D.

Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Cursul 7

10 Aproximări ale funcţiilor măsurabile

În acest paragraf vom aproxima funcţiile măsurabile cu funcţii etajate (care reprezintă cea mai simplă formă de
funcţii măsurabile) şi, ı̂n anumite condiţii, cu funcţii continue.

În continuare vom considera (X, A, µ), un spaţiu cu măsură completă.

Teorema 10.1 (Teorema de aproximare a funcţiilor măsurabile cu funcţii etajate) Fie f ∈ M (X, A).
1. Dacă f (X) ⊆ [0, ∞], atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ [0, ∞) şi fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar
p
fn −→ f .
X
2. Dacă f (X) ⊆ [0, M ], unde M ∈ (0, ∞), atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ [0, M ] şi
u
fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar fn −→ f .
X
  X∞
1
3. Dacă f (X) ⊆ [0, 1), există un şir (φn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât φn (X) = 0, n , ∀n ∈ N∗ , iar φn converge
2 n=1
uniform pe X la funcţia f .
p
4. Dacă f (X) ⊆ R, atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ R, ∀n ∈ N şi fn −→ f .
X

Demonstraţie. 1. Pentru n = 0, fie funcţia f0 = 0.

Fie n ∈ N∗ . Pentru fiecare i ∈ 0, n2n − 1, considerăm mulţimile
 
i i+1
Ei,n = f −1 , şi Fn = f −1 ([n, ∞]) .
2n 2n
Cum f ∈ M (X, A), rezultă că Ei,n , Fn ∈ A, ∀i ∈ 0, n2n − 1. În plus, Fn ∩ Ei,n = ∅, ∀i ∈ 0, n2n − 1, Ei,n ∩ Ej,n =
∅, pentru i 6= j, şi
n2[
n
−1
X = Fn ∪ Ei,n . (84)
i=0

Fie funcţia fn : X → [0, ∞), definită prin

(
i
, dacă x ∈ Ei,n
fn (x) = 2n .
n, dacă x ∈ Fn

Aceasta are proprietăţile: fn (X) ⊂ [0, ∞) şi fn ∈ E(X, A).

Fie x ∈ X. Dacă x ∈ Fn , atunci f (x) ≥ n şi deci fn (x) = n ≤ f (x).
i i+1 i
Dacă x 6∈ Fn , din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 aşa ı̂ncât x ∈ Ei,n . Atunci n ≤ f (x) < n şi deci fn (x) = n ≤ f (x).
2 2 2
Prin urmare fn (x) ≤ f (x), ∀x ∈ X.
Vom demonstra ı̂n continuare că şirul (fn )n∈N este monoton crescător. Fie x ∈ X şi n ∈ N. Avem următoarele:
Dacă x ∈ Fn+1 , cum Fn+1 ⊆ Fn , rezultă x ∈ Fn , de unde obţinem fn (x) = n < n + 1 = fn+1 (x).
Dacă x ∈ Fn \Fn+1 , atunci n ≤ f (x) < n + 1. Cum x 6∈ Fn+1 , din relaţia (84) (aplicată pentru n + 1),
i i+1
∃i ∈ 0, (n + 1)2n+1 − 1 astfel ı̂ncât x ∈ Ei,n+1 , adică n+1 ≤ f (x) < n+1 . Cum n ≤ f (x), urmează că
2 2
i+1 i
n ≤ f (x) < n+1 şi deci n2 n+1
< i + 1, adică n2 n+1
≤ i. Cum fn (x) = n şi fn+1 (x) = n+1 , rezultă
2 2
fn (x) ≤ fn+1 (x).
i
Dacă x 6∈ Fn , atunci x 6∈ Fn+1 şi deci ∃i ∈ 0, (n + 1)2n+1 − 1 aşa ı̂ncât x ∈ Ei,n+1 . Prin urmare fn+1 (x) = n+1 .
2
i i 1 i
i i+1 + + 1
Cum x ∈ Ei,n+1 , avem n+1 ≤ f (x) < n+1 . Dacă i este număr par, atunci 2n ≤ f (x) < 2 n 2 < 2 n . Deci
2 2 2 2 2
i 1 i
x ∈ E 2i ,n şi atunci fn (x) = · n = n+1 = fn+1 (x).
2 2 2

55
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

i−1 i−1
i i+1 +1
Dacă i este număr impar, atunci 2 < n+1 ≤ f (x) < n+1 = 2 n . Deci x ∈ E i−1 ,n , de unde rezultă
2 n 2 2 2 2
i−1 1 i−1 i
fn (x) = · n = n+1 < n+1 = fn+1 (x).
2 2 2 2
În concluzie, fn (x) ≤ fn+1 (x), ∀x ∈ X, ∀n ∈ N, adică şirul (fn ) este monoton crescător.
Arătăm că şirul fn converge punctual la funcţia f . Fie x ∈ X.
Dacă f (x) = ∞, atunci f (x) ≥ n, ∀n ∈ N. Deci x ∈ Fn , ∀n ∈ N şi atunci fn (x) = n, ∀n ∈ N, de unde rezultă
fn (x) −→ ∞ = f (x).
Dacă f (x) < ∞, fie nx = [f (x)] + 1. Atunci, ∀n ≥ nx , x 6∈ Fn şi deci, din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 astfel ı̂ncât
i i i+1 i+1 i 1
x ∈ Ei,n . Atunci fn (x) = n şi n ≤ f (x) < n . De aici rezultă 0 ≤ f (x) − fn (x) < n − n = n .
2 2 2 2 2 2
Prin urmare,
1
0 ≤ f (x) − fn (x) < n , ∀n ≥ nx , (85)
2
de unde rezultă fn (x) −→ f (x).
p
În concluzie, fn −→ f şi deci şirul (fn ) ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei.
X

2. Fie M ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât f (X) ⊆ [0, M ]. Considerăm şirul (fn ) construit ı̂n demonstraţia punctului (1).
Deoarece fn (x) ≤ f (x) ≤ M , ∀x ∈ X, ∀n ∈ N, avem fn (X) ⊂ [0, M ], ∀n ∈ N.
1
Pentru un ε > 0, fie n0 ∈ N aşa ı̂ncât n0 < ε şi fie nε = max{n0 , [M ] + 1}. Atunci, ţinând seama că
2
f (x) < ∞, ∀x ∈ X, din relaţia (85) rezultă:
1
∀n ≥ nε , ∀x ∈ X, 0 ≤ f (x) − fn (x) < < ε,
2n
u
adică fn −→ f .
X

3. Fie (fn ) şirul construit la punctul (1). Din rezultatul obţinut la punctul (2) avem că
u
fn −→ f. (86)
X

Considerăm şirul (φn ) definit prin φ0 = f0 şi φn = fn − fn−1 , ∀n ∈ N∗ .

