Professional Documents
Culture Documents
Entomologie Agro
Entomologie Agro
MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
TĂLMACIU MIHAI
TĂLMACIU NELA
ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ
Pentru studentii anului II şi III , I.D.
Specializarea Agricultură
2007
1
CUPRINS
3
CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE
DE PLANTE TEHNICE
Principalii dăunători din culturile de sfeclă
12.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop………………… 117
12.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl……… 119
12.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ. 120
12.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F…………………...... 122
12.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L……………………… 124
Principalii dăunători din culturile de cartof
12.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say…... 126
12.7. Nematodul tuberculilor - Ditylenchus destructor Thorn……..... 129
12.8. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis Wal... 130
Principalii dăunători din culturile de floarea soarelui
12.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L………………….. 132
12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb…………… 133
Principalii dăunători din culturile de in şi canepă
12.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank……………... 135
12.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch………………… 137
CAPITOLUL XIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE PLANTE MEDICINALE
13.1. Gărgăriţa capsulelor de mac - Ceuthorrhynchus macula-alba ... 139
13.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac - Stenocarus fuliginosus ……....... 140
13.3. Viespea seminţelor de coriandru - Systole coriandri Nik……... 142
CAPITOLUL XIV PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE LEGUME
14.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr………………..... 143
14.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L......... 145
14.3. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L……………......... 146
14.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L……………….... 147
14.5. Buha verzei – Memestra brassicae L…………………......... 149
14.6. Musca verzei - Delia brassicae Bché……………………....... 151
14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig………………………… 152
CAPITOLUL XV PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE
15.1. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw... 154
15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito … 156
CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
PLANTAŢIILE DE POMI
16.1. Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni.............. 158
16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus 159
16.3. Păduchele lânos – Eriosoma lanigerum Hausm…………...... 162
16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer…………. 163
16.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr… 164
16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,……….. 166
16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,…………... 167
4
16.8. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L……….. 169
16.9. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,…………….. 170
16.10. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr.,………….. 172
16.11. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr….. 174
16.12. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L……………………... 176
16.13. Cotarul verde – Operophthera brumata L…………………. 177
16.14. Inelarul – Malacosoma neustria L…………………………. 178
16.15. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L……………... 180
16.16. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury……… 182
CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE
17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch…………. 184
17.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den
et Schiff……………………………………………………………. 186
17.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia
ambiguella Den et Schiff………………………………………….. 189
17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,…………. 191
17.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal……… 193
17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm…………………………. 194
17.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L…………………… 196
17.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er……… 198
17.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L…………………………….. 199
CAPITOLUL XVIII DAUNATORII DIN DEPOZITE
18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L…………… 201
18.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L………………….. 202
18.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv………………… 203
18.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb………….. 204
18.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell…………… 205
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………… 208
5
CAPITOLUL I
ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI
IMPORTANŢĂ
1.1.Definiţia şi obiectul Entomologiei
8
CAPITOLUL II
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR
11
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi,
dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae,
Lymantriidae, Cubicidae;
14
maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern –
galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se
articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.
Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au
formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc
paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.
Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la
lepidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană
lichidă de la suprafaţa ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite
exudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea structură:
15
Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte
la albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente
lungi datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.
17
Fig.8. Alcătuirea unui segment
toracic la insecte: Tg-tergit;
St-sternit; Pl-pleure (original)
20
O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată
următoarele (Figura 11): existenţa nervurii costale, a nervurii
subcostale, a trunchiului nervurilor radiale (1 – 5), a trunchiului
mervurilor mediale (1 – 4), a trunchiului nervurii cubitale (1 – 3) şi a
trunchiului nervurilor anale (1 – 5).
21
1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera,
Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă
intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Orthoptera);
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt
chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la
insectele din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.
Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele
posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul
Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele
himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit
frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe
de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28
bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250
bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.
23
venin, în care se scurge conţinutul a două glande acide şi a unei glande
alcaline. În jurul orificiului genital se găsesc o serie de piese
chitinoase articulate sau nearticulate, de diferite structuri, care poartă
numele de gonapofize la femelă şi ganopode la mascul, ce constituie
organul copulator.
Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-
lea segment abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare.
Corniculele pot fi scurte, abia vizibile sau lungi, cilindrice, conice,
umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral.
Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau
nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal.
Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea
unor insecte (Blatta).
Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe
abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în
locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.
24
CAPITOLUL III
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR
Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde
25
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este
acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu
rolul de a separa alimentele de peretele intestinului
Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3
regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ
excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea
conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire în
care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a
intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau
piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un număr variabil de
papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.
Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi
sistemul de enzime (fermenţi).
Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe
diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.
Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi
asimilabili organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de
substanţe (proteine, glucide, lipide, etc.).
26
Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau
animală, în stare solidă sau lichidă.
Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei,
prelucrarea chimică a substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia
substanţelor asimilabile.
Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele
sunt alcătuite dintr-un complex de molecule, care conţin energia
necesară activităţii vitale ale acestora.
La multe insecte (afide, coccide, psilide) o parte din hrană
rămâne nedigerată şi este evacuată odată cu excrementele.
Acestea conţin de obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute
sub numele de “rouă de miere”.
De aceea sunt căutate frecvent de unele insecte care se hrănesc
cu sucuri dulci (furnici, viespi, albine).
28
Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care
circulă sângele. Inima este situată în sinusul pericardial, în regiunea
abdomenului şi parţial în torace. În partea anterioară se continuă cu
aorta până în regiunea cefalică.
Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină
pătrunderea ritmică a sângelui în inimă.
La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care
comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte.
Prima cămăruţă este închisă, restul prezintă pe părţile latero-
posterioare câte o pereche de orificii numite osteole prevăzute cu
valvule.
Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se
dilată. În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi
sângele pătrunde în inimă.
Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula
anterioară înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se
revarsă prin orificiul ei în partea anterioară şi ventrală a cavităţii
cefalice şi de aici circulă înapoi în tot corpul. Prin contractarea
diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din partea
posterioară către cea anterioară.
29
Figura 17. Tuburile lui Malpighi:
a-Melolontha melolontha; b-galleria mellonella; c-timarcha tenebricosa;Ip-intestinul
posterior (după Veneziani)
30
CAPITOLUL IV
BIOLOGIA INSECTELOR
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi
transformărilor care au loc din stadiul de ou şi până la moartea
fiziologică a adultului.
În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea
embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
- paleometabolă
- heterometabolă
- neometabolă
fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Orthoptera, Thysanoptera.
32
Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin
aceea că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii:
ou - larvă - pupă - adult (Figura 19).
Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât
prin forma externă, cât şi prin structura internă.
Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola
tipica, hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte
la insectele din ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera,
Diptera.
36
4.3. Dezvoltarea postmetabolă
37
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o
perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha
melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în
strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană,
etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa
decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii
în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care
indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi
număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o
generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta
este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu
la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea
generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se
înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o
anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu
evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat
în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc
semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se
prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta
gazdă (Figura 22 şi 23).
38
Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis
(după Paulian Fl., 1971)
39
matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la
câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.
4.5. Diapauza
43
CAPITOLUL V
ECOLOGIA INSECTELOR
Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de
factori care influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau
a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un astfel de studiu
conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează numărul insectelor,
stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în
masă şi răspândirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de
mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile
pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format,
fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de
trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei
sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un
caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate
ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de
oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile
care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile
condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot
crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii
ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.
44
5.1.1.1. Temperatura
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu
temperatura mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau
poikiloterme. În general insectele au temperatura corpolui mai mare cu
0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului
este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai
rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de
mediu în care trăieşte insecta (Figura 26).
46
Fig.27. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):
O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior
(după Săvescu)
47
5.1.1.2. Umiditatea
Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea
insectelor, fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor.
Apa din corpul insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al
sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca
suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice
(reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte,
conţinutul în apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea
totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin evaporare,
transpiraţie sau dejecţii.
Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în
apă al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde
schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de
Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de
scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul
umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se
ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea
umidităţii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a
multor specii de insecte. Există un optim al umidităţii relative a
aerului, care la majoritatea insectelor este cuprins între 45 – 85%. În
afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor este
încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se
dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa
grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub 12%.
Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când
sunt în cantităţi mici, contribuind la mărirea umidităţii atmosferice şi a
solului. Căderea unor cantităţi mai mari de precipitaţii are o influenţă
negativă asupra dezvoltării ouălor, adesea ele fiind spălate de pe
organele depuse, ca de exemplu în cazul lui Leptinotarsa
decemlineata, Eurygaster spp, Pyrausta nubilalis, etc.
Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru
hibernarea majorităţii speciilor de insecte, în timp ce iernile lipsite de
zăpadă şi cu geruri mari nu sunt favorabile hibernării, o mare parte din
formele de rezistenţă pier din cauza îngheţului.
După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în:
higrofile, care trăiesc în zone foarte umede (85 – 100%), mezofile,
care trăiesc în zone cu umiditate moderată (45 – 85%) şi xerofile, care
preferă regiunile secetoase (umiditatea sub 45%).
Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor,
influenţând direct procesele biologice şi fiziologice, precum şi
comportamentul lor. Orientarea insectelor în funcţie de lumină
constituie o reacţie fotochimică, care determină mişcarea. Insectele
pot fi: fototropic pozitive, care sunt atrase de lumină şi fototropic
negative , (insecte lucifuge), care fug de lumină.
48
O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca
himenopterele, unele coleoptere, majoritatea dipterelor etc., în timp ce
alte insecte sunt active noaptea, ca fluturii din familia Noctuidae,
unele heteroptere, coleoptere, etc.
Lumina acţionează împreună cu temperatura şi umiditatea în
declanşarea diapauzei la insecte. Astfel, omizile multor specii de
lepidoptere, expuse zilnic la lumină peste 15 – 16 ore nu mai intră în
diapauză şi se transformă direct în pupă. Apariţia formelor sexuate a
păduchilor de frunze este dererminată de scăderea temperaturii şi a
intensităţii luminii (toamna).
Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea
insectelor. Prin energia degajată, radiaţiile solare contribuie la
ridicarea temperaturii mediului exterior şi la declanşarea reacţiilor
fotochimice ale organismelor. Astfel, unele insecte parazite
(Ichneumonidae) sunt mai active sub influenţa razelor solare,
copulaţia lor având loc numai în zilele însorite.
Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării
apei din corpul insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi
ponta insectelor, dar favorizează răspândirea lor la mari distanţe. De
exemplu, omizile cu corpul păros (Hyphantria cunea, Lymantria
dispar) sunt răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii de aer de slabă
intensitate, dar de lungă durată, împiedică activitatea unor insecte
(exemplu Ostrinia nubilalis, Mayetiola destructor etc.).
49
c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela
elegans, etc.);
d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent
de structura şi compoziţia lor.
52
CAPITOLUL VI
ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR
PRODUSE DE DĂUNĂTORI
6.1. Controlul fitosanitar
54
Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atât pe cele
vegetative cât şe pe cele generative. Unele insecte atacă numai
organele aeriene (larvele miniere, omizile defoliatoare, etc.), iar alte
insecte atacă organele subterane (viermii sârmă, etc.). Alţi dăunători
produc daune atât organelor aeriene cât şi celor subterane (Melolontha
melolontha, Phylloxera vastatrix).
În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente
fiind următoarele (Figura 28, 29):
a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieţi şi pomi
(larvele de Melolontha melolontha); gale (Ceutorrhynchus
pleurostigma); nodozităţi şi tuberozităţi (Phylloxera vastatrix);
galerii superficiale sau interne (Agriotes lineatus); retezări
(Gryllotalpa gryllotalpa), etc.
b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilalis); galerii
cu orificii (Anisandrus dispar); deformări cancerigene (Eriosoma
lanigerum); sfredeliri (Cossus cossus); pete colorate
(Quadraspidiotus perniciosus);
c) la frunze: roaderea parţială sau totală a limbului (Leptinotarsa
decemlineata); scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae);
consumarea limbului pe margini în formă de trepte (Tanymecus
dilaticollis) sau crenelat (Sitona lineatus); ciuruirea frunzelor
(Phyllotreta nemorosum); răsuciri sau pseudocecidii (Aphis
fabae); gale sau cecidii (Tetraneura ulmi); minarea parenchimului
dintre epiderme (Pegonyia betae); răsuciri în formă de ţigară
(Byctiscus betulae); pete divers colorate (Quadraspidiotus
perniciosus);etc.
d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalidus), deformări şi
decolorări (Psilla mali), etc.
e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus
pomorum);
f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta);
g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-alba); deformarea
fructelor (Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia
pomonella);
h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides
obsoletus); şi şistăvirea boabelor (Haplotrips tritici).
