IV.

Cinci centimetri pe secundă

În noaptea aceea, avu un vis.

Un vis de mult uitat. Se făcea că erau amândoi copii. Iar noaptea era liniştită. Ninsoarea se aşeza
alene pe câmpii, iar luminile din case scăpătau de la distanţă. Paşii le scârţâiau prin zăpadă. În
mijlocul câmpului stătea un singur cireş şi zona era mai întunecată, de parcă s-ar fi deschis un
portal către lumea de apoi. Lângă lumea de apoi, stăteau şi ei. Şi tot privind printre crengile care
îmbrăţişau fulgii de nea, ea începu să se gândească la viaţa care o aştepta.

Era o fată rezonabilă şi acceptase faptul că băiatul care o susţinuse şi pe care îl iubea enorm
va pleca în curând. În urmă cu câteva săptămâni, primise o scrisoare de la el, în care spunea că va
schimba şcolile. Şi tot de atunci se gândea la însemnătatea unei asemenea poveri. Grija şi
singurătatea o îmbrăţişară, trăgând-o spre lumea de dincolo. Iar gândul că băiatul din faţa ei nu va
mai fi cum era începu să îi dea ghes. Credea că încetase de mult să mai simtă ceva pentru el, dar
visul nu se sfârşea aşa uşor. Sentimentele erau la fel de vii ca în urmă cu mulţi ani. Măcar de-ar fi
fost fulgii de nea petale de cireş. Măcar de-ar fi fost primăvară. Iarna s-ar fi dus... Iar ei trăiau în
acelaşi oraş în care puteau privi petalele de cireş prăbuşindu-se leneşe pe asfalt... în drum spre
casă. Măcar de-ar fi fost din nou copii.

________________________________________

Într-o seară, stătea în camera sa, citind o carte. În urmă cu scurt timp, încercase să doarmă,
dar nu reuşise. Aşa că, apucă o carte la întâmplare şi purcese la citit alături de o companie blondă,
cu hamei. Era o noapte rece, liniştită. Pornise televizorul în loc de radio şi îl dădu la volum minim.
Difuzau un film western vechi. Draperiile erau trase pe jumătate şi nenumărate luminiţe se vedeau
prin valurile de ninsoare. Începuse să ningă abia la prânz, dar fluctuaţiile de temperatură făceau ca
ninsoarea să se tot transforme în lapoviţă. Abia spre asfinţit a început să ningă serios.

Opri televizorul, deoarece îi distrăgea atenţie. Dar era prea linişte. Trecuse şi ultimul tren. Iar
de maşini nici urmă. Parcă auzea zăpada căzând. Deodată, îl învălui nostalgia.... de parcă ar fi vrut
să îl protejeze. Începu să se întrebe de ce se simţea aşa şi brusc îşi aminti de copacul acela
singuratic... iarna. Câţi ani trecuseră? Asta se petrecea înainte de liceu. Să fi fost cincisprezece ani
de atunci. Închise cartea, dar lipsa de somn nu îl părăsea, astfel că reuşi să îşi termine berea.

În urmă cu trei săptămâni, demisionase de la compania unde lucra de cinci ani şi încă de
atunci încetase să mai caute altă slujbă. Petrecea zilele nefăcând nimic. Ce liniştiţi fuseseră ultimii
ani, totuşi. Ce-i cu mine? gândi el pentru sine în timp ce se ridica de lângă sobiţă. Iar inima începu
să-i bată mai tare. Apucă haina din cuier (costumul atârna lângă), îşi puse pantofii şi apucă umbrela
de lângă uşă. Începu să asculte atent sunetul fulgilor de nea care se izbeau de umbrela sa pe când
mergea încet pe strada liniştită. Cinci minute mai târziu, ajunsese la magazin.

Câteva momente mai târziu, la picioarele sale era aşternut un coş plin cu alimente. Revista
Ştiinţifică îi stătea înaintea ochilor, însă ezită un moment. Era o revistă pe care o citea cu mare
plăcere în liceu.... şi nu mai cumpărase un număr de ani buni. Acolo se găseau articole despre
încălzirea globală, despre efectele gravitaţiei, despre descoperirea unor noi particule sau despre
cum nano-tehnologia poate ajuta mediul înconjurător. Se simţi un pic surprins că lumea încă era
predispusă la noi descoperiri şi la tot felul de aventuri interesante. Pentru el... lumea îmbătrânise.
Deodată, avu o senzaţie de deja vu, întrucât paginile îi păreau cunoscute, iar sunetul începu să
capete sens în mintea sa.

Se auzea muzică din difuzoarele de la magazin - probabil un hit care era în vogă în anii săi
de şcoală. Ascultând melodia trecutului, adună noi fragmente de informaţii din revista de ştiinţă.
Sentimentele pe care le credea de mult uitate ţâşniră din inima sa şi când sunetul se opri, parcă îl
lovi un val rece. Plecă din magazin, dar căldura interioară nu îi dădu pace. De mult nu îşi mai
simţise inima atât de vie.

O să înflorească cireşii în curând, se gândi el privins spre neaua care cădea leneşă.

După ce absolvise liceul, Takaki Tohno plecă din Tanegashima şi se întoarse în Tokyo pentru
a intra la facultate. Îşi închiriase un apartament mititel, la vreo treizeci de minute distanţă de staţia
Ikebukuro şi astfel îi era uşor să facă naveta. Trăise în Tokyo de la opt ani până la treisprezece, dar
nu îşi mai amintea din Tokyo decât zona Setagaya, unde locuise. Restul oraşului îi era străin.
Oamenii păreau nepoliticoşi, insensibili şi vorbeau extrem de vulgar comparativ cu cei de pe
insulă, alături de care îşi trăise adolescenţa. Oameni care scuipau, care aruncau chiştoace.... şi mult
gunoi. Nu putea înţelege de se lăsau peste tot sticle goale, reviste, sau cutii de mâncare. În mintea
sa, Tokyo fusese mereu un oraş rafinat.

În fine.

Aici voi trăi de acum. Deja se transferase de două ori în şcoală şi ştia să se adapteze la noi locuri.
Şi nu mai era un copil neajutorat. Încă îşi amintea cât de ciudat se simţise când se mutase în Tokyo
din Nagano, când cu slujba tatei. Peisajul familiar văzut cândva alături de părinţi, în călătoria din
Oomiya către Shinjuku, părea străin acum. Era ca şi cum nu i se potrivea locul. Şi în prezent simţea
că este respins, ca atunci când se transferase din Tokyo în Tanegashima. Când elicopterul ateriză
pe pista aeroportului mititel şi privi spre ferme, câmpuri, natură din maşina tatei, îşi aminti că îl
cuprinse un dor amar de Tokyo. Era la fel oriunde m-aş fi dus. Dar acum am venit din proprie
iniţiativă, gândi pentru sine pe când privea pâlcurile de blocuri din faţa ferestrei apartamentului
său plin cu cutii de carton.

Nu sunt prea multe de zis despre cei patru ani de facultate. Am avut treabă cu cursurile de
fizică şi am petrecut mult timp învăţând, iar dacă prezenţa nu era obligatorie, lucram, urmăream
filme singur sau mă plimbam prin oraş. Chiar şi când aveam cursuri, mă mai opream în parcul
din faţa staţiei Ikebukuro, aşezându-mă pe o bancă pentru a citi câte ceva. Nu eram obişnuit cu
agolmeraţia, dar cu ce nu se obişnuieşte omul? Mi-am făcut prieteni la lucru şi la facultate, dar
prieteniile se duc în timp, iar la final au mai rămas doar câţiva. Doi sau trei ne adunam pe la mine
sau la ei şi petreceam noaptea discutând pe diverse teme, bând bere ieftină şi fumând. Patru ani
şi unele principii sau deteriorat... altele au apărut.

În primul an de facultate, Takaki şi-a făcut o prietenă în toamnă. A cunoscut-o la locul său
de muncă. Erau de aceeaşi vârstă şi ea trăia în Yokohama. Pe atunci, era angajat la cantina
universităţii, unde vindea bento-uri. Dorise o slujbă în afara universităţii, dar era ocupat cu studiile
şi a zis că e mai uşor să lucrezi în orele de prânz pentru a câştiga bani. După ce se termina al doilea
curs, fugea la cafeterie şi vindea Obento celorlalţi studenţi. Cu un sfert de oră înainte de al treilea
curs, stătea cu ea la o masă şi lua un prânz rapid. Vreme de trei luni, au lucrat împreună.

Era prima sa prietenă. L-a învăţat multe lucruri. În timpul zilelor petrecute împreună, a învăţat
ce e fericirea şi ce e tristeţea, sentimente ascunse în sufletul său. Şi tot ea a fost prima fată cu care
a făcut dragoste. De la ea a învăţat că oamenii îşi trăiesc vieţile la maxim- cu sentimente pe care
pot sau nu le pot controla, mai ales din cele din urmă, precum gelozie sau iubire. Au fost împreună
vreme de şase luni şi relaţia lor s-a încheiat când un alt bărbat a intervenit, iar ea a decis să fie cu
el. Te iubesc mult, Tohno-kun, dar nu cred că mă iubeşti pe măsură. Am realizat că e prea mult
pentru mine, i-a zis ea înainte să îi plângă în braţe. Voia să îi spună că nu e aşa, dar a decis să nu
o facă, deoarece se învinovăţea pentru că o făcuse să gândească astfel. Renunţă la ea. Era prima
oară când află ce e durerea de inimă şi cum e ca trupul să sufere odată cu inima.

