau pentru sunetele ce apar mai tîrziu în ontogeneză și sunt mai puțin consolidate
(„r”, „s”, „ș”, „z”). La unii logopați-bîlbîiți apar sunete sau silabe parazitare inter-
calate în vorbire, producînd un efect dezagreabil. În cazul adulților și adolescenți-
lor se pot observa prezența unor șiretlicuri prin folosirea pauzelor exagerate în
vorbire, creînd impresia că se gîndesc la ceea ce spun, în realitate, se feresc de cu-
vintele „critice” și caută altele, cu care să fie înlocuite. Spasmele de la nivelul apa-
ratului fonoarticulator sunt însoțite de mișcări ușoare ale buzelor, grimase, încor-
dări ale feței și chiar ale întregului corp, gesticulări de prisos sau , dimpotrivă, de o
rigiditate exagerată, de o inhibiție a întregului organism, și una și alta își pun am-
prenta negativă asupra vorbirii. Indiferent de forma bîlbîielii, apar o serie de reac-
ții secundare ca efect al încordării și suprasolicitării nervoase (schimbarea culorii
feței, transpirația, tulburările de somn, agitația și nervozitatea, respirația devine
scurtă și întreruptă, se vorbește în timpul inspirului, ceea ce complică și mai mult
situația. Formele cele mai grave se dezvoltă la adulți și la adolescenți. Cel mai des
apare la vîrsta de 3-5 ani și de obicei, poate fi considerată fiziologică, în lipsa unor
factori favorizanți care să o mențină și s-o consolideze. Cînd persistă și în perioada
preșcolară, constituie un semnal de alarmă pentru că are tendința de a se croniza.
Din grupa tulburǎrilor de ritm și fluență la vîrsta şcolarǎ cel mai des se
întîlnește bîlbîiala. Cum am spus mai sus aceasta se manifestǎ prin repetarea unui
sunet sau a unei silabe, printr-o tensiune vocală – datǎ de anticiparea momentului
blocajului, prin tulburǎri respiratorii intermitente, prin tulburǎri de fonaţie – care
conduc la o voce lipsitǎ de ritm şi modulare, prin pauze mari realizate înainte de a
vorbi sau chiar refuzul comunicǎrii. În planul psihicului, aceşti şcolari devin
nervoşi, neliniştiţi, irascibili. Vorbim în acest caz de logoneurozǎ, cînd bîlbîiala
este conşti-entizatǎ şi este trǎitǎ ca atare în planul personalitǎţii. Deşi nu se
cunosc exact co-relaţiile dintre bîlbîialǎ şi particularitǎţile stǎrilor afective, este
cert cǎ modificǎrile neurovegetative existente în emoţiile puternice inhibǎ
producerea comunicǎrii. Modul de a reacţiona este diferit la fiecare logopat, în
funcţie de experienţa per-sonalǎ. Un rol important îl au adulţii din anturajul
micului şcolar, a cǎror atitudine poate (sau nu) contribui la succesul terapiei
logopedice. Încǎ de timpuriu aceşti co-pii pot deveni neîncrezǎtori şi retraşi. Odatǎ
cu vîrsta apar şi se accentueazǎ com-plexe care se reflectǎ asupra întregii
personalitǎţi. Manifestǎrile în plan psihocom-portamental sunt de tipul
izbucnirilor neurotice şi regresiei la conduite infantile: suptul degetului, ticuri,
instabilitate psihomotorie, anorexie, enurezis. Bîlbîiala influenţeazǎ
mult și citit - scrisul. Citirea nu este cursivǎ, logicǎ, pierzînd astfel posibilitatea
înţelegerii sensului celor citite. Cele mai mari greutǎţi se obser-vǎ la textele
necunoscute, situaţii în care se poate accentua tensiunea nervoasǎ. În scriere apar
omisiuni de grafeme, în special silabele finale, inversǎri, înlocuiri sau omisiuni de
cuvinte, nerespectarea semnelor de punctuaţie sau a caligrafiei etc. Cele
specificate pînǎ acum reprezintǎ o parte a tulburǎrilor de limbaj care pot apa-re şi
se pot manifesta la vîrsta şcolarǎ.