Cum (fn ) este un şir monoton crescător, obţinem φn ≥ 0, ∀n ∈ N. Deoarece (fn ) ⊆ E(X, A), obţinem că
(φn ) ⊆ E(X, A).
Fie x ∈ X. Deoarece f (X) ⊆ [0, 1), rezultă că ∀n ∈ N∗ , x 6∈ Fn şi atunci, din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 astfel ı̂ncât
x ∈ Ei,n . În demonstraţia de la punctul (1) am arătat că


 i
, dacă i este par
fn−1 (x) = 2n .
 i − 1
 , dacă i este impar
2n
i
Cum fn (x) = , rezultă:
2n
(
0, dacă i este par
φn (x) = fn (x) − fn−1 (x) = 1
, dacă i este impar
2n
 
1
şi deci φn (X) = 0, n . Mai mult, avem
2

X
n
φi (x) = (f1 (x) − f0 (x)) + (f2 (x) − f1 (x)) + ... + (fn (x) − fn−1 (x)) = fn (x) − f0 (x) = fn (x),
i=1

X
n ∞
X
care ı̂mpreună cu (86) antrenează că şirul φi este uniform convergent la f . Prin urmare, seria de funcţii φn
i=1 n=1
converge uniform pe X la f .

4. Presupunem f (X) ⊆ R şi fie f + , f − : X → [0, ∞], partea pozitivă, respectiv partea negativă a funcţiei f .
Atunci f = f + − f − , iar din Teorema 8.15 avem că f + şi f − sunt A-măsurabile. Aplicând punctul (1) funcţiilor

56
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

p
f + , f − , există şirurile (gn ), (hn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât gn (X) ⊂ [0, ∞), hn (X) ⊂ [0, ∞), ∀n ∈ N şi gn −→ f + ,
X
p
respectiv hn −→ f − . Fie şirul (fn ) definit prin fn = gn − hn , ∀n ∈ N.
X
p
Atunci (fn ) ⊆ E(X, A), fn (X) ⊂ R, ∀n ∈ N şi fn = gn − hn −→ f + − f − = f .
X

În continuare vom aproxima funcţiile măsurabile cu funcţii continue.

Definiţia 10.2 Un spaţiu topologic (X, τ ) se numeşte separat T4 (sau pe scurt T4 ) dacă

∀F1 , F2 ∈ Fτ cu F1 ∩ F2 = ∅, ∃D1 , D2 ∈ τ astfel ı̂ncât F1 ⊆ D1 , F2 ⊆ D2 şi D1 ∩ D2 = ∅.

Litera T, din definiţia de mai sus, provine de la cuvântul german Trennungsaxiom care ı̂nseamnă axiomă de
separaţie. Există şi alte axiome de separaţie (notate cu T0 , T1 , T2 , T3 , T3 21 , etc). Definiţiile acestora, diverse
caracterizări şi rezultate pot fi citite ı̂n [2](pag. 36).

Exemplul 10.3 Orice spaţiu metric este T4 (vezi [2] pag. 254).
Următoarele două teoreme caracterizează spaţiile separate T4 , iar pentru demonstraţia lor se poate consulta [2]
(pag. 41, 69) sau [P3] (pag. 47, 49).

Teorema 10.4 (Lema lui Urı̂son) Un spaţiu topologic (X, τ ) este separat T4 dacă şi numai dacă ∀F1 , F2 ∈ Fτ
cu F1 ∩ F2 = ∅, există o funcţie τ -continuă f : X → [0, 1] astfel ı̂ncât f (x) = 0, ∀x ∈ F1 şi f (x) = 1, ∀x ∈ F2 .

Teorema 10.5 (Teorema de prelungire a lui Tietze) Un spaţiu topologic (X, τ ) este separat T4 dacă şi nu-
mai dacă ∀F ∈ Fτ şi ∀f : F → R o funcţie τF -continuă, ∃g : X → R o funcţie τ -continuă astfel ı̂ncât g|F = f .

Teorema 10.6 (Teorema lui Borel) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât
τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă
f ∈ F (X, A), atunci ∀ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R astfel ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.
Demonstraţie. Etapa 1. Presupunem că f (X) ⊆ [0, 1).  
1
Deoarece f ∈ M (X, A), din Teorema 10.1(3), există un şir (φn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât φn (X) = 0, n , ∀n ∈ N∗ ,
2
∞
X 1
iar φn converge uniform pe X la funcţia f . Pentru fiecare n ∈ N∗ , notăm An = φ−1
n ( ).
n=1
2n
Întrucât φn ∈ E(X, A), An ∈ A.
Fie ε > 0. Deoarece µ este τ -regulată şi σ-finită, din Teorema 5.8(1⇒2), ∀n ∈ N∗ , ∃Fn ∈ Fτ , ∃Dn ∈ τ aşa ı̂ncât
ε
Fn ⊆ An ⊆ Dn şi µ (Dn \Fn ) < .
2n+1
[
Fie mulţimea E = (Dn \Fn ). Cum τ ⊆ A, rezultă Fτ ⊆ A şi atunci Dn \Fn ∈ A, ∀n ∈ N∗ . Deci E ∈ A.
n∈N∗
∞
X ∞
X
ε ε
În plus, µ(E) ≤ µ (Dn \Fn ) ≤ n+1
= < ε.
n=1 n=1
2 2
Deoarece Fn , cDn ∈ Fτ şi Fn ∩ cDn = ∅ (Fn ⊆ Dn ), ţinând seama că (X, τ ) este un spaţiu separat T4 , din lema
lui Urı̂son (vezi Teorema 10.4), există o funcţie τ -continuă gn : X → [0, 1] astfel ı̂ncât