Încă şi-o amintea cu drag. Îşi amintea de vremurile când erau împreună şi petreceau timpul alături,
mâncând pe repezite după slujbă. Mereu îşi cumpăra ceva, iar ea îşi aducea un bento de acasă.
Mânca tacticos, fără a da jos şorţul, până la ultimul bob de orez. Chiar dacă prânzul ei era pe
jumătate faţă de al lui, mereu termina ultima. O tachina în privinţa asta, iar ea se enerva. Ar trebui
să mănânci mai încet, Tohno-kun. Nu îţi face bine.

I-a luat ceva să realizeze că mânca încet deoarece nu voia să treacă uşor timpul petrecut împreună.

______________________________________

Următoarea fată cu care ieşise era o tipă de la muncă. În al treilea an de facultate, lucra ca
asistent la o şcoală serală. În fiecare săptămână, vreme de patru zile, fugea după cursuri spre staţia
Ikebukuro, lua trenul către Takadanobaba de la linia Yamanote şi schimba cu linia Tousai către
dealurile Kamiraku. Erau un profesor de matematică şi unul de engleză acolo şi cinci asistenţi cu
el cu tot. Profesorul de matematică avea peste treizeci de ani şi era popular în rândul tinerilor. Avea
familie în oraş şi la lucru era extrem de sever, numai că abilităţile sale îl făceau şarmant. Mereu
punea elevilor întrebări care îi pregăteau de examenele de admitere, ca un soi de simulare, dar avea
şi un mod inteligent de a o face în aşa fel încât elevii să realizeze cât de interesantă e matematica.
Ca asistent al său, Takaki reuşi să înţeleagă lecţiile de statistică, învăţate la alt nivel în facultate.
Din motive necunoscute, profesorul îl simpatiza şi în loc să îl pună să facă lucruri triviale precum
strigarea catalogului sau evaluarea testelor, îi permitea să analizeze întrebările folosite la examinări
şi îl lăsa să pregătească notele de curs. Desigur, Takaki mereu dădea tot ce putea. Şi aşa a avut o
slujbă frumoasă, cu un salariu bunicel.

Fata era una din asistente şi era studentă la Waseda. Frumuseţea ei o făcea să iasă în evidenţă
printre alte femei. Avea păr lung, frumos, ochi mari şi chiar dacă nu era înaltă, avea un stil elegant.
Takaki o vedea ca pe o specie de felină, nu ca pe o femeie... Sau poate o căprioară neînfricată. Sau
o pasăre care-şi întindea aripile spre cer. Evident, era extrem de populară. Profesorii şi asistenţii
mereu căutau să îi vorbească, dar Takaki încercă să o evite la început (era o izbăvire, dar era aşa
frumoasă că nu părea genul de fată care ar vorbi cu el). Rămânând la distanţă, s-a gândit că seamănă
extrem de tare cu cineva. Ceva sincer, straniu de sincer. Ori de câte ori era abordată, răspundea cu
zâmbetul pe buze. Totuşi, dacă nu i se vorbea, nu căuta să intre în discuţii. Nu observase nimeni
aerul acela singuratic al ei şi toţi au crezut că era extrem de sociabilă. Lui Takaki i se păru ciudat
cum o lăudau oamenii pentru frumuseţea, modestia şi vivacitatea ei, dar nu încercase să le spună
vreodată despre ce observase şi despre cum greşeau în privinţa ei. Dacă nu voia să socializeze,
trebuia să se oprească şi gata. Erau atâtea tipuri de oameni şi fiecare are limitele sale. Dar nu avea
să zică nimic, spre a nu-i face probleme.

Totuşi, într-o zi trebui să îi vorbească. Era o zi rece de decembrie, înainte de Crăciun. În acea
zi, profesorul de matematică plecă mai devreme deoarece era ocupat, iar Takaki şi fata fuseseră
însărcinaţi să se ocupe de notele de curs. O oră mai târziu obsercă că era ceva în neregulă. Fusese
aşa absorbit de treabă când deodată o privi. Stătea în faţa lui, cu capul în jos şi tremura. Ochii îi
erau deschişi larg şi se holbau la hârtia din mână, cu toate că era clar că nu hârtia era ţinta. Fruntea
îi era transpirată. Îngrijorat, Takaki o strigă, dar nu primi răspuns, aşa că îi scutură umerii.

- Hei, Sakaguchi-san! Ce ai? Eşti bine?

- Medicamentele...

- Ce?

- Am nevoie de medicamente, de apă să le iau, zise ea cu o voce lipsită de emoţie. Takaki fugi şi
cumpără un ceai de la tonomatul de pe coridor, după care i-l aduse fetei. Cu mâinile tremurânde,
luă sticla şi scoase un tub de pastile din geanta de lângă picioare.

- Am nevoie de trei, zise. Takaki scoase trei pastile galbene din tub şi i le puse în gură, ajutând-o
cu ceaiul. Buzele ei care luceau aveau o căldură aparte.

Au fost împreună trei luni. O relaţie scurtă, dar care i-a lăsat o rană extrem de adâncă. Poate
şi ei... Era prima oară când se îndrăgostise de o persoană pe care o ura cu atâta ardoare. Timp de
două luni, se chinuiseră să găsească o cale să lase iubirea să triumfe, dar parcă se răneau cu o
plăcere nebănuită. Aveau parte de zile fericite, dar şi de zile pline de necaz, despre care nu puteau
spune nimănui... şi sfârşeau prin a împroşca cu noroi unul în altul. A fost ciudat, dar în cele din
urmă, după o asemenea experienţă, încă îşi putea aminti ziua aceea din decembrie, dinainte de a
începe să fie împreună.

_____________________________________

În ziua aceea de iarnă, parcă a revenit la viaţă după ce şi-a luat medicamentul. Avusese parte
de un moment de groază când a văzut-o aşa. Era de parcă vedea o floare rară înflorind înaintea lui
şi l-a lovit gândul că nu vrea să o piardă. Nu îi păsa că deja avea o aventură cu profesorul de
matematică.

Takaki începu să caute de lucru în vara celui de-al patrulea an de facultate. I-a luat trei luni
după despărţirea de fosta iubită să poată ieşi cu altcineva. Cumva, consilierul de grupă a fost cel
care l-a ajutat prin bunătatea sa să decidă ce carieră să urmeze. Nu ştia dacă era slujba dorită sau
dacă era slujba pe care trebuia să o aibă. Voia să încerce să vadă şi altă lume în afara aceleia de
cercetător la universitate.

După ceremonia de absolvire, s-a întors la apartament şi a împachetat în cutii totul. De la

fereastra mică din bucătărie se vedea o clădire veche de lemn, care se desfăta în soarele amurgului.
De la fereastra sudică, vedea zgârie norii din Shinjuku care făceau alte clădiri de apartamente să
pară furnici. Toate clădirile aveau peste două sute de metri înălţime şi păreau altfel mereu,
schimbându-se odată cu vremea. Aşa cum răsăritul atinge vârfurile montane, aşa şi clădirile înalte
strălucesc în bătaia sa, reflectându-şi trupurile mlădioase aşa cum se reflectă un deal verde în mare.
Lumina lor era deseori atenuată de către ceaţa care le acoperea când ploua... şi de patru ani privea
la schimbările astea cu un nesaţ pe care nu îl putea descrie. Doar el cu gândurile sale.

În curând, noaptea începu să se lase leneşă şi numeroase lumini începură să se ivească pe

străzi. Takaki luă o scrumieră, o puse pe o cutie şi îşi aprinde o ţigară. Se aşeză cu picioarele
încrucişate şi fumă, privind nostalgic la pâlcurile de lumină.

- O să continui să trăiesc în oraşul ăsta, gândi el pentru sine.

În curând, Takaki găsi o slujbă la o companie decentă de software în Mitaka. A fost trimis în
departamentul de programare de telefoane şi clienţii erau în mare parte producători de terminale
sau companii de comunicaţie. Echipa sa mică era responsabilă cu crearea programelor pentru
telefoanele mobile. Curând, află că era potrivit pentru această slujbă. E izolată, e nevoie de răbdare
şi de concentrare, dar rezultatele sunt pe măsură. Când codul scris nu funcţionează aşa cum ai
dorit, mereu ştii că ai greşit cu ceva. Gândurile sale adunate în mii de linii de coduri îl făceau să
se simtă cumva fericit, fericire pe care nu o mai simţise înainte. Era o slujbă extenuantă; mereu se
întorcea acasă stârziu şi dacă avea noroc să prină cinci zile libere pe lună, era bine. Dar chiar şi
aşa, nu se sătura de calculator niciodată. Avea un birou curat, văruit în alb, şi în spaţiul desemnat
lui, Takaki tasta zi şi noapte, fără a se opri.