55
Fig.28.Tipuri de dăunări produse plantelor de
dăunătorii animali
-la rădăcini: a-rosături; b-gale; c-nodozităţI;
-la tulpină: d-galerii; e-orificii; f-tuberozităţI;
-la frunze: g-distrugerea limbului foliar; h-rosături
în trepte; i-rosături dantelate (original)
56
Fig.29. Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali
-la frunze: a-pseudocecidii; b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări;
-la muguri: f-rosături;
-la flori: g-cuişoare;
-la fructe: h,j-orificii; i-galerii (original)
F% × I%
Gd% = în care F% = frecvenţa atacului
100
I% = intensitatea atacului
Frecvenţa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a
numărului de plante sau de organe atacate (n) faţă de numărul de
plante sau de organe analizate (N), deci:
n
F% = × 100
N
58
Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă
sau un organ este atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o
plantă sau o cultură pe o unitate de suprafaţă (m2, ha).
Intensitatea atacului se poate calcula după formulele:
a) expresia calitativă sau relativă a intensităţii atacului este dată de
relaţia:
I% = ∑ ( f × i)
n
în care: i = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor
atacate;
f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumită
intensitate;
n = numărul total al plantelor sau organelor atacate.
b) expresia cantitativă a intensităţii atacului se calculează după
formula:
a−b
I% = × 100
a
în care: a – producţia la hectar a plantei sau culturii neatacate;
b – producţia la hectar a plantei sau culturii atacate.
Pentru intensitate s-a stabilit o scară convenţională de apreciere
a intensităţii atacului, cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în
tabelul de mai jos:
Nr.crt. Procentul de atac al plantei sau organului analizat Nota intensităţii atacului
%
1 1–3 1
2 4 – 10 2
3 11 – 25 3
4 26 – 50 4
5 51 – 75 5
6 76 – 100 6
59
CAPITOLUL VII
PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA
TRATAMENTELOR PENTRU COMBATEREA
DAUNATORILOR
Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege determinarea
anticipată a momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a
înmulţirii şi densităţii numerice a acestuia, într-un anumit areal.
Prin avertizare se înţelege stabilirea perioadelor optime de
aplicare a tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, în
funcţie de biologia acestora, în corelaţie cu fenologia plantei gazdă şi
condiţiile climatice locale. Pentru dăunători, criteriul de bază în
elaborarea avertizărilor este densitatea numerică, respectiv pragul
economic de dăunare (PED).
Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiinţă în anul
1927 la Valea Călugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa
academicianului Tr. Săvulescu, cu scopul de a combate mai raţional
mana viţei de vie. Cu timpul numărul staţiilor de prognoză şi
avertizare s-a extins şi sfera lor de activitate a cuprins şi alte boli şi
dăunători împotriva cărora se emiteau avertizări.
În anul 1963 reţeaua de prognoză şi avertizare a fost complet
reorganizată. În prezent sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare,
amplasate pe întreg teritoriul ţării (câte 3 - 7 staţii în fiecare judeţ),
care stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime de aplicare a
tratamentelor pentru un număr de peste 50 specii de agenţi patogeni şi
dăunători ai culturilor agricole.
În prezent reţeaua de prognoză şi avertizare este coordonată din
punct de vedere administrativ de Laboratorul central de carantină
fitosanitară din cadrul Ministerului Agriculturii, iar din punct de
vedere meteorologic este îndrumată de Secţia de prognoză şi
avertizare din cadrul Institutului de Cercetări pentru Protecţia
plantelor Bucureşti.
Elaborarea prognozelor
Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:
a) prevenirea la timp a apariţiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin
aplicarea tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a
se produce pagube;
b) economicitatea lucrărilor fitosanitare.
Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode,
dintre care cele mai utilizate sunt:
1) Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor;
2) Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză:
3) Prognoza înmulţirii dăunătorilor.
60
7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor
61
Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin
scări de estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt
adoptate de unele ţări, organizaţii internaţionale sau institute de
cercetări.
(tn + t0 )
t’n = t0 + ∑ în care
n
64
7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor
Tabelul 2
Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări
Nr crt Denumirea dăunătorului
ştiinţifică populară
1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor
2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos
3 Eurygaster spp şI Aelia spp. Ploşniţele cerealelor
4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori
5 Tanymecus dilaticollis Gyll. RăţIşoara porumbului
6 Bothynoderes punctiventris G. Gărgăriţa sfeclei
7 Aphthona euphorbiae Sch. Puricele inului
8 Citellus citellus L. Popândăul
9 Cricetus cricetus L. Hârciogul
10 Microtus arvalis Pall. Şoarecele de câmp
11 Contarinia medicaginis Kieff. Musculiţa galicolă a florilor de lucernă
12 Apion apricans Herbst. Gărgăriţa florilor de trifoi
13 Phylloxera vastatrix Planch. Filoxera viţei de vie
14 Lobesia botrana Schiff. Molia verde a strugurilor
15 Pulvinaria vitis L. Păduchele lânos al viţei
16 Tetranychus urticae Koch. Acarianul comun al viţei
17 Eriophyes vitis Nal. Erinoza viţei de vie
18 Quadraspidiotus perniciosus C. Păduchele din San José
19 Hoplocampa minuta Christ. Vespea neagră a punelor
20 Laspeyresia pomonella L. Viermele merelor
21 Anarsia lineatella Zell. Molia vărgată a piersicului
22 Laspeyresia funebrana Tr. Viermele prunelor
23 Anthonomus pomorum L. Gărgăriţa florilor de măr
24 Hyphantria cunea Drury. Omida păroasă a dudului
25 Bruchus pisorum L. Gărgăriţa mazărei
26 Mamestra brassicae L. Buha verzei
27 Leptinotarsa decemlineata Say. Gândacul din Colorado
28 Delia antiqua Meig. Musca cepei
29 Bryobia rubrioculus Sch. Acarianul brun al pomilor
30 Panonychus ulmi Koch. Acarianul roşu al pomilor
31 Operophtera brumata L. Cotarul verde
32 Lithocolletis blancardella F. Molia minieră a frunzelor de măr
33 Stigmela malella Stt. Minierul linear
34 Eulecanium corni Bché. Păduchele ţestos al prunului
65
Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se
face după următoarele criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic.
a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de
combatere după anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor
(apariţia şi zborul adulţilor), stabilindu-se curba de zbor. La
principalele specii de lepidoptere şi diptere dăunătoare pomilor şi
viţei de vie, curba de zbor se stabileşte în funcţie de numărul
adulţilor capturaţi zilnic, fie la cuştile de avertizare, la cursele
luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici.
Termenele optime de combatere se consideră în general la 2 – 3
zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.
b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o
anumită fază fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de
cultură sau din flora spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se
bazează pe corelaţia care există între apariţia stadiului biologic
păgubitor şi fenofaza plantei gazdă. Astfel, tratamentele pentru
gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se vor avertiza la formarea
primelor păstăi; tratamentele pentru viespea neagră a prunelor
(Hoplocampa minuta), când 15 – 20% din petalele soiurilor
D’Agen şi Tuleu gras s-au scuturat; la gărgăriţa florilor de măr
(Anthonomus pomorum) tratamentele se fac când soiurile
Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au început să înflorească; pentru
molia verde a strugurilor (Lobesia botrana), combaterea larvelor
primei generaţii se face când lăstarii viţei de vie au 17 – 18 frunze,
iar pentru larvele generaţiei a doua, când soiul Perlă de Csaba intră
în pârgă.
c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităţi ale
dăunătorului ca: durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de
temperaturi efectiv realizate, umiditatea relativă a aerului, etc.
66
CAPITOLUL VIII
MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
A DĂUNĂTORILOR
Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza
numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după
caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac
parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte
măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.
Tabelul 3
68
Tabelul 4
69
8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere
76
Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de
oameni cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii
cumpărau cuiburi de furnici din specia Oechophylla smaragdina
pentru a le pune în livezile de pomi fructiferi şi a preântâmpina astfel “
viermănoşirea fructelor”, aproximativ în acelaşi timp într-o altă zonă
geografică, Yemen, în acelaşi scop se utiliza o altă specie de furnici.
Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către
Aldrovandi în lucrarea sa” De animalibus insectae”, începe cercetarea
ştiinţifică a mijloacelor şi metodelor de combatere biologică, cu accent
special asupra fenomenului de parazitism.
În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere
în sere pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare
practică a combaterii biologice este menţionată oda cu introducerea în
1762 în insulele Mauriţius a pasării insectivore “maina” Acridotes
tristis pentru combaterea lăcustei roşii a trestiei de zahăr, reuşindu-se
ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.
Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere
microbiologică a cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov
şi Krasilscik în 1886.
În România introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa
în 1923 de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma
lanigerum). Combaterea păduchelui din San Jose, într-o primă etapă s-
a realizat cu ajutorul speciei parazite introduse în ţară (Prospaltella
perniciosi), care ulterior a putut fi crescută în masă la staţiunea
Pângăraţi.
Lupta biologică are drept scop principal reducerea densităţii
numerice a populaţiilor dăunătoare sub limita pragului economic de
dăunare. Prin schimbarea raporturilor dintre dăunători şi totalitatea
factorilor biologici care contribuie la reducerea sau limitarea
populaţiei dăunătorului, se contribuie la stabilirea unui nou nivel de
echilibru biocenotic.
În comparaţie cu celelalte metode de control ale dăunătorilor,
metoda biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale,
protejează fauna utilă, nu determină apariţia fenomenului de
rezistenţă, în unele cazuri este economică, iar în cazul utilizării
biopreparatelor, acestea sunt în general compatibile cu multe
insecticide.
Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta
biologică sunt:
- folosirea microorganismelor patogene;
- folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi);
- lupta autocidă;
- lupta hormonală;
- lupta genetică;
- lupta fiziologică,etc.
77
Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănesc cu
dăunătorii animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte
specii aparţinând grupelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte,
batracieni, reptile, păsări şi mamifere.
În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de
parazitism şi prădătorism, zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi
prădători.
Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor
organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai
mare decât al paraziţilor. Diferitele specii de paraziţi existente, se pot
dezvolta (pot parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor:
ou, larvă, pupă sau adult.
Paraziţii de ouă (ovifagii), au o importanţă practică deosebită
deoarece prin distrugerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea
dăunătorului şi nu se mai produc pagube, ţinând seama de faptul că
oul în sine sau depunerea lui provoacă cele mai mici pagube, fără
importanţă economică.
Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare că o au
viespile parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute
peste 200 de specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt:
Trichogramma evanescens, Trichogramma maydis, Trichogramma
embriofagum şi Trichogramma pretiosum, pentru care se apreciază că
sunt utilizate pe suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane
de hectare. În România sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de
ploşniţa cerealelor (Eurygaster integriceps),din care cele mai
importante sunt Trissolcus grandis şi Telonomus shloropus. Specia
Anastatus bifasciatus este printre puţinii paraziţi ai ouălor
lepidopterelor defoliatoare din păduri (Dendrolimus pini, Malacosoma
neustria etc.).
Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae.
Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră
(Trialeurodes vaporariorum).
Paraziţii de larve sunt foarte numeroşi ca specii şi este remarcat
că larva unui dăunător poate fi parazitată de mai mulţi paraziţi, dar în
foarte puţine cazuri simultan de mai mulţi paraziţi din specii diferite.
Larvele de Ostrinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon
brevicornis, Synophorus crassifemur (Hymenoptera) şi Lydella
thomsoni (Diptera).
Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apantheles
glomeratus (Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera),
parazit al larvelor păduchelui din San José, poate fi înmulţit în
laborator şi răspândit în livezi unde distruge până la 90% din larvele
dăunătorului. Aphelinus mali, parazitează între 80-100% din larvele
păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).
78
Paraziţii de pupe sunt în general mai puţin numeroşi şi cu
importanţă practică ceva mai redusă deoarece larvele care în general
produc cele mai mari pagube, nu sunt afectate. Importanţa lor este că
reduc populaţia dăunătorilor. Pimpla instigator (Hymenoptera),
parazitează diferite pupe de specii de lepidoptere din care cea mai
cunoscută este Pieris brassicae, parazitată şi de Pteromalus puparum.
Pentru dăunătorii pădurii se remarcă Brachymeria intermedia care
parazitează crisalidele speciilor: Aporia crataegi, Euproctis
chrysorrhoea, Lymantria dispar etc.
Paraziţii de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de
adult. Dipetrul Phasia (Alophora) crassipennis parazitează adulţii
hibernanţi sau cei din noua generaţie a ploşniţei cerealelor (Eurygaster
spp.).
*După locul de instalare a paraziţilor gazde, aceştia pot fi
ectoparaziţi, când se dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când
se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile ectoparazite aparţin în
majoritatea cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse în familiile
Tachinidae şi Larvevoridae şi dezvoltându-se pe corpul larvelor.
Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai
insectelor sunt şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis
migrescens, cauzează o mortalitate de 60% a acarienilor, Agamermis
decaudata, parazitează cărăbuşul japonez (Popilia japonica),
Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema
oscinellae parazitează adulţii muştei suedeze.
Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în
ordinul Hymenoptera, fiind încadrate îndeosebi în familiile:
Chalcididae, Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în
ordinul Diptera, familia Tachinidae.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie,
aceştia având în general corpul mai mare ca al victimei.
Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători
aparţin la clasele: Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile,
Păsări şi Mamifere.
Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din
genurile:Phytoseiulus sp.,prădătoare ale diferitelor stadii ale
păianjenului roşu comun (Tetranichus urticae) şi Typhlodromus spp.,
prădător al diferitelor stadii ale păianjenilor brun şi roşu al pomilor.
