I.S.B.N.

973-9486-43-6
Tipărit la Tipografia “ASTRA” Deva
Bb. Decebal, bl. N- parter
Tel.: 0254 219372

2
 Virgil Cincă
1951

Motto:
Viaţa e grea şi plină de neprevăzut,
E bine să ne dăruim unii altora
cuvinte frumoase,
iar celor pe care-i iubim...
câte o floare.

Dedic această carte soţiei mele Adriana şi

fiului meu Sorin

3
 NOTA EDITORULUI

Cu permisiunea autorului am reuşit să pătrund în

laboratorul său de creaţie. Astfel am aflat că “Dor de
libertate” şi “ Din Spital” au fost conepute în captivitate,
la JILAVA. Contemporan la suferinta cu COPOSU, în
hruba cu nr. 30, a fost învaţat de acesta cum să le scrie
pe cioburi de geam, unse în prealabil cu sapun, peste
care sa presarat praf de D.T.T., apoi, cu o aşchie de
lemn, smulsă dintr-un prici (pat de lemn) le-a aşternut
cursiv, într-un minereu verbal exprimat cu mult patetism
şi durere sublimată.
Păstrîndu-le în memoria sa, după eliberare (iulie
1957), le-a scris într-un caiet studenţesc, student fiind,
în anul III la “Institutul de Ştiinţe Economice şi
Planificare”, Bucureşti.
Acest student a avut totuşi un mare noroc,
făcînd abstracţie de tributul de suferinţă plătit pe altarul
patriotismului Român.
Printr-un concurs de împrejurări, la intervenţia
Patriarhului Ţării, IUSTINIAN MARINA, a primit dreptul
de-aşi continua studiile întrerupte.
Toate scrierile sale mi-au plăcut aproape în
egală măsură, însă, “Întrebarea Sfinxului” m-a
impresionat în mod deosebit.
Afirmaţia sa: ” Dumnezeu este infinitul ”!
“ El nu poate fi explicat şi nici
înţeles pentru că El nu are nici început şi nici sfârşit.
El este veşnic ”!
“ Veşnicia şi infinitul nu pot avea dimensiuni într-o
minte ca a noastră guvernată de legile fizicii cunoscute
4
noua, în care toate lucrurile ce ne înconjoară sunt
limitate în timp şi spaţiu ”, denotă o gândire la cote
înalte.

Această apreciere a fost făcută de scriitoarea

franceză DOROTHEE KOECHLIN de BIZEMONT, de la
PARIS, într-o corespondenţă purtată cu autorul în care îl
compară cu eroul romanului său:” UNIVERSUL lui
EDGAR CAYCE ”.

Tot pe marginea acestei tablete este bine să insistăm.

Lecturând şi tableta:” Răspuns la:” Întrebarea
Sfinxului ”” v-om găsi legătura dintre Spirit şi materie.
După gândirea autorului, OMUL a apărut din
materia organizată în mod superlativ.
“ Fiinţa umană a apărut ca urmare a unui
accident genetic. Natura suprasaturată de radioactivitate
emanată de activitatea vulcanilor a fost moaşa care a
schimbat numarul cromozomilor, smulgându-l pe OM
din animalitate.” “ Treptat, treptat, în procesul evoluţiei
5
sale el a căpătat cunoştinţă de sine şi a mediului
ambiant pe care a început să şi-l supună, devenind el
însusi un mare creator ”.

Autorul îşi începe scrierile sale cu un :

“ÎNDEMN”

Multe flori se-ntind

Sub cer albastre
Fără număr stele
Sus pe cer s-aprind
Totu-n lume
De la floare
Pân-la astre
Dator ne este
Să trăim
Iubind.
Plin de admiraţie pentru:” Versuri şi Tablete Literare”
scrise de VIRGIL CINCĂ, mă înclin în faţa acestui autor
şi las la aprecierea cititorilor cele prezentate de
subsemnatul.

IORDACHE GHEORGHE

6
 ÎNDEMN

Multe flori se-ntind

Sub cerul albastru
Fără număr stele
Sus pe cer s-aprind
Totu-n lume
De la floare
Pân-la astru
Dator ne este
Să trăim
IUBIND.

7
 COPIL FRUMOS

Copil frumos rămâi cu bine

Eu n-oi uita că mi-ai fost drag
Mi-oi aminti duios de tine
Şi-oi plânge dorul meu pribeag.

Vor trece anii, rând pe rând,

Voi sprijini anii-n toiag
Poveşti nepoţilor spunând
Eu n-oi uita că mi-ai fost drag.

1957, Hondol
8
 IDEAL

Aş vrea un suflet bun

ca viaţa să-mi lumine
Să-l iubesc nestins
Chiar dacă fulgii vremii
De tâmple mi s-au prins.

Aş vrea un suflet bun

Cu inima senină
În calea vieţii mele
Să-mi fie drum spre ţel
Şi torţă de lumină.

Leit motiv de inspiraţie:

Filmul “Seherezada” şi trăsăturile ideale ale
fiinţei ce mi-au încântat năzuinţele visurilor mele din
adolescenţă.
Virgil Cinca

9
 EPITAF

Te-am întâlnit
Când
În SAHARA
Sufletului meu
Căutam
Cărarea ce duce
spre
Templul unui IDEAL
Şi m-am oprit
la tine
Ce-n mijlocul
unei OAZE
Astâmpărându-mi setea
eternei căutări
1961

RUGA

În pieptu-mi se stinge un ultim suspin

Uşor alunecă paşi pe cărare
Şi lacrimile curg, şireag cristalin,
În potir de fragedă floare.

Tainic o rugă se-nalţă spre cer

Şi-n taina grădinii-adormite
Ridic privirea cu suflet stingher
Spre steaua iubirii-mi pierdute.

10
 TRISTEŢE

Crunt tăcerea ta mă doare

Şi primăvara jucăuşă
Nu-mi trimite nicio floare
Nu-mi deschide nicio uşă

Zadarnic ruga mea s-avântă

De jos spre cerul infinit
Durerea-n sufletul meu cântă
Şi simt că visul a pierit.

11
 TABLOU DE IARNĂ

Ninge!...
Fulgi mari îmbracă în şal de nea întregul
cuprins, strecurându-mi în suflet liniştea întinderii
albe.
Cad fulgi. Plăpânzi. Albi. Curaţi ca lacrima.
Ninge!... Ninge!!...
Fulgi mari plutesc pe-a văzduhului aripă şi-n
dans zglobiu şi tineresc, învăluie cu aripioarele lor
acoperişurile caselor.
Cu petale de flori glaciale înfloresc crengile
golaşe ale pomilor din livezi, astupă toate urmele
de pe drum, adorm lin împăcate gândurile-mi triste.
Roiuri, roiuri, fulgii aduc un mesaj de
prospeţime din înălţimile unui cer văduvit de soare,
12
transformă întregul cuprins într-un decor de feerie
şi basm.
Urmăresc de la fereastră urmele paşilor tăi şi-
nfio-rat văd cum printre brazii încărcaţi de
promoroacă, fulgii se opresc pentru o clipă din
dansul lor şi-ntr-un sărut sfios şi plin de lacrimi se
topesc pe petalele roze ale obrajilor tăi.
Şi astfel, după atâta aşteptare, şi tu şi iarna la
un loc deschideţi privirii şi sufletului meu, cortina
unei noi chemări:
Chemarea întinderii albe.

13
 ANOTIMP

Inspirat de poezia:
“Iarna pe uliţă ”
de George Cosbuc

Toată ziua ninge, plouă

Uliţa-i un furnicar
Ochii tăi sunt plini de rouă
Şi sclipesc ştrengari.

Am căzut într-o băltoacă

Dar nu-i bai
Pomii-s plini de promoroacă
Şi copii vin alai.

Pantalonii îmi sunt fleaşcă

M-am lipit puţin de sobă
Ca să-i mai usuc
Mâţa mi-a mâncat din laşcă
Dar afară tăt mă duc.

Tremur tot ca o piftie

Bag eu sama
Îs flămând ca un haiduc
M-a certat din nou iar mama
Dar afară tăt mă duc.

Ninge ! Ninge ! Ninge-ntr-una

Fulgi mari, pufosi, zglobii
Dansează vals de iarnă prin văzduh
Îs năbădăioşi, ştrengari ca niste copii
Şi plini de duh.

14
 Privesc uimit, privesc intr-una
Vrăjit de jocul lor
Un dor mă chinuie cumplit
Să fug afară-n calea lor
Dar nasul, de geam, mi s-a lipit.

Nămeţi de nea, nămeţi de dor

S-au aşternut peste cuprins
Mi-e sufletu-un dor nestins
Să fug afară-n calea lor
Dar dorul meu se-neacă în abis.

Grivei, din colţ, mă priveşte trist

E murat că l-a plouat
Mama, pe-amândoi, ne-a certat
Acuşi, acuşi, copii vin pe derdeluş
La săniuş.
Iar eu, legat de pat
Iar am oftat
Of ! Of !!

FELICITARE

Când prima rază de soare, prima nădejdie a

întregii firi, va săruta, blând, ghiocelul alb ce-şi
scoate, timid, căpşorul de sub linţoliul de zăpadă,
strecurându-i speranţa pentru o viaţă mai caldă,
mai plină de lumină, opreşte-te o clipă, priveşte
înapoi şi toţi anii copilăriei tale şi de mai târziu să-ţi
strecoare în suflet o duioasă aducere aminte la
care s-alergi într-o clipă de dor şi bucurie... iar în
primăvara aceasta care vine, cerul albastru să-ţi
surâdă în toată limpezimea lui şi toate florile
câmpului să-ţi împletească cununa de logodnă a
visului tău.
5.04.1950, Sibiu
15
 IMN MATINAL

Cocoşul de pe zaplaz
trâmbiţă
bătând din pene:
“Cu-cu-riguu! Cu-cu-riguu!”
Ţanţoş printre orătănii,
astronomic,
el anunţă:
“Zi senină!”
“Zori de ziuă” se deşteaptă,
mă sărută,
blând,
pe gene
Spulberă a nopţii-ntunecime
şi aprinde-albastra
zorilor
lumină
*
Răsărit
Sărut de raze.
Imn de slavă zorilor.
*
Săgeţi de aur
ţâşnesc
de după deal
Aripi de gâze
flutur
prin aer matinal
Solie de pace
Vesteşte
un zumzet de-albină
Şi-n zvon de şoapte
tresar
toţi pomii-n grădină.
13.08.1950, Hondol
16
 ACASĂ

E seară!
Amurgul coboară în tăcere peste satul ce
se-ntinde cuminte la poalele munţilor.
Şi odată cu el, de pe înălţimi, răcoarea serii,
ca un balsam binefăcător, porneşte hoinară prin
sat. Mângâie, în cale, copilaşii în jocul lor de la
marginea pârâului a căror gălăgie s-amestecă cu
susurul valurilor, apoi porneşte hoţeşte prin grădini
unde atâtea frunze îşi şoptesc.
Dorul şi iubirea mea pentru tine triumfă şi se
risipeşte în inima mea, aşa cum frumuseţea şi
liniştea inundă şi aprinde acest peisaj de amurg.
E târziu!
Rar, câte un ecou îndepărtat, mai face, prin
pădure, cade, pierzându-se în noapte.
17
 Noaptea şi-anunţă solia oglindind în lac cele
dintâi stele.
Ascult.
Niciun zgomot nu mai străbate până la mine.
Dulci cântece de greieri şi-un şuierat discret
de pasăre vrăjesc tăcerea.
Prin ramuri, raze de lună, străbat sfioase.
Gâze, flori, au adormit.
Totul e cuprins în leagăn de linişti.
Stau nemişcat.
Mi-e teamă să nu tulbur, cu nimic, această
linişte pe care firea, în dărnicia ei, a trimis-o peste
sat.
8.08.1953, Hondol

18
 O VIAŢĂ NOUĂ

Eu plec!
Când soarta vrea aşa să fie
Degeaba ca-ţi să faci altfel
Te duc cu mine în templul inimii mele.
Amintirea ta va fi o duioasă aducere aminte

19
 la care voi alerga într-o clipă de dor sau
bucurie.
Plec pentru ca să te ştiu fericită.
Nu vreau ca transformându-te în infirmiera
sufletului meu să-ţi devin o povară.
Uită că m-ai cunoscut cândva.
Uită tot!
27.05.1953, Braşov
*
Tardiv ca-ntotdeauna, similar ţie şi aidoma ca
HAMLET (cu reacţii întârziate) în perioadele de
criză şi depresiune sufletească încerc s-alung
acest “NU”!, care stăruie cu încăpăţânare să mă
convingă de ceea ce nu vreau s-aud, cu toate că
se pare a fi realitatea crudă dezbrăcată de haina
oricărui mister.
În acelaş timp timidul “DA”! se stăruie,
promiţător ca o rază de soare, să mă hrănească,
de fiecare dată, cu migdale amare.
Şi uite aşa, de la o vreme, între ciocan şi
nicovală, zâmbesc îngăduitor, deopotrivă, şi unuia
şi altuia.
Asist la duelul lor, unde, de fiecare dată, eu
sunt cel învins.
9.03.1954, Bucureşti

DOR SEZONIER

Adie Primăvara în zumzet de bondar

În crâng toţi mugurii pleznesc
Mă chinuie o foame de barbar
Şi simt, din nou, că te iubesc.

20
GRIVEI, din lanţ, mă cheamă că-i prizonier
Potop de raze aurii mă năpădesc
În piept s-aprinde-un dor sezonier
Şi simt, din nou, că te iubesc.

Prin ani uitasem idila noastră de amor

Dar azi, când timp şi vis mă copleşesc
Mai cald, mai viu, îmi cânt-un dor
Şi simt, din nou, că te iubesc.

Afară-i soare şi-n suflet bucurie

În plin sezon scrisoarea ta citesc
Şi depănând povestea din copilărie
Cu nostalgie eu îmi amintesc:
*
Pe aceiaş lungă cale
Alergam, voios, şotron
Şi-am ajuns, la iaz, în vale
La moara lui MOŞ MIRON.