Specificul limbajului la copilul cu dificultăţi de învăţare sunt bazate exclusiv pe
definirea acestei disabilitǎţi în funcţie de un singur factor, inteligenţa, și sunt
înlo-cuite cu alte perspective ce privesc retardul mintal sub aspect clinic,
comporta-mental, social şi al responsabilitǎţii personale şi sociale. În esenţǎ,
elementele principale ale handicapului mintal sunt urmǎtoarele: ei indicǎ prin
gesturi un rǎs-puns la întrebarea interlocutorului. Unii copii au expresii faciale
inadecvate: rîs ne-diferenţiat, priviri „în gol”, ticuri faciale etc. Comunicarea
gestualǎ îndeplineşte funcţii diferite, ea avînd rol de susţinere (în cazul deficienţei
mintale uşoare, mai ales), sau rol de suplinire şi completare a comunicǎrii verbale.
Gesturile sunt doar repetate şi nu sunt însoţite de vorbire (în majoritatea
situaţiilor). Un exemplu ca-racteristic pentru inadecvarea utilizǎrii comunicǎrii
nonverbale îl constatǎm în ca-zul elevului cu handicap mintal instituţionalizat (din
centrul de plasament). Se ob-servǎ la aceşti copii tendinţa persistentǎ de evitare a
comunicǎrii verbale, stǎri de apatie sau, dimpotrivǎ, de agresivitate, mişcǎri mai
distante, rigiditate corporalǎ tulburărilor respective.

Logoneuroza este strîns legată de bîlbîială atît prin natura, cît și prin forma ei.
Din punct de vedere simptomatologic ele sunt foarte asemanatoare, dar de cele
mai multe ori logoneuroza este mai accentuata decît balbâiala, care apoi se poate
transforma în logoneuroză, în urma apariției unui fond neurotic, ca urmare a con-
știentizării handicapului și a trăirii acestuia ca pe o dramă, ca un moment de frus-
trare a posibilităților pe care le are logopatul-bîlbîit. Dacă bîlbîiala este un feno-
men mai mult de repetare a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor, atunci logoneu-
roza presupune și modificarea atitudinii față de vorbire, și a modului cum este tră-
ită dificultatea respectivă prin prezența grimaselor, spasmelor, a încordării și a
an-xietății, determinate de teama de a greși în timpul vorbirii. La persoanele
nevro-zate (neurotice), factorii nocivi (traumele psihice, stresurile) pot provoca
direct lo-goneuroza. Apariția atît a bîlbîielii, cît și a logoneurozei, depinde de
starea psiho-fiziologică a individului, de felul cum trăiește în plan psihic
handicapul.
Printre cele mai frecvente cauze ce provoacă bîlbîiala se numără: imitarea de că-
tre copiii mici a unor persoane adulte sau a unor copii ce au un asemenea handi-
cap; învățarea uneia sau a două limbi străine (bilingvismul) înainte de formarea
deprinderilor de limbă maternă, fapt ce determină o supraîncordare nervoasă,
deoarece apar dificultăți în alegerea cuvintelor potrivite pentru a-și exprima ideia
dorită. Traumele psihice, stresurile determinate de emoții-șoc, sperieturi, spaime,
deprimare afectivă, impresia de frustrare, de nedreptate etc; tulburări ale respira-
ției, manifestate prin apariția spasmelor respiratorii sau a încercărilor de vorbire
în timpul inspirului și nu a expirului, așa cum este normal. Factori de natură
eridita-ră, în care sunt implicați, în special, sunt cei ce provin pe linie paternă. În
același context etiologic al bîlbîielii și logoneurozei se înscrie și stîngăcia sau
fenomenele de contrariere a stîngăciei, care pot sta la baza și altor handicapuri de
limbaj: dislalia, disgrafia, dislexia, tahilalia, bradilalia, tumultus sermonis. Acest
fapt îl putem explica prin aceea , că în producerea proceselor psihice, între cele
două emisfere cerebrale se stabilesc raporturi de subordonare, una se manifestă
ca dominantă, alta ca subordonată. Astfel, există funcții puternic lateralizate, cum
sunt limbajul, percepția muzicii, operațiile motorii (locomoția și manipularea
obiectelor) și funcții slab lateralizate, ca percepția vizuală, operațiile mintale (a-
naliza, sinteza, calculul), atenția, procesele afective (E. Verza, P. Golu).
Limbajul ca funcție puternic lateralizată, se realizează în una din cele două emis-
fere: dreaptă la stîngaci și stîngă la dreptaci. Cercetările spun că, pentru consti-
tuirea limbajului oral și scris, dominanta emisferei stîngi prezintă o mai mare în-
semnătate. Deci, lateralizarea cerebrală dreaptă, specifică stîngacilor, implică
dificultăți de ordin funcțional și care pot duce la apariția unor handicapuri de
limbaj. Logopedia confirmă ideea și dacă e să ne referim la copiii stîngaci, vom
constata că la aceștea apar mai frecvent nu numai întîrzieri în dezvoltarea lim-
bajului, dar și unele handicapuri de motricitate.