Poate că de vină era domeniul de expertiză sau era compania de aşa natură, dar Takaki sesiză
curând că toţi colegii lui ezitau să vorbească cu altcineva din afara companiei. Niciuna din echipe
nu ieşea în oraş, fiecare mânca la propriul birou, nu se salutau la venire sau la plecare şi şedinţele
erau scurte, iar veştile date prin e-mail. Doar sunetul tastaturilor putea fi auzit în biroul spaţios şi
chiar dacă erau peste o sută de angajaţi, abia de se simţea ţipenie de om. Interacţiunile erau la fel
de ciudate ca în facultate, dar măcar atunci Takaki putea vorbi despre orice şi putea ieşi cu lumea
la băut fără vreun motiv anume. Acum se obişnuise cu mediul rece. Nu fusese niciodată o persoană
prea vorbăreaţă.

La sfârşitul zilei, lua trenul din staţia Mitaka la limită şi mergea către Linia Centrală, cobora
în Shinjuku şi se întorcea la apartamentul din Nakanosakaue. Când era foarte obosit, lua un taxi,
dar o plimbare pe jos lua de regulă jumătate de oră. Se mutase după ce absolvise facultatea. Chiria
era mai ieftină în Mitaka, în zona în care era şi compania, dar nu prea era dornic să locuiască în
zona aceea. Avea o dorinţă acerbă să stea într-un loc în care putea vedea cumva Ikebukuro sau
zgârie norii din Shinjuku de Vest.

Poate de-asta decisese să se mute. În fiecare zi, momentul său preferat era când trenul lui se
apropia de Ogikubo şi putea să privească la zgârie norii din Shinjuku odată ce distanţa se mai
micşora. Stătea în trenul aproape gol ca ultimul tren care ducea spre Tokyo, îmbrăcat în costumul
său asudat după o zi de muncă - şi se simţea cumva împlinit. Mereu se trezea privind către clădirile
înalte, parcă nevăzute în ochii altora, mişcându-şi privirea în ritmul trenului care se bălăngănea
uşor. Cerul nopţii din Tokyo era mereu luminos, iar siluetele întunecate ale clădirilor ieşeau în
evidenţă în mod ostentativ. Lumini micuţe atenţionau privitorii că încă se mai lucra la ora aceea.
Luminile roşii de avertisment de la avioanele care treceau păreau că respiră. Până şi acum avea
senzaţia că priveşte ceva care pleca înspre nicăieri. Iar inima îi tremură.
 Şi iată altă dimineaţă, altă zi la lucru. Takaki cumpără o cafea de la tonomatul de la intrare,
trecu cardul prin zona de acces, îşi luă locul obişnuit şi trecu la treabă. În timp ce sorbea din cafea,
aşteptând calculatorul să pornească, îşi verifică programul pe ziua respectivă. Trecu mouse-ul
peste desktop, deschizând câteva programe necesare şi începu să taseteze. Verifică algoritmii de
care avea nevoie, îi evaluă şi îi trecu printr-un API, creând un cod de care avea nevoie mai departe.
Dincolo de toate aceste lucruri, ceea ce îl frapa era echipamentul în sine.

Se pricepea de minune la programare, dar pasiunea sa pentru echipament şi piese îl făcuse

să respecte calculatoarele. Îi luase mult să priceapă fizica cuantică din spatele construcţiei semi-
conductorilor dar era pur şi simplu încântat de rutina zilnică în care avea control asupra unor unelte
aşa complexe. Era ceva legendar. Fizica asta la scară nano şi teoriile îl făceau să se bucure nespus.
Era ca şi cum computerul putea decoda toate secretele lumii. Secretele care l-ar fi putut duce la
visele demult pierdute şi în locurile dragi, la muzila preferată de după şcoală şi la promisiunea pe
care a făcut-o cândva unei fete şi pe care nu a ţinut-o. Nu era nimic concret care să îi susţină teoria,
dar aşa simţea el. Începu să lucreze, cu sentimentul ăsta care îl chinuia. Tastă mai departe, de parcă
era un muzician singuratic, care conversa cu instrumentul său.

Şi aşa, anii au trecut cu repeziciunea unei ploi de vară. De mult nu mai stătuse să se
gândească la ce reuşise să obţină în aceşti ani. Se gândi la zilele din gimnaziu, când încă era mic
şi bolnăvicios. Mândria lui crescu odată ce îşi dezvoltă musculatura şi începu să crească. Avea
aceeaşi nostalgie când se gândea că şi abilităţile sale de programator se îmbunătăţiseră. Câştigase
încrederea celorlalţi şi obţinuse o mărire de salariu. În fiecare anotimp lua un costum nou. În
concediu făcea curăţenie sau citea cărţi şi cam la jumătate de an ieşea cu câte un prieten în oraş.
Tot atâţia prieteni avea. În fiecare zi pleca de acasă la opt şi jumătate şi se întorcea după unu
noaptea. La nesfârşit. Clădirile din Shinjuku de Vest erau la fel de frumoase şi te făceau să oftezi
indiferent de anotimp. Străluceau parcă mai tare odată cu anii.

Uneori simţea că frumuseţea asta striga ceva în el, dar nu ştia ce.

Trecuse mult de când nu mai fusese numit Tohno-san şi în duminica aceea, pe peronul din
Shinjuku de Vest, pe când ploua torenţial, auzi... Era vocea unei femei cu ochelari, care purta o
umbrelă bej. Pe moment, nu îşi aminti cine era, dar simţea că se mai întâlniseră. A stat un moment
neştiind ce să facă, dar când îşi aminti, femeia zise că lucrează în echipa de mentenanţă.

- A, eşti fata din departamentul lui Yoshimura-san.

- Mizuno. Mă bucur că ţi-ai amintit.

- Scuze, dar purtai costum când ne-am cunoscut...

- A, cred că din cauza pălăriei nu m-ai recunoscut. Eu te-am văzut. Zici că eşti elev când porţi
haine obişnuite.

Elev? Gândi că nu dorise să îl jignească cumva. Începură să meargă în tandem pe scări. Şi ea

părea studentă cu sandalele ei maro şi cu pedichiura ei făcută în roz. Cum zicea că o cheamă? A,
da, Mizuno. Se cunoscuseră când trebuia să lase nişte rapoarte la final de lună unui client şi ea
lucra cu acel client. Nu se mai văzuseră de atunci. Făcuseră schimb de cărţi de vizită şi atitudinea
ei serioase, alături de vocea clară, îi lăsaseră lui Takaki o impresie plăcută.

Da, acum îşi amintea. Risa Mizuno se numea. Îşi amintea de fontul de pe cartea de vizită, care se
potrivea perfect cu caracterul ei. Coborâră pe scări şi făcură imediat dreapta.

- Mergi şi tu către ieşirea estică?

- Nu tocmai.

- Nu tocmai?

- Sinceră să fiu, nu sunt prea ocupată. Dar s-a oprit ploaia, aşa că mă duc la cumpărături, dacă
tot va fi cer senin, zise ea cu un zâmbet uşor pe buze, care îl făcu să îi răspundă.

- Şi eu sunt liber. Poate putem ieşi la o cafea împreună dacă ai vrea.

Mizuno zâmbi surprinsă, dar acceptă.

Şi aşa, găsiră o cafenea apropiată, unde petrecură două ore pălăvrăgind, după care se
despărţiră, fiecare cu numărul de telefon al celuilalt.

Intrând în librărie, Tohno realiză brusc că îl doare gâtul, deoarece nu mai vorbise de mult
atât, fără alte griji. Realiză că se înţelegeau bine şi că cele două ore nu fuseseră de ajuns, chiar dacă
abia ce o cunoscuse mai bine. Poate că îşi luase o piatră de inimă când termină proiectul acela
serios. Discuseră despre companie, despre cartier, despre şcoală. Nimic special, dar se simţise
confortabil în prezenţa ei. Un sentiment călduţ îl atinse uşor...

O săptămână mai târziu, îi trimise un mesaj şi o invită la cină. Termină repede cu munca şi
se întâlni cu ea la Kichijouji, unde luară cina şi se despărţiră pe la zece seara. În următoarea
săptămână, ea fu cea care l-a invitat la cină şi în săptămâna de după era vacanţă. Petrecură ziua
privind un film. Politicos şi încet, relaţia lor prindea contur.

Mizuno era genul de femeie care te fascina cu fiecare întâlnire. Ochelarii ei şi părul brunet,
lung, o făceau să pară obişnuită la prima vedere, dar dacă o priveai mai de aproape, avea nişte
trăsături extrem de rafinate. Purta haine care îi ascundeau pielea şi nu lăsa nimic la vedere, de
parcă n-ar fi dorit să i se vadă frumuseţea. Era cu doi ani mai mică decât el şi era de o sinceritate
exuberantă. Nu vorbea niciodată tare şi rostea cuvintele clar. Mereu îl relaxa să petreacă timpul
alături de ea.