MOŞ MIRON cu cuşma-n mână

Sprijină anin-n toiag
Multe gânduri îl tot mână
Pe la nepoţelul drag.

Uşor, cu năframa lui cea albă

Fin, îşi şterge sudoarea de pe frunte
Şi netezindu-şi barba-i dalbă
Se-ndreaptă-ncet, agale, către punte.

Ridică-n sus macazul ce apele strunesc

Cu mişcări domoale, line, de bătrân şiret
Năvalnice şuvoaie încet-încet pornesc
Să-vârtă roata morii ce scârţâie discret.
*

21
Am sosit ca o colindă
Pe când el cioplea o grindă
Şi de cum el m-a văzut
Tot năduful i-a trecut.

S-a oprit pentru o clipă

A mai tras un fum din pipă
Şi-a strigat cât l-a ţinut gura:

“MĂRIUŢA, ZIZI, MURA

MOTĂNEL ŞI TĂNTĂLICĂ
Ieşiţi măi cu toţi-afară
C-a venit şi VIRGILICĂ!

aprilie 1954, Bucureşti

DIN SPITAL

De mult n-am mai văzut un strop de soare

Printre perdele vântul îmi aduce-o veste
În gându-mi îţi mai scriu câte-o scrisoare
În taină îţi mai spun câte-o poveste.
22
 E poate încă primăvară pe afară
Un colţ de cer mi s-a lipit de geam
Mi-e dor de părul lung ce te-nfăşoară
Mi-e dor de libertatea ce aveam.

Mi-e dor de cerul semănat cu stele

Pe care ochii mei se odihneau
Mi-e dor de casa inundată în zorele
Mi-e dor de braţele ce des mi se-ntindeau

Mi-e dor... iar noaptea în tăcere când

coboară
Şi-adorm cu gânduri sfîşiate
Mai cald spre tine sufletul meu zboară
Ca să-ţi sărute pleoapele-ţi plecate
..........................................................
Tu să m-aştepţi în zori când soarele încă
Nu-şi va fi trimis bujorii înroşiţi în zare
Şi să-ngrijeşti de dragostea adâncă
Ce ţi-am sădit-o-n lacrimi la plecare.

1955-1956, Jilava

DOR DE LIBERTATE

Aşa ca păsările-n stol

O! cât aş vrea cuprins de-un dor
Să prind aripi spre-naltul cer
Să pot să zbor, să pot să zbor.

23
Liber să fiu pe acest pământ
Să am aripi de rândunea
Spre zări senine-n stol şi eu
Să pot zbura, să pot zbura.

Cum păsările puf îşi strâng

Să-şi fac-un cuibuşor pe ram
Ca ele au aş vrea acum
Un cuib să am, un cuib să am.

În adieri uşor de vânt

Parfumul florilor din crâng
Să-mi umple nopţile pustii
Atunci când plâng, atunci când plâng.

Senin în suflet să-mi strecor

Şi-o mângâiere ce n-o am
S-o prind din largul necuprins
Privind pe geam, privind pe geam.

O! cât de mult aştept o zi

Stăpân, din nou, pe soarta mea
Să sting tot zbuciumul ce-l am
Să pot cânta, să pot cânta.

29.06.1955-29.06.1956,
Jilava

24
 ŢĂRM NOU

Copilă cu ochi curaţi ca lacrima, tu, rază

caldă de lumină, în cozile tale îmi împletesc,
dorurile, în nopţile mele de nesomn.
Copilă cu chip, însorit, în ochii tăi se
oglindeşte seninul cerului şi-n ochii tăi citesc
seninul sufletului tău.
Copilă cu zâmbet primăvăratic, fii stea de
povăţuire dorului meu, pleacă-ţi privirea ta blândă
peste sufletul meu trist.
Mi-ai apărut în chip de gingaşă copilă, în
zâmbet numai primăvară, când doru-mi se afla
stingher la răscruci de drumuri.
Cândva am cunoscut un vişin înflorit.
Speram o toamnă bogată în rod dar peste
noapte un vânt nemilos l-a scuturat. Cu lacrimi de
petale albe şi nevinovate mi-a întins la picioare un
covor de dureri.
Mi-am rezemat capul de trunchiul lui şi
îmbrăţişându-l, printre lacrimi l-am întrebat: De
ce?!, De ce?!!...
De atunci din vişinul cel înflorit doar crengile-
au rămas şi au rămas în gându-mi frământat atâtea
întrebări fără răspuns.
Să cred că ivirea ta neaşteptată va înfiripa
melodia dulce a exilului meu?
Să cred că zâmbetul tău îngăduitor şi bun îmi
va arunca puntea unor năzuinţe noi?
Să cred că peste crângul dragostei mele,
scuturat şi părăsit, va adia un vânt prietenos care
va face să-mi înflorească, din nou, cu puteri re-
noite, visurile, din care se hrănea, cândva, inima-
mi copilă?

1957, Bucureşti
25
 MUZĂ

Sibiu

FERGIß-MEIN-NICHT

Întâlnirea noastră în viaţă, într-un moment

când eu îmi pierdusem orice nădejde în ziua ce
urma să vină, a fost o întâlnire hărăzită de soartă
care urma să se transforme, mai târziu, într-o
binefacere, într-o recompensă firească, după o

26
chinuitoare, amară şi tristă suferinţă, rezultat al
unei stupide întâmplări.
Iar descoperirea pe care am făcut-o într-un
compartiment de accelerat, avea să-mi spună mai
târziu, c-a fost cu adevărat o descoperire UNICĂ.
Tot ceea ce gândul meu abia îndrăznise să
nădăjduiască şi tot ceea ce dorinţa mea năzuise,
simt că se înfăptuieşte azi liber şi adevărat.
Nici n-aş fi crezut că voi mai putea să port în
suflet atâta sete de iubire şi atât tumult şi nestăvilit
dor. Pentru prima dată îmi dădeam seama câtă
vrajă şi înrâurire binefăcătoare se răspândeşte într-o
inimă atât de chinuită şi nemilos rănită ca a mea.
Dincolo de simţuri, dincolo de necazurile zilei,
dincolo de tot ce mă înconjura, simţeam cum,
zâmbetul tău blând şi dulce de copilă sclipitoare şi
veselă mă urmăreşte pretutindeni, zâmbet ce mi-a
fost şi-mi doresc să fie călăuză printre stele, printre
flori şi printre ape, până dincolo de vis...
TU, căpşor însorit, TU, pârâu de munte
zglobiu şi nebunatic, TU, tainică legătură între
vibraţia sufletului şi visului meu, TU, micuţă
vrăjitoare care mi-ai transformat viaţa în parfum,
muzică şi lumină, mă simt de tine strâns legat şi
vreau să te iubesc... O VEŞNICIE!
Mi-a fost dat să cunosc multe fete dar nici
una din ele nu s-a oprit atât de ferm şi sigur în viaţa
mea ca tine. Abia dacă mi le mai amintesc. În faţa
imaginii tale îmi apar figuri ce parcă-şi iau forma
dintr-un fum ce se destramă. Drumul pe care-l voi
urma alături de tine măreşte, pentru întâia dată în
viaţa mea, limitele pământului. Am senzaţia unui
explorator care descoperă, pe zi ce trece, noi
ţinuturi.
N-am crezut niciodată posibilă atâta iubire.

27
 13.06.1957, Bucureşti

POEM

Mult frumoasă-i Zoraida

Stea a dimineţii pure
Cu ochi negrii cum scînteie
Fructul rugilor de mure

Şi cu părul de-ntuneric
Văluri, văluri, stând să-i cadă
Peste fruntea-i de copilă
Sâni şi umeri de zăpadă

Alah împarte turcilor tezaur

Comori de-argint, comori de aur
Palate dă-le lor, iar mie,
Dă-mi albe flori de iasomie

Şi ochii ei, atît îţi cer

Să fiu cel mai bogat sub cer.

15.08.2006 Deva

28
 VIS DE LOGODNĂ

Este posibil, oare, să-ntreţii o iubire c-un foc

pe care-l aprinzi din când în când?
Pentru cel cu care ursitele au fost atât de
vitrege, ne-ncrezător mai fiind din cauza celor ce n-au
ştiut să-ngrijească de-un foc ce-a ars,
dezamăgirea-i poate fi şi azi refrenul vechi ce i-a
cântat despărţirile.
Tu trebuie să ştii că eu nu fac cale-ntoarsă pe
drumul pe care-am pornit şi-n acest sens răsplata
hărăzită de viitor e dreaptă, victoria va fi a celor
îndrăzneţi, a celor ce luptă şi nu se tem de greutăţi.
Nu-mi pasă de m-acuză lumea atunci când
eu în mine cred.
Tu poţi să te-ndoieşti de lacrimile cu care-am
plătit tribut iubirii tale, tu poţi să te-ndoieşti de
cuvintele-mi măestru împletite dar eu rămân acelaş
ce-am vrut odată ca să-ţi fiu.
Ursita-mi ştiu că n-o să-mi taie-n marmoră,
palate şi ştiu că prin grădina vieţii mele năpădită de
bruma unei toamne timpurii nu va curge-n fluviu
fericirea.
Tu ştii bine că te-am întâlnit când în Sahara
sufletului meu căutam cărarea ce duce spre
templul unui ideal şi m-am oprit la tine ca-n mijlocul
unei oaze astâmpărându-mi setea sterpei căutări.
Ştiu şi văd, de pe acum, că nu peste mult
timp un zâmbet va înflorii în colţul gurii tale şi fără
a-mi spune prea multe vorbe, cu ochii-nchişi vei
cădea la pieptul meu ce-atât de mult te-aşteaptă.

27.03.1958, Bucureşti
29
 DESPĂRŢIRE

“Aş vrea să fiu pentru tine un tovarăş de

drum, nu un toiag pe care-l arunci când nu-ţi mai
trebuie”.
Mi-a plăcut foarte mult această afirmaţie şi
începusem să-mi fac din ea un IDEAL, dar aceasta
era menită să fie mirajul blând care-mi ascundea
prăpastia despărţirii de mai târziu.
Rândurile tale poate c-au fost scrise cu
zâmbetul ironic al omului care ştia mai dinainte că-
ntr-o zi va face exact ceea ce nu-l lasă inima pe
celălalt.
Da! Ai făcut tocmai ceea ce n-ai fi dorit să fac
eu!
2.03.1958, Bucureşti

REPROŞ

Îţi las ţie mândria de-a mă fi învins.

De fapt fiecare pasăre pe limba ei piere aşa
că-mi prefer modestia.
“Libertatea şi modestia unui sărac fac mai
mult decât blazonul unui conte”.
Eu nu mai pot fi mândru. Am fost odată când
eram ca tine. Pe vremea aceea cu cât eram mai
nefericit cu atât eram mai mândru.
Nu m-am gândit niciodată să ştirbesc din
mândria-ţi de fecioară, dar n-am ştiut că sarcasmul
şi cinica-ţi trufie vrea să mă transforme în
trubadurul “Excelenţei Sale”.
Nu uita însă că trufia este un cal nărăvaş
care nu se lasă până când nu-şi trânteşte călăreţul.
30
 7.04.1958, Bucureşti
DECEPŢIE

Iubire născută din minciună.

Minciună tăinuită sub spuza rece a unui
sentiment mercantil. Arendare de graţii pentru
câţiva arginţi, preţ al unei trădări reciproce.
Neverosimile sentimente. Amăgitoare
cuvinte.
Insipide artificii de bâlci. Monedă măruntă
pentr-o marfă de nimic. Gust amar al timpului risipit
în van.
Miraj blând care ascunzi prăpastia despărţirii
de mai târziu. Sălaş al unei vieţi ce-şi pierde
meandrele într-o mlaştină de compromis.
Amăgitoare cuvinte. Firimituri de dragoste.
Jumătăţi de măsură.
Unde eşti dragoste pură?
Unde eşti iubire uriaşă care să dai naştere în
piepturile noastre unei simfonii noi de viaţă
renăscătoare? Unde să te căutăm?
Oare crângul aşteptării mele va-nflorii sub
sărutul ivirii tale neaşteptate?
Stranie apariţie. Bizară fiinţă.
Nu te cunosc prea bine.Nu-ţi cunosc templul
sufletului.
Fiinţa şi căpşorul tău, expresie de nobilă
figură, va rămâne pentru mine înfiriparea dulce a
unui cânt inaccesibil către stele.
Nu pot întoarce vremea înapoi pentru a-ngriji
de floarea dorului căreia până mai ieri eu sclav i-am
fost.
Azi se află într-o grădină cu mai mult noroc.
Chemarea mută a dorului ce-mi luminezi
calea. Iubire curată ca lacrima ce-asculţi vibrarea
31
tăinuită a inimii mele, aleargă pe clape de-ntuneric
şi lumină şi du iubitei mele ultimul meu mesaj:
“Nu frumuseţii tale fizice mă-nchin, ci mai
presus de toate îmi plec fruntea frumuseţii tale
sufleteşti. Dacă ţi-ar lipsi aceasta, tot farmecul tău
de copilă cu chip însorit, nu-mi va părea decât o
simplă bucată de lut”!

Noiembrie 1959, Deva

IUBITEI MELE

Se urcă steaua-ncet în sus

Şi nu o pot ajunge
Luceşte rece de nespus
Şi inima-mi străpunge.

Şi mintea şi privirea mea

O vede de departe...
Dar de la mine pân-la ea
O lume ne desparte.

Atât de mult dorit-am eu

Ca s-o-ntâlnesc în cale
Dar calea-i lungă... drumu-i greu
Şi m-am pierdut în jale.

Porneşte dorul meu, nestins

În zori spre ea, ca o colindă
Şi dragostea mea, năvod întins
Ar vrea să o cuprindă.

Prin ani trecând împovărat

Îi port icoana de copilă
Aştept scrisoarea ei îngândurat
32
Şi timpul trece fără milă.

În primăvara care vine

Cu taine şi speranţe noi
E-un cânt discret de ape line
În care plângem amândoi.

În nopţile pustii de dor

Tot dorul meu se frânge
Şi-aştept o clipă de amor
Pe care vremea mea o plânge.