Din clasa Miriapoda cele mai importante specii prădătoare din
grupul Chilopode sunt: Scolopendra spp. şi Lithobius spp..
Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin ordinelor:
Neuroptera, din care face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu
acarieni, afide şi coccide; Hetetoptera, din care cităm speciile Perillus
bioculatus, răpitoare a diferitelor stadii de dezvoltare a gândacului din
Colorado, Nabis spp., răpitoare ce se hrăneşte cu ouă, larve şi adulţi ai
diferiţilor dăunători accesibili, în special afide; Coleoptera,
79
reprezentat prin numeroase specii de Carabidae (Carabus spp.),
prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae (buburuza, Coccinella
7-punctata) prădătoare în special de afide şi cocide; Diptera, oferă
specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti, Syrphus
bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.
Amfibienii (broaştele), în special broasca râioasă (Rana
temporara) şi reptile (şerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte
şi alte specii de animale dăunătoare.
Păsările insectivore joacă un rol deosebil în distrugerea
diferitelor stadii de dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre
speciile cele mai importante din acest punct de vedere se numără:
piţigoiul, graurul, cucul, ciocănitoarea, striga, şorecarul, cucuveaua
etc.
Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de
insecte rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă
activitatea folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului,
bursucului etc.
Succinta prezentare a principalilor paraziţi şi prădători redă
numai parţial rolul şi imensul potenţial pe care îl au zoofagii în
menţinera unui echilibru biologic în biocenoze în general şi în
agrocenoze în special. Este suficient să amintim că nu există specie de
dăunător agricol care să nu aibă paraziţi şi să fie atacată de dăunători.
Existenţa zoofagilor nu înseamnă automat reducerea sau menţinerea
sub control a dăunătorilor, deoarece ei sunt interconectaţi în cadrul
lanţurilor trofice şi nivelul populaţiilor oscilează cu amplitudini mai
mici sau mai mari în jurul unui nivel de referinţă.
Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin
modul de abordare cât şi prin consecinţele cu valoare practică ce
rezultă. Pe de o parte este vorba de cunoaşterea locului şi rolului
zoofagilor în cadrul biocenozelor, a stabilirii condiţiilor care limitează
sau favorizează activitatea şi pe baza acestor cunoştinţe instituirea
unor măsuri sau tehnologii care să protejeze sau să favorizeze
activitatea acestora, introducerea de noi paraziţi şi prădători provenind
din alte regiuni. Pe de altă parte este vorba de producerea în unităţi
experimentale sau în biofabrici a unor paraziţi sau zoofagi, pentru care
s-au elaborat metode şi tehnologii de producţie, lansarea în câmp în
anumite culturi şi pentru anumiţi dăunători, în scopul de a combate un
anumit dăunător.
Cunoaşterea factorilor care influenţează interrelaţia dinamică
dintre paraziţii oofagi şi ploşniţa cerealelor, a determinat schimbări în
tehnologia de combatere a dăunătorului (PED, momentul aplicării
tratamentelor şi produselor chimice utilizate).
O cale relativ simplă de luptă biologică o constituie
introducerea într-o anumită zonă a unui zoofag dintr-o zonă
îndepărtată, eventual zona de origine a dăunătorului, urmată de
80
înmulţirea în condiţii strict determinate, aclimatizarea şi apoi lansarea
în câmp. Această metodă a dat rezultate spectaculoase în următoarele
cazuri: Prossaltella perniciosi – păduchele din San José; Aphelinus
mali – păduchele lânos. Dar există cazuri când speciile importante nu
s-au putut adapta (Perillus bioculatus prădător al gândacului din
Colorado în Europa, Lydella thomsoni –parazit al sfredelitorului
porumbului în S.U.A.).
Cele mai spectaculoase rezultate s-au obţinut şprin creşterea în
masă urmată în câmp de colonizarea periodică sau lansarea masivă
prin metoda inundaţiei.
Faţă de cele peste 200 specii potenţiale de a fi utilizate, citate în
literatura de specialitate, în practică cele mai importante sunt:
Trichogramma spp., utilizată în China, Rusia, Bulgaria, Germania,
Franţa, România şi experimental în S.U.A., pentru combaterea unor
lepidoptere dăunătoare la porumb, sfeclă pentru zahăr, varză, viţa de
vie etc.. Principalul atu al acestui parazit oofag, este faptul că s-a
reuşit creşterea în instalaţii numite “biofabrici” pe gazde de substituţie
(ouă de Sitotroga cerealella, ouă de Ephestia kuhniela sau chiar ouă
artificiale). Norma de lansare depinde de cultură, fiind în general
cuprinsă între 50 – 100 000 exemplare/ha, în 2-3 tratamente.
Principalul neajuns al metodei îl constituie faptul că specia este slab
zburătoare, fiind necesară instalarea manuală a plăcuţelor cu paraziţi,
care în general conţin 800 exemplare, din 7 în 7 m, ceea ce presupune
o imensă muncă manuală, dar sunt realizări în ceea ce priveşte
mecanizarea lansării.
Prospaltella perniciosi, utilizată în combaterea păduchelui din
San José a fost aclimatizată cu succes în România fiind importată din
Franţa. În prezent parazitul este înmulţit în cantităţi suficiente pe
gazda naturală Quadraspidiotus perniciosus crescută în masă pe
dovleci suspendaţi în plase. Dovlecii cu larve gazdă parazitate sunt
instalaţi în livezile atacate pentru a reduce populaţia dăunătorului.
Acarianul Phytoseilus persimilis, utilizat în combaterea în sere a
acarienilor fitofagi, este crescut în sere speciale sau spaţii limitate
dintr-o seră pe gazda naturală şi se lansează în proporţie de 1 la 20-50
exemplare de dăunători.
Encarsia formosana, utilizată pentru combaterea musculiţei
albe de seră, este crescută la temperatura de 27-30°C, lumină 14-17
ore/zi, produce 115 ouă şi se lansează în sere pentru combaterea
dăunătorului în norma de 2 exemplare/m2.
Rezultate deosebite s-au obţinut prin colectarea din natură a
prădătorilor şi lansarea lor pentru protejarea unor culturi, de obicei în
spaţii închise.
Alte specii ce în anumite momente şi zone, au fost sau sunt
utilizate cu succes sunt: prădătorii Chrysopa sp., Perillus bioculatus
(pentru Leptinotarsa decemlineata) şi paraziţii Lydella thomsoni în
81
S.U.A. (pentru Ostrinia nubilallis) şi Trisolcus grandis sau
Telenomus chloropus în Iran (pentru Eurygaster integriceps).
Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice
constituie principiul activ al unor produse utilizate în combaterea
dăunătorilor. Aceste produse sunt cunoscute sub numele de insecticide
microbiologice sau mai generic spus biopreparate.
După natura microorganismului utilizat, biopreparatele pot fi pe
bază de :virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme patogene pentru
dăunători cum sunt sporozoarele.
Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri
poliedrice, care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor
celulare provenite din acestea şi extragerea ulterioară, de obicei prin
centrifugare, a corpusculilor virali multiplicaţi. Bolile provocate
insectelor de către virusuri poartă entomopatogene, cele mai
numeroase fiind cele nucleare, dar şi citoplasmatice sau granulare, iar
unele virusuri nu produc poliedre (particula vira este învelită într-o
capsulă proteică).
Dintre produsele comercializate în diferite ţări multe sunt bazate
pe virusuri poliedrice şi dintre ele menţionăm: ELCAR, BIOTROL,
VIREX etc.
O însuşire deosebit de valoroase a virusurilor poliedrice este
înalta lor specifitate, îmbolnăvesc şi determină moartea numai la
specia ţintă. Sunt deosebit de utile în declanşarea unor epizootii.
Printre dezavantajele preparatelor virale sunt: preţul de cost pentru
producerea lor; faptul că nu acţionează în timp scurt asupra
dăunătorului; slaba lor rezistenţă la acţiunea ultravioletelor.
Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii
entomopatogene. Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă
numele de bacterioze sau flaşerii. Primul care s-a ocupat de studiul
bolilor produse de bacterii la viermii de mătase a fost Pasteur.
Se cunosc numeroase specii de bacterii care provoacă diferite
boli la diferite specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care au o
importanţă practică deosebită, fiind aplicate pe scară largă în
combaterea unor dăunători sunt: Bacillus thuringiensis (în principal
utilizat pentru combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care
acţionează asupra dipterelor) şi Bacillus popiliae (ce determină boli la
larvele de melolontine-coleoptere). Capacitatea speciei Bacillus
thuringiensis de a provoca îmbolnăvirea larvelor de lepidoptere se
datorează în principal celor două toxine produse de bacterie
(endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub
forma unui cristal proteic şi exotoxina eliminată de bacterie în mediul
de culură, sau în organismul atacat). Celulele bacteriene ajunse odată
cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeşte eliminând exotoxine ce
determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea celulelor
bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristalele
82
proteice ce ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină
distrugerea peretelui intestinal invadarea cavităţii generale cu bacterii,
deci apariţia septicemiei (infecţie microbiană generalizată), paralizia şi
moartea insectei care are în această ultimă fază un aspect caracteristic
“flasc”, corpul larvei moarte fiind un rezervor de bacterii care prin
ruperea resturilor învelişului larvei se împrăştie pe plante provocând
îmbolnăvirea altor larve care consumă hrana contaminată.
Avantajul deosebit al utilizării bacteriilor în combaterea
dăunătorilor este faptul că pot fi cultivate în masă, după tehnologia
utilizată pentru obţinerea antibioticelor, preţul de cost este comparabil
cu al insecticidelor şi au o specifitate relativă ridicată. Dezavantajele
sunt faptul că acţionează relativ lent şi sunt şi ele sensibile la
ultraviolete, aspect contracarat mai recent prin adăogarea unor
substanţe protectoare.
Preparatele microbiene sunt foarte mult utilizate în combaterea
lepidopterelor defoliatoare din păduri, asigurându-se protecţia acestui
ecosistem deosebit de sensibil.
Dintre preparatele comerciale bazate de bacterii menţionăm:
Bactospein, Thuricide, Dipel, Entomobacterin, Dendrobacterin, etc.
Este menţionat că a fost realizat produsul românesc Turingin la fabrica
de la Calafat, dar în prezent datorită dificultăţilor economice şi
supradimensionării instalaţiei de producţie, el nu se mai fabrică.
Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci
entomopatogene ce determină la insectele atacate apariţia unor boli
denumite micoze. Cea mai cunoscută şi mai virulentă ciupercă
entomopatogenă este Beauveria bassiana. Ca şi preparatele
microbiene cele fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente
şi înmulţirea în medii lichide după tehnologia de producere a
penincilinei.
Marele dezavantaj al acestor preparate este că ele sunt eficace în
zonele sau mediile deosebit de umede, unde pot fi active asupra
larvelor, pupelor şi adulţilor gândacului din Colorado, gărgăriţei
cenuşii a sfeclei etc.
Dintre preparatele comerciale amintim pe cele bazate pe
Beauveria bassiana.
84
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate.
Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea
integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente
şi în primul rând mecanismele naturale ce contribuie la reglarea
densităţii numerice a speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de
răspândire a dăunătorilor);
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste
(paraziţi şi prădători); raportul numeric optim în favoarea
duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în
strânsă corelaţie cu factorii ecologici;
d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai
mare.
85
CAPITOLUL IX
DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE
9.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,
ordinul Coleoptera, familia Carabidae
87
Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe
măsură ce se dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind
cafenii-roşcate.
Larvele sunt asemănătoare cu adultul.
Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale
pe partea dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are
corpul de culoare galbenă-brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3
dungi longitudinale pe pronot şi scutel. Pe femurele mediane şi
posterioare se disting 2 pete punctiforme negre.
89
Interstriile elitrelor sunt mai late şi prevăzute cu o pubescenţă deasă
(Figura 32).
Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având
chorionul tare şi rezistent, de culoare albă.
Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de
“viermi sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un
tegument puternic chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele
sunt scurte şi de aceeaşi mărime. Ultimul segment abdominal este
conic şi prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni ovale. Lungimea
larvei mature are până la 25 mm.
Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale
pronotului prezintă excrescenţe chitinizate.
92
corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35 ST, Carbodan 35
ST, Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.
La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu
tratamente la sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan
500 ST – 40 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu
un amestec de Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) –
0,210 l/ha sau Sinoratox 3,5 CE – 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha,
la densităţi mai mari de 3 exemplare/m2.
Fig. 34 Buha
semănăturilor – Scotia
segetum: a - adult; b -
larvă;
(după Nichitin)
93
Biologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două
generaţii pe an. Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul
lunii mai, când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 -
16°C. Zborul fluturilor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii
iulie.
Copulaţia are loc imediat după apariţie iar ponta începe la 2 - 3
zile. Ouăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a frunzelor
unor plante spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai
rar pe frunzele plantelor cultivate: sfeclă, porumb.
O femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi
calitatea hranei pe care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie
durează 4 - 5 zile. În primele trei vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc
cu părţile aeriene ale plantelor.
După a patra năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al
solului. Dezvoltarea larvară durează 30 - 35 zile, ajungând la maturitate
la începutul lunii iulie când se transformă în pupe. Stadiul de pupă
durează 2 - 3 săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor
da naştere la generaţia a doua.
Larvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră
în diapauză hiemală.
Ouăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea
Trichogramma enanescens, iar larvele şi pupele sunt distruse de
numeroşii duşmani naturali, dintre care 24 specii de himenoptere, 13 de
diptere, 2 de nematozi şi 16 specii prădătoare. Mai frecvente sunt
speciile parazite Apantheles congestus, Meteorus scutellator, Rhogas
dimidiatus, Histor sp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă peste 80 specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la
culturile de cereale: porumb, grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea
soarelui, tutun, rapiţă de toamnă, castraveţi, ceapă, varză etc.
Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod
boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la
exterior spre interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând
galerii superficiale şi neregulate. Plantele atacate se îngălbenesc şi se
usucă.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice:
- arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante
etc.;
- distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă
intermediare;
- tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite
culturi sunt următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade
răsăririi la cartof; 0,5 - 1 larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în
94
faza de rozetă la varză; 5 larve/m² înainte de semănat şi la răsărire, când
plantele de porumb au 1 - 2 frunze.
Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului
dăunătorului se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici
de tip AtraSEG. Aprecierea intensităţii atacului se face după următoarea
scară: - zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână;
- zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână;
- zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână.
Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al
dăunătorului.
Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau
piretroizi de zinteză.
Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin
folosirea paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea
ouălor se recomandă folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin
lansare de 30.000 exemplare/ha, la începutul şi în timpul pontei,
pentru fiecare generaţie. Se poate utiliza biopreparatul Thuringin
6000 în doză de 1 - 1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu
eficacitate foarte bună.
95
cenuşie-închisă, prevăzute cu peri lungi. Lungimea corpului ajunge până
la 25 mm .
Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful
abdomenului 4 spini curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm.
96
dezvoltarea larvară se încheie în 20 de zile. Dinamica populaţiei de
Ostrinia nubilalis Hb. este puternic influenţată de factorii abiotici şi
biotici. Astfel, temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea
ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea, ploile şi vânturile
puternice determină pieirea în masă a larvelor în perioada de ecloziune
şi până la pătrunderea lor în zona tecii frunzelor şi în tulpinile de
porumb.
La reducerea populaţiei acestui dăunător contribuie şi o serie de
duşmani naturali (diferite microorganisme, paraziţi şi prădători), dintre
care un rol important îl au Microbracon brevicornis Wesm.
(Braconidae-Hymenoptera) şi Lydella senilia Rond. (Tachinidae -
Diptera), paraziţi la larve şi Trichogramma evanescens Westw.
(Trichogramma-Hymenoptera), parazit oofag.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg,
hamei, floarea-soarelui etc.) şi spontane (Echinochloa crusgali,
Arthemisia vulgaris etc.). Pagubele cele mai mari se înregistrează la
culturile de porumb. Larvele neonate rod organele florale ale
inflorescenţelor mascule şi una din epiderme şi parenchimul frunzelor.
Într-un stadiu mai avansat omizile perforează tulpinile deasupra unui
nod şi pătrund în interior, unde consumă măduva dintre noduri,
stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se frâng uşor la
vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi .
Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini
speciale care realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea
cocenilor cât mai de jos, astfel ca larvele hibernante să fie scoase de pe
teren. Efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru îngroparea
resturilor de plante care mai conţin larve, arderea resturilor de coceni
folosiţi în hrana animalelor până la sfarşitul lunii aprilie. Adunarea şi
arderea, tuturor cotoarelor rămase după recoltare; cultivarea de hibrizi
rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu talie mică, cu tulpina
subţire sunt mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi sunt mai slab
infestaţi.Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei toxice
2,4 dihidroxid 7-metoxibenzonazin-DIMBOA. Utilizarea unor
combinaţii hibride autohtone nou create, mai puţin atacate. Aplicarea de
tratamente cu produse biologice: Thuringin, Thurintox, Entomobacterin,
Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu peste 50 %.
Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma
embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc
gradul de infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante
atacate. Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din
produsele Basudin, Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin.
Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor,
iar al doilea la 8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face
cu ajutorul capcanelor feromonale de tip Atranul.
97
CAPITOLUL X
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI,
PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE NATURALE
10.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L.,
ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae
99
Pupa are 16 - 18 mm lungime şi este de culoare galbenă-brunie,
cu benzi longitudinale închise, acoperită dorsal cu perişori deşi,
albicioşi.
Biologie. Omida păşunilor are o singură generaţie pe an. Iernarea
are loc ca larvă în primele vârste, în sol. Primăvara de timpuriu, când
temperatura medie a aerului ajunge la 6-8°C, obişnuit la sfârşitul lunii
martie, larvele îşi încep activitatea, hrănindu-se cu diferite graminee din
păşuni. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 4-5 săptămâni,
ajungând la maturitate la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai; în
cursul evoluţiei, omizile năpârlesc de 3-4 ori. Împuparea se face pe
tulpinile plantelor, în tufele de graminee, în coconi mătăsoşi, de regulă
lipiţi de frunzele plantelor. Stadiul de pupă durează 8-15 zile. Fluturii
apar eşalonat, în cursul lunilor mai iunie, fiind mai activi în zilele
însorite. Ouăle sunt depuse pe tulpinile plantelor de graminee, de regulă
în grupe, care sunt acoperite cu perişori albi-gălbui, de pe vârful
abdomenului femelei. Prolificitatea unei femele este de 150-200 ouă.
Incubaţia durează 14-18 zile. Primele omizi apar pe la jumătatea lunii
mai şi după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol, unde intră în
diapauză estivală care se continuă cu hibernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păşunilor se hrăneşte
cu diferite graminee din păşuni şi fâneţe, iar uneori şi cu cele cultivate,
rozând frunzele, lăstarii şi tulpinile. Frunzele sunt roase de regulă
dinspre vârful limbului spre bază. În anii de invazii acest dăunător poate
distruge păşunile sau fâneţele pe suprafeţe mari.
Combatere. Suprafeţele de păşuni şi fâneţe puternic infestate cu
Penthophera morio se recomandă să fie defrişate şi însămânţate cu
leguminoase furajere, pe care nu se dezvoltă această omidă. La apariţia
omizilor se va face grăpatul şi tăvălugitul parcelelor, iar la invazii mari
se vor aplica tratamente chimice, stropiri cu produse organofosforice (E,
Basudin 60 CE, Sinoratox 35 CE în doze de 0,15 %. Pe suprafeţe mari,
cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea tratamentelor cu avionul
sau helicopterul.
100
îndepărtate posterior, de culoare albă gălbuie. Aripile anterioare sunt
brune-gălbui, cu pete brun-închis. Aripile posterioare sunt semi-
transparente, de culoare roşie la bază. Femurele posterioare prezintă trei
pete brun-închis. Tibiile posterioare sunt roşcate, cu spini roşii la bază şi
negri la vârf. Lungimea corpului variază la mascul între 18 - 28 mm, iar
la femelă între 28 - 35 mm (Figura 38 ).
Oul este cilindric şi rotunjit la vârf. Ooteca este cilindrică, de 30 -
40 mm lungime, cu diametrul până la 4 mm în partea superioară şi până
la 6 mm în partea inferioară .
Larva este asemănătoare cu adultul. În primele două vârste este
de culoare galbenă-cenuşie sau neagră, cu antenele alcătuite din 13 - 17
articole. Lungimea corpului variază între 3 - 10 mm. În ultimele vârste,
are corpul de culoarea adulţilor şi prezintă rudimente de aripi sau aripi
dezvoltate, care pot ajunge până la jumătate din lungimea corpului.
Antenele sunt formate din 18 - 23 articole. Lungimea corpului este
cuprinsă între 10 - 28 mm .
Biologie. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie
şi migrează prin zbor, izolat sau în stoluri mari, la distanţe mici. După 1
- 2 săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar la 10 - 15 zile de la
aceasta începe ponta. Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la adâncimea
de 2 - 3 cm.
101
Lăcusta italiană are o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Insectă polifagă, atacă
diferite specii de plante spontane şi cultivate ca: timoftica, păiuşul,
pelinul, pălămida, porumbul, grâul, orzul, ovăzul, floarea soarelui,
sfecla, lucerna etc. La invazii mari plantele pot fi desfrunzite complet,
rămânând doar tulpinile.
Combatere. Se recomandă unele măsuri preventive cum sunt:
supravegherea focarelor de lăcuste, identificarea locurilor de depunere a
ouălor, urmărirea biologiei insectei, au un rol important în
preîntâmpinarea înmulţirii în masă a lăcustelor şi deci a unor pagube
neaşteptate. Ca măsuri curative se recomandă aplicarea împotriva
larvelor din primele vârste a tratamentelor cu insecticide pe terenurile
infestate. În acest scop se preferă emulsia de Decis 0,05 %. terenurile în
pantă se tratează cu ajutorul aviaţiei utilitare.
102
prin 5 vârste. Din a doua vârstă larvele încep să migreze, parcurgând
până la 5 km/zi numai ziua, iar în timpul nopţii rămân pe diferite plante.
104
CAPITOLUL XI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI
LEGUMINOASELOR PERENE ŞI ANUALE
Principalii dăunători ai leguminoaselor perene
105
Biologie. Insecta iernează în stadiul de adult în sol. Când
temperatura aerului ajunge la 8 - 8,5° C gândacii apar în lucerniere şi se
hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor.
După 6 - 8 zile au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse
în grupe de câte 2 - 10 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul
lor, uneori şi pe lăstari. O femelă depune 500 - 600 ouă. Incubaţia
dureză 5 - 10 zile. Primele larve apar în aprilie sau în mai şi evoluţia lor
durează 3 - 4 săptămâni. La completa dezvoltare ele se retrag în sol, la 5
- 6 cm adâncime şi în loje speciale, se transformă în pupe. După 10 - 15
zile apar adulţii din noua generaţie, care se întâlnesc în culturi din prima
decadă a lunii iunie şi până în august. După o scurtă perioadă de hrănire
ei se retrag în sol şi intră în diapauză estivală, apoi în cea de hibernare.
Prezintă o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Această insectă atacă numai
lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Gândacii rod
frunzele pe margini sau le perforează, uneori atacă şi vârful lăstarilor.
Larvele adesea rod limbul foliar în întregime, nelăsând decât nervurile
principale. Frunzele atacate se îngălbenesc şi cad. În anii de invazii se
pot înregistra pagube între 20 - 30 %.
Combatere. Amplasarea noilor culturi cât mai departe de cele
vechi; grăparea timpurie primăvara a culturilor pentru distrugerea
adulţilor hibernanţi, precum şi grăparea imediată după coasa I-a, pentru
distrugerea larvelor retrase în sol.
Delimitarea unor benzi capcane de 40 - 50 cm lăţime, pe care se
concentrează adulţii şi larvele, după adunarea lucernei cosite, pe care se
concentrează adulţii şi larvele, benzile se prăfuiesc sa se stropesc cu
insecticide, folosind norme superioare de consum la unitatea de
suprafaţă.
Aplicarea tratamentelor chimice la apariţia adulţilor hibernanţi,
utilizând produse organofosforice: Malation, Diazinon, Dipterex, sub
formă de concentrate emulsionabile sau produse piretroide: Karate,
Decis - 0,250 l/ha.
106
Larva în ultima vârstă are lungimea de 5 - 6 mm. Corpul este
oval-alungit, de culoare galbenă-deschis, capul roşcat. Pe partea dorsală
prezintă şiruri transversale de spini ramificaţi, prevăzuţi cu perişori de
diferite mărimi .
Biologie. Buburuza lucernei iernează ca adult în lucerniere şi
trifoişti, la baza plantelor, pe sub frunzele uscate, şi are 2 generaţii pe an.
108
Biologie. Iernează în stadiul de adult sau de larvă, în stratul
superficial al solului şi are o generaţie la doi ani. Adulţii apar în luna
aprilie. Ei sunt activi în timpul nopţii, când se hrănesc cu limbul foliar al
plantelor.
Masculii sunt rari şi din această cauză reproducerea are loc şi pe
cale partenogenetică. Depunerea ouălor începe în a doua jumătate a lunii
aprilie şi se eşalonează uneori până la două luni.
Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la baza
plantelor, în grupe de câte 10 - 20. O femelă depune 400 - 500 ouă.
Larvele apar după 10 - 15 zile şi se hrănesc cu rădăcinile
plantelor, până în toamnă. La completa dezvoltare, larvele coboară la
adâncimi mai mari în sol, unde în loji speciale iernează. În aceste locuri
larvele rămân în diapauză până în luna iulie, când se transformă în pupe.
Adulţii care apar rămân în sol şi hibernează.
Ouăle şi larvele tinere sunt foarte sensibile la schimbările
condiţiilor de mediu, pierind uneori în masă în perioadele secetoase.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna şi trifoiul. De
asemenea, poate ataca hameiul, viţa de vie, căpşunul, sfecla salata etc.
Adulţii atacă mugurii sau frunzele, iar larvele rădăcinile, săpând galerii .