Apartamentul ei era în Nishikokubuji şi pentru a ajunge la muncă schimba la Linia Centrală,

aşa că se întâlneau mai mereu. Simţea bine emoţiile pe care le avea ea când îl vedea, ca atunci când
li se loveau umerii în tren, sau când împărţeau mâncarea, ori când se plimbau împreună. Era clar
că dacă unul zicea ce simte, celălalt nu ar fi refuzat. Dar nu ştia dacă să o facă.

Takaki o privi cum o lua în direcţia opusă la staţia Kikujouji. Mereu se grăbise în iubire, de
parcă ar fi plecat fata. Şi asta îl făcea să se plictisească repede de acea persoană. Acum nu voia să
se întâmple asta.

__________________________________

În acel an, într-o noapte ploioasă, urmări cu mult interes lansarea rachetei H2A în spaţiu la
buletinul de ştiri.

Era o zi oribil de umedă şi trebuia să ţină ferestrele închise pentru a da drumul la aerul
condiţionat. Numai că tot se mai auzea sunetul ploii sau al maşinilor care treceau prin băltoace. Pe
ecran se vedea cunoscutul centru spaţial Tanegashima, de unde H2A-ul pornise cu o flacără
imensă, care se transformă în luminiţă odată ce racheta se îndepărtă pe cer, printre norii albaştri.
Imaginea fu schimbată pe perspectiva din rachetă, care arăta Pământul îndepărtându-se tot mai
mult. Se vedea insula Tanegashima la depărtare. Puteai chiar să vezi liceul unde petrecuse atâţia
ani....

Un fior îi trecu prin întregul trup.

Takaki nu ştia cum să se simtă la vederea acelor imagini. Tanegashima nu mai era casa lui de mult.
Părinţii lui se transferaseră în Nagano şi probabil aveau să rămână acolo. Tanegashima era doar un
loc unde fusese cândva.

Luă o înghiţitură din berea care deja se încălzise şi simţi amărăciunea cum îi cobora în
stomac. Reporeteriţa continua să vorbească, remarcând că era vorba de un satelic de transmisie.
Cu alte cuvinte, avea treabă cu el. Şi brusc simţi că era dus undeva.... departe.

Avea şaptesprezece ani când a văzut prima lansare de rachetă. O fată în uniformă şcolară îi stătea
alături. Erau în clase diferite, dar se înţelegeau bine. Sau poate că ea avea mai multă iniţiativă ca
el. O chema Kanae Sanada şi îi plăcea să facă surf. O fată bronzată, plină de energie.

Trecuseră aproape zece ani şi timpul reuşise să îngroape toate senzaţiile legate de ea, dar
parcă simţea o durere surdă de inimă. Figura ei, mirosul ei, vocea, chipul, întreaga ei prezenţă îi
reveni în minte, odată cu zilele de tinereţe din Tanegashima. Simţea un soi de regret dar ştia că nu
avea cum să o fi tratat altfel pe atunci. Totul era atât de clar. Felul în care se ataşase de el,
momentele în care încercase să îi spună ce simte. Momentul în care a oprit-o şi cel de după ce
renunţase. Îşi aminti totul de parcă fusese ieri şi a decis că nu putea face mai mult.

Când a trebuit să vină la facultate în Tokyo, numai Sanadei i-a zis de plecarea sa. Era o zi
însorită, dar răcoroasă, de martie. În parcarea de la aeroport care era mică, au schimbat două, trei
cuvinte. Ea nu îşi putea stăpâni lacrimile cât au vorbit, dar reuşi să îl petreacă cu un zâmbet.
Probabil că era mult mai matură decât fusese înainte.

Nu îmi amintesc dacă i-am zâmbit şi eu. Nu mai ţin minte.

Era trecut de doisprezece noaptea.

Trebuia să meargă la culcare, căci lucra a doua zi. Ştirile se terminaseră şi acum erau difuzate
reclamele de noapte. Takaki opri televizorul, se spălă pe dinţi, setă aerul condiţionat să se oprească
într-o oră, stinse luminile şi merse la culcare. Observă că lumina de la telefon clipea, indicând că
are un mesaj nou. Porni telefonul şi lumina slabă a ecranului se împrăştie în cameră. Mizuno îl
invita la cină. Se întoarse pe o parte şi închise ochii o clipă.

Tot felul de modele îi apăreau. Cineva îi spusese odată că presiunea exercitată de pleoape
asupra globilor oculari controlează nivelul de lumină pentru ca oamenii să nu vadă adevăratul
întuneric. Oare cine îi zisese asta? Acum că se gândea, îşi aminti că avea cândva obiceiul să scrie
uneori mesaje pe telefon, mesaje pe care nu le trimitea nimănui. La început, i le scrisese unei fete,
chiar dacă nici nu îi ştia numărul. Pierduseră legătura înainte să îşi dea seama. Dar el continuase
să scri mesajele, încercând să exprime tot ceea ce simţea. De fiecare dată, sfârşea prin a şterge
mesajul. Poate se pregătea. O încercare înainte de a ieşi în lumea largă. Înainte să îşi dea seama,
mesajele începură să fie fără destinatar şi erau un monolog adresat lui, monolog care dispărea
mereu. Atunci ştiu că era gata de călătorie.

Nu avea să îi mai trimită ei nimic.

Ştia că nu va primi nimic de la ea. Şi frustrarea asta îl păli brusc. Era surprins de faptul că încă mai
era încercat de astfel de sentimente şi realiză că nu se schimbase deloc. Era tot ignorant, arogant
şi crud. Ochii rămaseră închişi. Nu.... acum măcar ştia cine şi cât de important e.

Probabil că era îndrăgostit de Mizuno.

Când aveau să se întâlnească următoarea dată, avea să îi zică ce simte. Cu decizia asta în minte, îi
răspunde. Avea să îşi înfrunte sentimentele. Aşa cum făcuse şi Sanada când se văzuseră ultima
oară.

În acea zi, pe aeroport.

Vântul bătea nebun şi le zbura uniformele, purtând frunzele prin părul Sanadei. Plângea, dar totuşi
reuşi să îi zâmbească.

- Te-am iubit, Tohno-kun. Îţi mulţumesc pentru tot.

______________________________________

În cel de-al treilea an de lucru, s-a produs o schimbare în echipa sa. Unul din proiectele lor
nu mai mergea iar compania hotărî să îl abandoneze. Takaki fusese instruit să se ocupe de coduri
cât să reducă pierderile la minim, dar să reuşească să îl termine. Era ca şi cum liderul ştia cât de
capabil e Takaki, dar voia să îl pună la muncă silnică.

La început, Takaki făcu ce i se spusese, ca de obicei. Dar realiză curând că tentativele sale
complică şi mai mult codul şi situaţia avea să se înrăutăţească. Nu reuşi să rezoneze cu liderul şi
sfârşi cu prea multe ore extra. În acea lună, lucră aşa cum fusese instruit dar în acelaşi timp
încercase să rezolve situaţia într-un mod convingător pentru el. Era clar că proiectul de curăţare
avea să dureze o veşnicie dacă echipa nu îi urma sfaturile. Încercă să convingă liderul de echipă
dar sfârşi prin a fi certat şi atenţionat că astfel de acte egoiste sunt pedepsite mereu.

Îl deranja să îi vadă pe ceilalţi urmând orbeşte nişte instrucţiuni proaste. Proiectul avea să
dureze la infinit. Odată ce greşeau la început, pe parcurs avea să fie tot mai complex şi rădăcina
problemei nu avea să mai fie descoperită. Nu doar asta, dar era deja prea târziu să mai meargă pe
solicitările iniţiale. Se întreba de acum dacă aveau să mai încheie vreodată proiectul ăsta. O vreme
ezită, dar hotărî în cele din urmă să vorbească cu directorul de departament despre problema
curentă. Directorul îi ascultă povestea, dar sugeră într-un final că e mai bine să coopereze cu
liderul. Cerea imposibilul.

Vreme de trei luni, au muncit degeaba. Înţelegea că liderul voia ca proiectul să funcţioneze,
dar nu putea rămâne tăcut când vedea că se duce totul de râpă. Continuă să facă lucrurile în propria
manieră, chiar dacă era certat deseori.Directorul general nu ajuta cu nimic. Iar colegilor săi le era
tot mai greu. Începu să fumeze şi să bea tot mai mult.

Într-o zi nu mai suportă. Luă legătura cu directorul general şi ceru să fie transferat în altă
echipă dacă tot nu puteau să se înţeleagă cu liderul de echipă. Dacă nu se putea, avea să
demisioneze. Numai aşa se mai puteau rezolva problemele. Munca era din ce în ce mai cruntă.
Locul de muncă era tot mai trist. Dar nu putea face mai mult. Muncise destul şi făcuse tot ce îi
stătea în putinţă.