Cu inima plină de dor

Cu inima plină de soare
Aştept un glas al anilor
Şi glasul dulce-i mele floare.

Sosi-va timpu-ndepărtat
Prin vremea-negurată
Când eu voi fi de mult uitat
În inima-i curată.
Martie 1960, Hondol

33
 ROMANŢĂ

Trec zilele-ntr-un vârtej nebun

Parfum de tei inundă
A noastre vieţi şi visuri
Ce-ndurerat apun
A mai trecut un an
Din viaţa mea
A mai trecut un an şi-o vară
Răsare şi apune măndru soare
Iar eu, în fiecare zi, în fiecare seară
Aştept o şoaptă de răspuns
La lunga mea scrisoare

Se scutur frunzele pe drum

Clopoţelu-n şcoală sună:
Este toamn-acum !

Se scutur frunzele pe-alei

Ca anii tăi, ca anii mei

Acum îmi bate toamna la fereşti

Ai fost, rămâi şi eşti speranţa mea
Îmi spui mereu că mă iubeşti
Dar tu nu ştii ce mult mă doare
Amăgirea ta.
19.oct.1975 Deva

34
 DESTĂINUIRE

Nu ştiu ce-i cu mine. Îmi lipseşte ceva dar nu

pot preciza ce. Nu sunt nici vesel nici trist.
Câteodată am aerul unui om preocupat care
dezleagă o problemă. Gândesc! E drept, prea mult.
Şi asta nu-i bine. Trecutul îmi adoarme lin
gândurile împăcate. Prezentul aleargă ca un
accelerat lăsându-mă într-o mulţime grăbită p-un
imens peron de aşteptare. Viitorul mi se înfăţişează
în culoarea unui orizont promiţător.
Zi de zi merg ape marginea-i fără de cuprins.
La fiecare popas dezamăgirea îmi pune aceeaşi
unică întrebare:
- Când am să ajung, oare, să-i cunosc
promisiunea cu care-mi hrănesc aşteptările? Zilele
trec. Entuziasmul meu îşi pierde din cântec. Fiinţa-
mi pare aidoma unui val izbit de stânci.
Simt că mă cuprinde un gol. Un gol de care
sufletul meu vrea să scape. Alerg la tine dar îmi
pare că-ţi sunt străin. Mă privesc. Îmi dau seama
că nu mă mai recunosc nici eu.
Mă simt simplu şi umil. În faţa propriilor mei
ochi îmi împac amărăciunea gândului. Nu mai sunt
cel care am fost cândva.
35
 Mă simt ca un imperiu prăbuşit dup-o epocă
de glorie.

CASCADA
- invocare -
Cascadă, freamăt al vieţii mele renăscute,
mă re-întorc iarăşi la tine, văduvit de fericire să-mi
răcoresc tălpile picioarelor aprinse de umblet
zadarnic.
Cascadă, tu duci jertfa curată iubirii mele, ce
ţi se-nchină sfios, spărgându-ţi darnic, în mii şi mii
de stropi, curaţi ca lacrima, nestăvilitele-ţi valuri ce-
ţi cântă, zi şi noapte, freamătul de dor şi viaţă
veşnică.
36
 Cascadă, prinos de cupă plină, la tine vin să-
mi umplii golul ce-amar m-a chinuit.
Astâmpără-ţi setea eternei căutări, spală-mi
gândurile triste şi scoate, sub sărut de soare, tot
aurul veseliei mele de copil de odinioară.
Aprinde stelele cuminţi din ochi-mi ce te
laudă şi-ţi cântă nemurirea.

29.07.1962, Geoagiu-Băi

ALTER EGO

Tu eşti un spirit practic iar eu o fire visătoare.

De mic copil mi-a plăcut să meditez, să
contemplez pentru că mi-a lipsit spiritul de acţiune.
Orice acţiune presupune un risc iar eu n-am
fost suficient înzestrat de la natură pentru efort. Şi
cum am fost întotdeauna conştient de forţele mele
am întins un arc ce nu răneşte pe cei din jur ci pe
cel din mine care nu poate lua parte la luptă. Dar
pentru aceasta n-am dezarmat ci am căutat noi căi
ce pot duce la izbândă, ţesând în linişte şi pace
mirifice lumi de vis, muzică şi poezie.
Lumea bătăliilor mele a fost o luptă cu mine
însumi. Am încercat să urc ca o liană spre un
orizont mai senin, mai plin de lumină. Spada ar fi
fost prea grea pentru un braţ ca el meu pe care
natura l-a dăruit, cu răbdare şi migală, pentru
preocupări ce încântă privirea şi sufletul.
Când zestrea nu-ţi ajunge pentru a construi
un palat sau un imperiu trebuie să te mulţumeşti şi
c-un colţ de grădină sau o margine de ţărm.
De aceea, deseori, când mă cuprinde
aleanul, strunesc a mele coarde şi cânt:
“Spre ţărmul dragostei mele
37
 Îşi sparg valurile dorul
Chemări şi şoapte de iubire
Spre ele-şi iau acuma zborul”.

1960, Deva

BALADA NOILOR ERE

-proiect-

Furtuna mării, în noaptea de cărbune, să

brăzdeze un fulger al dreptăţii şi trăznetul să
sfarme lanţurile chinuitului PROMETEU, iar
valurile, în furia lor oarbă, să zdrobească, izbind de
stânci, durerea cea crudă şi nedreaptă cu care
ursitele îl logodiră pe nefericitul muritor. Apoi o
linişte de pace să se aştearnă peste-al vieţii leagăn
din care OMUL ţâşnii spre infinit.
Din valurile mării, pe clape nevăzute, o
simfonie de viaţă nouă să zboare în eter.
Sirene minunate, în dansuri de sibile, să
răspândească aurore sub pulberea de raze,
cernute peste ape.
Mlădii ca holdele de aur, în valuri nebuloase,
pe umeri de zăpadă, s-adie vântul în părul lor
bălai. Surâsul lor să fie mii crânguri înflorite, în
zvon de sărbătoare şi-n părul lor să râdă opaluri
delicate, rubine şi topaze şi toate clipele din feeria
de vis.
În ochi să poarte luciri de pietre scumpe a
căror jerbe de lumină să răspândească adâncul
de-ntuneric iar vraja iubirii lor gingaşe s-adie în
cântec peste ape şi-n murmur de izvoare din care
38
undă limpede şi clară s-adapă căprioare şi-n care
cerul plin de stele îşi toarnă-a lui scântei.
*
Ca un ULISSE al vremurilor noastre, OMUL,
etern corăbier, să-şi poarte laurii cu cinste, iar
imnul lui de slavă să străbată îndepărtate zări.
Ecoul cântecului nostru, purtând mesaj de-aternă
pace, să zboare-n ani lumină spre lumi de noi
necunoscute.
Pe-ntinsul TERREI noastre, grâul şi iubirea
să rodească şi-n stânca de granit şi-n zboruri
îndrăzneţe, de eră creatoare, să ne-apropiem, mai
mult, mai repede, de soare, ca de un frate bun.
1963, Deva

TABLOU NOCTURN

Spre ţărmul dragostei mele

Îşi sparg valurile dorul
Chemări şi şoapte de iubire
Spre el îşi iau acuma zborul.

Adie vântul,
Adie dinspre mare
E noapte şi cerul e senin
Au adormit copiii lângă mame
Şi somnul lor
De vise este plin.

Sirene minunate
39
În dansuri de sibile
Sub pulberea de raze
Cernute peste ape
Îmi cântă plin de farmec
Poemele iubirii
Ascunse-n infinit.

Sirene minunate
Mlădii ca holdele de aur
Adie vântul
În părul lor bălai
Au dinţi din perle sidefate
Şi gură cupă de corai
Surâsul lor îmi pare
Mii crânguri înflorite
În zvon de sărbătoare
Pe umeri de zăpadă
Mari nuferi albi li se-mpletesc
Îs mândre Ilene Cosânzene
Cu câte-o stea pe frunte
Ce-n noapte tăinuită
Se oglindesc în mare
Şi minunat lucesc.

Adie vraja lor, adie

Plutesc uşor şi saltă şprinţar
Ca fulgii mici de păpădie
Mi-e dorul un copil hoinar.

Din dorul meu ce nu încape

Mereu acelaşi vis mi se arată
O melodie dulce se-ntinde peste ape
În noaptea înstelată.

Adie vântul
Adie dinspre mare
40
Se scutur ca o vrajă florile de tei
Ecou al chemărilor mele
Şi-un tainic şi duios suspin
Se pierde-n murmur de izvoare
Din care unde limpede şi clare
S-adapă căprioare
Şi-n care cerul plin de stele
Îşi toarnă-a lui scântei.

Cu sufletul de dor pătruns

Visez acelaşi chip de fată
Şi-aştept o şoaptă de răspuns
În noaptea înstelată.

1963, Eforie Nord

ODĂ BARĂCII MELE

În baraca-n care plouă

De trei ori pe săptămână
S-a mutat pereche nouă
Cu aviz de la Sfatu’-Popular
Simplu, repede şi clar.

41
După zile, nopţi de ploaie
Tavanul s-a despicat
Şi prin crăpătura lui
Văd pe bolta cerului.

Se cuvine deci să scriu

Cu litere majuscule:
“Nu mă deranjaţi
La ore minuscule.
Cu observatorul astronomic
Mă aflu în trecere
Se cuvine să păstraţi
Un moment de reculegere”!

Cresc bureţii, cresc într-una

După ropote de ploaie
Îmi zâmbeşte-ironic luna
Şi tavanul iar se-nmoaie.

Zbor cocorii, cârduri, cârduri

Ziua, noaptea plouă-ntr-una
Eu ascult furat de gânduri
Cântecul de totdeauna:
“Curge pe pereţi
Ciulama de var
O să avem bureţi
Iarăşi pe tavan”.

Asta-i SERA fără glume

Să nu crezi că-i jucărie
Chiar de-ar fi să cadă brumă
Am s-o fac CIUPERCĂRIE.

Coboară noaptea umedă şi rece

Şi vântul şuieră îngândurat
Ascult tic-tacul vremii care trece
42
Şi-un somn de plumb m-a capturat.

Tocmai când dormeam mai bine

Dup-un chef ca dup-avans
Dau guzganii peste mine
Şi m-au invitat la dans.

Coboară noaptea umedă şi rece

Şi vântul şuieră ca un haiduc
Pe sus un stol de păsări tainic trece
Şi azi speranţe noi mi-aduc.

Nu plânge baraca mea vrăjită

Aşa a vrut să fie soarta
De plec, trădarea-mi nu-i desăvârşită
Te schimb, în iarna asta, doar cu alta

Din baracă în baracă

Tot mutându-mă aşa

43
 Fără sobă, fără soacră
Ca un pui din creacă-n creacă
Am s-ajung la D.C.A.

Până n-apuc ca să plec

Serviciului Administrativ
I-o recomand cu încredere
Pentru că-n total şi-n definitiv
La PROFIT sau PIERDERE.

Cu fiecare Primăvară
Începe-n DEVA să-nflorească
De flori alt soi
Şi-n fiecare Bloc ce-apare
Eu văd speranţe noi.

3.10.1964, Deva

MUZA SCANDINAVĂ

Pe aripile gureşelor rândunele, ce săgetează

văzduhul de la un capăt la altul al ţării, pe adierea
blândă a zefirului de vară îţi trimit dorul şi sărutarea
ce m-au legat de tine, la margine de ţărm, când ne-
am despărţit. Îmi stăruie şi acum o tristeţe vagă şi
sunetul strident al sirenei vaporului ce mi te-a răpit
tot atât de repede pe cât te-am cucerit.
Muza mea înaltă şi drăgălaşă, zeiţele te-au
înzestrat în mod deosebit şi inspirat. Au pus un cap
de fată scandinavă pe un trup de uriaş. Trupul tău
44
atletic, statuar, pletele tale de fată zglobie, ochi-ţi
şi zâmbetul ştrengar îţi dă un aer de nobilă figură şi
mă face să te caut printre... VIKINGI.
Spune-mi vrei să mergi cu mine, într-o vară,
la acest popor de păstori şi pescari care şi-au
dovedit, în nenumărate rânduri, vitejia, spiritul
întreprinzător şi dragostea de viaţă? Cred că ne
vor primi bine.
Vor desfunda mari antale, ne vor întinde cupe
pline cu vin exotic clocotitor ca sângele lor
ce-ndeamnă la luptă şi dragoste. Vor pârjoli în
frigare cel mai frumos berbec şi ca desert copii, cu
păr bălai, ne vor culege zmeură de pădure al căror
parfum îl voi simţii, apoi, mult timp pe buzele tale,
în sărutul nostru îmbrăţişat ce-aş dori să ţină până
la adâncă bătrâneţe.
În zori de zi vom pleca la vânătoare.

Braţul tău de amazoană va întinde puternic

arcul spre înălţimi sau şesuri şi aceste margini,
adevărate tablouri de farmec şi poezie, vor fi
veritabile leit motive de inspiraţie pentru cei ce
mânuiesc penelul, în pasteluri multicolore, cu talent
şi meşteşug.
Doresc ca mesajul meu de dragoste şi
prietenie să fie, pentru tine, un îndemn la acţiune,
spre noi victorii.
Sus! Tot mai sus! Orizont. Vârf de munţi.

13.06.1966, litoralul Mării Negre

45
 Motto: “NATURA, în ansamblul ei rămâne un
efect căruia nu i se poate atribui o cauză”.

ÎNTREBAREA SFINXULUI

DUMNEZEU este infinitul!

El nu poate fi explicat şi nici înţeles pentru că
EL nu are nici început şi nici sfârşit. El este veşnic!
Veşnicia şi infinitul nu pot avea dimensiuni
într-o minte ca a noastră guvernată de legile fizicii
cunoscute nouă, în care toate lucrurile ce ne
înconjoară sunt limitate în timp şi spaţiu. El este
puternic pentru că guvernează lumile de stele care
se nasc şi mor continuu.
Dumnezeu este un principiu, o lege!
Când vom reuşi să dezlegăm taina ce
guvernează atomul şi interacţiunea dintre stele şi
galaxii, abia atunci vom putea să spunem c-am
trecut pragul marelui său templu.
Odată pătrunşi în templul cunoaşterii vom
mai avea încă multe de învăţat.
Dumnezeu este lumină şi întuneric!
El este un demiurg şi un demon!
El poate creea şi distruge în acelaşi timp.