Combatere. Aplicarea de tratamente chimice cu produse
organofosforice: Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Ultracid 20 EC,
Diazinon 60 EC, etc. Tratamentele se aplică de obicei, la apariţia
adulţilor hibernanţi sau în perioada migrării lor.
109
Biologie. Iernează ca adult la baza tulpinilor de trifoi, sub diferite
plante uscate, în sol etc. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar în
primăvară, când temperatura medie zilnică este cuprinsă între 11 - 13°
C. Adulţii se hrănesc cu frunzele de trifoi. După împerechere, femela
depune câte 1 - 2 ouă la baza caliciului floral, în interiorul florilor din
capitulele nedeschise. Într-un capitul pot fi găsite 10 - 11 ouă, depuse de
mai multe femele. Incubaţia durează 5 - 6 zile. Larvele care apar se
hrănesc cu părţile interne ale florilor. Dezvoltarea larvară durează 25 -
30 zile. Larvele mature se transformă în pupe în interiorul capitulelor.
Datorită dezvoltării eşalonate a larvelor, adulţii apar din iulie şi până în
septembrie.Temperaturile optime pentru dezvoltarea gărgăriţei florilor
de trifoi sunt cuprinse între 17 - 29° C.
110
11.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.,
ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae
111
În culturile semincere de trifoi, în diferite regiuni ale ţării,
producţia este diminuată în procent de 5 - 10 %.
Combatere. Cosirea timpurie a trifoiului din prima coasă,
înlătură posibilitatea înmulţirii viespiilor din generaţia I, reducând
simţitor procentul seminţelor atacate la trifoiul semincer. Astfel la
varianta cosită, când 50 % din capitule snt înflorite, procentul de
seminţe sănătoase în parcelele experimentale a crescut cu 5,7 % faţă de
martorul netratat. În combaterea pe cale chimică rezultate bune se obţin
prin aplicarea unui tratament prin stropirea culturilor cu produse
organofosforice: Actellic, Dipterex, Sinoratox sau cu produse piretroide:
Decis, Fastac, Karate, Sumicidin, Meotrin, în doză de 0,250 l/ha.
113
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-
cenuşie. Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini,
unul fiind mai lung. Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi
nu acoperă pigidiul, care este roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu
perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe
partea ventrală (Figura 47).
Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă.
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală,
albă-gălbuie, capul brun-roşcat.
Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau
în diferite locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an,
din care una
în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii
pe an.
114
Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase,
neinfestată.
Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor
adânci, pentru a îngropa în sol boabele scuturate.
Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu
produsele care au fost menţionate la gărgăriţa mazării.
Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la
fel ca la gărgăriţa mazării.
116
CAPITOLUL XII
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE
DE PLANTE TEHNICE
Principalii dăunători din culturile de sfeclă
d e
118
12.2. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis Hl.,
ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae
120
Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie.
Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-
gălbuie. Larva matură are 12 mm lungime .
Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la
adâncimi cuprinse între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii
încep să părăsească locurile de hibernare primăvara devreme, când în
stratul superficial al solului temperatura ajunge la 7 - 8° C; maximul
apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11° C.
Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul
înfloririi corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat,
din luna martie până în luna mai. Gândacii apăruţi la început se
deplasează în mers, iar la temperaturi de peste 25° C, deplasarea se face
în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30 - 40 km.
În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o
mică adâncime în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe
să se încălzească. În această perioadă ei se hrănesc intens pentru
maturarea organelor sexuale.
Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5 săptămâni de la apariţie, de
regulă în prima decadă a lunii mai şi se continuă până în luna iulie.
Ponta durează în general 2 luni, numărul maxim de ouă fiind depus la
temperaturi medii de peste 20° C. Pentru pontă sunt preferate solurile
afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o mică adâncime în sol (1 - 3
cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În perioada ovipozitară,
numărul de ouă depus variază între 200 - 300, câte 1 - 11 ouă pe zi
(frecvent 2 - 5). Incubaţia durează între 5 şi 8 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale
diferitelor plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele
vârste cu rădăcinile mai groase (rădăcina principală). În timpul
dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele năpârlesc de 4 ori;
obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august.
Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm,
într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului
de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei
insecte de la ou, până la adult durează în medie 70 - 82 zile.
Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în august-
septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara
anului următor.
La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de
duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de
păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas
Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca
paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi
ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă
diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din
121
familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă,
îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet.
După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12
plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod
numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici.
Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi .
Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp; întreţinerea în
condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a
îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală
a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul
gărgăriţei.
Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în
doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg.
Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul
tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă
este nevoie), la maximum de răsărire.
Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor
organofosforice şi carbamice. Se consideră densitate numerică mijlocie,
când sunt peste 2 gărgăriţe/m².
123
12.5. Omida de stepă – Loxostege sticticalis L.,
ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae
a b
125
Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi
late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj
în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu
insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în
mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri).
Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase.
Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor chimice, prăfuiri sau
stropiri, la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice
(Carbetox 37 CE - 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE -
0,2 %, Dipterex 80 PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55
VUR - 4 l/ha. Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea
biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel,
Bactospeine), mai sensibile sunt omizile din primele vârste.
126
Pupa are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare
portocaliu - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care
este cenuşie.
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10
– 90 cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în
lunile mai şi iunie, iar a doua în lunile iulie şi august.
128
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20
l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S
– 0,6 l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze
produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.
a b
Oul este oval, lungimea este egală sau mai mare decât lăţimea
corpului femelei.
Larva este filiformă, subţire, transparentă, de 0,4-0,6 mm
lungime.
Biologie . Are mai multe generaţii pe an, în funcţie de zonă, poate
avea 8-9 generaţii. Iernează în stadiul de ou, în tuberculii atacaţi. Din
tuberculii infestaţi, plantaţi în primăvară, o parte din nematozi pătrund în
tulpina plantei de cartof, iar o parte trec în sol. Odată cu formarea noilor
tuberculi, nematozii pătrund din tulpini şi din sol în aceştia. Femelele
fecundate depun circa 250 ouă. Dezvoltarea larvară durează 15-45 zile,
trecând prin 4 vârste. Durata ciclului biologic, de la ou la adult este
cuprinsă între 20 şi 68 zile, în funcţie de temperatură.
129
Acest nematod trăieşte mai ales în straturile mai adânci ale
solului. În sol poate rezista la temperaturi foarte coborâte. Când solul
este foarte uscat, nematozii trec în anabioză şi revin la activitatea
biologică odată cu existenţa unei temperaturi şi a unei umidităţi
corespunzătoare. Dezvoltarea are loc în condiţii optime, la temperaturi
cuprinse între 20 şi 26 ˚C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul atacă tuberculii
de cartof, dalii, gladiole, bulbii de Iris, Tulipa, rădăcinile de hamei,
liliac, sfeclă pentru zahăr, rizomii de Mentha arvensis, Sonchus arvensis
etc.
În ceea ce priveşte simptomele, pe tuberculii de cartof, la
începutul atacului, prin îndepărtarea tegumentului în zona fixării
tuberculului de stoloni, din pulpa cartofului apar formaţiuni cu aspect
măciucat şi pete de culoare albă, apoi apar pete plumburii-cenuşii.
Ulterior petele se unesc.
În dreptul petelor, epiderma se usucă, crapă şi apare un ţesut
brun-necrozat. Mai târziu, într-o fază mai avansată a atacului, pe
suprafaţa tuberculilor apar numeroase crăpături ale tegumentului.
Prin secţionarea tuberculilor atacaţi, se observă o zonă centrală,
albă, neinfestată şi o zonă periferică brună. În final ţesuturile devin
spongioase, brune şi se întăresc. Pe ele se pot fixa bacterii, acarieni,
ciuperci, etc., care duc la distrugerea completă a acestora.
Combatere. Utilizarea unui material săditor sănătos, neinfestat,
care să provină din regiuni libere de nematod; respectarea unei rotaţii de
3-4 ani, distrugerea buruienilor, adunarea şi distrugerea resturilor
vegetale rămase în câmp după recoltare, arături adânci după recoltare;
plantarea cartofului în zonele infestate numai după minimum 10 ani;
recolta obţinută de pe terenurile infestate se va utiliza doar pentru
consum; cultivarea de soiuri rezistente.
Tratamente chimice la materialul de plantat, prin îmbăierea
tuberculilor în zeamă sulfocalcică, timp de 30-60 minute. Înainte de
plantare, terenurile infestate vor fi tratate cu produse nematocide:
Basamid G 98-500 Kg/ha, Dazomet 90 G- 600 Kg/ha etc.
130
Cuticula prezintă un mare număr de punctuaţii dispuse în rânduri
(Figura 56).
Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii
sunt scurţi.
Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460
microni lungime.
131
disting femelele juvenile aurii sau femelele ajunse la completa
dezvoltare (chişti). Nu formează gale.
Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o
perioadă de 10 ani.
Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi eliminarea a tot
ceea ce nu corespunde (îndeosebi cel provenit din import), preferând
material din zone neinfestate de acest nematod.
Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului. Nu
există practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de
rezistenţă, toate sunt poli-factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie
să fie de lungă durată şi dificil (Migniery şi colab., 1988).
Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos,
Nemagon, Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha
(Szabo, 1994).
133
12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb.,
ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae
134
Biologie. Acest dăunător iernează ca larvă în ultima vârstă, în
sol, într-un cocon albicios, acoperit cu particule de pământ. Împuparea
are loc în primăvară şi acest stadiu durează 16 – 17 zile. Fluturii apar
la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai şi au zborul nocturn; în
timpul zilei ei stau retraşi pe sub diferite plante. În general, apariţia lor
corespunde fenologic cu începutul înfloririi florii soarelui. Ouăle sunt
depuse în florile diferitelor plante composite, frecvent câte un ou în
fiecare floare. Numărul total de ouă depus de o femelă variază între
200 - 300. Incubaţia durează 4 - 5 zile. Larvele apărute se hrănesc la
început cu organele florale, apoi cu seminţe. Ajunse în ultima vârstă
larvele coboară de pe plante şi pătrund în sol. Aici ele îşi
confecţionează câte un cocon din fire de mătase în care se transformă
în pupe. Durata acestui stadiu variază între 13 - 16 zile. Fluturii
apăruţi dau naştere la generaţia a doua, care evoluează în iulie-august
până la recoltarea florii soarelui. O mare parte din larvele generaţiei I-
a nu se transformă în pupe, ci rămân în interiorul coconilor, în
diapauză estivală, care se continuă cu hibernarea. În acest caz,
numărul fluturilor care formează a doua generaţie este foarte redus.
Plante atacate şi mod de dăunare. Se dezvoltă pe plante
spontane sau cultivate din familia Compositae (Arctium, Arthemisia,
Cirsium, Carduus, Carthamus, Tanacetum etc.)., producând pagube
mai mari la floarea soarelui.
Larvele din primele vârste se hrănesc cu polen sau cu organele
florale, iar din vârsta a treia perforează peretele achenei şi pătrund în
interior, hrănindu-se cu seminţele. Larvele pot ataca bracteele
calatidiilor, în care sapă numeroase galerii. În aceste galerii pătrunde
cu uşurinţă apa, care favorizează instalarea diferitelor
microorganisme, ducând la putrezirea calatidiilor şi a achenelor.
Combatere. Efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea
larvelor sau pupelor hibernante. Praşilele manuale şi mecanice duc la
distrugerea compositelor spontane, care sunt plante intermediare
pentru dezvoltarea acestui dăunător. Cea mai eficientă măsură pentru
prevenirea atacului acestui dăunător este cultivarea soiurilor şi
hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi la atac a căror achene prezintă
stratul carbonogen mai gros, ce nu poate fi străbătut de larve.
135
Descriere. Adultul are 1,5 - 2,2 mm lungime; corpul este de
culoare neagră, cu reflexe verzui-metalice. Antenele sunt de culoare
galben-roşcată, cu ultimele 3 articole castanii-închis sau negre.
Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (Figura 59).
Larva are 3,5 - 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu
capsula cefalică castanie deschis.
137
Oul este oval, de culoare galbenă-palid, de 0,4 - 0,5 mm
lungime
Larva are 3 - 4 mm lungime, are corpul cilindric-viermiform, de
culoare alb-gălbuie, capul brun, iar picioarele negre. Dorsal, corpul
este prevăzut cu numeroase macule de culoare închisă. Placa anală
este brun-închis, cu marginea posterioară rotunjită şi prevăzută cu
perişori.
139
august. Are loc împerecherea ce corespunde fenologic cu îmbobocirea
şi înflorirea macului.
Ouăle sunt depuse în cavităţile roase de femele cu ajutorul
rostrului în bobocii florali, uneori şi în tulpini. Locul de depunere a
ouălor este acoperit cu o secreţie (latex) care în contact cu aerul se
înnegreşte. Incubaţia durează 4-7 zile, la o temperatură de 19-20ºC, iar
perioada larvară este de 14-20 zile.
La maturitate, larvele părăsesc capsulele de mac şi se retrag în
sol unde îşi confecţionează un cocon, din particule de sol, în care are
loc transformarea în pupă. Adulţii apăruţi în toamnă, rămân în aceleaşi
locuri până în primăvară.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă mai ales
macul cultivat (Papaver somniferum) şi macul sălbatic (Papaver
rhoeas) preferând soiurile de mac cu flori albe.