În astfel de clipe, momentele petrecute cu Risa Mizuno începură să fie tot mai preţioase.

La fiecare două săptămâni, sau săptămânal chiar, mergea în staţia Nishikokubuji, unde
stătea, atunci când era în drum spre casă. Se găseau la nouă şi jumătate şi uneori o întâmpina cu
flori. Florăria de lângă locul lui de muncă era deschisă doar până la opt, aşa că se strecura la şapte,
lua florile şi le punea într-un dulap înainte să plece de la muncă. Era palpitant să facă asta. După
muncă, îşi făcea log prin aglomeraţia de la Linia Centrală şi lua trenul către locul unde îl aştepta
Mizuno, asta cu mare grijă, să nu strivească florile.

Sâmbătă seara rămâneau unul la celălalt. El stătea mai mult pe la ea decât invers. Îşi lăsaseră
periuţe de dinţi deja. Mai avea şi lenjerie intimă pe la ea, pe când la el Mizuno lăsase ustensile de
gătit şi condimente. Avea un sentiment plăcut când realiza că există, văzându-i revistele lăsate prin
casă. Mizuno era singura care gătea. De exemplu, cinele ei erau exemplare. Curăţa perfect peştele
de oase şi lăsa carnea neciopârţită şi putea mânca pastele cu lingură şi furculiţă. Mai era rozul de
pe unghiile ei atunci când lua ceaşca de cafea, luciul obrajilor ei, degetele ei reci, parfumul părului,
dulceaţa pielii, mâinile transpirate, funul care i se punea pe buze, respiraţia neregulată... Când
stingeau luminile din apartamentul ei de lângă calea ferată şi se strecurau în pat, el privea către
cerul de dincolo de fereastră. Se vedea cerul înstelat în toiul iernii. Capul lui Mizuno se odihnea
pe umărul său gol iar asta îi dădea o senzaţie de căldură. Sunetul trenului zguduindu-se pe şine
părea că şopteşte ceva într-o limbă străine. De parcă era altundeva... Se gândea atunci că la locul
ăsta visase dintotdeauna. Relaţia cu Mizuno îl făcu să realizeze cât de obosit era şi cât de singur
fusese până atunci.

Când se despărţi de ea, îl cuprinse un sentiment întunecat.

Timp de trei ani, încercaseră amândoi să construiască o relaţie. Dar drumurile li se

despărţeau mereu. Simţea cum îl cuprindea oboseala odată ce se gândea la călătoria pe care avea
să o continue singur. Nu se întâmplă nimic notabil. Nici măcar nu se despărţiră cu scandal. Dar
sentimentele se ofilesc în timp. Într-o noapte, târziu, ascultă cu atenţie maşinile trecând şi gândi
cu disperare, încercând să adune cioburile şi să înveţe din greşeli. Dar nu mai conta. Până la urmă,
oricât încerca să mai reziste, nu aveau să rămână împreună. Oamenii sunt programaţi să se
obişnuiască cu pierderile.

Poate aşa am ajuns aici.

Probabil că demisionă cam în aceeaşi perioadă în care se despărţi de Mizuno. Totuşi, dacă
cele două evenimente sunt conectate sau nu nu se ştie. Poate că nu erau. De multe ori îşi vărsa
stresul pe Mizuno, dar uneori nu o făcea. Era ceva superficial. Era un sentiment de
incompletitudine pe care nu îl putea transpune în cuvinte. Un strat subţire de emoţii se aduna în el.
Dar ce voia să îi spună? Nu ştia. Simţea că îl cuprinde oboseala când se gândi la cum trecură cei
doi ani de dinainte să demisioneze.... se simţea leşinat.

Înainte să îşi dea seama de schimbarea anotimpurilor odată cu evenimentele de rutină, simţi
că zilele de ieri erau mai aproape şi că ziua de mâine încă putea fi adaptată noilor condiţii. La
muncă era tot ocupat şi totul devenise rutină. Putea să vină cu planuri bine organizate şi reuşea să
îşi îndeplinească îndatoririle cu repeziciunea unei maşinării. Era ca si cum stătea într-un tren care
se mişca mereu cu viteză constantă, fără a ţine cont de regulile de circulaţie. Nu se mai temea de
viteză, şi nici nu se mai gândea la cum abordează lucrurile. Nu mai voia să audă pe nimeni.

În curând, programarea, computerele, tehnologia, toate şi-au pierdut din strălucire. Poate era
ceva normal. Până şi cerul înstelat pe care îl privea cu nesaţ la un moment dat devenise doar parte
din peisaj, ceva ce lua ca atare. Pe de altă parte, la muncă începea să fie tot mai recunoscut. La
evaluări luase un bonus semnificativ şi era mai bine plătit decât ceilalţi. O ducea bine cu banii
deoarece nu încercase niciodată să îi cheltuie. Înainte să îşi dea seama, economisise aşa mult că a
rămas uimit când şi-a numărat banii. Stătea pe scaunul său, sorbind din cafeaua călduţă, în biroul
în care se auzeau doar degete tastând, aşteptând să i se genereze codul. Era ciudat, gândi pentru
sine. Nu îşi dorea să cheltuie pe nimic, dar tot economisea.

Uneori glumea cu Mizuno în privinţa asta şi ea râdea, numai că o surprindea adesea cu o

privire amară în ochi. Parcă îl strângea o gheară când o vedea aşa, iar asta îl întrista complet.

Era undeva pe la începutul toamnei. Vântul începuse să fie mai rece şi bătea puternic în uşi,
pe când trupurile erau acoperite de tot mai multe straturi de haine. Takaki purta o cămaşă albastră,
dăduse jos cravata, pe când Mizuno purta o fustă lungă cu buzunare adânci şi un pulover maro
peste. Se simţi un pic trist când privi pieptul proeminent al lui Mizuno făcându-şi loc în puloverul
ăla. Nu mai trecuse de mult pe la ea după muncă. În trecut, aerul condiţionat deja era pornit când
el ajungea. Da, trecuseră vreo două luni. Nu era ca şi cum erau prea ocupaţi. Acum multă vreme,
se vedeau mai des. Doar că nu îşi mai dădea silinţa niciunul acum.

- Hei, Takaki-kun... Ce voiai să fii când erai mai mic? îl întrebă Mizuno după ce îl ascultă
pălăvrăgind despre stresul de la muncă. Se gândi profund.

- Nu prea cred că voiam să fiu ceva.

- Chiar nimic?

- Da. Îmi era şi aşa greu să trec peste chinul zilnic.

Mizuno zâmbi şi zise că şi ea era la fel, în timp ce apuca o bucăţică de pară de pe farfurie, pe care
să o ascundă în gura sa mică. Sunetul era plăcut.

- Şi tu erai la fel?

- Da. Nu prea ştiam ce să spun celor care mă întrebau asta la şcoală. A fost o uşurare când am
găsit slujba asta. Adică, nici nu mai trebuia să mă gândesc la viitor.

Fu de acord şi apucă la rându-i o bucată de pară.

Ce voia el să devină.

Mereu fusese aşa disperat să găsească un loc în care să se potrivească. Chiar şi acum simţea că nu
găsise locul ăla. Parcă nici nu îl căutase. Nu era ca şi cum îşi căuta adevăratul sine. Era ca şi cum
voia să ajungă la jumătatea unui drum. Dar drumul cui?

Telefonul lui Mizuno sună. Aceasta se scuză şi ieşi pe hol să răspundă.

O privi cum ieşea şi îşi aprinse o ţigară. Mizuno vorbea cu o energie dulce la telefon. Se simţi
deodată copleşti de gelozie, iar asta îl surprinse în mod neplăcut. Îşi imagină brusc un bărbat cu
care aceasta discuta. Un străin pe care nu îl ştia, un străin care băga mâna pe sub puloverul lui
Mizuno, un străin care îşi trecea degetele peste pielea ei fină. Se simţea dezgustat. Ea vorbi la
telefon vreo cinci minute şi se întoarse zicând că era doar un nou angajat de la muncă. Se urî
profund pentru gândurile sale iraţionale. Mizuno nu greşise cu nimic, normal. Dădu din cap şi îşi
stinse ţigara în scrumieră, de parcă odată cu ea voia să stingă şi senzaţiile acelea morbide resimţite
anterior. Ce Dumnezeu îi venise?

În dimineaţa următoare, stătea la masă alături de ea. Nu mai luaseră de mult micul dejun
împreună. Privi afară, către cerul cenuşiu. Era o dimineaţă rece. Micul dejun de duminică
dimineaţa era cândva un moment important pentru ei. Nu aveau timp să iasă prea des şi când o
făceau, nu conta ce făceau - câtă vreme erau amândoi. Poate era ca înainte. Mizuno făcea mereu
un mic dejun delicios, iar asta îl bucura profund. Sau aşa era cândva.
Privind-o pe Mizuno cum îşi tăia omleta, cum rupea din pâine, simţi brusc că era ultimul mic dejun
pe care îl luau împreună. Nu ştia de ce simţise asta. Nu voia să fie aşa. Ar fi vrut să facă asta şi în
săptămâna următoare.