0, dacă x ∈ cDn
gn (x) = .
1, dacă x ∈ Fn

X∞
gn (x) 1 ∗ 1
Cum gn (X) ⊆ [0, 1], avem 0 ≤ n
≤ n
, ∀x ∈ X, ∀n ∈ N şi cum seria este convergentă, rezultă că
2 2 n=1
2n
X∞ X∞
gn gn (x)
seria de funcţii n
converge uniform pe X. Deci este bine definită funcţia g : X → [0, 1], g(x) = .
n=1
2 n=1
2n
Cum funcţiile gn sunt τ -continue, din proprietatea de transfer de continuitate prin convergenţa uniformă, obţinem
că g este o funcţie τ -continuă.
Fie acum x ∈ cE. Atunci ∀n ∈ N∗ , x 6∈ Dn \Fn , ceea ce este echivalent cu x 6∈ Dn sau x ∈ Fn . Fie un n ∈ N∗ .
Dacă x 6∈ Dn , cum An ⊆ Dn avem:

x 6∈ An ⇒ φn (x) = 0 gn (x)
⇒ φn (x) = 0 = .
x ∈ cDn ⇒ gn (x) = 0 2n

57
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Dacă x ∈ Fn , cum Fn ⊆ An avem:

)
1
x ∈ An ⇒ φn (x) = 1 gn (x)
2n ⇒ φn (x) = = .
x ∈ Fn ⇒ gn (x) = 1 2n 2n

X∞ X∞
gn (x) gn (x)
Prin urmare, ∀n ∈ N∗ , φn (x) = şi deci f (x) = φn (x) = = g(x).
2n n=1 n=1
2n
Deci, ∀x ∈ cE, f (x) = g(x), de unde rezultă că

{x ∈ X| f (x) 6= g(x)} ⊆ E.

Întrucât τ ⊆ A şi g este τ -continuă, rezultă că g ∈ M (X, A) şi deci {x ∈ X| f (x) 6= g(x)} ∈ A. În consecinţă

µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) ≤ µ(E) < ε.

Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → [0, 1] aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.

Etapa 2. Presupunem că ∃M ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât f (X) ⊆ [0, M ).

1 1
Deci f (X) ⊆ [0, 1) şi cum f ∈ M (X, A), rezultă f ∈ M (X, A). Atunci, pentru un ε > 0, din etapa 1,
M M 
1
există o funcţie τ -continuă g1 : X → [0, 1] astfel ı̂ncât µ x ∈ X| f (x) 6= g1 (x) < ε.
M
Considerăm
 funcţia g : X→ [0, M ], definită prin g = M g1 . Funcţia g este τ -continuă şi {x ∈ X| f (x) 6= g(x)} =
1
x ∈ X| f (x) 6= g1 (x) , de unde obţinem µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.
M
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → [0, M ] aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.

Etapa 3. Presupunem că f (X) ⊆ [0, ∞].

Fie E = {x ∈ X| f (x) = ∞}. Deoarece f este finită µ-a.p.t., µ(E) = 0.
Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea E\
n = {x ∈ X| f (x) ≥ n}. Deoarece f este A-măsurabilă, En ∈ A. De
asemenea, En+1 ⊆ En , ∀n ∈ N, şi lim En = En = E.
n∈N
[
Deoarece µ este σ-finită, ∃(Ak )k∈N ⊆ A aşa ı̂ncât X = Ak şi µ(Ak ) < ∞, ∀k ∈ N.
k∈N
Cum µ este τ -regulată şi σ-finită, din Teorema 5.8(1⇒2), ∀k ∈ N, ∃Dk ∈ τ astfel k ⊆ Dk şi µ(Dk \A[
[ ı̂ncât A[ k ) < 1.
Atunci, ∀k, µ(Dk ) = µ(Ak ) + µ(Dk \ Ak ) < ∞. De asemenea, ı̂ntrucât X = Ak ⊆ Dk ⊆ X, X = Dk .
k∈N k∈N k∈N
Fie ε > 0 şi k ∈ N.
Deoarece şirul (En ∩ Dk )n∈N este descendent, lim(En ∩ Dk ) = E ∩ Dk şi µ(En ∩ Dk ) ≤ µ(Dk ) < ∞, ∀n ∈ N,
n
utilizând proprietatea de continuitate a măsurii pe şiruri descendente obţinem:

lim µ(En ∩ Dk ) = µ(lim(En ∩ Dk )) = µ(E ∩ Dk ) ≤ µ(E) = 0.

n→∞ n

Deci lim µ(En ∩ Dk ) = 0 şi atunci ∃n ∈ N astfel ı̂ncât

n→∞
ε
µ(En ∩ Dk ) < . (87)
2k+4
Definim funcţia fk : X → R prin 
f (x), dacă x ∈ Dk
fk (x) = .
0, dacă x ∈ cDk
Deoarece
 
f (x), dacă x ∈ Dk ∩ En f (x), dacă x ∈ Dk \ En
fk (x) = + ,
0, dacă x ∈ c(Dk ∩ En ) 0, dacă x ∈ c(Dk \ En )
considerăm funcţiile ϕ, ψ : X → R definite prin
 
f (x), dacă x ∈ Dk ∩ En f (x), dacă x ∈ Dk \ En
ϕ(x) = , ψ(x) = .
0, dacă x ∈ c(Dk ∩ En ) 0, dacă x ∈ c(Dk \ En )