Adulţii la începutul atacului produc rosături pe nervurile
frunzelor sau pe tulpină, iar părţile atacate prezintă numeroase pete
brun-negricioase datorită latexului care în contact cu aerul se
brunifică; pot ataca bobocii florali, florile şi capsulele în formare.
Pagube mari produc larvele care distrug seminţele; de asemenea
produc şi pagube indirecte prin excrementele lăsate de larve pe care se
grefează microorganisme care duc la putrezirea acestora. Prin
orificiile făcute de adulţi se favorizează atacul de Dassyneura
papaveris (musculiţa macului).
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă
rotaţia culturilor, asolamentul; arături adânci imediat după recoltare
pentru distrugerea căsuţelor pupale; cultivarea de soiuri mai tardive şi
cu flori colorate, care sunt mai rezistente; pe loturile mici adunarea
capsulelor atacate şi distrugerea lor înainte de a fi părăsite de larve,etc
Ca măsură chimică se recomandă aplicarea tratamentelor cu
unul din produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%;
%, Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE –
0,02%, etc. Se aplică 2 tratamente : la îmbobocire (tratament
obligatoriu) şi în timpul înfloritului (cu produse selective).
a b
145
Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile
sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau
spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura
optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.
În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare
fundatrixul care formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară
a frunzelor. În luna iunlie apar virginogenele, cele aripate migrând pe
culturile de crucifere. Într-o vară afidul poate avea 16 generaţii. În
luna august apare forma sexupară şi în septembrie forma sexuată. La
începutul lunii octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.
Cei mai importanţi prădători care limitează coloniile de afide
sunt: Coccinella spp., Adalia spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi:
Aphidius spp. şi Diaeretiella rapae.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii
masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc.,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi.
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii,
astfel că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă.
Pot fi atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în
albastru-verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi
seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu
30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante
rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale
păduchelui. Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce
constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de
păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%,
Basudin 60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE –
0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC
– 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.
146
a b
a b c
148
frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de
scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor
adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE-
0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC –
0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%,
Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP
– 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.
149
învecinate. La completa dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol
pentru transformarea în pupă. Fluturii apar prin luna iulie şi dau
naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna
septembrie.
a c
150
14.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae
a b c
151
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii
pe an : G1 în aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie
anul următor.
În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor
astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele
cultivate şi spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele
apărute pătrund în colet şi în rădăcini, unde formează galerii
longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-închis, lăsate pe sol.
Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc, se
usucă şi se smulg uşor. Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia
carotovora), care determină putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi
diminuată în unii ani cu până la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după
recoltare; însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele
infestata, culturile se vor amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru
colectarea pontelor se vor folosi benzi capcană din arpagic semănat de
timpuriu. Se vor face controale periodice, iar plantele atacate se vor
smulge şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de
însămânţare sau plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau
200 g/100 Kg arpagic. În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor
face tratamente cu : Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %,
Birlane 50 CE- 0,1 % etc.
152
apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are loc
transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.
153
CAPITOLUL XV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE
15.1. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw.,
ordinul Homoptera, familia Aleurodidae
154
Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii
pe an, uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă,
generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale
insectei: ou, larvă, adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea
inferioară a frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10
zile, în funcţie de factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe
organele plantei, devin apode după câteva zile, rămâmând pe partea
inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O generaţie
completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se
suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale
insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante
în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii,
o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care
atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele
vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe,
crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite
de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci
saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc.,
formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la
debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin
micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se
îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi
solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După
recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara
serelor şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se
vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice,
în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de
infecţie, cu unul din următoarele produse: produse organofosforice:
Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%,
Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%,
Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%,
Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%,
Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse
organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex
50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC –
0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află
localizate coloniile de insecte.
155
15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne
incognita,
ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae
a b c
157
CAPITOLUL XVI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
PLANTAŢIILE DE POMI
16.1. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni Bche.,
ordinul Homoptera, familia Lecaniidae
a b
a
b c
d e
161
16.3. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.,
ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae
a b c
163
Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe
ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare
holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle
de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare
(fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate.
Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.
În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene
apar sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele.
După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul,
precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din
ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la
margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită
atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care
formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele
ciupercii Capnodium salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând
produsele: Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor
executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1,
Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU –
0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5
CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.
165
mai asimilează normal. Nu formează pseudocecidii. Pomii atacaţi nu
mai vegetează normal.
Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în
perioada repausului vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-
2,0 % etc. În perioada de vegetaţie se vor executa tratamente chimice
cu produsele: Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40 EC- 0,075-0,1
%(1,125- 1,5 l/ha), Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox
plus 0,07-0,1 % etc.
167
sunt roşcate cu măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de
spini. Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri
longitudinale. Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi
(Figura 79). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de
5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm
lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun,
acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.
b c
168
Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara
devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor,
prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse
organofosforice la depunerea ouălor.
a b c
169
2-3 săptămâni de hrănire, se retrag sub scoarţa exfoliată unde intră în
diapauză aestivală, care în regiunile noastre se continuă cu iernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă.
Atacă doar mărul. Adulţii hibernanţi atacă mugurii vegetativi şi
floriferi, noii adulţi atacă una din epiderme şi parenchimul frunzelor.
Cele mai mari pagube însă, produc larvele , care se hrănesc cu
organele interne ale florilor, atacând bobocii florali.Bobocii florali
atacaţi, nu se mai deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult timp
agăţaţi pe ramuri, fiind cunoscuţi sub denumirea de cuişoare sau flori
antonomate.
Combatere. Tăierea ramurilor uscate, răzuirea tulpinilor şi a
ramurilor şi distrugerea acestor resturi, în care se găsesc adulţii
hibernanţi, prin ardere; la apariţia adulţilor în primăvară, scuturarea
repetată a pomilor; aplicarea de inele cu clei la începutul lunii iunie,
pentru capturarea adulţilor; prăfuirea solului în jurul trunchiurilor;
tratamente chimice cu produse organofosforice în perioada de hrănire
suplimentară a adulţilor hibernanţi.
a
Fig. 82. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana:
a-adult; b-larvă; c,d-fructe atacate (după Rogojanu)
172
Oul este eliptic, lenticular, translucid, apoi galben.
Larva are 10 – 12 mm lungime, corpul de culoare roşu-
cărămiziu pe partea dorsală şi roz-pal, ventral. Capul este brun
închis; placa toracică şi cea anală sunt brun-gălbui-deschis, prevăzute
cu puncte mai închise.
Pupa are 6,2 – 6,6 mm lungime şi este de culoare brună.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon
mătăsos, sub scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi şi are 2
generaţii/ an.
În primăvară, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie,
larvele se transformă în pupe.
Primii fluturi apar la sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a
lunii mai (în zonele de stepă şi silvostepă), odată cu începutul
scuturării petalelor la soiurile cu înflorire timpurie. Fluturii au zbor
crepuscular şi numai în zilele când temperatura aerului depăşeşte
10°C. Zborul adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 5 - 7 săptămâni
şi corespunde fenofazei când fructul are mărimea unui sâmbure de
măslină.
Ouăle sunt depuse în proporţie de 70 - 90% pe calota inferioară
a fructelor. După o scurtă perioadă de migrare, larva neonată pătrunde
în fructe, sapă o galerie spre peduncul, secţionând vasele libero-
lemnoase şi oprind, astfel, parţial sau total circulaţia sevei.
Din această cauză fructul atacat nu se mai dezvoltă, capătă o
culoare violacee şi cade înainte ca larva să ajungă la completa
dezvoltare. Căderea fructelor infestate corespunde căderii fiziologice
normale din luna iunie. La o încărcătură mare de fructe pe pom, atacul
produs de larvele generaţiei I-a nu prezintă importanţă economică.
Larvele se hrănesc în continuare, în fructele căzute; durata acestui
stadiu este de 25 - 32 zile.
Larva complet dezvoltată părăseşte fructul printr-o galerie
laterală şi se retrage în crăpăturile scoarţei pomilor, unde îşi
construieşte un cocon din fire de mătase, în interiorul căruia se
transformă în pupă.
Fluturii din generaţia I apar, în prima decadă a lunii iulie , are
loc împerecherea şi depunerea ouălor numai pe fructele verzi, de
mărime aproape normală, fiind preferate soiurile tardive sau
semitardive.
Larvele care apar pătrund în fructe şi produc galerii în jurul
sâmburelui. Dezvoltarea larvelor din generaţia a II-a durează 16 - 25
zile, astfel că la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie,
larvele se retrag pentru iernare.
Ouăle de Grapholitha funebrana Tr. sunt parazitate de
Trichogramma embriophagum, iar larvele de unele specii de
173
Ichneumonidae şi Chalcididae, precum şi de ciuperca Beauveria
bassiana.
Plante atacate şi mod de dăunare. Larvele atacă fructele la
prunul sălbatic şi cultivat, precum şi fructele de cireş, piersic şi cais.
Fructele atacate se recunosc după prezenţa picăturilor gomoase ce se
scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor. Fructele se maturează mai
devreme, cad şi adesea putrezesc.
Pierderi mari se înregistrează la generaţia a II-a, ajungând la 50
– 80% din recoltă. Foarte sensibile sunt soiurile: D’Agen, Tuleu gras,
Vinete româneşti, Gras românesc, Vinete de Italia, etc.
Combatere. Se fac tratamente la avertizare ţinându-se seama
de rezerva biologică, soiul cultivat, condiţiile climatice din perioada
dezvoltării şi înmulţirii dăunătorului. Se urmăreşte curba de zbor a
adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun. Se
utilizează unul din insecticidele: Actellic 50CE – 0,1%; Carbetox
37CE – 0,4%; Decis 2,5CE – 0,05%; Dursban 4E – 0,2%; Larvin 375
– 0,1%, Ecalux S – 0,075%; Fastac 10CE – 0,015%; Nogos 50 CE –
0,1%; Sinoratox 35CE – 0,15%; Thiodan 35CE – 0,15%; Zolone
35CE – 0,2%; Dimilin 25WP – 0,04%; Nomolt 15SC – 0,05%;
Meotrin 20CE – 0,03%, Laser 240SC – 0,06%, Novadim 40EC –
0,075%, Runner 2F – 0,04%, etc.
174
Larva matură are 6 – 7 mm lungime, apodă, de culoare albă,
având corpul bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi. Capsula
cefalică este alb-gălbuie, iar mandibulele brune.
Pupa este albă, având aripile şi picioarele alipite de corp.
a b c
a b
176
Larva apărută pătrunde în interiorul fructelor. La maturitate,
larva părăseşte fructul, migrează în sol, la 4-5 cm, unde se transformă
în pupă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă fructele de cireş, mai
rar de vişin consumând pulpa acestora. Fructele atacate devin moi, se
închid la culoare, în scurt timp putrezesc şi cad. Sunt mai sensibile la
atac soiurile cu coacere semitârzie şi târzie.
Combatere
- săparea solului în jurul pomilor;
- prăfuirea solului cu diferite insecticide, înainte de ieşirea adulţilor
din sol;
- tratamente chimice, împotriva adulţilor, utilizînd următoarele
produse: Nogos– 0,1%, Vapona– 0,1%, Onefon– 0,2%, Ecalux–
0,1%, Zolone – 0,2%, Decis– 0,04%, Ambush– 0,05%, Karate–
0,02%, Ripcord– 0,05%, etc.
a b c
178
traversate de o bandă lată, trapezoidală, oblică, mai închisă, iar aripile
posterioare sunt brune-închis.
Oul este brun cenuşiu, aproape sferic.
Larva la maturitate are 40,0-50,0 mm lungime. Capul este de
culoare albastră, restul corpului este cenuşi, acoperit cu perişori fini,
deşi. Dorsal prezintă o dungă mediană de culoare albă, mărginită de o
parte şi de alta de linii roşcate, care alternează cu linii de culoare
albastră (Figura 86).
Pupa este de culoare brun-închis, adăpostită într-un cocon de
culoare albă.
a b
179
apar fluturii, spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi au un
zbor nocturn.
După împerechere, femelele depun ouăle pe ramurile subţiri,
mai multe la un loc, sub formă de inele, de unde şi denumirea de
,,
,,inelar . Fiecare pontă cuprinde 50-200 ouă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag.
Atacă larvele care pot defolia complet pomii sau arborii atacaţi. Atacă,
dintre pomi, mai ales mărul părul, prunul, etc.
Combatere. Iarna, odată cu tăierea în uscat a pomilor se
recomandă înlăturarea pontelor şi distrugerea lor. De asemenea se
recomandă aplicarea de tratamente chimice în cursul perioadei de
repaus utilizând: Carbetox - %, Polibar- 6 %, Zeamă sulfocalcică – 20
%, ulei spindel, ulei cosmol 1,5-2,0 % etc.
În cursul perioadei de vegetaţie, la se,mnalarea atacului se
recomandă aplicarea de tratamente chimice utilizând unul din
produsele: Carbetox 37 CE- 0,4 %, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox
35 CE- 0,1 %, Fastac 10 CE- 0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Dimilin
25 WP- 50-100 g/ha plus 1,5-3,0 l motorină.
De asemenea se recomandă combaterea biologică a
dăunătorului, utilizând produse biologice: Dipel, Bactospeine,
Thuringin etc., în dozele recomandate şi la alţi dăunători, mai ales în
cazul speciilor defoliatoare.