S-a constatat că bîlbîiala este și ea favorizată de lateralitatea stîngă, dar
totodată denotă caracterul tranzitoriu al stîngăciei. Și odată cu consolidarea
dominației emisferei stîngi, prin trecerea copilului de la folosirea mîinii stîngi la
cea dreaptă, bîlbîiala se ameliorează și se poate corecta mai ușor. O asemenea
trecere trebuie făcută treptat, lent, fără forțarea timpului. Dar cel mai corect este
ca subiectul să nu fie constrîns să folsească mîna dreaptă și să-și poată desfășura
activitatea cu mîna preferată.
Celelalte deficiențe de ritm și fluență ale vorbirii pot exista ca sindrom separat,
dar și ca simptom al bîlbîielii.

Tahilalia (,, tachys" - rapid, ,,lalein" - vorbire) este o vorbire extrem de

accelerată , cu un debit mare de cuvinte pe unitate de timp, afectînd evident rit-
mul verbal. Apare mai frecvent la persoanele cu instabilitate nervoasă, cu hiper-
excitabilitate. În cazul vorbirii tahilalice tulburarile lexico-gramaticale sunt reduse,
cu exceptia formelor grave.

Bradilalia (,,bradys" - încet, ,,lalein"- a vorbi) este opusul tahilaliei și se

manifestă printr-o vorbire anormal, exagerat de lentă, rară, încetinită, în care in-
tervalele dintre enunțurile de cuvinte și propoziții sunt atît de mari, încît devin su-
părătoare, greu de urmărit atît pentru vorbitor, cît și pentru ascultător. Cu exage-
rări maxime ale acestor caracteristici se manifestă în handicapurile accentuate de
intelect sau în cazurile de dominare excesivă a inhibiției etc .............
Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronuntia sunetelor este
neclara, confuza, iar articularea incompleta.
 Tumultus sermonis – un termen popular al gîngăvelii sau bolboroseală, ca-
re și ea se caracterizează prin perturbarea fluenței vorbirii. Deși predomină un
ritm precipitat, alert în desfășurarea vorbirii, el este întrerupt de monotonie și de
repetarea unor sunete și cuvinte, deformări de cuvinte ca urmare a omisiunilor, in-
versiunilor și asimilărilor de silabe și cuvinte. Vorbirea are un efect de ecou. Dese-
ori se pot constata asocieri între tumultus sermonius și tulburările de articulație
(dislalie); retardul verbal; tonalitate și intensitate inconstante ale vocii, toate
imprimînd un caracter dezagreabil vorbirii.
Persoanele afectate de tumultus sermonius nu sunt conștiente de deficiențele ce
le au, dar pot deveni sensibile la acestea în funcție de atitudinea celor din jur, și
atunci controlul expresiei verbale și a mimico-gesticulației devine exagerat.

Aftongia se manifestă prin dificultăți majore la nvelul articulării sunetelor în care

se găsesc fenomene tipice dislaliei, începînd cu deformarea și emiterea neclară,
pî- nă la omisiuni, inversiuni, adăugări .... manifestate în paralel cu tulburarea
ritmici-tății vorbirii, a cursivității și fluenței acesteia. Simptomatic în mușchii limbii
se pro-duce un spasm tonic, de lungă durată, și deoarece însoțește de cele mai
multe ori bîlbîiala, se și constituie o tulburare de vorbire asemănătoare bîlbîielii.
Deoarece a fost observată mai ales la bîlbîiți, este apreciată ca fiind un simptom
al bîlbîielii, dar poate apărea și în afara acestei tulburări.

Tulburările coreice (tic, boli ale creierului mic) sunt manifestate prin ticuri
nervoase sau coreice ale mușchilor aparatului fonoarticulator de lungă durată, ale
fizionomiei, ce se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. La acestea se mai
adaogă și obișnuințe dobîndite în copilărie, prin imitare sau prin perceperea unei
situații conflictuale la care se adaogă o ieșire eficace.
Concluzie: în toate tulburările asemănătoare bîlbîielii se remarcă, ca factor co-
mun, dificultatea de a vorbi fluent și de a realiza o comunicare verbală normală,
coerentă, și care să atingă în întregime valențele ei complexe.