46
 El poate fi iubire şi înţelepciune pentru că în
scurgerea lor veşnică, totul, de la floare pân-la
astru, tinde spre armonie, înţelegere şi frumos.
În fiecare dintre noi poate exista un
Dumnezeu sau un demon pentru că în fiecare din
noi există putere de a creea sau distruge.

8.10.1985, Deva

PRIMĂVARA VIEŢII NOASTRE

Motto:
“În noianul zilelor ce curg
Sunt clipe dulci
Ce nu cunosc amurg”.

COPILĂRIA “e” un izvor duios de amintiri.

Cel puţin pentru mine, când sunt trist şi
abătut “EA” parcă-i o chemare... pe uliţa de
odinioară. E un refugiu necesar pentru
contemplarea unor tablouri iradiate de o lumină
aparte, mai caldă, mai veselă, mai plină de
semnificaţii.
În noianul anilor ce-au trecut, când fulgii
vremii de tâmple ni s-au prins, copilăria semnifică
primăvara vieţii noastre.
Ori din toate anotimpurile, când peste sat
coboară lin, ea îmi pare un catarg de nădejde
pentru că, în dulcele-i adieri, simt cum pluteşte
fiorul ce străbate întreaga fire. Cu primul sărut de
raze aurii, ce ne bat în geam, se topesc toate
necazurile noastre iar sloiurile râurilor curg la vale
47
ca o descătuşare a naturii renăscătoare ţinută,
toată iarna, sub obroc.
Odată cu venirea primăverii apare colţul
ierbii, mugurii pleznesc pe ram, totul e trezit la
viaţă, iar existenţa noastră intră în rezonanţă.
Un neastâmpăr copilăresc ne încearcă să
pornim hai-hui pe coclauri. devenim mai vioi, mai
veseli, mai întreprinzători.
Zilele încep parcă să aibă mai mult conţinut.
Încet, încet, începem să trăim o simfonie de viaţă
nouă, şi-n fiecare din noi parcă se naşte copilul de
odinioară.
1.03.1988, Deva

EXISTENŢA NOASTRĂ
(tabletă)

Sensul existenţei noastre este să trăim

fericiţi.
Într-o expresie simplă, populară, care
exprimă filozofia lumii-ntregi, a fi fericit înseamnă a
fi mulţumit de sine. Fără această condiţionare
reciprocă viaţa noastră este lipsită de sens.
De aceea, se poate spune că steaua polară a
existenţei noastre este FERICIREA. Valabilă
pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.
Aceasta însă nu pică din cer şi nu coboară în
casă fără efort, fără muncă. Ea trebuie cucerită.
48
Viaţă însăşi e o luptă. Dar pentru ca să ai sorţi de
izbândă, la luptă nu poţi pleca fără scut şi fără
suliţă. De aceea nimeni nu poate să-ţi ceară să faci
minuni numai cu-n blid de linte sau cu-n blid de
murături.
Descătuşat de grija zilei de mâine OMUL are
timp să gândească, să-şi plămădească VIITORUL
după propriile lui vreri. În sfera grijilor, ca parte
esenţială, preponderentă, intră HRANA şi cele
trebuincioase traiului. Fără acestea nu-i posibilă
existenţa unei zile umile abia cugetă un sărac.
MATERIA hrăneşte SPIRITUL, ea face pe
OM fericit!
Ea dă aripi gândirii şi face pe artist să creeze.
După mine spiritul “e” ceea ce este flacăra
pentru lumânare. Ea nu poate arde, ea nu poate
lumina, dacă nu are un suport material. Nu
degeaba latinii spuneau: “Es nihil, nihilo” (“Din
nimic nu se poate crea nimic”).
Poporul german are o zicală: “Ohne
phosphor keine gedanke”. Fără fosfor nu-i posibilă
gândirea şi de aceea şi eu zic, că fără asigurarea
condiţiilor vieţii materiale nu-i posibilă nici gândirea
şi nici fericirea.
Poetul nostru GEORGE COŞBUC spunea că
pe câmpul de luptă n-ai timp să simţi că mori, iar
eu zic că-n împrejurările unei vieţi hărţuite, vitrege
şi lipsite de ceea ce sufletul şi-ar dori, n-ai timp să
simţi că trăieşti. Când spatele ţi-e descoperit, când
grijile te rod, corabia vieţii tale se şubrezeşte şi
secătuit şi sufleteşte ajungi să naufragiezi în
derivă.
Punctul cardinal al lumii capitaliste este
profitul, rezultat din însuşirea muncii neplătite, de
către o clasă minoritară, în dauna celor mulţi şi
exploataţi.
49
 În socialism, deosebirea constă în faptul că
plus-produsul se realizează urmare prestării de
clasa muncitoare a muncii pentru societate şi e
destinat propulsării mai departe a condiţiilor de
viaţă şi trai din ce în ce mai bun pentru fii patriei.
Iată o punte de speranţă aruncată peste o
adevărată prăpastie.
VIAŢA a apărut din lut, din materia însufleţită.
Uimitor ce proprietăţi deosebite a putut avea
această ţărână!
Viaţa, deci, este un atribut al materiei
organizate în mod superlativ.

Cum putem fi
noi, oare, preţuiţi
dacă nimeni nu se gândeşte că materia este
suportul existenţei, fericirii şi chiar al vieţii noastre?!
Toate florile din lume şi toţi aştrii de pe cer
poartă amprenta vieţii fără de sfârşit. Gâză, OM
sau stea, se nasc, trăiesc şi mor şi-odată cu
50
stingerea lor reintră în circuitul universal şi etern al
materiei.
Acest sfârşit nu este altceva decât un nou
început de viaţă nouă.

17.11.1988, Deva

SCRISORI DIN ARMATĂ

Odinioară, cu mulţi ani în urmă, îmi purtam

paşii cu mulţi copii de seama mea, pe potecile
copilăriei, pe unde hoinăream, cu aceştia, până
seara târziu, uitând de multe ori de foame şi de
casă. Îmi reamintesc că deseori ne jucam de-a
soldaţii.
Jocul nostru de odinioară, astăzi s-a
transformat în realitate.
Departe pe-un câmp plin de spini şi bolovani,
de truda unei zile întregi, spre amurg, somnul m-a
cuprins. Visam că-n luptă am fost rănit.
O mână, din
umbră, îmi întindea o
cupă cu vin.
Am dus cupa la
gură să-mi ud buzele
arse de suferinţă şi ca
prin farmec, în acel
timp, privind în cupa
plină, un chip de copilă
s-a aplecat asupra
51
mea cu dezmierdări blânde în care te-am
recunoscut, cu ochii-nchişi, pe tine.

17.08.1954, Ineu - Arad

*
Prezenţa ta mereu vie alături de mine este o
contemplare de forţă necesară care mă face să
rezist mai uşor oricăror greutăţi şi oricăror ispite.
Mă simt înfăşurat într-o lumină care mă redă
mie însumi fără vină.
Mi-e inima îndurerată dar sufletul senin. Oricâte
arme se vor îndrepta spre mine, toate se vor toci şi
frânge de scutul statorniciei mele.
Vântul crud al sorţii mi-a smuls şi ultimul
catarg cu care mai speram să naufragiez în viaţă.
Dar, vină n-am.
Nu mă simt învins. Nu! Pentru că eu te-am
iubit cu adevărat.
În tine catarg al năzuinţei mele, am văzut tot
ce EU nu mai puteam să fiu!

27.08.1957,Cotu-Ciorii
(Cilibia) - Buzău

DUPĂ 30 DE ANI

Motto:
“Aşa cum e astăzi lumea, e bine.
Iată iluzia!
Aşa cum ar trebui să fie
Iată speranţa!”

52
 Multă vreme, în viaţa mea – în clipele ei de
linişte şi acalmie – am fost o fire visătoare,
înclinată spre meditaţie calmă, lăsându-mă plăcut
furat de o lume aproape ireală dar totuşi posibilă.
Adesea imaginaţia mea plăzmuia un imperiu
uriaş în care întreg decorul şi toate fiinţele ce o
populau păreau mai sincere, mai bune iar viaţa-
ntreagă, prinsă-n mreji de muzică şi iubire,
generos risipită într-un decor feeric de basm, părea
mai plină de soare, mai plină de căldură, mai plină
de sens. Iar atunci când vitregia sorţii a făcut să-mi
urce-n piept furtuna răutăţilor omeneşti, depăşind,
poate, pragul înţelegerii celor din slujba statului,
am căzut jertfă pentru mulţi semeni care erau sortiţi
să bea, odată cu mine, din acelaş pahar.

29.06.1985, Deva

CUGETĂRI

Oprindu-mă îndelung la întrebarea: “CE

ESTE VIAŢA?”, la care marele nostru poet M.
Eminescu a răspuns: “o clipă suspendată”, iar
poetul celebrei elegii “MOARTEA LUI FULGER”,
George Coşbuc, cunocând greutăţile ce le putem
întâmpina ne îmbărbătează, îndemnându-ne: “o
luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste, cu dor de
ea”, încerc şi eu să definesc această hamletiană
meditaţie în cuprinsul acestor cugetări:

1. O picătură în oceanul fatalităţii

2. O torţă care arde cu flacără mai mică sau
mai mare.
53
 3. O lumânare care arde sub adierea unui
vânt continuu.
4. O scânteie trecătoare dintr-o explozie de
lumină.
5. O stea ce arde în cădere pe un cer spuzit
cu stele.
6. O punte de suspin şi dor.
7. O poveste ce se termină cu: “a fost odată”.
8. Comoara cea mai de preţ a existenţei
noastre.
9. O punte ce se poate rupe sub povara
amintirilor.
10. O floare minunată, fiica naturii mame,
născută din glod şi tină.
11. O muzică divină ce-a apărut dintr-un hău
întunecat şi se pierde-n infinit.
12. O iubire care începe din leagăn cu: “a” şi
se tremină pe patul de suferinţă cu “mor”, deci:
“AMOR”.
13. Sufletul născut din materia amorfă.
14. Un vis frumos a cărui fir nu-i ştim
niciodată clipa când se poate rupe.
15. Un grăunte de polen într-o inflorescenţă
de petale.
16. Un fulger aprins într-o noapte de cărbune.
17. Un foc ce arde cu condiţia să fie
întreţinut.
18. Speranţa lumii-ntregi.
19. Misterul existenţei noastre.

VIAŢA

Cât de puţin ne este dat să trăim!

Ce înseamnă “o viaţă de om”?

54
 Mult şi puţin în acelaşi timp. Mult, dacă ştim
şi putem să trăim intens într-un timp scurt. Puţin,
dacă nu reuşim să cuprindem şi să cunoaştem
câte sunt.
O, câtă libertate şi putere ne-ar trebui pentru
a simţii mai bine fiorul ce încearcă de primăveri
pământul şi întreaga fire, întrebările fără răspuns
ale sensului existenţei noastre: de unde venim şi
încotro ne îndreptăm.
Dacă toţi am gândi la fel, toţi am putea avea
aceeaşi credinţă şi acelaş ţel, iar ura, vrajba,
asuprirea şi războaiele, care au măcinat sufletele
noastre şi popoarele, de pe frumoasa planetă, s-ar
transforma, peste noapte, ca-ntr-un basm
fermecat, într-un orizont plin de lumină şi fericire.
Dar cum fericirea nu vine niciodată singură,
stă în puterea, voinţa şi dorinţa noastră de a căuta
să luptăm pentru a o cucerii.
În puterea noastră stă “totul”!
Chiar de-a urni munţii, chiar de-a muta
râurile, marea... şi mai mult, chiar de-a găsi şi păşi
pe noi tărâmuri, pe noi cuprinsuri ce dăinuie
întinderea fără de sfârşit a galaxiilor.
Dacă m-aţi înţeles cu adevărat, urmaţi-mă
până la capăt.
“Per aspera ad astra”!

5.04.1987, Deva

SCRISOARE POSTUMĂ

Se spune că greutatea de-aţi exprima, într-un

chip demn, admiraţia se aseamănă cu iubirea.
Şi pe mine m-a încercat acest sentiment
tulburător şi-adevărat.
55
 Expresia ochilor tăi mari şi luminoşi, cuminţi
şi plini de duioşie, căpşorul tău de copilă mare cu
zâmbet timid, iată numai câteva din trăsăturile tale
care ar putea să dea viaţă unui tablou sub iscusitul
penel al unui pictor talentat.
Şi ca în toate basmele, de ce oare, pe cea
care o dorim mai cu deosebire trebuie să fie peste
mări şi peste ţări?
Oare, depărtarea aceasta, va constitui o
baricadă şi o piatră de încercare pentru cei ce se
iubesc cu adevărat?
Am pomenit cuvântul IUBIRE care pentru noi
toţi trebuie să fie un cuvânt sfânt. Adevărata iubire
este o floare minunată care-nfloreşte, în viaţa
noastră, numai o dată. Fiinţele bune întotdeauna
inspiră plăcut pe cei ce iubesc sau admiră.
Dragostea este cea care dă forţă gândirii,
care face pe artist să creeze. Ea adoarme, adesea,
lin, gândurile noastre neîmpăcate când suntem
singuri şi certaţi cu lumea din afară. Ea întreţine, ca
o adevărată VESTALĂ focul scaru din templul
inimilor noastre.
Ea îţi hră-
neşte sentimen-
tul, că-n larg
ajuns între cer şi
mare, cu o
corabie al cărui
catarg sfâşiat de
nenorocul vieţii,
nu eşti singur şi
că n-ai s-ajungi
pradă valurilor.
Dragostea
este steaua
polară a visurilor
56
noastre şi che-marea duioasă ce-şi sparge dorul la
margine de ţărm. Ea ne face viaţa mai caldă, mai
plină de conţinut şi de lumină. Iată pentru ce
fiecare din noi trebuie să avem o fiinţă dragă, chiar
dacă vremii şi lumii trebuie să-i plătim greu tribut.
Când aripile noastre, în zbor spre steaua
idealului, au fost frânte ce oare ne mai rămâne de
făcut?
Să rătăcim în noapte când zvonul Primăverii
tremură în crâng?
Să plângem când mugurii, de dor, pleznesc,
pe ram?
Să uităm de noi când totul, în firea-ntinerită,
“e” chemare şi-n piept s-aprinde-un dor sezonier?
Nu! Nu!! De o mie de ori “NU”! pentru că
nimeni nu poate să reziste acestui îndemn la
dragoste şi luptă când însuşi Luceafărul poeziei
româneşti ne întreabă în eminesciana-i meditaţie:
“Nu e păcat să lăsăm să treacă clipa cea
repede ce ne-a fost dat”?
Plecat cu harfa-i de vis şi de cântare, când
zefirul primăverii adie prietenos peste pădurea
renunţărilor de până acum, m-aplec şi eu în unda
limpede şi clară şi te-ntreb:
“De ce să laşi, la piept să strâng durerea ne-
mpăcată că dorul meu nu are în suflet la tine
adăpost?”
Hai, vino, tot dorul meu te cheamă.
Redă-mi iubirea pierdută de ani şi ani.
Fă-mi viaţa cânt de bucurie să pot opri,
pentru o clipă, tot timpu-n loc.