Dar nu a fost să fie. Chiar fusese ultimul lor mic dejun.

Îşi dădu demisia cu trei luni înainte de terminarea marelui proiect. Realiză că se gândise de
mult la demisie. Discută cu liderul de echipă. Voia să termine proiectul şi petrecuse o lună ducând
la capăt fel de fel de proceduri care să ajute cu finisarea proiectului şi astfel să poată pleca în
februarie. Dacă se putea. Liderul de echipă nu avu nicio expresie pe chip şi îl trimise către şeful
de departament. Acesta încercă din greu să îl convingă să rămână. Voia să îl ajute pe Takaki cu
orice problemă avea. Nu voia să vadă un angajat atât de vechi plecând aşa. Îi spuse să aibă răbdare.
Poate că era greu proiectul, dar odată ce se termina, avea să beneficieze de multe avantaje şi munca
avea să fie mai plăcută.

Poate. Poate că aşa va fi, dar e viaţa mea, gândi Takaki pentru el.

Răspunse politicos că nu are probleme. Munca nu era grea. Doar că voia să demisioneze. Şeful de
departament refuză demisia. De ce? Takaki nu se putea convinge nici pe sine că ştie de ce vrea să
demisioneze. Totuşi, după câteva runde de negocieri, s-a decis că poate pleca la finele lui ianuarie.

Timpul trecu şi aerul de toamnă deveni tot mai rece. Takaki lucra din greu la ultima sa
îndatorire. Odată ce termenul limită al proiectului era definit, avea multe de făcut şi nu avea timp
de zile libere. Dormea pe fugă în puţinul timp pe care îl avea. Se simţea greoi din cauza asta, simţea
că are febră şi că e ameţit de fiecare dată când mergea cu trenul. Dar aşa măcar nu mai gândea....
şi se simţea mai împăcat. Ştia bine că va fi privit diferit după ce îşi dă demisia, dar avu surpriza să
fie fix opusul. Liderul de echipă îşi exprimă recunoştinţa şi şeful de departament se gândea serios
la viitorul lui. Liderul de la resurse umane îi spuse că poate oferi o scrisoare de recomandare cu
drag. Takaki se gândi la asta, dar pentru asta era nevoie să o ceară cât mai elegant.

După ce trecu taifunul rece din Kansai, Takaki decise să îşi schimbe costumul cu o jachetă
mai subţire. Jacheta mirosea a naftalină. Puse o eşarfă pe care o avea de la Mizuno şi ieşi în frigul
iernii. Nu avea pe nimeni să îl salute.... dar ce mai conta?
În fiecare săptămână mai vorbea prin mesaje cu Mizuno. Îi lua mult să răspundă, şi el credea că e
ocupată cu adevărat. Poate că amândoi erau ocupaţi. Îsi dădu seama că trecuseră trei luni de când
luaseră ultimul mic dejun împreună şi că nu se mai văzuseră de atunci.

Într-o zi, pe când luase ultimul tren de la Linia Centrală, oftă adânc. Ca şi cum nu mai oftase
niciodată. Trenul era gol, mirosea a alcool şi transpiraţie. Privi spre luminile de la zgârie norii din
Nakano şi ascultă atent sunetul leneş al trenului care se întindea spre nicăieri şi brusc simţi că îl
privea cineva de sus. Luminile care picau pe clădirile mai mici le făceau să pară cumva pietre
funerare. Vântul bătea puternic şi luminiţe mici clipeau în depărtare. Se lăsă învăluit de senzaţie,
ca şi cum păşea pe o nouă planetă.

Trenul se opri în staţia Shinjuku şi în timp ce cobora, îşi făcu timp să privească spre locul de
unde se ridicase. Văzu acolo un om obosit, îndesat în costumul lui.

Încă nu se obişnuise cu Tokyo. Nici cu băncile din staţii şi nici cu maşinăriile de bilete sau cu
aglomeraţia de la metrou.

Într-o zi de decembrie, proiectul la care lucra de doi ani, se încheie. La cât muncise, era o
surpriză că nu simţea nimic. Poate doar mai multă oboseală. Luă o pauză pentru a bea o cafea şi
îşi începu pregătirile de plecare. Era ultimul tren pe care îl lua spre casă după muncă. Coborî în
staţia Shinjuku, îşi făcu loc către ghişeele cu bilete şi aşteptă un taxi pentru a pleca. Da, era vineri
seara, se gândi el. Şi era Crăciunul. Parcă auzise în vagon colinde.... Lăsă taxiul şi o luă pe jos,
prin Shinjuku de vest, întâmpinându-l zgârie norii atât de cunoscuţi.

Mereu era linişte la ora asta. O luă pe lângă clădiri. Era ruta obişnuită. Deodată, simţi cum vibrează
telefonul. Se opri, inspiră adânc şi îl scoase.

Era Mizuno.

Nu putu să răspundă. Cumva, nu voia asta. Îl durea şi nu ştia de ce. Se opri doar pentru a-i citi
numele pe ecran. Telefonul mai vibră o vreme, dar apoi tăcu şi el. Ca şi cum ar fi murit. Takaki
simţi cum i se înfierbântă capul când privi spre cer. Clădirile întunecate îi blocau cumva vederea.
Se mai vedeau doar câteva lumini la ferestre şi de la semafoare. În rest, cer negru. Şi fulgi uşori
începură să se aştearnă pe sufletele fără culoare.
Ningea.

O frază şi atât, gândi el.

Voia să audă doar atât. Numai un lucru să ştie. De ce nu îi spunea nimeni? Ştia că e egoist, dar nu
putea trăi fără dorinţa asta. Realiză că asta îşi dorise de o veşnicie, odată ce neaua îi deschise o
portiţă demult încuiată. Voia din suflet să audă cuvintele pe care i le spusese fata aceea cândva.

Sunt sigură că o să fii bine, Takaki-kun.

______________________________________________

Akaki Shinohara îşi împacheta lucrurile când găsi deodată o scrisoare veche. Scrisoarea
era pusă înăuntrul unei cutii de carton. Pe cutie scria „chestii vechi” (normal, ea scrisese) şi din
curizoitate parcă, în ziua aia hotărî să o deschidă. Erau tot felul de obiecte adunate în şcoală. Mesaje
de la absolvire, semne de carte, reviste, casete pe care nu mai ştia când le înregistrase, un ghiozdan
vechi, pantofi. Le scoase pe rând din cutie, privind nostalgică la toate fărâmele alea de trecut, parcă
aşteptând să dea şi de scrisoare. Înainte să-şi dea seama, găsi pe fundul cutiei un vas de aluminiu
pentru prăjituri. Şi da. Acolo pusese scrisoarea în noaptea în care absolvi şcoala primară. Era
scrisoarea pe care nu o scosese din geantă şi pe care o purta peste tot. La absolvire găsi o scuză şi
o puse undeva departe. Ridicând capacul, Akari găsi scrisoarea veche, prima scrisoare de dragoste
pe care o scrisese vreodată.

Trecuseră aproape cincisprezece ani de atunci şi ştia şi acum că intenţionase să i-o dea
băiatului pe care îl iubea. Îşi aminti de noaptea aceea geroasă, în care ningea. Doar ce făcusem
treisprezece ani şi el bătuse drum lung să mă vadă, chiar dacă a trebuit să meargă trei ore cu
trenul. Întârziase din cauza zăpezii. Aproape patru ore. L-am aşteptat în adăpostul de lemn, în
faţa unei sobe calde. Iar acolo am scris scrisoarea. Scrisoarea asta trezea amintiri triste,
sentimente amestecate din acea zi. Nu putea să creadă că trecuseră cincisprezece ani peste
sentimentele alea. Cât de drag îi era şi cât voia să îl vadă venind spre ea. Sentimente aşa vii care o
cam jenară o clipă. Probabil că îl iubise enorm. Ne-am sărutat la prima întâlnire. Şi parcă toată
lumea s-a schimbat după sărutul acela. De-asta nu i-am putut da scrisoarea. Amintirile o
invadară, de parcă totul se petrecuse cu o zi înainte. Singurul semn care îi amintea că trecuseră
cincisprezece ani era inelul de pe deget.

În următoarea zi, pe când Akari mergea către staţie, ningea în Iwafune. Norii erau subţiri şi
uneori prindeai cu privirea cerul albastru, care te făcea să crezi că se va opri curând. Nu mai ninsese
de mult în decembrie. Şi viscol nu mai fusese de ani buni. Mama sa îi spuse că şi-ar fi dorit să
rămână la ei până ce avea să vină Anul Nou. Dar Akari avea pregătiri de făcut.

- Da, aşa e. Vezi să îi găteşti ceva bun, îi zise şi tatăl.

Akari dădu din cap şi îşi privi părinţii. Îmbătrâniseră, gândi ea. Dar era normal. Se apropiau de
pensie de acum. Şi acum sunt la vârsta la care mă mărit. Era ciudat să stea toţi trei aşa, aşteptând
trenul către Koyama. Poate că era prima oară când aşteptau împreună de când se mutaseră aici.