Disfemia este o diminuare a capacității verbale cu caracter permanent sau epi-
sodic (în funcție de gravitatea acesteia) în care sunt afectate fluiditatea, cursivita-
tea și articularea cuvintelor, fără ca subiectul să fie întotdeauna conștient de aces-
te dificultăți și să poată face un efort voluntar pe măsura necesității asigurării vor-
birii corecte. Ținînd seama de simptomatologia specifică, disfemia poate fi:
deschi-să; închisă; clono-tonică.
 TERAPIA COMPORTAMENTALĂ ŞI COGNITIVĂ A TULBURĂRILOR DE RITM și
FLUENȚĂ
Terapia cognitiv-comportamentală ajută la identificarea factorilor ce contribuie la
apariţia şi menţinererea balbismului.
Balbismul afectează 1% din populaţia planetei. În 75% dintre cazuri apare înain-
tea vîrstei de 3 ani şi jumătate, adică în acea perioadă fragilă în care se constituie
limbajul. Se mai poate manifesta la debutul şcolarităţii sau la debutul adolescen-
ţei. Cînd balbismul apare la adulţi, apare, în general, ca urmare a unor traumatis-
me sau accidente cerebrale. În copilarie, 5% dintre toți copii sunt afectaţi (o fată
la trei băieţi).
Cei mai importanţi factori etiologici:
• factorii genetici (prezintă un risc mai mare persoanele în ale căror familii există
această afecţiune);
• factorii psihologici (traume, suferinţe, hiperactivitatea, trăsături de personali-
tate precum perfecţionism, emotivitate);
• factorii de mediu (presiuni, reproşuri, exigenţe);
• evenimente de viaţă;
• factorii lingvistici (bilingvism, întârziere în vorbire, dislalie, deglutiţie atipică,
alte motive ca vorbirea să devină sursă de tensiune).
Simptomele balbismului sunt clasificate în:
• primare (repetări de silabe, cuvinte, prelungiri de sunete, pauze, blocaje etc.);
• secundare (comportamente de anticipare anxioasă);
• tulburări asociate (de tonus, respiratorii);
• tulburări psiho-fiziologice (înroşire, paloare, transpiraţie, tremor);
• tulburări de comportament non-verbal (gestică sărăcăcioasă sau absentă, evi-
tarea contactului vizual etc).
Terapia cognitiv-comportamentală a apărut in anii ’70, în baza unui model care
studiază fenomenele sociale de învăţare plecînd de la interacţiunea individ-sistem
său de gîndire-mediul înconjurător ( Bandura ’76).
Terapia cognitivă şi comportamentală a fost iniţial utilizată cu succes în tratarea
fobiilor. Ulterior, cîmpul ei de aplicare s-a extins şi la alte patologii. R. Landouceur
a fost printre primii care au experimentat cu succes această nouă cale în reeduca-
rea balbismului la copii şi adulţi. O etapă extrem de importantă în cadrul acestei
terapii, o constituie analiza funcţională care constă în determinarea cu precizie a
factorilor declanşatori şi a celor de menţinere. În acest scop, J. Cotraux a pus la
punct o grilă de analiză, numită grila SECCA.
Principalele metode terapeutice ale terapiei cognitiv-comportamentale:
1. Tehnicile de expunere (desensibilizarea sistematică in vitro şi in vivo).
2. Întărirea şi eliminarea, de ex., admonestarea copilului (formă de întărire nega-
tivă) în momentul în care se bîlbîie, atrage după sine o teamă care riscă să agra-
veze bîlbîiala. In mod contrar, o reacţie de aprobare (formă de întărire pozitivă) în
faţa unei conduite bune, face pe copil să repete acea conduită. Un comportament
neurmat de întărire, se va stinge de la sine (eliminare).
3. Afirmarea sinelui. Cei mai multi indivizi afectaţi de balbism, suferă de anxietate
socială. Dificultăţile lor de vorbire se accentuează în circumstanţe sociale. De ace-
ea o afirmare a sinelui iar permite să acţioneze mai bine în interesul său, fără
anxi-etăţi exagerate. Dintre toate tehnicile, jocul de rol constituie poate cel mai
util şi eficient mijloc de antrenare a abilităţilor sociale (la ghişeu, apel telefonic,
interviu de angajare etc.) cît şi pentru situaţii-problemă.