Întrucât τ ⊆ A, Dk ∈ A şi deoarece f este A-măsurabilă, obţinem că fk , ϕ şi ψ sunt A-măsurabile.
Deoarece ψ(X) ⊆ [0, n), din etapa 2, există o funcţie τ -continuă gk : X → [0, n] astfel ı̂ncât

58
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

ε
µ ({x ∈ X| ψ(x) 6= gk (x)}) < . (88)
2k+4
Dacă ϕ(x) = 0 şi ψ(x) = gk (x), deoarece fk (x) = ϕ(x) + ψ(x), rezultă fk (x) = gk (x). Prin urmare

{x ∈ X| fk (x) 6= gk (x)} ⊆ {x ∈ X| ϕ(x) 6= 0} ∪ {x ∈ X| ψ(x) 6= gk (x)} = (En ∩ Dk ) ∪ {x ∈ X| ψ(x) 6= gk (x)} .

De aici obţinem:
(87),(88) ε ε ε
µ ({x ∈ X| fk (x) 6= gk (x)}) ≤ µ(En ∩ Dk ) + µ ({x ∈ X| ψ(x) 6= gk (x)}) < + = (89)
2k+4 2k+4 2k+3
Fie Bk = {x ∈ X| fk (x) = gk (x)}. Deoarece gk este τ -continuă şi τ ⊆ A, gk este A-măsurabilă şi deci Bk ∈ A.
ε
Atunci, din Teorema 5.8(1⇒2), ∃Fk ∈ Fτ astfel ı̂ncât Fk ⊆ Bk şi µ(Bk \ Fk ) < k+3 . Ţinând seama de (89),
2
obţinem:
ε ε ε
µ(X \ Fk ) = µ((X \ Bk ) ∪ (Bk \ Fk )) = µ(X \ Bk ) + µ(Bk \ Fk ) < + k+3 = k+2 (90)
2k+3 2 2
\
Fie F = Fk . Cum Fk ∈ Fτ , ∀k ∈ N, rezultă F ∈ Fτ . De asemenea, din (90) obţinem:
k∈N
[ X X ε ε
µ(X \ F ) = µ( (X \ Fk )) ≤ µ(X \ Fk ) ≤ = <ε (91)
2k+2 2
k∈N k∈N k∈N

|F este τF -continuă.
Vom arăta ı̂n continuare că f[
Fie x0 ∈ F . Cum x0 ∈ X = Dk , ∃k ∈ N astfel ı̂ncât x0 ∈ Dk . Deci F ∩ Dk 6= ∅. Deoarece gk este continuă
k∈N
ı̂n x0 , pentru δ > 0, ∃D ∈ τ aşa ı̂ncât x0 ∈ D şi ∀x ∈ D, |gk (x) − gk (x0 )| < δ.
Cum F ⊆ Fk ⊆ Bk , obţinem gk (x) = (f χDk )(x), ∀x ∈ F şi deci gk (x) = f (x), ∀x ∈ F ∩ Dk . Fie G = D ∩ Dk .
Atunci avem: G ∈ τ , x0 ∈ G ∩ F şi ∀x ∈ G ∩ F , |f |F (x) − f |F (x0 )| = |f (x) − f (x0 )| = |gk (x) − gk (x0 )| < δ.
În concluzie, f |F este τF -continuă ı̂n x0 şi deci f |F este τF -continuă. Deoarece (X, τ ) este separat T4 , din Teorema
de prelungire a lui Tietze (Teorema 10.5), există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât g|F = f . De aici
(91)
rezultă că {x ∈ X| f (x) 6= g(x)} ⊆ X \ F şi atunci µ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) ≤ µ(X \ F ) < ε.
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.

Etapa 4. Presupunem că f (X) ⊆ R. Fie f + şi f − , partea pozitivă şi partea negativă a funcţiei f . Atunci
f = f + − f − şi cum f este A-măsurabilă, f + şi f − sunt A-măsurabile. De asemenea, deoarece f este finită
µ-a.p.t., funcţiile f + şi f − sunt finite µ-a.p.t.. Deci f + , f − ∈ F (X, A) şi f + (X) ⊆ [0, ∞], f − (X) ⊆ [0, ∞].
Fie un ε > 0 arbitrar. Din etapa 3, pentru ε, există funcţiile τ -continue g + , g − : X → R astfel ı̂ncât


ε 
ε
µ x ∈ X| f + (x) 6= g + (x) şi µ x ∈ X| f − (x) 6= g − (x) < .
< (92)
2 2
Considerăm funcţia g : X → R, definită prin g = g + − g − . Cum g + şi g − sunt τ -continue, rezultă că g este
τ -continuă.
Fie x ∈ X. Dacă f + (x) = g + (x) şi f − (x) = g − (x), atunci f (x) = g(x). Prin urmare
 
{x ∈ X| f (x) 6= g(x)} ⊆ x ∈ X| f + (x) 6= g + (x) ∪ x ∈ X| f − (x) 6= g − (x) ,
de unde obţinem


(92)
µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) ≤ µ x ∈ X| f + (x) 6= g + (x) +µ x ∈ X| f − (x) 6= g − (x) < ε.
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < ε.