Akari încă îşi amintea cum se simţise în ziua în care ea şi mama ei luaseră trenul din Tokyo
către Iwafune. Tatăl ei le aştepta pe peron. Mai fusese şi în alte dăţi în Iwafune, căci acolo se
născuse tatăl ei. Un loc absolut banal, dar de o linişte care te putea fermeca. Toate ca toate, dar
traiul zilnic acolo era o cu totul altă poveste. Se născuse în Uchinomiya, se mutase în Shizuoka la
puţin după şi îşi petrecuse anii de şcoală dintre clasele a patra şi a şasea în Tokyo. Peronul din
Iwafune părea aşa mic comparat cu toate peroanele pe care mai fusese. Nu era locul în care să
viseze să locuiască. Dorul de Tokyo o făcea să îi dea lacrimile cumva.

- Să ne suni dacă se petrece ceva, îi zise mama sa. Îi tot repeta asta încă de seara trecută. Brusc,
orăşelul ăla începu să îi fie tare drag odată lui Akari odată ce petrecea acolo ultimele clipe cu
părinţii. Numai că acum era momentul să se despartă de el. Le zâmbi dulce şi privi în zare, pierdută.

- Mă descurc. Ne vom vedea la nuntă, luna viitoare. Aşa că nu vă mai îngrijoraţi. Mergeţi acasă.
E frig aici.

De la distanţă se auzea un tren care se apropia. Trenul de după amiază era aproape gol şi în
vagonul ei numai ea călătorea. Nu putea să se concentreze la romanul pe care îl citea şi îşi arunca
încontinuu privirea pe fereastră, pierdută, sprijinindu-şi capul de palmă. Câmpiile goale i se
întindeau înaintea ochilor. Se trezi deodată imaginându-şi zăpada căzând, adunându-se sub ei. Îşi
imagină că era noapte. Aşa târziu că abia de se mai vedeau lumini în depărtare. Ferestrele probabil
erau aburinde de la condens. Ce peisaj trist, amar. Se întreba de acum dacă şi persoana aceea privea
la câmpurile astea când trenul se oprise în mijlocul pustietăţii.... cu stomacul gol, cu senzaţia de
vină că era cineva acolo şi aştepta.

Poate. Poate că îşi dorea să fi mers acasă. Era un băiat aşa bun. Dar nu îmi păsa de aşteptare.
Voiam să îl văd oricât i-ar fi luat să ajungă. Nu mă îndoisem de el. De vocea ei ar fi ajuns la
urechile sale în acea zi... poate că ar fi fost altfel. Dacă vocea sa ar fi ajuns la urechile lui, poate
că i-ar fi zis să nu se mai necăjească, deoarece iubirea vieţii sale îl aşteaptă.

Fata aceea ştie din inimă că vei veni să o vezi. Relaxează-te. Gândeşte-te la bucuria revederii
numai. Poate e ultima oară când vă mai vedeţi, dar te rog eu, preţuieşte momentul ăsta, căci altul
nu va mai fi la fel.

Zâmbi, surprinsă că s-a gândit la asta. Ce-o fi cu mine? Încă de ieri mă tot gândesc la el.

Poate din cauza scrisorii găsite ieri. Se simţea un pic infidelă că se gândea la alt bărbat în ziua
în care avea să se mute cu logodnicul. Dar era sigură că soţul ei nu ar fi deranjat. Se transferase
din Takasaki la Tokyo şi atunci decise că e timpul să o ceară. Tot comentează, dar îl iubesc. Şi
poate că şi pe EL îl iubesc. Amintirile create împreună au fost o etapă importantă din viaţa mea.
La fel ca mâncarea.... parte din trupul meu.... nu pot fi separate de inimă.

Privind în continuare la peisajul alb, simplu, se rugă ca Takaki-kun să fie fericit acum.

___________________________________________

Cu cât mai mult trăieşti, cu atât mai multă amărăciune se adună. Asta gândi Takaki Tohno
când aprinse luminile din apartament. Aşa cum şi praful se adună dacă nu îl ştergi, aşa se adunase
şi amărăciunea în casa asta. Mai rămăsese doar o periuţă de dinţi. Nu mai avea nevoie să schimbe
aşternuturile aşa des. Şi nici nu mai avea apeluri sau mesaje pe telefon.

Doar ce se întorsese acasă cu ultimul tren, ca de obicei, şi se apucă să îşi deznoade cravata
după ce îşi agăţă pe umeraş jacheta. Poate că lui Mizuno îi mergea mai prost, se gândi el pe când
îşi scotea o bere din frigider. Stătuse la ea mai mult decât ea la el deoarece trecea în drum spre casă
spre apartamentul ei mereu. Voia să îşi ceară scuze. Nu îşi dorise niciodată să o întristeze. Aerul
rece de afară şi berea la fel de rece care îi inundă stomacul îl prădară de orice căldură pe care o
mai putea simţi.

Era sfârşitul lui ianuarie.

 Ultima zi la muncă fusese ca oricare alta. Îşi pusese haina, se îndreptă spre birou, se aşeză în
faţa monitorului la care stătea de cinci ani, porni unitatea, îşi sorbi cafeaua în timp ce rulau
programele şi îşi verifică agenda zilnică. Proiectul la care lucra fusese încheiat deja, dar voia să
lase lucrurile terminate pentru cel care îl urma. Şi aşa reuşise, în mod ironic chiar, să îşi facă şi
câţiva prieteni. Iar aceştia îi repetară cât de rău le pare de plecarea lui şi îi sugerară chiar şi o
petrecere de rămas bun, dar Takaki refuză politicos. Era recunoscător pentru invitaţie, dar voia să
îşi petreacă ziua lucrând ca de obicei. După ce avea să plece, timp era destul pentru a ieşi cu ei.

Spre seară, fostul lider de echipă veni la el şi îşi ceru scuze, privind către podea. Îi părea rău
pentru toate conflictele dintre ei. Takaki fu un pic surprins de ce auzea, dar îi răspunse că nu era
nicio problemă. Trecuse un an de când nu mai vorbiseră, asta înainte de a fi înlocuit. Takaki se
întoarse cu spatele şi reluă lucrul, gândindu-se că nu avea să se mai întoarcă. Ce sentiment straniu.

Te iubesc şi acum, îi scrisese Mizuno în ultimul ei mesaj.

Cred că te voi iubi mereu aşa ca acum. Pentru mine, eşti cea mai minunată persoană pe care
o cunosc, chiar dacă eşti departe. Când am început să ies cu tine, pentru prima oară am aflat cât
de uşor e să îţi oferi inima. Am simţit că mă îndrăgostesc de tine zi de zi, tot mai mult. Fiecare
cuvânt pe care mi-l scriai mă bucura nespus. Ştiu că te deranjează lucruri triviale. Şi îmi pare
rău că ne-am săturat de tot într-un final. Acum aproape o jumătate de an, am vrut să îţi spun
lucrurile astea, dar oricât am încercat, nu a mers bine. Ştiu că şi tu mă iubeşti aşa cum spuneai.
Dar cred că modul tău de a iubi e un pic diferit. Simt cumva că sufăr din cauza diferenţelor ăstora.

Ultima sa călătorie de la compania unde lucra avu loc seara. O seară rece, mai rece ca oricând,
iar ferestrele vagonului erau îngheţate. Privi din nou spre zgârie norii care abia se vedeau luminând.
Nu se simţea eliberat, dar nici nu voia să se grăbească în goana după altă slujbă. Nu ştia încotro să
îşi îndrepte gândurile. Zâmbi apatic, realizând că nu mai era sigur de nimic în ultima vreme. Coborî
din tren şi îşi făcu loc prin aglomeraţia de la metrou, ca de obicei, şi ieşi în Shinjuku de Vest. Aerul
nopţii era înţepător de rece. Haina şi eşarfa nu mai ajutau la nimic. Clădirile ce îi apăreau înainte
păreau giganţi de piatră. Trecu uşor pe lângă ele.

- Sunt un om aşa egoist.... aşa prost.

În ultimii zece ani rănise o mulţime de oameni parcă fără motiv şi se tot minţise că asta era, fără a
se opri din tot tumultul pe care îl cauza făcând rău altora. De ce nu a fost mai serios în relaţiile
sale? De ce nu a vorbit mai frumos oamenilor? Din ce în ce mai mulţi paşi, din ce în ce mai multe
regrete descoperite în inima sa chinuită. Nu îşi mai putea înfrâna sentimentele.

Cred că încep să sufăr un pic, îi scrisese Mizuno. Un pic. Era mai mult de atât. Îmi pare rău,
îi spusese fostul lider de echipă. E mare păcat, îi spuse altă voce. Aici se termină totul?, îi spusese
atunci fata cu care era asistent. Nu mai fi aşa bun cu mine, urlase Sanada la el pe atunci. Mulţumesc,
i-a rostit în final... Şi încă îşi amintea acel –Mulţumesc- spus la telefon. Numai că, printre toate, se
distingea altceva....