1953, Hondol

57
 SINCERITATE

Nu-ţi cer să-mi torni

nemăsurate cupe
În sufletu-mi setos
de mângâiere
Mi-e deajuns
mlădiţa verde
de surâs
Cu care vreau
să-mi altoiesc
copilăreasca bucurie
Atunci
şi mie-mi va părea
Că-n ochii mei
s-ascunde o chemare
Şi fără voie
voi lăsa
Să curgă
în cascade
Gălăgiosul,
strop de viaţă,
râset de copil
Când fuge vesel,
pe câmpie,
De prinde-un flutur,
58
când sărut-o floare.

Dar eu n-aş vrea să cânt

În faţa ochilor
ce mă vrăjesc
Dar nu mă văd
Când mă privesc
Şi nici ca inima-mi
să bată
Pentr-o inimă
ce nu simte
Sau braţul după care
braţu-ntind
Să simt că
mlădios
mă minte.

1953, Bucureşti

59
 DORINŢA

Doresc să văd cum curge-ncet

pârâul de sub stâncă
Cu valurile-i pururii, limpezi, line
Doresc a lumii-eternă pace
Doresc s-aud numai de bine.

Doresc s-aud copile-n cer cântând

Şi-al lor ecou în văi de farmec pline
Doresc s-aud tălăngile din deal sunând
Doresc să fii numai cu mine.

Doresc iar vişiniul de sub fereastră înflorit

Şi raiul livezilor în zumzet de albine
Doresc în toată firea potop de zâmbet însorit
Doresc s-aud numai de bine.

60
 NOAPTE

Raze
de lună
Sfios
prin ramuri
se cern
Pe bolta
senină
De gânduri
plină
Cad stele
şi pier
Pleoape
de plumb
Închid
şi sting
Seninul
cer
Noaptea-mpleteşte
Leagăn
tăcerii
Şi somnu-i
stăpân.

Motto:
Ce păcat! Ce păcat!
Povestea mea, a ta, a lor şi a
multor altora o pot rezuma
astfel:
“Unii caută şi nu au noroc, alţii
l-au găsit şi fug de el”.

ZEIŢEI MELE
61
A fost o vreme-ntunecată
În sear-aceea tristă şi uitată
Când tu la uşă ai sunat
Şi norii-mi trişti i-ai alungat.

Zâmbetul tău de-atunci şi-acum

Ca un Zefir de Primăvară,
Mă opreşte iar din drum
Tot în prima noastră seară.

Mă supun chemării tale

Mă aplec pân-la pământ
Sărutându-ţi urma-n cale
Şi-ale tale plete-n vânt.

În calea mea ai apărut

Dis-de-dimineaţă-n zori
Frumoasă foc de necrezut
Aveai, în păr, doar două flori.

Te-am alungat atunci din viaţa mea

Ziceam că eşti prea mică pentru mine
Acum îmi pare rău şi iar aş vrea
Să fiu, mereu, mereu, numai cu tine.

Stau în mine neclintit

Şi privesc iar trist în zare
Tot mă-ntreb de-ai socotit
Să-mi apari, din nou, în cale.

Aş vrea, ca dup-atât amar de vreme

Iubirea ta, iar să mă cheme
Să-mi aline sufletul şi jalea
Să-mi descurce iar puţin cărarea.

62
 DEZNODĂMÂNT

Şi ai plecat. Ai plecat ca atunci: Furioasă,

Spartană.
De ce, oare, procedezi astfel?
Dacă îţi permiţi să te distrezi lejer, de ce mai
ales pe mine pentru întemeierea căminului dorit?
Chiar dacă “IMPERIUL” meu pare prăbuşit
după atâtea dezastre cu care viaţa m-a-ncercat, fii
sigură că-n mine zac FORŢE LATENTE care-ntr-o
zi îşi vor spune cuvântul.
Să cred că manifestarea ta este o problemă
de BACANTA superbă care sub o haină de imagini
aruncată peste adevăratul gol ştie să-şi arendeze
graţiile artistic şi candid?!
Se vede treaba că te-ai născut să mă
chinuieşti.
Mi-ai exploatat sentimentul din prima zi când
te-am cunoscut.
Ţi-ai zis: “De ăsta sunt sigură. Mă va urma
până-n nordul Siberiei. Acum să-mi încerc mrejele
şi cu alţii”. Şi-adevărat, ţi-a reuşit. Nu ştiai, însă,
că-ncercarea ta, va fii VICTORIE fără GLORIE. Şi
cu toate astea pe mine mă judeci, mie îmi
reproşezi totul, în capul meu spargi toate oalele
nesocotinţei tale.
În relaţiile cu mine mizezi totul pe
AFECŢIUNE, pe SUFLET, în schimb în
AVENTURILE CU EI îţi avansezi trupul.
VIAŢA îţi pare o joacă, o glumă şi nu va fi de
mirare când ea va râde de tine într-o bună zi.
Nu vreau moartea păcătosului ci îndreptarea
lui!
Mă voi strădui să-ţi întind o mână prietenă.
Nu am inima să suport sfâşietorul tău strigăt de
disperare dar rămân mut de durere când văd că
63
eşti capabilă să distrugi un om care încearcă să te
salveze.
Te doresc când eşti departe de mine dar
când te văd cum te porţi îmi pari o adevărată
CATASTROFĂ!
Te rog, trage cortina peste frumosul meu vis.
Te-aş dori în zadar degeaba, pentru că tu nu eşti a
ta. Tu nu-ţi aparţii ţie. Tu eşti sclava propriilor tale
nesocotinţe.

LA ANIVERSAREA TA

Am urcat cu tine TREPTE

Şi-am să urc de-acum mereu
Gânduri mari, fapte-nţelepte
Spre un ŢEL pe drumul greu.

Un fulg de nea ţi s-a topit pe gene

Din cer continuă să cearnă
Fulgi mari, pufoşi, plăpânzi, alese
Urcuşul nostru a-nceput în IARNĂ!

Am ascultat a ta poveste
Şi-am rămas adânc pe gânduri
Un dor ce-a fost şi nu mai este
Pierdut printre scrisori şi rânduri

Pentru trecutu-ţi timp tulburător

Păstrez destăinuirea ta secretă
Mă-ncearcă un regret fior
Că vremea nu se mai repetă.

64
În piept durerea mi se frânge
Pentru lipsitu-ţi nenoroc
Dar în aminte, nu mai plânge
Că timpul nu mai stă pe loc.

Mantie albă cât cuprinde zarea

Lumină de zăpadă, scântei şi frig
În ochii tăi îmi încălzesc chemarea
Şi-n numele pe care eu îl strig.

Privim, de sus, un cer albastru

Şi-mbrăţişaţi urcăm noi doi
În fiecare fulg, în fiecare astru
Găsim, din nou, speranţe noi.

Voi urca cu tine TREPTE

Vieţii îl vom tălmăcii tot restu’
Gânduri mari, fapte-nţelepte
Spre un ŢEL în drumu-nostru

Înfrăţiţi în gânduri şi credinţă

Vom sta-mpreună la aceeaşi masă
Vom fii o singură fiinţă
În propria noastră casă.

10.02.1978, Deva

“RĂSPUNS”
65
 (la “Întrebarea Sfinxului”)

În evoluţia sa, OMUL neputându-şi explica

unele fenomene din natură le-a atribuit unei
divinităţi.
Astfel au apărut zeii şi însuşi Dumnezeu.
Deci ei nu au existat ci au fost inventaţi.
Un lanţ întreg de raţionamente izvorâte din
nivelul cunoştiinţelor căpătate în timp şi-n epoca la
care ne aflăm, nu-mi permite să accept un
DEMIURG logic, raţional, ci unul METAFIZIC.
VIAŢA este un hazard! Dovada. Fiinţa umană
a apărut ca urmare a unui accident genetic. Natura
suprasaturată de radioactivitate emanată de
activitatea vulcanilor a fost moaşa care a schimbat
numărul cromozomilor smulgându-l pe OM din
animalitate. Treptat, treptat, în procesul evoluţiei
sale, el a căpătat cunoştiinţa de sine şi a mediului
ambiant pe care a început să şi-l supună, devenind
el însuşi un mare creator.
Încet, încet, graniţele celor două mari imperii:
MACROCOSMOS şi MICROCOSMOS au fost
atacate şi marele proces al cunoaşterii a început.
După calcule riguros ştiinţifice, existenţa
TERREI şi a SOARELUI (astru ce ne luminează,
fără de care nu ar fi viaţă pe PĂMÂNT) este
măsurată. Evoluţia materiei în UNIVERS este deja
cunoscută. Istoria civilizaţiei umane ne-a dovedit
că au existat şi există chiar şi-n zilele noastre fiinţe
şi fenomene cu însuşiri uimitoare ce sfidează
raţiunea umană şi legile fizicii cunoscute nouă
până în prezent.
Aceasta înseamnă că materia mai are încă
multe taine ascunse ce urmează, ca-n evoluţia
noastră, să le descoperim. Suntem pe un drum de
început.
66
 Pentru a asigura continuarea existenţei
noastre se impune să luptăm intens. Numai aşa
vom putea ajunge stăpânii întregului univers.
Distanţele incomensurabile, care ne despart
de miile de planete a căror natură şi condiţii de
viaţă sunt asemănătoare cu cele de pe Terra, după
mii şi mii de ani, vor fi cucerite, permiţând astfel
civilizaţiei umane să-şi continue drumul său fără de
sfârşit... deoarece şi universul, divinitatea admisă,
este fără început şi fără sfârşit.

septembrie 1987, Deva

67
 FIULUI MEU

În circuitul larg al firii

Mă voi întoarce fără vrere
Că moatea nu-i decât
Un somn adînc, ce-alină-orce durere.

Tu nu mă vei uita, ştiu bine,

Deşi uitarea-i scrisă-n legile-omeneşti
Din amintire nu poţi tu s-alungi
Pe cel ce te-a dorit pe tine
Ca-n basmul desprins din o mie şi una de
poveşti.
Urmează-ţi calea, trăind o eră nouă
În care-şi cîntă simfonia
Popoare, flori şi stele.

Citind prin vreme-aceste rînduri

Cu ochii plini de roua
Tu, fiule, călător cu doruri multe
Te vor insoţii, pline de grijă,
gîndurile mele.

30.06.1997 Deva

BUN RĂMAS

68
 Acum când zic lumii “bun rămas”, acum în
ultima clipă a vieţii mele, când singura mea rază de
lumină eşti tu, copilul meu drag şi scump, vreau să-
ţi las câteva cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare.
Eu plec. Mă cufund într-un somn adânc,
etern. Mă re-ntorc în circuitul universal al materiei
unde, aşa cum spunea EMINESCU, marele nostru
poet: “sunet, sufletul, lumină, totu-i praf, lumea-i
cum este şi ca dânsa suntem noi”.
Aş vrea ca despărţirea aceasta să fie
înţeleasă de tine ca ceva firesc, ca un fenomen
înscris în legile noastre pământeşti.
Existenţa noastră pe această frumoasă
planetă, leagăn al copilăriei şi năzuinţelor noastre
de-o viaţă, fiind vremelnică, măsurată în ani, luni,
zile şi clipe.
Conştient fiind şi eu că “VIAŢA e un vis
frumos a cărui şir nu ştim niciodată clipa când se
poate rupe” (vezi cugetările mele despre VIAŢĂ)
m-am grăbit să-ţi scriu aceste rânduri din timp
pentru ca să nu fiu surprins că nu-mi pot lua rămas
bun de la tine.
Aşa că, acum în ultima clipă a existenţei
mele, îţi zic cu multă durere în suflet:
-Rămâi cu bine, copilul meu, bun şi drag!
-Rămâi cu bine, copilul meu, drag şi bun!
Să nu uiţi niciodată că eu am dorit ca tu să vii
pe lume iar ADY, măicuţa ta, iubindu-mă, a înţeles
sensul fiiresc al vieţii şi al căminului întemeiat.
Să nu-ţi risipeşti iubirea la-ntâmplare ca p-un
simplu ban mărunt şi să înţelegi că mulţumirea
mea deplină va fii atunci când vei avea şi tu UN
COPILAŞ.
Tăticul tău
RĂMAS BUN II