Corolar 10.7 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un
spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă f ∈ F (X, A), atunci există un şir
µ
de funcţii τ -continue gn : X → R, ∀n ∈ N, astfel ı̂ncât gn −→ f .
Demonstraţie. Din Teorema lui Borel, pentru fiecare n ∈ N∗ , există o funcţie τ -continuă gn : X → R astfel
ı̂ncât
1
µ ({x ∈ X| f (x) 6= gn (x)}) < .
n
Fie δ > 0. Cum {x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ} ⊆ {x ∈ X| |gn (x) − f (x)| > 0} = {x ∈ X| f (x) 6= gn (x)}, obţinem

59
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

1
µ ({x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ}) ≤ µ ({x ∈ X| f (x) 6= gn (x)}) < , ∀n ∈ N∗ ,
n
µ
de unde rezultă că lim µ ({x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ}) = 0. Cum δ a fost luat arbitrar, gn −→ f .
n→∞

Teorema 10.8 (Teorema lui Fréchet) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât
τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă
a.u.
f ∈ F (X, A), atunci există un şir de funcţii τ -continue hk : X → R, ∀k ∈ N, astfel ı̂ncât hk −→ f .
µ
Demonstraţie. Din Corolarul 10.7, există un şir de funcţii τ -continue gn : X → R, ∀n ∈ N, astfel ı̂ncât gn −→ f .
Din Teorema 9.22(4), şirul (gn ) este fundamental ı̂n măsură şi deci, conform Teoremei lui Riesz (teorema 9.27),
există un subşir (gnk ) ⊆ (gn ) astfel ı̂ncât (gnk ) este convergent aproape uniform. Pentru orice k ∈ N, notăm
a.u.
hk = gnk . Cum şirul (hk ) este convergent aproape uniform, există o funcţie h ∈ F (X, A) astfel ı̂ncât hk −→ h.
µ
Din Teorema 9.23 rezultă hk −→ h.
µ µ
Cum gn −→ f şi (hk ) este subşir al şirului (gn ), din Teorema 9.22(5) obţinem că hk −→ f . Atunci, din Teorema
a.u.
9.22(3) obţinem că h = f µ-a.p.t., iar din Teorema 9.16(2), hk −→ f .

Observaţia 10.9 Din Teorema lui Fréchet deducem că, ı̂n condiţiile date, orice funcţie măsurabilă şi finită
µ-a.p.t. poate fi aproximată aproape uniform cu funcţii continue.
Fie X = [a, b], ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue µ. Cum spaţiul cu măsură ([a, b], M[a,b] , µ) ı̂ndeplineşte condiţiile
teoremei lui Fréchet relativ la topologia τ = (τ0 )[a,b] , rezultă că orice funcţie măsurabilă Lebesgue şi finită µ-a.p.t.
este limita aproape uniformă a unui şir de funcţii continue pe [a, b]. Dar, din teorema lui Weierstrass, orice
funcţie continuă pe [a, b] este limita uniformă a unui şir de polinoame. Prin urmare, orice funcţie măsurabilă
Lebesgue şi finită µ-a.p.t. este limita aproape uniformă a unui şir de polinoame şi deci poate fi aproximată aproape
uniform cu polinoame.

Exerciţiul 10.10 Fie X = [a, b] şi B = (Bτ0 )[a,b] , urma lui Bτ0 pe [a, b]. Să se arate că orice funcţie continuă
f : [a, b] → R este limita ı̂n sensul convergenţei uniforme a unui şir de funcţii B-etajate.

Teorema 10.11 (Teorema lui Luzin) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi τ o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A,
iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată şi fie o funcţie
f : X → R. Atunci f ∈ F (X, A) dacă şi numai dacă ∀ε > 0, ∃F ∈ Fτ cu µ (X\F ) < ε, f (F ) ⊆ R şi f |F este
τF -continuă, unde τF este urma lui τ pe F .
Demonstraţie. ⇒”:
”
Fie un ε > 0. Din Teorema lui Borel deducem că există o funcţie τ -continuă g : X → R astfel ı̂ncât
ε
µ ({x ∈ X| f (x) 6= g(x)}) < .
2
ε
Considerăm mulţimea A = {x ∈ X| f (x) = g(x)}. Deci A ∈ A şi µ(cA) < . Cum măsura µ este τ -regulată,
2
ε
pentru ε, există F ∈ Fτ şi D ∈ τ aşa ı̂ncât F ⊆ A ⊆ D şi µ (D\F ) < .
2
ε ε
Atunci obţinem µ(X\F ) = µ ((A ∪ cA) \F ) ≤ µ (A\F ) + µ (cA\F ) ≤ µ (D\F ) + µ (cA) < + < ε.
2 2
Deoarece F ⊆ A, avem f |F = g|F şi cum g(X) ⊆ R, iar g este τ -continuă, rezultă că f (F ) ⊆ R şi f |F este
τF -continuă.
⇐”:
” 1
Din ipoteză, pentru fiecare n ∈ N∗ , există Fn ∈ Fτ aşa ı̂ncât µ (cFn ) < , f (Fn ) ⊆ R şi f |Fn este τFn -continuă.
[ n
Fie F = Fn . Cum τ ⊆ A, avem Fτ ⊆ A şi deci F ∈ A. Prin urmare cF ∈ A şi cF ⊆ cFn , ∀n ∈ N∗ . Atunci
n∈N∗
1
µ(cF ) ≤ µ(cFn ) < , ∀n ∈ N∗ , de unde rezultă µ(cF ) = 0.
n
Dacă x ∈ F , atunci ∃n ∈ N cu x ∈ Fn şi cum f (Fn ) ⊆ R, rezultă f (x) ∈ R. Deci {x ∈ X| |f (x)| = ∞} ⊆ cF .
Deoarece µ(cF ) = 0 şi µ este o măsură completă, avem {x ∈ X| |f (x)| = ∞} ∈ A şi µ({x ∈ X| |f (x)| = ∞}) = 0,
adică f este finită µ-a.p.t.. Arătăm ı̂n continuare că f este A-măsurabilă. Fie D ∈ τ0 . Atunci

f −1 (D) = f −1 (D) ∩ X = f −1 (D) ∩ (F ∪ cF ) = (f −1 (D) ∩ F ) ∪ (f −1 (D) ∩ cF ). (93)

Fie n ∈ N∗ . Deoarece f |Fn : Fn → R este τFn -continuă, avem că f |−1
Fn (D) ∈ τFn . Dar τFn = {G ∩ Fn | G ∈ τ } ⊆ A
[
−1 −1
−1
şi atunci f (D) ∩ Fn = f |Fn (D) ∈ A. Prin urmare f (D) ∩ F = (f −1 (D) ∩ Fn ) ∈ A.
n∈N∗

60
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Cum f −1 (D) ∩ cF ⊆ cF şi µ(cF ) = 0, obţinem f −1 (D) ∩ cF ∈ A.