4. Stabilirea sarcinilor de lucru. Sarcinile de lucru din afara şedinţelor se stabilesc
cu regularitate pentru ca achiziţiile să fie transpuse în realitate, consolidate şi ge-
neralizate. Toate sarcinile sunt discutate şi acceptate în cadrul şedinţelor, pentru
eliminarea eşecului.
Terapia individuală se poate “plafona” fie pentru că pacienţii vorbesc relativ flu-
ent cu terapeutul, dar suferă de lipsă de fluenţă de îndată ce se găsesc în exterior,
fie este incapabil să transfere în societate achiziţiile dobîndite, fie pentru că afec-
ţiunea este atît de gravă, încît în şedinţele individuale nu s-a produs acel “declic”
hotărîtor.
Terapia de grup foloseşte tehnici practicate în şedinţele de reeducare logopedică
clasică la care se adaugă tehnici folosite de terapia cognitiv-comportamentală în
grupurile de afirmare a sinelui destinate pacienţilor care prezintă fobie socială.
Terapia cognitivă şi comportamentală foarte adaptată celor cu balbism, deoare-
ce ea oferă un cadru liniştitor şi motivant. Obiectivele acestei terapii sunt clare,
discutate şi acceptate de către pacient iar acesta se simte inclus în realitatea sa
putînd să-şi însuşească mai bine reeducarea. Evaluările şi măsurătorile frecvente
permit să se insiste pe progres.
TERAPIA BÎLBÎIELII
Terapia bîlbîielii este foarte complexa, se bazeaza pe exercitii combinate cu psiho-
terapie- ansamblul mijloacelor de recăpătare a încrederii în sine.
Bîlbîială forma primara. În fazele incipiente ale bîlbîielii se folosesc mijloace de
terapie în care se are în vedere formarea vorbirii corecte, evitînd constientizarea
tulburării. Mijloacele de terapie se bazează pe abaterea atenției de la dificultate
spre conținutul si elementele estetice ale comunicarii.
Terapia este indirectă - logopedul dă indicații asupra felului cum trebuie tratat
acasă și la grădiniță/școală. Bîlbîiala poate fi înlăturată cu adoptarea unor măsuri
educative astfel:
a) Reducerea intensității factorilor conflictuali ce întrețin bîlbîiala și crearea
condițiilor favorabile;
b) Călirea psihofiziologică pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanți;
c) Exersarea vorbirii fluente cu întreținerea situațiilor ce stimulează siguranța și
dorința de comunicare.
Logopedul trebuie sa cunoasca modul de manifestare al bîlbîielii, comportamentul
copilului în familie și la grădiniță/școală. În familie psihoterapia urmărește:
- Eliminarea conflictelor și a stărilor nervoase;
- Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influențarea copilului prin jocuri
care dezvoltă curajul, evitînd jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzică fără
a se exagera evitîndu-se genurile de muzică care stîrnesc agresivitatea;
- Calirea psihofizică- program de viață, cu asigurarea orelor de somn liniștit, evita-
rea stărilor de agitație înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate,
excursii, activitați sportive.
- Exersarea vorbirii fluente fără a i se atrage atenția, prin conversații cu propoziții
simple, conținut accesibil, mișcări bine conturate, evitîndu-se tonul ridicat, între-
bari bruște.
- Atunci cînd copilul întîmpină dificultăți, părinții trebuie "sa-i ia cuvîntul din gu-
ra".
- Nu trebuie forțat să pronunțe propoziții la care s-a tulburat pentru că este făcut
atent inutil.
- Utilizarea poveștilor, a cărților ilustrate, îmbogățind astfel vocabularul copilului.
Psihoterapia bîlbîielii în formă primară
- În gradiniță/școală copilul trebuie inclus într-o colectivitate normală, în activități
unde sunt implicați toți copii/elevii.
- Relații armonioase între educatoare/învățătoare și copil/elev, pentru ca el să-și
exprime părerile și cerințele. Ea (învățătoarea/educatoarea) trebuie să sesizeze
situațiile care provoacă tulburări. Să fie solicitați cu multa prudență în comunică-
rile ce produc stări tensionate, suprasolicitatoare.
-Evitarea stărilor conflictuale, a observațiilor, a întrebărilor adresate în mod brusc,
a situațiilor de comunicare în stare de oboseală intelectuală sau fizică.
- Menținerea situațiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta,
implicarea în activități de modelaj, desen - în zilele în care se bîlbîie, expunerea
rezultatelor, să fie lăudat, implicat în activități de dans și cîntec în cor.
-Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trăirea sentimentelor
personajului respectiv astfel încît să-și învingă timiditatea.
-Să i se atribuie sarcini de răspundere adaptate.
-Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupă, exerciții de gimnastică, de respirație
în grup.
-Exersarea vorbirii fluente prin propoziții scurte cu modificarea accentului și cu
lungirea vocalelor.
Bîlbîială forma secundară
Copilul trebuie învățat să-și controleze singur blocajele. Terapia se face în
cabinete logopedice. Procedeul se bazează pe psihoterapie, pe restabilirea
ritmului respira-tor și restabilirea fluenței verbale.
Psihoterapia formei secundare a bîlbîielii - are rolul de a îndeparta ideile precon-
cepute, stabilirea legăturilor de încredere între subiect și logoped pentru a se pu-
tea realiza transferul afectiv. Se realizează prin exerciții și se accentuează succe-
sul.
Psihoterapia de relaxare (Iacobson) se bazează pe faptul că o situație conflictu-
ala atrage după sine o stare de hipertensiune și de acea subiectul trebuie învățat
să se relaxeze.
Relaxarea constienta a unor muschi- după o perioadă ei ajung să se deconecteze.
La bîlbîiții cu tendințe agresive se recomandă descărcarea kinetica, subiecții sunt
solicitați să facă diferite mișcări pînă cînd se liniștesc.
EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE
Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator și fonator, deoarece odată cu
agravarea bîlbîieli apare un efort suplimentar ce duce la contractarea gîtului iar
aceste exerciții au rol de relaxare. Respirația cea mai potrivită este cea diafrag-
mala. Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus să inspire cu lărgirea
cavității fără participarea toracelui.
Exercițiile de respirație verbală - au scopul de a adapta respirația la fonație și in-
vers (exerciții cu marcarea tempilor respiratori și inspiratori cu pronunțarea voca-
lelor).
EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE
Există mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea
procedeului adecvat logopedul trebuie să cunoască cît mai multe exerciții, pentru
a le putea folosi în raport cu personalitatea individului.
1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza inițiala a terapiei și are efect rapid asu-
pra opririi repetițiilor. Nu trebuie folosit mult pentru că ritmul obținut nu cores-
punde ritmului normal al vorbirii.
Se folosește un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiectul trebuie să
vorbească silabisit după bătăile metronomului. Prin silabisire nu mai apar spas-
mele, subiectul capătă încredere în sine. În bîlbîială, tahilalie și tumultus
sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.
2. Procedeul prelungirii sunetelor - presupune prelungirea primei vocale sau a tu-
turor vocalelor pentru a învăța să vorbească pe scheletul vocalelor prelungite.
3. Procedeul continuității tonului vocal - schimbarea intonației sau a accentului pe
silabe. Copilul învață numai melodia propoziției cu accentul pus unde trebuie.
4. Procedeul coarticulației sunetelor - presupune pronunțarea după scheletul vo-
calic pentru a relaxa musculatura și pentru a preveni spasmele. Se realizează pînă
cînd el poate vorbi normal.
5. Practica negativa sau bîlbîiala voluntară - se bazează pe ideea că pentru a des-
trăma un obiect trebuie să o faci deliberat. Se recomandă în formele cuvintelor
ușoare de care nu se teme pentru a dispărea frica de a greși. Nu poate fi folosit la
vîrstele mici.
6. Întreruperea și reluarea vorbiri "stop- go"- are rolul de a-l obișnui pe subiect să-
și creeze o stare pregătitoare de cîte ori simte apariția spasmului pentru a-și pre-
găti respirația și pentru a putea articula cuvîntul corect.
7. Procedeul masticației (Demostene – Froschels) explică că vorbind sau mîncînd
participă aceleași organe sau mușchi. Dacă el nu are dificultate mîncînd nu ar tre-
bui să se bîlbîie.
8. Procedeul asocierii pronunției cu scrisul. Subiectului i se cere ca atunci cînd scrie
să și pronunțe, să lungească vocalele. Înlătură tendința de a pronunța vocalele cu
o durată mai scurtă decît la consoane.
9. Procedeul de citire sonoră. Se dă un text care nu creează probleme. În citire
sunt scutiți de formulare și se orientează după semnele de ortografie.
10. Intîrzierea feed- beack auditiv (efectul LI). Se foloseste un aparat care face ca
bîlbîitii să-și audă propria vorbire cu întîrziere, ameliorînd astfel disfluența.