Sunt sigură că vei fi bine, Takaki-kun, îi spusese Akari cândva.

Vocile lor îi invadaseră minte pe când se găsi treaz, venit din adâncurile mării, parcă. Tot felul
de sunete se auzeau. Vântul care şuiera printre clădiri, biciclete, camioane, maşini claxonând....
sunetul oraşului. Când îşi reveni, în lumea sa nu mai era tăcere.

Şi, pe lângă toate, se mai auzea ceva - vocea sa plângând. Probabil că era prima oară când plângea
în ultimii cincisprezece ani, din ziua aceea din staţie. Lacrimile îi curgeau şiroaie. Plângea, de
parcă tocmai i se topise un gheţar pe obraji. Nu putea să facă nimic.

Ar trebui să rămână singur. De ce nu poate bucura pe nimeni? Măcar să se apropie de binele făcut
de ei.... Privi către clădirile înalte, de două sute de metri, spre luminile roşii din vârf. Mântuirea sa
nu avea să vină prea uşor.

_________________________________________

În noaptea aceea, găsi un plic vechi, pe care îl deschise uşor. Hârtia pe care o scoase părea
nouă, ca ieri.... Scrisul nu i se schimbase prea mult. Citise un pic din scrisoare înainte să o pună în
cutie, atunci. Îşi spusese că o va citi pe toată când avea să fie la vârsta potrivită. Încă era devreme
să o citească atunci.

Către Takaki-kun,

Ce mai faci?

Când am decis să ne întâlnim acum, nu ne-am imaginat cât de tare va ninge,

nu? Se pare că trenul întârzie. De-asta, am decis să îţi scriu cât timp aştept.
Am o sobiţă în faţă şi nu îmi e frig. Ca de obicei, păstrez hârtie în buzunar,
în caz că vreau să scriu ceva. Mă gândesc să îţi dau scrisoarea asta mai
târziu. Să nu vii prea devreme, căci altfel nu o voi termina la timp. Nu te
grăbi, timp avem....

A trecut mult de când nu ne-am mai văzut. Unsprezece luni. De-asta simt că
am emoţii. Ce ne facem dacă nu ne recunoaştem când ne vedem? Dar locul
ăsta e mic comparativ cu Tokyo si nu cred că trecem unul pe lângă altul
aşă.... Totuşi, oricât m-aş chinui să îmi imaginez cum arăţi în uniforma de
şcoală sau în echipamentul de fotbal, parcă îmi pari străin.

Hm, ce să îţi mai spun? Ah, ştiu. Aş vrea să îţi mulţumesc. O să scriu aici tot
ce simt pentru tine şi nu pot exprima faţă în faţă. Când m-am transferat la
Tokyo în clasa a patra, m-am bucurat nespus că erai acolo. Am fost fericită
când am devenit prieteni. Dacă nu erai tu, şcoala ar fi fost mult mai grea.

De-asta nu am vrut să mă transfer, să mă despart de tine. Voiam să mergem

la acelaşi gimnaziu şi să creştem împreună. Asta îmi dorisem încă de când te
cunoscusem. M-am obişnuit cu şcoala acum (nu te îngrijora pentru mine),
dar uneori mă mai gândesc la cât de diferită ar fi dacă ai fi aici, cu mine.

Sunt tristă că te vei muta departe curând. Chiar dacă suntem separaţi şi
între Tokyo şi Tochigi, mereu mi-am zis că eşti aproape, că te pot atinge. Aş
fi putut la trenul şi era uşor să te văd. Dar acum că mergi dincolo de Kyushu,
simt că e greu.

De acum, va trebui să învăţ să trăiesc singură, chiar dacă nu am încredere

că pot. Dar trebuie. Şi aşa trebuie să faci şi tu.

Mai vreau să îţi spun ceva. Scriu asta căci nu sunt sigură că îţi voi putea
spune când te văd.

Te iubesc. Nu îmi amintesc când şi cum m-am îndrăgostit, dar parcă a fost
de la sine. M-am îndrăgostit fără să vreau. Încă de când te-am cunoscut, ai
fost bun şi puternic. M-ai protejat. Mi-ai protejat visele.

Takaki-kun, sunt sigură că vei fi bine orice ar fi. Ştiu că vei fi un adult
responsabil şi la fel de bun ca acum. Oriunde ai fi, oricând ai fi, să ştii că te
iubesc.
 Aminteşte-ţi asta, te rog.

_________________________________________________

Într-o noapte, avu un vis.

Se făcea că scria o scrisoare într-o cameră plină cu cutii de carton, pregătite pentru mutare.
Plănuise să ofere scrisoarea fetei iubite la prima întâlnire. Dar nu reuşise deoarece fusese luată de
vânt. În vis, ştia asta. Dar trebuia să i-o ofere cumva. Ştia că trebuia să o scrie chiar dacă nu avea
să o citească nimeni. Aşa că, luă hârtie şi o scrise din nou.

Nu ştiu ce înseamnă să creşti. Dar dacă într-o zi o voi revedea pe Akari aşa,
întâmplător, vreau ca ea să aibă în faţă un om de care să fie mândră.

Îţi promit, Akari. Aşa va fi.

Te iubesc. Te voi iubi mereu.

Ai grijă de tine.

Rămas bun.

_______________________________________________

Aprilie, şi străzile din Tokyo sunt acoperite de petale de flori de cireş.

Takaki lucrase până în zori şi se trezi abia spre prânz. Trase draperiile şi soarele orbitor îi inundă
camera. Aerul de primăvară acoperise şi clădirile înalte, iar lumina jucăuşă a soarelui făcea ca
ferestrele să scapere scântei. Printre clădiri, mai vedeai cireşi bătrâni care se scuturau leneşi de
petale. Da, gândi el. Tokyo e plin de cireşi.

Trecuseră trei luni de când demisionase. Se apucase iar de lucru abia la începutul lunii. Luase
în calcul mai multe slujbe, de la programare până la design. Nu ştia dacă să mai lucreze
independent sau cât se mai putea, dar de muncit trebuia să muncească. Programarea păru din nou
tot mai interesantă pe măsură ce degetele sale regăseau tastele care-i ţinuseră companie atâţia ani.
Mâncă nişte pâine prăjită cu unt şi bău cafea cu lapte la micul dejun. Pe când curăţa ustensilele, se
gândi că ar fi cazul să îşi ia o zi liberă, având în vedere că terminase majoritatea proiectelor.

Se hotărî să iasă la plimbare şi puse pe el o jachetă subţire. Briza uşoară îi trecea prin păr pe
când mirosul amiezii îi inunda nările. O zi frumoasă. De când demisionase, ajunsese să realizeze
că fiecare zi era diferită. Dimineaţa simţea cum ziua se pregătea să o ia la goană şi cum un parfum
diferit plutea în aer. Seara la fel. Cerul înstelat venea cu propriul mister şi zilele înnorate aveau şi
ele farmecul lor. Se împleteau armonios cu oamenii şi cu oraşul. De ce uitase el toate senzaţiile
astea?

O luă uşor pe potecile mai înguste din zonele rezidenţiale şi parcă apucându-l setea, se opri
să ia o cafea de la un tonomat, pe care o bău în parc, unde privi bucuros nişte copilaşi care se jucau
lângă porţile şcolii, pe când numeroase maşini treceau pe podul de deasupra. Ascunse în depărtare
erau clădirile înalte din Shinjuku. Şi dincolo de ele era un cer imens, care îi amintea de o pânză
azurie, pictată în nori alburii. Trecu pe lângă o cale ferată, iar acolo găsi un cireş imens, care
acoperise asfaltul cu petalele sale, ca neaua.... Le privi cum picau alene şi brusc se trezi gândindu-
se...

Cinci centimetri pe secundă.

Semnalul începu să sune, avertizând că primăvara a venit odată cu trenul, parcă. Deodată, înaintea
sa, observă o femeie slăbuţă trecând. Pantofii ei albi scoteau un sunet plat pe când trecea agale pe
asfalt, dar sunetul fu acoperit repede de semnal. O lumină îi izbi inima. Mergeau în direcţii opuse,
dar avea senzaţia stranie şi dureroasă că dacă se întoarce în momentul acela, aşa va face şi ea. Ştia
că aşa avea să fie.

Se opri dincolo de calea ferată, întorcându-se uşor spre a o privi. Iar ea, la rândul ei, se întoarse
spre a-l privi. Ochii lor se întâlniră. Inima sa şi amintirile erau gata să se îmbrăţişeze când huruitul
trenului curmă clipa absolutului sufletesc şi le despărţi privirile.

Oare va mai fi acolo după ce va trece trenul?, gândi Takaki pe când trenul încă gonea.

Dar ce mai conta? Dacă era cu adevărat ea, miracolul fusese înfăptuit şi nu mai era nevoie de mai
mult.
Se hotărâse. Odată ce trenul avea să treacă, avea să meargă înainte, cu ochii către florile de cireş.
Doar înainte.

- Sfârşit -