Atunci, din (93) urmează că f −1 (D) ∈ A. Cum f −1 ({∞}) ⊆ cF şi µ(cF ) = 0, rezultă de asemenea că
f −1 ({∞}) ∈ A. Analog f −1 ({−∞}) ∈ A. În consecinţă, din Teorema 8.10 obţinem că f este A-măsurabilă.

Observaţia 10.12 Teorema lui Luzin afirmă că ı̂n condiţiile date, o funcţie A-măsurabilă admite o restricţie
continuă pe o mulţime de măsură oricât de apropiată” de măsura mulţimii de definiţie. Deci structura funcţiilor
”
măsurabile este strâns legată de cea a funcţiilor continue.

61
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

11 Integrala Lebesgue
Deşi foarte utilă, integrala Riemann are şi o serie de lipsuri, ı̂ntrucât există funcţii relativ simple care nu pot fi
integrate cu aceasta. Un exemplu este funcţia lui Dirichlet:

1, x ∈ [0, 1] ∩ Q
f : [0, 1] → {0, 1}, f (x) = .
0, x ∈ [0, 1] \ Q
De asemenea, ı̂n general lungimea unei curbe rectificabile nu se poate calcula cu ajutorul integralei Riemann,
aşa cum se ı̂ntâmplă ı̂n cazul curbelor netede. Reamintim că lungimea unei curbe netede γ, cu parametrizarea
x = f (t), y = g(t), t ∈ [a, b], este dată de formula

Zb p
l(γ) = (f ′ (t))2 + (g ′ (t))2 dt.
a

Deficienţele integralei Riemann sunt datorate ı̂n primul rând procedeului riemannian de sumare. În construcţia
sumelor Riemann, valorile funcţiei sunt grupate ı̂n mod forţat ı̂n raport cu o divizare impusă valorilor variabilei
şi deci depind de relaţia de ordine. Este ca şi cum am suma un număr mare de monezi de valori diferite luându-le
la rând. Dacă aceste monezi ar fi ı̂nsă grupate după valoare, sumarea lor ar fi mult mai rapidă ı̂ntrucât s-ar
reduce la numărarea monezilor din fiecare categorie şi la câteva ı̂nmulţiri şi adunări.
Analizând procedeul de integrare al lui Riemann, Lebesgue şi-a dat seama de carenţele acestuia şi a propus ı̂n
1902 un nou procedeu de integrare, mult mai general. În esenţă, procedeul lui Lebesgue se bazează pe gruparea
punctelor mulţimii de definiţie ı̂n submulţimi de puncte ı̂n care funcţia ia valori apropiate. Prin urmare trebuie
să măsurăm cumva aceste mulţimi, adică este necesară o teorie prealabilă a măsurii. Putem afirma că cele două
mari idei ale lui Lebesgue au fost: renunţarea la ordinea punctelor din mulţimea de definiţie a funcţiei şi utilizarea
unei teorii a măsurii ı̂n construcţia sumelor integrale.
Fie o funcţie mărginită f : [a, b] → R şi δ = {x0 , x1 , ..., xn } o divizare a intervalului [a, b]. Sumele Darboux,
superioară şi inferioară, se definesc prin:

X
n
S(f, δ) = sup f (x) · (xk − xk−1 )
k=1 x∈[xk−1 ,xk ]

X
n
S(f, δ) = inf f (x) · (xk − xk−1 ) .
x∈[xk−1 ,xk ]
k=1

Spre exemplu, pentru funcţia f : [0, 10] → R, f (x) = sin(x) + arctg(x) şi divizarea δ = {x0 = 0, x1 = 2, x2 =
4, x3 = 6, x4 = 8, x5 = 10}, sumele Darboux asociate pot fi reprezentate astfel

unde S(f, δ) este suma ariilor dreptunghiurilor colorate ı̂n gri ı̂nchis, iar S(f, δ) este suma ariilor tuturor drept-
unghiurilor (gri ı̂nchis şi gri deschis).
Funcţia f : [a, b] → R este integrabilă Riemann pe [a, b] dacă diferenţa dintre cele două sume poate fi făcută
oricât de mică pentru divizări δ suficient de fine.
Lebesgue a avut ideea de a inversa lucrurile, considerând o divizare ∆ = {y0 , y1 , ..., yn } a mulţimii valorilor
funcţiei f , deci pe axa Oy. În locul sumelor Riemann, el a considerat o sumă de forma

X
n
σ (f, ∆) = yk · µ({x ∈ [a, b]| yk−1 ≤ f (x) < yk }),
| {z }
k=1
not. Ek

62
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

unde µ (Ek ) este măsura Lebesgue a mulţimii Ek .

1 3 5
Pentru funcţia f (x) = sin(x) + arctg(x) şi divizarea ∆ = {y0 = 0, y1 = , y2 = 1, y3 = , y4 = 2, y5 = } avem
2 2 2

Suma Lebesgue σ (f, ∆) poate fi interpretată de asemenea ca o arie deoarece y1 · µ(E1 ) este suma ariilor drept-
unghiurilor galbene, y2 · µ(E2 ) este suma ariilor dreptunghiurilor verzi, ş.a.m.d.
Funcţia f : [a, b] → R este integrabilă Lebesgue pe [a, b] dacă sumele σ (f, ∆) au limită când k∆k → 0.

Integrala Lebesgue a funcţiilor măsurabile şi nenegative

În cele ce urmează vom face următoarea convenţie de calcul: 0 · ∞ = ∞ · 0 = 0.

Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată. Atunci există a1 , a2 , ..., an ∈
[0, ∞] astfel ı̂ncât f (X) = {a1 , a2 , ..., an } şi f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Notând Ai = f −1 ({ai }) , ∀i ∈ 1, n, familia
Xn
{Ai | i ∈ 1, n} este o partiţie A-măsurabilă a lui X şi f = ai χAi .
i=1

Definiţia 11.1 1. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea X numărul

X
n Z
not.
ai µ(Ai ) = f dµ.
i=1 X

Z
2. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe X dacă f dµ < ∞.
X
3. Fie Y ∈ A. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea Y numărul
Z Z
not.
f · χY dµ = f dµ.
X Y
Z
4. Fie Y ∈ A. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe Y dacă f dµ < ∞.
Y

X
n X
n X
n
Observaţia 11.2 1. Fie Y ∈ A. Cum f = ai χAi , avem f χY = ai χAi χY = ai χAi ∩Y + 0χcY şi deci
i=1 i=1 i=1
Z Z Xn X
n
f dµ = f χY dµ = ai µ(Ai ∩ Y ) + 0µ(cY ) = ai µ(Ai ∩ Y ).
Y X i=1 i=1

2. Ţinând seama de convenţia 0 · ∞ = ∞ · 0 = 0, făcută mai sus, avem

Z Z Z
f dµ = f χ∅ dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0.
∅ X X

Teorema
Z 11.3 Fie f, g : X → [0, ∞] două funcţii A-etajate. Au loc următoarele:
1. f dµ = 0 ⇔ f = 0 µ-a.p.t.
X

63
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Z
2. Dacă A ∈ A şi µ(A) = 0, atunci f dµ = 0.
Z Z Z A

3. (f + g) dµ = f dµ + gdµ.
ZX Z X X

4. (cf ) dµ = c f dµ, ∀c ∈ [0, ∞].

X X
Z ∞ Z
X
5. Dacă (Ek )k∈N ⊆ A cu Ek ∩ El = ∅ pentru k 6= l, atunci S
f dµ = f dµ.
Ek k=0 Ek
Z Z k

6. Dacă f ≤ g, atunci f dµ ≤ gdµ.

X X

X
n
Demonstraţie. Deoarece f ∈ E(X, A), avem f = ai χAi , unde a1 , a2 , ..., an ∈ [0, ∞] şi Ai ∈ A, ∀i ∈ 1, n aşa
i=1
[
n
ı̂ncât Ai ∩ Ai′ = ∅, pentru i 6= i′ , iar Ai = X.
i=1
X
m
Deoarece g ∈ E(X, A), avem g = bj χBj , unde b1 , b2 , ..., bm ∈ [0, ∞] şi Bj ∈ A, ∀j ∈ 1, m aşa ı̂ncât Bj ∩ Bj ′ =
j=1
[
m
∅, pentru j 6= j ′ , iar Bj = X.
j=1
[
1. Fie I = {i ∈ 1, n| ai 6= 0} şi fie A = {x ∈ X| f (x) 6= 0} = Ai .
i∈I
Z X
n
Dacă f dµ = 0, atunci ai µ(Ai ) = 0, de unde obţinem ai µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ 1, n. Prin urmare µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ I.
X i=1
Atunci µ(A) = 0 şi deci f = 0 µ-a.p.t.
Reciproc, dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci µ(A) = 0, de unde deducem că µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ I. Atunci
Z X
n X X X X
f dµ = ai µ(Ai ) = ai µ(Ai ) + ai µ(Ai ) = ai · 0 + 0 · µ(Ai ) = 0.
X i=1 i∈I i̸∈I i∈I i̸∈I

2. Deoarece µ(A) = 0, rezultă µ(Ai ∩ A) = 0, ∀i ∈ 1, n şi atunci

Z X
n
f dµ = ai µ (Ai ∩ A) = 0.
A i=1

[
m [
m
3. Pentru orice i ∈ 1, n, avem Ai = Ai ∩ X = Ai ∩ Bj = (Ai ∩ Bj ) şi cum (Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai ∩ Bj ′ ) = ∅,
j=1 j=1
X
m X
n
pentru j 6= j ′ , obţinem χAi = χAi ∩Bj . Analog, pentru orice j ∈ 1, m, avem χBj = χAi ∩Bj .
j=1 i=1
Atunci obţinem
X
n X
m X
n X
m X
m X
n X
n X
m
f +g = ai χAi + bj χBj = ai χAi ∩Bj + bj χAi ∩Bj = (ai + bj ) χAi ∩Bj ,
i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1 i=1 j=1

Cum familia {Ai ∩ Bj | i ∈ 1, n, j ∈ 1, m} ⊆ A formează o partiţie a lui X, rezultă că f + g este A-etajată şi cum
este nenegativă, avem
  !
Z Xn Xm X
n X
m Xm Xn
(f + g) dµ = (ai + bj ) µ (Ai ∩ Bj ) = ai  
µ (Ai ∩ Bj ) + bj µ (Ai ∩ Bj ) =
X i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1
  !
X
n [
m X
m [
n X
n X
m Z Z
ai · µ Ai ∩ Bj  + bj · µ B j ∩ Ai = ai µ (Ai ) + bj µ (Bj ) = f dµ + gdµ.
i=1 j=1 j=1 i=1 i=1 j=1 X X

4. Dacă c = 0, ţinând seama de convenţia de calcul, obţinem cf = 0. Atunci

Z Z Z
(cf )dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0 = c f dµ.
X X X