180
a b
a b
d
c
183
CAPITOLUL XVII
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE VIŢĂ DE VIE
17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch.,
ordinul Homoptera, familia Phylloxeridae
186
producând pagube de 30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând cu
înfloritul viţei de vie şi până la recoltatul strugurilor.
Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm
lungime. Aripile anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de
culoare cenuşie cafenie, cu 3 macule brune (bazală, mediană, apicală),
ce alternează cu dungi albastre-cenuşii, cu franjuri fine pe margini.
Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi(Figura 90).
Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie
înainte de ecloziune.
Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie;
capul, pronotul şi picioarele sunt brune.
Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie.
187
Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie, zborul lor eşalonându-se
până în luna mai. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea şi
femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali sau ramificaţiile
inflorescenţelor şi mai rar pe lăstari şi frunze.
Larvele apar la începutul lunii iunie, iar dezvoltarea lor durează
28-30 zile, la temperaturi de 20-25ºC. În ultima vârstă, larvele îşi
confecţionează un cocon mătăsos în cuiburile de pe ramificaţiile
inflorescenţelor, în care se transformă în pupă.
La începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a care depun
ouăle pe boabele strugurilor, iar evoluţia larvelor durează până la
sfârşitul lunii iulie.
La începutul lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a,
generaţie care produce cele mai mari pagube.
Larvele atacă boabele, iar pierderile sunt mărite şi de
mucegaiurile care se dezvoltă pe sucurile zaharate ce se scurg din
boabele în pârgă sau coapte.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
care atacă peste 20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas,
Viburnum lantana, Ribes spp., Rhus glabra, Convolvulus arvensis, et).
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2
– 3 boboci pe zi, deci 60 – 80 boboci în timpul dezvoltării sale.
Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la
soiurile timpurii), consumând o parte din pulpă.
Larvele generaţiei a III-a rod boabele în pârgă sau coapte.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub
forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se
scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru
dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.
Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit:
Perlă de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonnay,
Riesling italian, Tămâioasă românească, Pinot gris, etc.
Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton
şi la distanţe corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună
aerisire şi iluminare.
Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum
sunt: legatul lăstarilor, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.
Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei
de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip
Atrabot sau cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi
masculi capturaţi/ săptămână/capcană.
Schemele de tratament se aplică în funcţie de intensitatea
atacului. Se pot adopta schemele: 1+1+1; 2+1+1;
1+2+1; 2+2+1.
188
La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică tratamente
pentru generaţia a III-a.
Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele:
Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE –
0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE –
0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE
– 0,025%, Rufast 15EC – 0,03%, Pilot 480EC – 0,1%, Larvin 85WP –
0,1%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC
– 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.
Pentru larvele generaţiei a III-a se folosesc produse biologice:
Dipel 2X WP – 0,1%.
Se poate face şi combatere biologică prin lansarea viespii
Trichogramma embryophagum, în două reprize, asigurându-se o
eficacitate de peste 90%.
189
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a
II-a atacă boabele verzi, în pârgă sau coapte, consumând o parte din
pulpă.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub
forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se
scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru
dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.
190
17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,
ordinul Acari, familia Tetranychidae
192
Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele
chimice, care în podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada
de vegetaţie, cât şi în cea de repaus.
În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în
toamnă, înainte de îngropat sau primăvara, cu cel puţin 8-10 zile înainte
de începerea vegetaţiei, folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie
de 20 % sau polisulfură de bariu, în concentraţie de 6 %.
În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la
apariţia focarelor de acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză),
folosindu-se următoarele acaricide: Sintox 40 CE -0,1 %, Dicofol 20 CE
-0,2 %, Kelthane 18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5 CE- 0,2 %, Omite 57 E-
0,1 %, Torque 50 WP -0,05 %, Mitac 20 CE -0,2 %, Pennstyl 25WP –
0,1%, Rufast 15EC – 0,04%, Nissorun 10WP – 0,03%, Karathane LC –
0,05%, Flumite 200 – 0,04%, Vermitec 1,8%EC – 0,08%, Proficol
16EC – 0,2%, Cascade 5EC – 0,1%, etc. Se vor stropi mai ales părţile
inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile de acarieni; la invazii mari
tratamentele se vor repeta.
a b
193
Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de adult în crăpăturile
scoarţei butucilor viţei de vie sau sub litieră. Primăvara, păianjenii
apar şi se localizează mai ales pe partea inferioară a frunzelor de viţă-
de-vie şi încep să atace. La începutul lunii iunie, femelele depun 50 –
70 ouă nefecundate, între pâslă şi epidermă, din care vor apărea
larvele partenogenetice femele a căror dezvoltare durează 25-40 zile.
Ajunse la maturitate „pun bazele” la a doua generaţie, ciclul biologic
repetându-se. Către toamnă ultima generaţie dă naştere la forma
sexuată în care hibernează. Eriophyes vitis se înmulţeşte pe cale
ovipară, prezintă 3 – 4 generaţii pe an, din care 2 – 3 generaţii
partenogenetice şi o generaţie sexuată.
Plante atacate şi mod de dăunare. Eriophyes vitis atacă numai
viţa de vie, daune mari înregistrându-se în primăverile şi verile
secetoase şi calde.
Acarienii atacă în colonii pe partea inferioară a frunzelor, prin
înţepare şi sugerea sevei şi a sucului celular. În timpul hrănirii secretă
o substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor parenchimale şi
epidermei, provocând o hipertrofiere dichotomică.
În locul înţepăturii pe partea superioară a limbului, se formează
mici umflături (neoformaţiuni galicole) de forma unor gale cu
diametrul de 4 – 8 mm, de unde şi denumirea de „băşicarea” sau
„erinoza viţei de vie”.
În locul acestor umflături are loc şi o hipertrofiere a perilor
epidermei inferioare, care se alungesc dând naştere la nişte pete
pâsloase de 5 – 15 mm lungime. La începutul atacului ele sunt subţiri
şi gălbui-albicioase, apoi devin mai mari, dense şi cafenii, iar spre
toamnă au culoarea cafeniu-brunie.
La infestări puternice păianjenii pot ataca şi peţiolul frunzelor,
mugurii, cârceii şi chiar ciorchinii. Datorită atacului, frunzele se
etiolează şi treptat cad, mai ales cele de la vârful lăstarilor, iar florile
avortează, ceea ce afectează producţia de struguri.
Pagube mai mari sunt în primăveri şi veri secetoase şi la soiuri
sensibile (Reisling italian, Cabernet Sauvignon, Muscat Hamburg,
Pinot gris).
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă adunarea frunzelor
atacate la începutul infestării şi distrugerea lor, iar toamna în focarele
de erinoză, trebuie să se adune frunzele şi să se ardă. Butucii se vor
stropi cu polifosfură de calciu – 8% sau Polibar (polisulfură de bariu)
45 P.U. – 2 – 3%.
La atacuri puternice se aplică tratamente chimice cu Sinoratox
25 CE – 0,2%, DEF 25 CE – 0,2%, Tedion V18 – 0,15%, Polacaritox 8
CE – 0,2%, Kelthane 18,5% EC –0,15%, Polisulfură de calciu – 0.3%
sau Polibar 45 PU – 1%, etc. Tratamentele se aplică la atacuri intense
la apariţia erinozei (în luna mai).
194
17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.,
ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae
196
hibernând toate cele trei ierni ca larvă în sol, la adâncimi de 35 – 60
cm. Diapauza hiemală în cea de-a treia iarnă se face ca larvă de vârsta
a III-a şi larvele ajung la completa dezvoltare în luna mai, când se
transformă în pupe în căsuţe specifice. După 20 – 25 zile, în luna
iunie sau la începutul lunii iulie apar adulţii, care au o perioadă de
zbor de 25 – 30 zile. Zborul este crepuscular, el durează în jurul orei
20,15, şi continuă între 40 – 90 minute. În timpul zilei adulţii se
ascund în sol sau stau imobili pe partea umbrită a coardelor viţei de
vie. La 4 – 6 zile de la apariţie cărăbuşii încep să se împerecheze .
Femelele depun câte 25 – 40 ouă , în soluri uşoare, nisipoase slab
humifere, la adâncimi de 10 – 20 mm.
197
Combatere. Se recomandă strângerea şi distrugerea larvelor cu
ocazia lucrărilor solului în vii, livezi şi pepiniere (arat, copcit, prăşit
etc.). Adunarea adulţilor înainte de împerechere (decada 10 – 20 iunie)
şi distrugerea acestora . Se aplică tratamente împotriva larvelor
descoperite de sol prin arat, prăşit utilizându-se mai ales produse
organoclorurate condiţionate ca pulberi de prăfuit şi mai ales preparate
granulate (Sinoratox 5G – 40-60 kg/ha, Basudin 5G – 30-50 kg/ha,
Ecalux 5G – 30-45 kg/ha, Furadan 10G – 10-25 kg/ha etc.), care se
pot încorpora odată cu îngrăşămintele chimice.
a b
199
punctate; rostrul este lung şi puţin dilatat spre vârf; pronotul este
cordiform, la mascul cu câte un dinte lateral (Figura 97).
Larva este apodă, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun, de 5 –
8 mm lungime.
200
CAPITOLUL XVIII
DAUNATORII DIN DEPOZITE
18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L.,
ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae
a b c
202
Într-un bob de secară, grâu, orz etc., este depus un singur ou, în
cele de porumb pot fi depuse 2-3 ouă. Longevitatea femelelor este de
4-5 luni, putându-se prelungi până la 2 ani, având o perioadă foarte
lungă de depunere a ouălelor.
Incubaţia durează 10-15 zile, dezvoltarea larvară 15-30 zile, iar
stadiul de pupă 10 -20 zile. Transformarea în pupă are loc în interiorul
boabelor, iar adulţii din noua generaţie, care apar prin luna iulie,
părăsesc bobul în care s-au dezvoltat prin roaderea tegumentului.
Mod de dăunare. Atacă mai ales grâul, secara, porumbul şi
mai puţin ovăzul. Adulţii se pot hrăni şi cu paste făinoase, ciocolată,
făină, dar pe care nu se reproduc. Adulţii rod boabele de cereale de la
exterior începând cu regiunea embrionului în timp ce , larvele se
hrănesc cu, conţinutul boabelor, din care rămâne
doar tegumentul. Boabele atacate au o valoare culturală redusă, iar
făina rezultată este improprie cosumului, având un miros neplăcut şi
un gust amar.
203
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în boabele infestate în
depozite. Are 2-3 generaţii pe an din care una în câmp şi 1-2 în
depozite. În luna aprilie, are loc transformarea în pupă a larvelor, în
interiorul boabelor infestate. După 6-10 zile, în aprilie-mai apar
adulţii. Aceştia sunt activi noaptea. Ziua, dacă sunt deranjaţi zboară
rapid, în zig-zag şi se afundă imediat în vracul de cereale.
Copulaţia şi ponta încep imediat după apariţie. Ouăle sunt
depuse în stratul superficial al vracului de cereale, izolat sau în grupe
de până la 20. După 5-12 zile, cât durează incubaţia, apar larvele, care
pătrund în interiorul boabelor şi se hrănesc cu conţinutul acestora.
După 30-40 de zile, larvele ajung la maturitate, năpârlind de 5 ori,
când rod un orificiu în interiorul bobului, apoi se împupează în loja în
care s-a dezvoltat, în interiorul unui cocon mătăsos. Stadiul de pupă
durează 7-10 zile, adulţii apar în luna iunie, o mare parte din ei zboară
în câmp. Aici femelele depun ouăle între glumele spicelor sau direct
pe boabele de la vârful pniculelor de porumb. După eclozare, larvele
pătrund în boabe, evoluând până după recoltare şi ajungând împreună
cu recolta, din nou în depozite, unde are loc transformarea în pupă, iar
noii adulţi dau naştere la o nouă generaţie. Larvele acesteia evoluează
din luna septembrie şi ajunse la completa dezvoltare iernează.
Mod de dăunare. Atacă în special stocurile de grâu, porumb şi
orz, producând pagube directe şi indirecte. Pagube directe se produc
prin roaderea de către larve a boabelor, într-un bob de grâu sau orz
dezvoltându-se o singură larvă, în timp ce într-un bob de porumb se
pot dezvolta 2-3 şi uneori 5-6 larve. Boabele atacate, având embrionul
distrus, nu mai pot fi folosite la însămânţări şi nici pentru consum,
deoarece lojele în care s-au dezvoltat larvele sunt pline cu exuvii şi cu
excremente. Pagube indirecte se pot produce prin transmiterea unor
agenţi patogeni, cum ar fi cei din genurile Fusarium, Nigrospora etc.,
care pot distruge complet stocul de cereale infestat.
204
pronotul şi ultimul segment abdominal sunt brun-lucioase. Pe corp se
disting mici tuberculi, care sunt dispuşi în rânduri şi care prezintă peri.