69
 Iubiţii mei copii, Ady şi Sorin

Când dorul şi amintirea mea vă vor încerca

prin vreme, să vă sublimaţi durerea în cugetare, în
muncă şi în fapte bune.
Amintirea voastră pentru mine să fie un
permanent îndemn la acţiune prin care să urcaţi
treaptă după treaptă spre un orizont mai larg, mai
plin de lumină şi de adevăr.
Să nu uitaţi niciodată că-n lacrimile voastre,
în ziua ce ne va despărţi, îmi oglindesc de pe acum
durerea că nu mai sunt alături de voi să vă alint, să
vă sprijin, să vă ajut.
Vă primesc de pe acum ofranda întristării
voastre şi vă asigur că, dincolo de timp şi vreme,
dacă metafizic se mai poate concepe existenţa
mea, voi veghea asupra paşilor voştri pe cărările
vieţii ce v-a rămas s-o depănaţi până la adânci
bătrâneţe.
Stihurile mele:
“Vor trece anii rând pe rând
Voi sprijinii anii-n toiag
Poveşti nepoţilor spunând
Eu n-oi uita că mi-ai fost drag”
să fie o duioasă aducere aminte la care să
alergaţi, din vreme în vreme, pentru liniştea şi
mângâierea voastră.
Adio copiii mei, dar să nu vă lăsaţi copleşiţi
de clipa despărţirii noastre pentru că viaţa merge
înainte şi voi aveţi datoria să luptaţi în continuare
pentru voi înşivă.
Al vostru soţ şi tată
Gill
10.07.1986

CONSIDERAŢII PERSONALE
70
 pe marginea
“JURNALULUI DE FRONT” scris de dl. Mihuţ
Nicolae de la Tâmna, jud. Mehedinţi

Providenţa a făcut ca dintr-un eşalon întreg

de transmisiuni, refăcut de nenumărate ori în
timpul luptelor, să rămână doar câţiva şi dintre
aceştia numai unuia să-i fie dat să povestească-n
scris prin ce prăpăd au trecut... cei mulţi, care au
pierit pe câmpul de luptă şi calvarul câtorva, pe
care-i poţi număra pe degete, scăpaţi ca prin
minune de urgia unui război blestemat.
În 22 iunie 1941, când Antonescu s-a adresat
ostaşilor români: “Vă ordon: treceţi Prutul!”, eram
un copil de 11 ani.
Atunci nu înţelegeam sensul acestui război,
abia mai târziu am înţeles cât de scump a trebuit
să plătim acest pas.
Jurnalul acesta de front, această frescă vie a
unui război atât de cumplit, impresionează de la
prima pagină prin depănarea firească şi autentică
a unor evenimente pe care noi le bănuiam dar nu
avea cine să ni le spună.
Dar iată că parcă duşi de mână, prin ploaia
de gloanţe şi explozii de bombe, datorită vorbirii în
grai obişnuit al tuturor românilor, simplu, fără figuri
de stil sau înflorituri inutile, a prezentării unei
realităţi care uimeşte şi captivează pe cititor, -
pătrundem, alături de povestitor, pe câmpul de
luptă, în tranşee sau în lagăre, urmărind cu emoţie,
cu teamă şi cu adâncă tristeţe peripeţiile şi calvarul
miilor de soldaţi în luptă cu... întinderi nemărginite,
stepe pustii, geruri cumplite, foamea şi boala ce-i
hărţuia nemilos şi cu moartea ce-i pândea la
fiecare pas.

71
 Jurnalul acesta preţuieşte mai mult decât un
roman pentru că ne oferă ocazia unică de-a
cunoaşte o realitate crudă dar autentică.
În povestirea diferitelor episoade din timpul
războiului există o sinceritate fără de tăgadă care
de fapt se poate verifica cu destăinuirile multor
soldaţi reîntorşi de pe front.
Meritul deosebit al d-lui Mihuţ constă nu
numai în aceea că a redat fidel episoadele şi
atmosfera situaţiilor fără a menaja nici pe
condamnaţi, nici pe aliaţi, ceea ce ne-a asigurat,
aproape de la primele pagini că sublocotenentul
Mihuţ are un caracter ferm, dar domni-sa a luat
parte la război, calvar şi lagăr şi ca OM lucid.
Deci a luat parte la acţiuni, durere şi dezastre
nu numai ca militar dar şi ca OM!
Aceasta ne-a dovedit-o de câte ori a fost
nevoie şi mai ales când situaţiile erau mai
primejdioase, mai disperate sau pline de
neprevăzut. A intuit pericolul, a luat atitudine, a
evitat compromisurile şi mai ales a evitat călcare în
picioare a demnităţii omeneşti... chiar când a fost
vorba de inamic.
Ori aceste atribute nu numai că subliniază un
caracter mare dar cred că i-au conferit şi
posibilitatea de-a ieşi din încurcătură, de-a salva o
situaţie aproape pierdută şi de ce să nu
recunoaştem, de-a reuşi, în ultimă instanţă, să se
numere printre puţinii supravieţuitori ai unităţii din
care făcea parte.
Recomand cu căldură ca acest JURNAL să
fie citit de câţi mai mulţi tineri pentru că numai aşa
vor înţelege mai bine sensul vieţii lor noi de azi.
Ei trebuie să înveţe să iubească şi să admire
bărbăţia în lupte a tuturor celor ce-au ridicat
România pe culmi de glorii, începând cu Decebal,
72
Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mircea cel
Bătrân, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul; să ştie să fie
gata oricând să dea riposta cuvenită celor ce ar
încerca să ne calce hotarele dar niciodată să nu
facă greşeala de-a ataca şi de-a prăda un teritoriu
ce nu ne aparţine prin tradiţie, neam şi sânge.
Tineretul de azi şi de mâine trebuie să
priceapă a înţelege că istoria ţării noastre, pe
aceste meleaguri începe din negura vremurilor şi
că au datoria să caute să-şi cunoască obârşia,
strămoşii, trecutul de luptă a neamului nostru,
respectând cu sfinţenie memoria celor ce au luptat
şi căzut pentru apărarea şi fericirea noastră de azi.
Când mă opresc la grindina de jertfe, la
tributul plătit de-a lungul zbuciumate-i noastre
istorii de daci şi romani mă cutremur şi simt că-n
mine mocneşte durerea unui Vezuviu, Krakatao
sau Kilimandjaro.
Tribut în sânge, tribut în aur, tribut în suflete
de copii nevinovaţi smulşi de la sânul mamei lor,
tribut în lacrimile celor rămaşi să jelească ce n-a
mai rămas din bruma lor cu greu agonisită, tribut
de trudă şi durere pentru o nouă muncă, mai grea,
mai dârză, întru refacerea gliei şi vetrei strămoşeşti
pustiite de duşmanii care au jinduit după
agoniseala noastră.
Iată cu câte jertfe au plătit strămoşii noştri
libertatea noastră de azi!
Câtă consideraţie, respect şi veneraţie
trebuie să aibă tot tineretul nostru de azi, eroilor
căzuţi pentru apărarea şi întregirea neamului
nostru românesc, pentru cauza dreaptă a unui
război drept.
Iată de ce acum îmi stăruie în minte să vă
propun să cântăm cu toţii-n cor “IMNUL EROILOR”
ca UN ULTIM şi SFÂNT OMAGIU adus părinţilor,
73
unchilor şi fraţilor noştrii căzuţi pe câmpul de luptă
pentru fericirea noastră de azi.
Nemuritoarele cuvinte:
“Presăraţi pe-a lor morminte
Ale laurilor foi
Spre-a le fi mai dulce somnul
Fericiţilor eroi.

Scri-ţi în cărţile de aur

Sufletul nepieritor
Ridicaţi pe piramide
Nemurirea, faima lor”.
precum şi muzica armonizată fericit cu textul,
trăirea intensă a unui trecut în care ne-am plămădit
noi înşine prin jertfa celor ce ne-au iubit, trebuie să
trezească în noi duioşii fără margini, dârzenii de
temut, care să ne-ndemne la dragoste, la muncă şi
dacă va fi nevoie şi la luptă... pentru apărarea şi
făurirea unei ŢĂRI... cum n-a mai fost!

27.08.1971, Deva

CLEPSIDRA VREMII

Nisip! Nisip! Nisip!

74
 Timpul în scurgerea lui inexorabilă a măcinat
toţi munţii speranţelor mele.

Fără margini durerea mă cuprinde!

Venit-am la margine de ţărm să-mi risipesc
durerea
aşa cum valurile, în furia lor oarbă, se sfarmă
izbindu-se de stânci.

Un haos întreg îneacă al meu plâns iar ţipătul

trist şi-ndurerat al pescăruşilor sfâşie şi
mai mult fiecare speranţă ce mi-a mai rămas.

Într-un târziu, dup-un oftat, încerc să

cred că n-am nici o vină iar de undeva din
depărtări albastre, încet, tainic şi blând
o voce străbate calea până la mine cu
cuvinte
de consolare: Nu plânge! Nu plânge!
Nu eşti de vină tu!
De vină este numai marea!

Spală-ţi durerea şi limpezeşte-ţi sufletul

trist în unda limpede şi clară ce tremură pe
prund.
Şi timpul, în scurgerea lui oarbă, trece
fără milă.

iulie 1971,
Eforie Nord

CÂINE CREDINCIOS

75
 N.B.
În amintirea lui PALL, câinele dresat al tatălui
meu, care mă însoţea, în anii copilăriei mele, pe
coclauri.

În Primăvara asta care vine simt că mi-e dor

de anii copilăriei mele, simt că mi-e dor de-un colţ
verde.
În Primăvara asta care vine, când fiinţa
noastră capătă aripi şi zburdă o dată cu primul
suflu de viaţă nouă, simt ne-ndoios că-mi trebuie
un prieten care să-mi întovărăşească paşii pe
potecile şi cărările ce urcă în împărăţia Naturii-
Mame.
Şi pentru că, de cele mai multe ori, pretinsele
adevărate prietenii se consfinţesc numai prin
vorbe, aş vrea ca prietenia ce-o voi lega să nu se
spună ci să se reverse ca seva în flori şi-n mugurii
ce dau în floare. Aceasta cred c-o voi găsi în
tovărăşia celui mai devotat, prieten al omului: un
câine!
Aş dori să-mi fie credincios.
Privind în ochii lui să pătrund inimoasa lui
fidelitate şi în strigătele lui dureroase, să-i
compătimesc râvna lui neputincioasă de a-mi
vorbi.
Şi totuşi, în anii copilăriei mele, într-o noapte,
câinele tatălui meu, “mi-a vorbit”. În toamna anului
76
1940, în plină noapte, urletele lui deznădăjduite,
prevestind cutremurul ce a zguduit toată ţara, au
trezit, la timp, pe părinţii mei, care m-au ridicat, cu
aşternut cu tot, trezindu-mă din somn.
Nu mult după aceea, tot peretele s-a prăbuşit
pe lada de companie a tatălui meu pe care
dormeam eu de obicei.
Acum, când Primăvara îmi urcă-n piept
chemarea, evocarea lui îmi trezeşte o compasiune
fără margini care mă copleşeşte atât de mult încât
simt cum o lacrimă mi se furişează printre gene.
Îi sunt recunoscător. El mi-a salvat viaţa! De-
abia acum am înţeles că el a fost îngerul meu
păzitor.
Primăvara de afară şi cartea de la Bibliotecă
ce-o am în faţă mi-au amintit de PALL, deoarece
şi-n limba franceză există o expresie prin care se
exprimă credinţa câinelui: “Le chien est le seul
animal dont la fidelité soit l’epreuve” (“Câinele este
singurul animal a cărui credinţă este probată”.)

1952, Braşov

EVOCARE

77
Ţii minte?
Ne jucam
Eram copii pe-atunci
Doar 15 ani aveam
Şi visuri cam o mie
Acum când toate-mi
vin în gând
Şi dorul mă-mpresoară
Mai cred
În tot ce-odat a fost
Şi-n dragostea
De-odinioară.

1945,Lădeşti-Vâlcea

PORTRET

Privesc în ochii tăi strălucitori

Şi văd a dragostei lumină
Nici un Vârtej de vânt sau nori
Nu-i poate şterge flacăra divină.

Un zâmbet cald copilăresc

Ţi-apare blând în colţul gurii
Şi buzele parcă şoptesc
Duios, în murmurul naturii.

78
Aceleaşi calde şoapte:
Eu te iubesc! Eu te iubesc! Eu te iubesc!

O melodie dulce se-nfiripă

Încet, încet, în mintea mea
Şi numai vântul c-o aripă
S-o tulbure ar mai putea.

Privesc portretul neclintit

Ce-mi urmăreşte-ntreaga viaţă
Aud încet numele-mi şoptit
Urmat discret, de o povaţă.

1951, Sibiu

79
 ADIO ŞCOALĂ

Trecând al şcolii ultim prag

În zvon de sărbătoare
Lăsăm în urmă locul drag
Zâmbind, deşi ne doare.

Adio, Adio, dragă şcoală

Noi nu te vom uita

Atâtea orizonturi am cuprins

În anii dragi de şcoală
Şi multe visuri am aprins
Aici, întâia oară.

Adio, adio, dragă şcoală

Noi nu te vom uita
Rămâi, rămâi cu bine
Iubita mea.

Ne răspândim în cele patru zări

Precum se duc cocorii
Strigaţi colege şi colegi
Trăiască profesorii!

REPROŞ

Mi-ai scris versuri discrete

Şi dulci cuvinte-nşelătoare
Vrăjită eu eram băiete
În razele tale de soare.

Te iert pentru minciuna fină

Ce-aduce-n suflet alinare
Chiar dacă inima-mi suspină
Şi ce-o urma a doar uitare.
80
 De vrei să dovedeşti
A dragostei durată
N-ai dreptul să jertfeşti
O inimă curată.

Credinţa în iubire şi-n solul ei

Nu-i timp pierdut atunci când
ştii ce vrei!

1950, Hondol

CÂNTECUL TEIULUI

Parfum de tei, parfum de tei

Din stropi de aur mititei
Ce înfloresc la fel ca ieri
Ca anii mei, ca anii tăi
Ca anii tăi, ca anii mei.

Ameţitoare vraji cu prinzi

Cînd sus pe creştet te aprinzi
Cînd soarele toarnă văpăi
Pe floarea ta, bătrâne tei
Pe floarea ta, bătrâne tei.

Parfumul tău răscolitor

Pătrunde-n casa tuturor
Eşti plin de farmec şi de vis
Tu eşti desprins din Paradis
Tu eşti desprins din Paradis.