64
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

X
n
Dacă c ∈ (0, ∞), atunci avem cf = cai χAi , şi deci
i=1
Z X
n X
n Z
(cf ) dµ = cai µ(Ai ) = c ai µ(Ai ) = c f dµ.
X i=1 i=1 X
[
Presupunem acum că c = ∞. Fie I = {i ∈ 1, n| ai 6= 0} şi fie A = {x ∈ X| f (x) 6= 0} = Ai .
i∈I
Dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci cf = 0 µ-a.p.t. şi atunci, din (1) obţinem
Z Z
(cf )dµ = 0 = ∞ · 0 = c f dµ.
X X
X
Dacă f nu este nulă µ-a.p.t., µ(A) > 0 şi cum µ(A) = µ(Ai ), există i0 ∈ I aşa ı̂ncât µ(Ai0 ) > 0. Atunci avem
Z X
i∈I
X
(cf )dµ = ∞ · ai0 · µ(Ai0 ) + ∞ · ai · µ(Ai ) = ∞ + ∞ · ai · µ(Ai ) = ∞.
X i̸=i0 i̸=i0
Z Z
De asemenea, deoarece f nu este nulă µ-a.p.t., din (1) obţinem că f dµ > 0 şi atunci ∞ · f dµ = ∞. Prin
X X
urmare, şi ı̂n acest caz avem
Z Z
(cf )dµ = c f dµ.
X X
[
5. Fie (Ek ) ⊆ A cu Ek ∩ El = ∅, pentru k 6= l, şi fie E = Ek . Atunci avem
k∈N
Z ! ! ∞
X
n X
n [ X
n [ X
n X
f dµ = ai µ (Ai ∩ E) = a i µ Ai ∩ Ek = ai µ (Ai ∩ Ek ) = ai µ (Ai ∩ Ek ) =
E i=1 i=1 k∈N i=1 k∈N i=1 k=0
∞ X
X n ∞ Z
X
= ai µ (Ai ∩ Ek ) = f dµ.
k=0 i=1 k=0 Ek

6. Cum am văzut ı̂n demonstraţia de la (3),

X
n X
m X
n X
m
f= ai χAi ∩Bj şi g = bj χAi ∩Bj ,
i=1 j=1 i=1 j=1

unde familia {Ai ∩ Bj | i ∈ 1, n, j ∈ 1, m} ⊆ A formează o partiţie a lui X.

Fie i ∈ 1, n şi j ∈ 1, m. Dacă Ai ∩ Bj = ∅, atunci µ(Ai ∩ Bj ) = 0 şi deci ai µ(Ai ∩ Bj ) = bj µ(Ai ∩ Bj ).
Dacă Ai ∩ Bj 6= ∅, atunci ∃x ∈ Ai ∩ Bj şi cum f ≤ g, avem ai = f (x) ≤ g(x) = bj . Prin urmare ai µ(Ai ∩ Bj ) ≤
bj µ(Ai ∩ Bj ). Atunci avem:

Z X
n X
n X
m X
n X
m X
m X
n X
m Z
f dµ = ai µ (Ai ) = ai µ (Ai ∩ Bj ) ≤ bj µ (Ai ∩ Bj ) = bj µ (Ai ∩ Bj ) = bj µ (Bj ) = gdµ.
X i=1 i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1 j=1 X

Observaţia 11.4 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată şi fie funcţia de mulţime

Z
ν : A → [0, ∞], ν(A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A
Din teorema anterioară, punctul (5), obţinem că ν este numărabil aditivă. Cum ν(∅) = 0 < ∞, rezultă că ν este
o măsură pe A.

Exemplul 11.5 Să considerăm spre exemplu funcţia lui Dirichlet:


1, x ∈ [0, 1] ∩ Q
f : [0, 1] → {0, 1}, f (x) = ,
0, x ∈ [0, 1] \ Q
unde intervalul [0, 1] este ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue µ.
Cum mulţimea [0, 1] ∩ Q este Z numărabilă, aceasta este τ0 -boreliană şi neglijabilă Lebesgue şi atunci funcţia f
este M[0,1] -etajată. Deoarece f dµ = 1 · µ([0, 1] ∩ Q) + 0 · µ([0, 1] \ Q) = 0 < ∞, funcţia f este integrabilă
[0,1]
Lebesgue. Se poate arăta uşor că f nu este integrabilă Riemann.

65
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Definiţia 11.6 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă.

1. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea X numărul
Z  Z
not.
sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f = f dµ.
X X
Z
2. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe X dacă f dµ < ∞.
X
3. Fie Y ∈ A. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea Y numărul
Z Z
not.
f · χY dµ = f dµ.
X Y
Z
4. Fie Y ∈ A. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe Y dacă f dµ < ∞.
Y
Z
Propoziţia 11.7 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată. Dacă I = f dµ ı̂n sensul definiţiei 11.1, iar
Z X

J= f dµ ı̂n sensul definiţiei 11.6, atunci I = J.

X

Demonstraţie. Deoarece f ∈ E(X, A) şi 0 ≤ f ≤ f , rezultă că I ≤ J. Z Z

Fie acum s ∈ E(X, A) astfel ı̂ncât 0 ≤ s ≤ f . Atunci, din Teorema 11.3(6), obţinem că sdµ ≤ f dµ = I.
Z  X X

Prin urmare sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f ≤ I, adică J ≤ I. Deci I = J.

X

Propoziţia 11.8 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă şi fie Y ∈ A. Atunci

Z Z 
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f .
Y Y

Demonstraţie. Fie s ∈ E(X,ZA) astfel ı̂ncâtZ 0 ≤ s ≤ f . AtunciZ 0 ≤ s · χZY ≤ f · χY şi cum s · χY ∈ E(X, A),
din definiţia 11.6, obţinem că s · χY dµ ≤ f · χY dµ, adică sdµ ≤ f dµ. Deci
X
Z X Y
 ZY
sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f ≤ f dµ. (94)
Y Y

Pe de altă parte avem

Z Z Z 
f dµ = f · χY dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY .
Y X X
Z Z Z
Dar 0 ≤ s ≤ f · χY ⇒ s = s · χY şi deci sdµ = s · χY dµ = sdµ. Cum f · χY ≤ f , rezultă
Z  Z X X Y 
sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY ⊆ sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f şi atunci
X Y

Z Z  Z 
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY ≤ sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f . (95)
Y X Y

Din (94) şi (95) obţinem concluzia.

66