205
zona apicală şi bazală formează prin confluenţă trei dungi
transversale, ondulate, difuze. Aripile posterioare sunt mai late, sunt
alb-gălbui, cu nervurile şi marginea apicală cenuşii. Ambele perechi
de aripi sunt franjurate (Figura 102).
206
- pregătirea depozitelor în vederea înmagazinării produselor
agroalimentare prin lucrări de reparaţii ale construcţiilor (etanşarea
crăpăturilor din pereţi, duşumele etc.) şi verificarea încheierii ermetice
a ferestrelor şi uşilor, prin menţinerea unei igiene cât mai bune a
depozitelor şi curăţirea periodică a tuturor încăperilor cât şi a
mijloacelor de transport şi sortare;
- curăţirea radicală a depozitelor este obligatorie şi ea se face înainte
de înmagazinarea produselor;
- văruirea spaţiilor de depozitare;
- terenul din jurul depozitelor, pe o distanţă de 2 – 3 m faţă de pereţi
se va curăţi de gunoi, resturi vegetale etc.;
- curăţarea rampelor de descărcare şi a terenului din jurul acestora de
toate resturile vegetale, gunoaie etc.;
- dezinfecţia spaţiilor de depozitare după ce acestea au fost bine
curăţate. Se poate utiliza pentru aceasta orice insecticid emulsionabil
(Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE etc.) în concentraţii mărite faţă de
concentraţiile aplicate pe plantele de cultură;
- tratamente chimice sub formă de stropiri, prăfuiri, aerosoli sau gazări
asupra produselor depozitate, pentru consum sau sămânţă utilizând
unul din produsele: Reldan 50 EC – 10 ml/t, Coopex 0,5%, Dust – 1
kg/t sămânţă, Coopex 25 WP – 20 g/t sămânţă, Digrain 4 – 4 l/100 t,
Prostore 157 UL – 4 l/100 t cereale de sămânţă depozitată, Bromură
de metil 30 – 40 g/m3 Dobol Fumigator – o capsulă/ 250 m3, Fumitox
10 PF – 10 cutii/500 m3 spaţiu gol, Fertoxin – 9-15g/t produs
depozitat, Fumlydox – 0,5 g/m3, Quickfos 3 – 5 tablete la tona de
produs, Sulfura de carbon 600 – 1000g/t produs.
207
BIBLIOGRAFIE
208
17. Ciochia V., Tărăbuţă Teodora, 1975 - Omida de stepă -
Laxostege sticticalis L.. Biologie, posibilităţi de combatere. Casa
Agronomului Trifeşti - Roman.
18. Ciochia V., Codrescu Ana, Dumitraş Lucreţia, 1980 - Protecţia
sfeclei de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti.
19. Cîndea E., 1984 - Dăunătorii legumelor şi combaterea lor. Editura
Ceres, Bucureşti.
20. Constantinescu V., 1975 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi
combaterii păduchelui cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L.
Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.
21. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992 - Protecţia
chimică în agricultură. Chimizarea agriculturii, vol. VII. Editura
Academiei Române, Bucureşti.
22. Donescu Daniela şi colab., 1996 - Ghid practic de protecţie a
cartofului. Editura Ceres, Bucureşti.
23. Filip I., Isac Gr., 1983 - Folosirea capcanelor cu feromoni sexuali
sintetici în avertizarea tratamentelor la molia strugurilor. Lucr. a III-a
Conf.Naţ. Entomol., Iaşi.
24. Filipescu C., Anton Pătrăşcanu Elena, Georgescu T., 1989 -
Entomologie agricolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
25. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M, 1993 - Protecţia
plantelor ornamentale. Uz intern, Iaşi.
26. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M., 1993 - Entomologie
agricolă, vol. II. Partea specială şi tehnologii de combatere. Uz intern,
Univ.Agron. şi de Med.Vet. Iaşi.
27. Georgescu C.C., Ene M., Petrescu M., Ştefănescu M., Miron
V., 1957 - Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie şi combatere.
Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
28. Georgescu T., 1990 - Entomologie horticolă, vol. I şi II. Uz
intern, Iaşi.
29. Georgescu T., Tălmaciu M., 1994 - Curs de Protecţia plantelor
viticole şi pomicole. Entomologie. Uz intern, Iaşi.
30. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 - Entomologie horticolă. Caiet
de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
31. Georgescu T., Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, 1996 - Caiet de
lucrări practice de Entomologie. Uz intern, Iaşi.
32. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Rolul
pesticidelor în combaterea integrată a gândacului din Colorado şi a
manei la cultura cartofului. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria
Horticultură, U.A.M.V. Iaşi.
33. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Contribuţii
privind biologia şi combaterea ploşniţelor cerealelor - Eurygaster
integriceps Put. cu ajutorul piretroizilor de sinteză. Lucrări ştiinţifice,
vol. 39, seria Agronomie, U.A.M.V. Iaşi.
209
34. Ghizdavu I., 1983 - Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia
pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea
raţionalzării tratamentelor chimice. Lucr. a VIII-a Conf.Naţ.
Prot.Plant., Iaşi.
35. Ghizdavu T., Tomescu N., Oprean I., 1983 - Feromonii
insectelor "pesticide" din a III-a generaţie. Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
36. Ghizdavu I., Oprean I., 1987 - Feromonii în combaterea
insectelor dăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Ghizdavu I., Perju T., Muşat Despina, 1989 - Îndrumător de
lucrări practice de Entomologie agricolă. Tipo Agronomia, Cluj-
Napoca.
38. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C.,
Matei Iulia, Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 -
Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti.
39. Hatman M., Filipescu C., 1984 - Protecţia plantelor. Lucrări
practice. Uz intern, Iaşi.
40. Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Perju T., Săpunaru T., 1986 -
Protecţia plantelor cultivate. Editura Ceres, Bucureşti.
41. Hrisafi Cornelia, 1951 - Insectele dăunătoare lucernei şi
combaterea lor. Editura de Stat, Bucureşti.
42. Hrisafi Cornelia, 1961 - Dăunătorii plantelor de nutreţ şi
combaterea lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
43. Hulea Ana, Paulian Fl., Comeş I., Hatman M., Peiu M., Popov
C., 1975 - Bolile şi dăunătorii cerealelor. Editura Ceres, Bucureşti.
44. Iacob Maria, Iacob N., 1978 - Utilizarea feromonilor în prognoza
şi combaterea dăunătorilor plantelor cultivate. ASAS, Biblioteca
agricolă, Bucureşti.
45. Isac Lucia, 1980 - Cercetări privind combaterea integrată a
dăunătorilor şi bolilor prunului. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS,
Bucureşti.
46. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 - Biologia dăunătorilor
animali. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
47. Lazăr I., 1990 - Dăunătorii principali ai culturilor agricole.
Editura Cartea moldovenească, Chişinău.
48. Ionescu M., Lăcătuşu Matilda, 1971 - Entomologie. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
49. Lefter Gh., 1976 - Combaterea acarienilor din culturile
hortiviticole. Editura Ceres, Bucureşti.
50. Lefter Gh., Minoiu N., 1990 - Bolile şi dăunătorii speciiloe
seminţoase. Editura Ceres, Bucureşti.
51. Manolache C., Boguleanu Gh., 1967 - Entomologie agricolă.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
210
52. Manolache Florica, Ignătescu I., Kolosy E., Ghiuţă M., Titz
M., 1961 - Cercetări asupra biologiei şi combaterii capsulelor de mac
(Ceuthorrhynchus macula-alba Herbst.). Analele ICCA, 39, Ser. C,
Bucureşti.
53. Manolache Florica, Nica Felicia, Săpunaru T., 1963 - Cercetări
asupra biologiei, ecologiei şi combaterii gândacului ghebos - Zabrus
tenebrioides. Studii şi Cercetări, seria Biologie Animală, nr. 15.
54. Megahed M., 1978 - Contribuţii la studiul morfologiei, biologiei,
ecologiei şi combaterii insectei Etiella zinckenella. Tr. Rezumatul
tezei de doctorat. Inst. Agron. Iaşi.
55. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor
sâmburoase. Editura Ceres, Bucureşti.
56. Mustaţă Gh., 1973 - Biologia şi ecologia insectelor parazite în
insecte dăunătoare din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ.
"Al.I.Cuza", Iaşi.
57. Paşol P., Costescu C., Filipescu C., Ghizdavu I., Pălăgeşiu I.,
Georgescu T., Baicu T., Cîndea E., 1991 - Entomologie horticolă,
vol. 2 (partea specială). Tipo Agronomia, Cluj- Napoca.
58. Pălăgeşiu I., 1993 - Curs de Entomologie agricolă. Lito Univ. de
Ştiinţe Agricole a Banatului, Timişoara.
59. Paulian Fl., Bărbulescu Al., 1970 - Ploşniţele cerealelor.
Biologie, pagube şi măsuri de combatere. Redacţia revistelor agricole,
Bucureşti.
60. Paulian Fl., 1973 - Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării,
ecologiei şi combaterii specii Tanymecus dilaticollis Gyll. Rezumatul
tezei de doctorat. IANB, Bucureşti.
61. Paulian Fl., Iliescu H., 1973 - Combaterea bolilor şi dăunătorilor
la floarea soarelui. Editura Ceres, Bucureşti.
62. Paulian Fl., 1982 - Dăunătorii porumbului şi combaterea lor. Bibl.
Agric., Bucureşti.
63. Plămădeală B. şi colab., 1987 - Boli, dăunători, buruieni. Editura
Ceres, Bucureşti.
64. Peiu M., 1964 - Curs de Entomologie agricolă, vol. II. Uz intern,
Iaşi.
65. Peiu M., 1965 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii
fluturelui păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.) în regiunea Iaşi.
Analele ICCA. Secţ. Prot. Plant., III.
66. Peiu M., Filipescu C., Pătrăşcanu Elena, 1966 - Date noi cu
privire la metodele de combatere a muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi
L.). Rev. Grădina, via şi livada, nr. 5.
67. Perju T., Bobîrnac B., Bob D., 1976 - Dăunătorii animali ai
arbuştilor fructiferi. Editura Scrisul Românesc, Craiova.
68. Perju T., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C.,
Ghizdavu I., Paşol P., 1983 - Entomologie agricolă. Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
211
69. Perju T., 1985 - Seminifagii plantelor cultivate şi perene şi
măsurile lor de combatere. Editura Ceres, Bucureşti.
70. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă
Gh., 1988 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a
ecosistemelor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
71. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă
M., 1989 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a
ecosistemelor horticole. Editura ceres, Bucureşti.
72. Perju T., Pal Olga, Brudea V., Ignătescu I., Mateiaş M., Ittu
Mariana, 1993 – Protecţia integrată a culturilor de leguminoase
împotriva atacului de dăunători şi agenţi patogeni. Editura Ceres,
Bucureşti.
73. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă, componentă a protecţiei
integrate a agroecosistemelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
74. Podeanu Gh., Alexandri Al., 1956 - Omida fâneţelor şi păşunilor
şi combaterea ei. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
75. Popov C., 1977 - Contribuţii la studiul ecologic al speciilor
genului Eurygaster (Heteroptera) din România cu referire specială la
Eurygaster integriceps. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
76. Rădulescu E., Bobeş I., Perju T., 1972 - Protecţia plantelor de
nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti.
77. Rogojanu V., Perju T., 1979 - Determinator pentru recunoaşterea
dăunătorilor plantelor cultivate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
78. Săpunaru T., 1975 - Cercetări asupra morfologiei, biologiei,
ecologiei şi combaterii speciilor Sitona crinitus Herbst. şi Sitona
lineatus L. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi.
79. Săvescu A., 1960 - 1962 - Album de protecţia plantelor, vol. I -
III. Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.
80. Săvescu A., rafailă C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor.
Editura Ceres, Bucureşti.
81. Şandru I., 1995 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul
pesticidelor. Editura Helicon, Timişoara.
82. Severin V., Dejeu L., 1994 - Bolile şi dăunătorii viţei de vie:
prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşt.
83. Şumakov E., Gusev G., Fedorinck N., 1975 - Metode biologice
în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.
84. Susea Sonica, Galani Gh., Andrei Ana-Maria, 1988 - Mijloace
biologice şi biotehnice de combatere a dăunătorilor la plantele
agricole. Ministerul Agriculturii, Bucureşti, 1988.
85. Şuta Victoria, 1966 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi
combaterii muştei cireşelor - Rhagoletis cerasi L., în bazinul pomicol
Dîmboviţa. Rezumatul tezei de doctorat. Inst.Agron. "N.Bălcescu",
Bucureşti.
212
86. Şuta Victoria, Minoiu N., Lefter Gh., Gheorghiu Eftimia,
Coman Tatiana, 1974 - Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Editura Ceres, Bucureşti.
87. Talmaciu M., 2005 – Entomologie agricolă. "Ion Ionescu de la
Brad" Iasi.
88. Talmaciu M., 2003 – Protectia plantelor – Entomologie. Editura
"Ion Ionescu de la Brad" Iasi.
89. ***, 1980 - Metodici de prognoză şi avertizare a tratamentelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură.
90. ***, 1993 - Ghid pentru utilizarea principalelor produse de uz
fitosanitar. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.
91. ***, 1999 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru
a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
Bucureşti.
92. ***, 2005 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru
a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
Bucureşti.
213