Varaja ta în veci nu piere

În preajma ta tot-ui un roi
Perechi, perechi, de-ndrăgostiţi
81
 Albine, ce torn faguri de miere
Trecători, poeţi şi scriitori
Ce-au cîntat iubirea
Şi-s iubiţi de noi.

Bătrâne tei, bătrâne tei

Ca o romanţă de toamnă
“E” cîntecul tău:
“Imbătrânesc şi-mi pare rău”
Se scutur florile pe-alei
Ca anii tăi, ca anii mei.

02.11.2006 Deva

Izvor de amintiri
Izvor de creaţie.

Re-ntorcîndu-ne la anii copilăriei noastre,

în care citată, la pag.45, în tableta:
“Primăvara vieţii noastre” “eu zic:
“copilaria” “e” un izvor duios de amintiri !
In noianul anilor ce curg,cînd fulgii vremii de
tîmple ni s’au prins, copilăria semnifică primăvara
vieţii noastre.
Citind mai departe vom vedea că odată cu
venirea primaverii fiinţă noastră în rezonanţă cu
natura, trezită la viaţă , căpătînd noi aripi şi noi
dimensiuni.
Pentru un artist, poet sau scriitor este
important acest fenomen deoarece îi
împulsionează gîndirea, simţirea, ce duc, în final, la
creaţie, la desăvirşirea unei opera sau a unei cariere.
Ori sensul existenţei noastre este să realizăm
ceva, să lăsăm ceva în urma noastră spre aducere-
aminte. Să avem satisfacţia că nu am trecut prin
acesată lume ca o umbră.
82
 Gândind la tine

Cînd soare blînd va răsării

Purtat de mâini divine
Pe-ntinsul luncii cu ochi vii
Eu voi privii
Gîndind la tine.

Un fluture de va zbura
Ca viaţa să-mi lumine
In crîngul verde înflorit
Înfiorat de amintirea ta
Mă voi gîndi la tine.

Într-un amurg frumos de vară

Cînd pomii îşi vor scutura
Podoaba albă peste mine
De-al lumii freamăt obosit
Voi adormii gîndind la tine.

Anotimpuri, Anotimpuri
Amintiri cu dulci suspine
Îşi vor depăna, discret, povestea lor.
Cuprins de vrajă şi de dor
Mă voi trez din somn,
În zori de zi,
Gândind la tine.
Cuca – Argeş 1947

83
 EVOCARE

“Îmi păreai atunci, atît de prietenos,

citeam în ochii tăi o tristeţe vagă amestecată cu
un aer ştrengăresc” Luci Fleseru.

Erai micuţă cînd, la cor

mergeam pe înserate
Gîndind …pe masă cărţile-mi,
de mult erau uitate
Iar cînd, ploaia, lovea, sus
Fereastra
Noi ne sfădeam,
de zor, pe scări,
la “ASTRA”
Sibiu 1950
Biblioteca Astra

CÂTEC DE DRAGOSTE

Tu muză, iubirea vieţii mele,

Redă-mi iubirea cea dă-ntii
Si cerul plin cu stele.
Redă-mi azurul zilelor de mai
Cu flori o mie pe cîmpii
Şi lumea –ntreagă si-ntreaga lor fire
Şi calde şoapte de iubire

II
Tu muză, grădina vieţii mele
În nopţile pustii de dor
Redă-mi un cer senin
Spuzit cu stele
Şi toate clipele de vis
84
Şi toate dorurile mele.
III
Tu crîngul vieţi mele însorit
Trimite îngerii din cer,
Cu albe flori, de măr, în mînă,
Şi-un cor de Heruvimi, să-mi cînte
Poemele tăcerii ascunse-n infinit
S-aline aşteptarea şi dorurile mele
Tu, insoritul crîng al vieţii mele.

05.04.2006 Deva

VREMEA

Plouă !
Plouă mărunt,
Dureros de suportat
Zilele-au trecut
Privesc în oglindă
Şi mă vad cărunt
Ceru-i cenuşiu şi trist
Totu-n jur “e” un pustiu
Şi vremea pare un ceas
Ce s-a oprit.
Privesc prin fereastră
Un orizont pierdut în ceaţă.
Timpul şi spaţiul s-au comprimat
Ca o pilulă.
Pilulă amară şi greu de suportat
Norii ce s-au adunat în capetele noastre
Ne zguduie cu trăsnetele şi fulgerele lor
A venit vremea şi timpul
Să ne căutăm paratonee.
Să ne găndim la zone climatice luxuriante
De-ajuns acolo “e” tare greu
Pentru cei care “Abia cugetă la ziua de mâine”
85
Şi-abia-şi câştig-o bucată de pâine.
ISTORIA SE REPETĂ

Noi ştim mai toţi

Că-n trecutul îndepărtat
Poporul nostru
A fost stors
De fanarioţi.
Morala “e” precum ar fi
Că legea-i una pentru toţi
Dar nu-i tot una
Să faci dintr-un senator,

BARON

Să pui, ca-n trecutu-ndepărtat,

TAXĂ

Pe fumul de pe horn
Iar de la un ţăran sau muncitor,
Ce-au trudit din greu
Pe ogor sau într-o mină de piatră,
Să le iei şi cenuşa din vatră.

FABULĂ

C-o lumânare-aprinsă
DIOGENE caută, în ziua mare,
Un om cu care să discute
Despre adevăr, minciună şi virtute
Şi-a constatat, cu mult-amărăciune,
C-abia în mii de ani-lumină
Se va deschide-ncet cortina
Unei lumi cum n-a mai fost
Unei lumi cum nu mai este.
86
 TUMULT EPOCAL

Aş vrea să-nşir atomii

p-un fir de aţă
Să dau speranţă păcii,
a omenirii viaţă
Să fac să crească
Şi-n stînca de granit
A noastre roade pline
de muncă şi avânt.
1948 Sibiu

CONSEMNĂRI

Războiul a fost şi este

Un monstru-ntunecat şi hâd
Un uragan ieşit din fire
Ce seamănă morminte şi ruini.

Într-o lume care este

Într-o lume care vine
Copil zglobiu, zefirul blând,
Adie-n cer şi pe pământ,
C-o misiune nobilă şi sfântă:
Să semănăm iubire
Să înflorim grădini.

87
 PASTEL

Au înflorit, din nou, în luncă

Flori albastre de cicoare
Şi fluturii zbura-vor iar
Ştrengari, din floare-n floare.

În dulcea arşiţă de vară

Copii ştrengari se scaldă-n râu
Pe cărarea de la moară,
Fetiţe vesele cântând,
Cu maci în plete
Cu coase-n brâu
Înoată-agale,
Prin spicele de grâu.

88
 MOMENT DE EXTAZ

Apoteoză a vieţii mele, tu gând ce-mi depeni

visul, coboară-n jerbe de lumină şi-mi luminează
calea.
Apoteoză a vieţii mele, tu rază din raiuri
pierdută încălzeşte-mi speranţa ce mi-a mai rămas.
Alungă-mi gândurile triste.
Fii stea de povăţuire vieţii mele.
Nu mă lăsa pradă timpului ce trece implacabil
şi nepăsător.
Fă să răsară nădejdii noi spre noi ţinuturi,
spre alte galaxii, unde grâul şi iubireasă rodească
până şi-n stânca de granit.
Porneşte ruga mea, rug de durere, ca lumea-
ntreagă să-şi facă-o cale mai plină de speranţă,
mai plină de-adevăr, mai plină de lumină.
Întinde mâna peste toate graniţele şi fă din fii
tuturor popoarelor cetăţenii lumii-ntregi.
Acorduri de muzică astrală să cuprindă
sufletele noastre şi-ntregul univers.

1989, Deva

89
 DEDICAŢIE

Domnilor BLENDEA Zamfir şi

IORDACHE GHEORGHE, BRÂNCUŞI a ridicat
COLUMNĂ eroilor ce s-au jertfit pentru ţară.
Eu ridic columnă generozităţî celor doi prieteni
de bine, fără de care, scrierile mele, ţinute, atât-amar
de vreme, n-ar fi cunoscut lumina tiparului.

Dedicatie tabletei “TABLOU de IARNĂ”, de

acelaşi autor.
Cînd primii fulgi se cern uşor,
Închipuirea-mi plămădeşte
Un vis ţesut din fire de amor.
Şi povestea noua, rămâne iarăşi o poveste
veche…
Afară ninge-ntruna, ninge-ncet, mărunt.

Tot ce scriu “e” pentru tine

Un altar de pietre scumpe
Şi cuprins de nostalgie
Îţi închin o ELEGIE
Idol scump şi dulce Muză,
Cuvios eu mă înclin
Şi te-admir pîn-la sublim.

Prin ramuri, razele jucând

Spre iarbă drumu-şi ţese
Iar sufletu-mi e astăzi plin
De doruri ne-nţelese…

Apasă-mi lung, pe frunte, un sărut

Ca să păstreze pielea moale
Cum se păstrează urma noastră-n lut
Desăvârsitul arc al gurii tale.

90
 Mai multor amici şi prieteni
DESTIN

O vază palidă, subţire

Pluti-va dincolo de vis
Din tot ce-am fost,
Ca amintire,
Rămâne, doar ce eu
am scris.
01.12.2006, Deva

Mai multor amici şi prieteni

Viaţa noastră e o poveste, o idilă, care începe

ca o romanţă de chitară şi se sfârşeşte cu veşnicul
refren: “A fost o dată”

TABLETE MOZAIC
şi
cuvinte cu semnificaţie

Iubirea mea e ca o pajişte-nflorită în mijlocul

unui codru-ntunecat.
Firele de iarbă, ce au ţesut covorul verde, sunt
depănate din dorul meu.
Printre florile îmbătate de propriul lor parfum,
ce se sărută intre ele, se pierde sfioasa mea
speranţă, stropită seara si-n zorii zilei, cu picuri de
rouă, cu picuri de dor.

Florile, frunzele, izvorul de sub stâncă, nu-şi

mai spun rugăciunea-n fapt de seară.
Armonia şoaptelor lor, pe clape de-ntuneric şi
lumină, cînd luna apare ca o regină, se pierd în
noapte, ca un cîntec murmurat, ca un cîntec îngânat.
91
 Am cunoscut o vioară veche care a cîntat şi
dureri şi veselii, care-a vărsat, deopotrivă, şi lacrimi şi
bucurii.
Dar nici pînă astăzi-încă-nu s-a găsit arcuşul
fermecat care să-i poată da, din nou, glas.
Forţa cu care unii din noi sunt în stare să-şi
desfăşoare gândurile, dau acestora posibilitatea să se
transfere în mintea celor care constituie pentru primii,
obiectul gândirii.

PANTA REI

Într-o lume care-a fost

Într-o lume care vine
Scîntei s-au stins
Scîntei s-aprind
În jerbe de lumină-e
* “Totul curge” (a-pro-pos de timp)
** “ROMANŢĂ” (pagina 80)

EPIGRAME

Unui editor neloial.

La anticariat, cărţile se vînd,
citite gata
La fîntînă, rabzi de sete,
Pentrucă-i spartă găleata.
2002 Deva
Unui pirat
Ai fost şi eşti un comediat desăvîrşit
Pirate al neamului din care te-ai ivit
Acuma cînd flota mării ai vîndut
Ar trebui să te trimitem în larg
Şi să te spînzurăm de un catarg

2003 Deva

92
Lui “BOMBONEL”
Tot te lauzi că ai ouă
Dar pe cînd tu, cloşcă pui,
Ca atunci cînd, scoate pui
Să ne dai şi nouă ?!

2004 Deva

EPIGRAME

Unei trădătoare în amor

S-anfiorat abisul
O stea s-a deslipit
Tu gând, îmi depeni visul
Ce-odată m-ai minţit.

Unui coleg indrăgostit.

Că eşti fraier din fire
Lucru-mi pare lămurit
Cred că ştii povestea frate
Cu mormântul văruit.

Unui pierde vară

E nepot de-al lui “Nea” Neaţă,
Are inclinări ştrengare
Şi nimic nu vrea să ştie
Eu mă mir că nu-i îngheaţă
Creierul sub pălărie.

Unei colege încrezute

Eşti crescută-n puf, desigur
Vede astăzi orişicine
Căci altfel un cap de gâscă
N-ai purta astăzi cu tine.

93
Unei colege care face pe mironosiţa
Cînd te văd cu chipul întristat
Eu ştiu de ce şi rîd să mor
Desigur iarăşi ai călcat
Vre-o musculiţă pe picior.

Amicului meu, Luca Dinuţ

Când TELEVIZORUL “e” defect
Tu îl repari cu poante de efect
Nu “e” de mirare când băgat în priză
Îţi apare, pe ecran,
Iarăşi vre-o surpriză.

In faţa Casei de Cultură

Lume multă
Muzică ascultă
Mai departe
Jucători, chibiţi şi fani
Cu ţigări şi ceva bani
Asteptau nu pic de soare
Ca jocul să se desfăşoare
Dar cum iar a plouat
“Nea Virgil” s-a supărat
Pentru că Timpul i-a dat…
ŞAH MAT!
Deva 2000-2006

Meticulos cum toţi mă ştiu

M-am străduit, din vreme-n vreme,
Să ud flori într-un pustiu
Să stornez, dintr-un condei,
Agravantele dileme.

Deva 1970-2006

94
În cartea-mi scrisă
Găseşti versuri
Dulci şi pline de amor
Numai unuii zic,
În şoaptă,
Că la ŞAH,
C-am fără baftă,
Sunt un biet suplinitor.
Deva 1990-2006

AUTOEPIGRAME

Frunză verde şi-o sipică

A venit şi domnul CINCĂ
De la Scăieni şi Moşneni
Călare pe doi coceni
De la Nojag şi Vălmaga
Cu ulcica şi desaga.
1970 Deva,
Administraţia Financiară

Toţi se vindecă de GEOAGIU

Numai eu văd c-o păţii
Că mă-ndrăgostii de-o fată
Şi mai rău mă-nbolnăvii.
Geoagiu 1972

Viaţa-i scumpă dă te uscă

Mănînc puţin ca şi-o muscă
Şi arăt ca un chibrit
Pe la prînz mai strîng cureaua
Ies pe stadă ca un lord
Şi la foame ţin record.
Realitatea zilelor noastre
1985-2006 Deva

95
 EPIGRAME ŞAH-ISTE

Unui jucător de ŞAH care a pierdut partida

Nimic nu-i mai dureros în lume
Cînd priveşti, cu întristare,
Ca săracu în tigaie,
Cum la ŞAH mănânci bătaie.
Unui jucator de ŞAH îndrăgostit
Tot cu gândul la Matilda,
Pierdut în basme şi poveşti,
Cum vrei să căştigi partida
Cînd la ŞAH, tu le cloceşti ?
Unui jucator de ŞAH care a pierdut regina
Bat clopotele la parastas
Şi-i subţirică liţa
Iar la ŞAH, tu ai rămas
Fără “Coana MIŢA”.
ARITMOGRAF
“13”
Dacă timpul care trece
Are sens în mintea ta
Cugetă discret, la rece
În ce fel să îţi fie soarta.
Ascultând a ta chemare
Numai tu să cânţi speranţa
Anilor ce vor să vină
Şi a ta mîndră schimbare
23.02.1993 Deva

Amicului meu, BODE, apicultor

Albinele culeg polen
Din potir de dulce floare
Lansarea volumului de faţă
Consider-o, te rog,
O sărbătoare !

96
 NOTA AUTORULUI

Aceste scrieri ale mele au stat mult timp

sub obroc datorită unei întâmplări stupide pentru
care am plătit un greu tribut de suferinţă. Vreme
multă îmi închideam gândurile triste într-un suflet
pustiit de aşteptare fără speranţa de-a vedea la
orizont o salvare. Trăiam balada unui naufragiat.
"O soartă crudă şi nedreaptă
Mai pune apă-n mare
Şi multe spice-n lan
Corabia speranţei
Nu mi-o lăsa bătută
De vânturi pe ocean".
Pierzându-mi nădejdea în ziua ce urma să
vină le-am dat uitării. Dar iată că odată cu
venirea Primăverii, peste pădurea renunţărilor
mele a adiat un zefir blând şi dulce, ca un frate
bun, care întinzându-mi o mână prietenă, m-a
ajutat să trec peste prăpastia ce mă despărţea
de bucuria şi visul, mult dorit, de-a-mi vedea
prinse într-o cărticică aceste scrieri, de care
vorbeam, plămădite din altaj de doruri şi durere.
Nu trebuie să uităm că-n anumite împrejurări
suferinţa dă aripi gândirii, ea face pe artist să
creeze.
Dragostea de libertate a fost exprimată
simplu, într-un stil duios, cu refrene incantabile în
poezia "Dor de Libertate" şi în sintagma,
necunoscută multora, în care afirm că "libertatea
unui sărac face mai mult decât blazonul unui
conte".

97
 Ea îşi mai găseşte mod de exprimare şi în
poezia "Din Spital" în care tânjesc dup-un cer
spuzit cu stele şi după casa inundată în zorele.
Declinarea vieţii noastre este o continuă
strădanie, o continuă căutare, căutare în toate
cele... pentru a înţelege sensul existenţei noastre
şi de ce nu pentru a întemeia un cămin, o
familie.
Steaua polară după care m-am condus m-a
răsplătit cu ceea ce mi-.am dorit concretizându-
se în modestul dar semnificativul EPITAF:
Te-am întâlnit
când
În SAHARA

Sufletului meu
Căutam

Cărarea ce duce spre

TEMPLUL unui IDEAL
Şi m-am oprit
la TINE
Ca-n mijlocul
unei OAZE
Astâmpărându-mi setea
Eternei căutări.
Iar idealul, ce trebuie să ne anime viaţa, se
regăseşte în versurile:
Aş vrea un suflet bun
Ca viaţa să-mi lumine
Să-l iubesc nestins
Chiar dacă fulgii vremii
De tâmple ni s-au prins.

98
 Aş vrea un suflet bun
Cu inima senină
În calea vieţii mele
Să-mi fie drum spre ţel
Şi torţă de lumină.
Pentru a învinge în viaţă, omul trebuie să
lupte şi să încerce să păstreze un echilibru în
toate. În acest sens, bunica mea femeie simplă,
de la ţară, îmi spunea că în viaţă, din toate să
gustăm dar din nimic să nu facem abuz.
Păstrând cadenţa timpului trăit şi cunoscut
de noi, nu m-a caracterizat un optimism în grad
superlativ deoarece acesta ar fi un apanaj al
zeilor, dar nici nu m-am lăsat impresionat de
nestatornicia zilei de mâine. În ceea ce ne
priveşte pe noi, muritorii de rând, ştiu cât de
vremelnic "e" şi cântecul şi plînsul şi cât de
puţine primăveri încarcă cu fiori pământul şi
probabil de aceea mi-am exprimat şi eu sincopa
de întristare în "Destăinuire" sau nota de
pesimism în "Romanţă":
"Trec zilele-ntr-un vârtej nebun
Parfum de tei inundă-a noastre
Vieţi şi visuri
Ce-ndurerat apun".
Având o părere modestă despre mine eu
ştiu c-am fost şi sunt o bucată de lut, o bucată de
piatră neintrată încă sub dalta iscusitului
sculptor.
Strădania mea a fost şi este să mă-nalţ.
Poate acest adevăr l-am spus în tableta "ALTER
EGO".
Aşa cum am mai spus, ca pământean, nu
mi-a fost străin nici cântecul şi nici plânsul. În

99
 modestele mele scrieri nu am coborât din stele ci
m-am străduit să mă-nalţ la ele.
Cuvintele bunicului aveau să-mi fie călăuză
în viaţă. Pe când cioplea o grindă mi-a zis:
Nepoate, "trăieşte, iubeşte, suferă, luptă,
învinge"! Am iubit sincer, gingaş, copilăreşte şi
am suferit la fel. De fiecare dată a apărut o nouă
filă în cartea mea. Aşa a luat naştere "IDEAL",
"EPITAF", "DOR SEZONIER", "ANOTIMP" şi
"IUBITEI MELE".
Desprinderea din tina realităţii vulgare,
înălţarea noastră spirituală şi sufletească într-o
iubire sinceră, curată cred c-am reuşit s-o fac
cunoscut, multor tineri, în tabletele, "Decepţie",
"Cascada" şi mai cu deosebire în catrenele
"ÎNDEMN".
"Multe flori se-ntind
Sub cer albastru
Fără număr stele
Sus pe cer s-aprind

Totu-n lume
De la floare
Pân'la astru
Dator ne este
Să trăim
IUBIND.
Aşa cum spuneam la-nceput am zăbovit
mult cu şovăielile mele deoarece, ele pentru
mine, reprezentau o sublimare a stărilor mele
sufleteşti, un subterfugiu al ego-ului meu, fapt
pentru care, considerându-le prea intime am
simţit că-s sacre, minore şi nepublicabile. Cei
care veţi dori să citiţi, totuşi, publicaţia mea, am
senzaţia, că fără voie, veţi trăi o întoarcere în
100
timp, în timpul D-voastră. Eu zic că nu e rău să
faceţi o retrospectivă a copilăriei şi adolescenţei
D-voastră şi de ce nu şi a zilelor de mai târziu.
Zic şi de mai târziu, deoarece în cartea de .........
pagini, veţi găsi şi meditaţii majore de observaţie
psihologică şi de gândire filozofică. Această
afirmaţie nu e deloc gratuită, ci dimpotrivă aş
încerca să afirm şi să fac cunoscut lumii-ntregi,
că un biet Român ca mine, fără pregătire în
domeniul filozofiei a gândit la cote atât de înalte
încât unele din scrierile mele se identifică cu
gândirea unui mare clarvăzător american în
persoana lui Edgar Cayce, eroul cărţii cu acelaşi
nume "Universul lui Edgar Cayce", scrisă de
scriitoarea franceză Dorothée Koeclin de
Bizemont, apărută în anul 1985 la Paris şi la noi
în 1993 (Editura Sagittarius Iaşi). Din lectura
acestei cărţi am reţinut că E.C. s-a născut la
18.03.1877 în localitatea Kentucky de lângă
orăşelul Hopskinville şi a murit la 3.01.1945.
Similitudinea gândurilor exprimate de E.C.
şi de mine merge până acolo, încât pe alocuri,
îmbracă aceeaşi haină de exprimare, folosind
acelaşi minereu verbal.
Descoperirea acestor asemănări mi-a
întărit convingerea că şi eu, probabil, posed
atributul "psi". Deosebirea dintre mine şi Edgar
Cayce ar consta în aceea că el şi-a exprimat
gândurile profetice urmare a unor şedinţe de
cădere în transă, şedinţe, în care, aşa cum
spunea el, aceste profeţii îi erau dictate de "unde
transcedentale" pe câtă vreme mie mi le-a dictat
intuiţia mea proprie. Un exemplu elocvent,
constă şi faptul că în "Balada noilor ere", nu

101
numai că am simţit că revoluţia bate la uşă dar
am considerat-o şi chiar necesară.
"Furtuna mării, în noaptea de cărbune, să
brăzdeze un fulger al dreptăţii şi trăznetul să
sfarme lanţul chinuitului popor".
Păşind direct, pe tărâmul concretului, citez
din cartea amintită, vol.I, pag.158: "Marele Sfinx
- Misterul - ceea ce ne duce la presupunerea că
încă nu l-am pătruns în întregime".
În "Întrebarea Sfinxului" scrisă de mine la
8 oct. 1985 am pus problema divinităţii, a marelui
Demiurg.
Fără să ştiu, în mod absolut, ce semnifică
Sfinxul, am intuit că e un mare mister, ca şi
divinitatea de altfel. Iată de ce când am scris
această "tabletă" i-am pus acest titlu. Cayce
spune că acest Mister "încă nu l-am pătruns în
întregime".
Acelaşi lucru se desprinde şi din tableta
mea unde zic: "Când vom reuşi să dezlegăm
taina ce guvernează atomul şi interacţiunea
dintre stele şi galaxii, abia atunci vom putea să
spunem c-am trecut pragul marelui său templu.
Odată pătrunşi în templul cunoaşterii vom
mai avea încă multe de învăţat".
Citez pag.234: "Alb... De jur împrejurul
nostru există culori... Lumea înţelegerii noastre
este prea strâmtă".
Acelaşi lucru spun şi eu în "Întrebarea
Sfinxului".
"Veşnicia şi infinitul nu pot avea dimensiuni
într-o minte ca a noastră guvernată în legile fizicii
cunoscute nouă, în care toate lucrurile ce ne
înconjoară sunt limitate în timp şi spaţiu".

102
 Citez pag.277: "Mai degrabă omul poate,
prin supunerea sa faţă de legile divine, să facă
ordine în haos, sau dacă nu ţine cont de legile
divine, dacă refuză să se alăture lor, poate crea
haosul şi atunci poate deschide poarta forţelor
care îi vor distruge mediul de viaţă.
În aceeaşi tabletă eu am zis: "În fiecare din
noi poate exista un Dumnezeu sau un demon
pentru că în fiecare din noi există puterea de a
creea sau distruge".
Iar în legătură cu ... "poate deschide
poarta...", eu am zis cu mulţi ani în urmă:
"Muzica înnobilează sufletele sugerând aceleaşi
idei în capete diferite; Florile reprezintă gingăşia
mult adorată, iar Ştiinţa deschide porţile
cosmosului".
Citez pag.190: "Ideea lui Cayce este
următoarea: pentru că reîntoarcerea pare a fi o
lege universală, o lege fizică, o aplicare a teoriei
evoluţiei".
Se pare că la aceeaşi concluzie am ajuns şi
eu în "tableta": "Existenţa noastră" (17.XI.1988)
deoarece intuind evoluţia materiei fără sfârşit am
ajuns la ... reîncarnare:
"Toate florile din lume şi toţi aştrii de pe cer
poartă amprenta vieţii fără de sfârşit. Gâză, OM
sau stea, se nasc, trăiesc şi mor, ş-odată cu
stingerea lor reintră, din nou, în circuitul
universal şi etern al materiei.
Acest sfârşit nu este altceva decât un nou
început de viaţă nouă".
Citez pag. 270: "Se pare că foarte des stă
în puterea noastră să îndreptăm lucrurile şi să
îndepărtăm ameninţarea catastrofelor".

103
 Acelaşi lucru spun şi eu în tableta "VIAŢA"
(05.04.1987): "Dar cum fericirea nu vine
niciodată singură, stă în puterea, voinţa şi
dorinţa noastră de a căuta să luptăm pentru a o
cuceri.
În puterea noastră stă "totul"!
Chiar de-a urnii munţii, chiar de-a muta
râurile... marea... şi mai mult, chiar de a găsi şi
păşi pe noi tărâmuri, pe noi cuprinsuri ce dăinuie
întinderea fără de sfârşit a galaxiilor".
Fără să fi cunoscut vreo teorie sau
explicaţie a noţiunii de "TOT", datorită unei intuiţii
inexplicabile am exprimat-o în tableta "VIAŢA".
Citez pag.199: "Spiritul (cum a spus EL) nu
este nici masculin, nici feminin, ci ambele
deodată - carnea şi spiritul nu fac decât UNA".
Privitor la această problemă în tableta
"EXISTENŢA NOASTRĂ" (17.XI.1988) eu zic:
"Materia hrăneşte spiritul, ea face pe OM fericit".
Ea dă aripi gândirii şi face pe artist să creeze".
După mine spiritul "e" ceea ce este flacăra
pentru lumânare. Ea nu poate arde, ea nu poate
lumina, dacă nu are un suport material. Nu
degeaba latinii spuneau: "Es nihil, nihilo" ("Din
nimic nu se poate creea nimic").

AUTORUL

CINCĂ VIRGIL
Str. Ion Creangă
Bloc 26, Sc C, Ap.32
DEVA 2700
Jud. Hunedoara
104
 Tel: 219.845

105