STRUCTURA MATERIEI

Materia în univers se găseşte sub două forme de existenţă:

 substanţă - care are o structură discontinuă, discretă, formată din microparticule din a căror
asociere rezultă corpurile, şi se prezintă sub diferite stări de agregare: gazoasă, lichidă, solidă
şi plasmă;
 câmp - cu o structură continuă prin intermediul căreia particulele de substanţă interac-
ţionează între ele. După natura lui câmpul poate fi: gravitaţional, electric, magnetic, nuclear,
biologic etc.
Materia vie este forma superioară de organizare a materiei, fiind constituită din substanţă
cu structură specifică, şi câmp biologic. Se caracterizează printr-o mare heterogenitate şi
complexitate, precum şi prin capacitatea de a-şi menţine structura, de a se reînnoi şi adapta în
funcţie de condiţiile mediului înconjurător.

2.1. Structura moleculară

Prin asocierea atomilor se formează grupări stabile numite molecule, care păstreazâ
proprietăţile şi compoziţia procentuală a substanţei. Dimensiunea moleculelor este de ordinul 10 -
10
m în cazul moleculelor mici, care sunt constituite dintr-un număr restrâns de atomi, şi 10 -7 - 10-6
m în cazul macromoleculelor care pot cuprinde peste 10 4 atomi. Organismele vii conţin
molecule mari (de exemplu, macromolecula de ADN are 108 – 109 atomi).
Structura şi stabilitatea moleculelor sunt determinate de interacţiunile fizice ce se
manifestă între particulele constituiente ale atomilor, precum şi între atomii moleculei. Efectul
imediat al interacţiunilor dintre atomi sau grupuri de atomi este formarea legăturilor chimice şi
dispunerea spaţială a acestora.
In general, forţele interatomice (intramoleculare) sunt de natură electrică, deoarece atomii
sunt formaţi din nuclee pozitive şi electroni negativi, ceea ce determină apariţia interacţiunilor
repulsive, respectiv atractive. Expresia acestor forţe electrostatice este dată de legea lui
Coulomb:
1 q 1 q2
F=
4 πε r 2 (2.1)
unde q1, q2 sunt sarcinile electrice, r distanţa dintre particule, iar  este permitivitatea mediului.

2.1.1. Stabilitatea moleculelor

Se consideră un ansamblu de doi atomi aflaţi la distanţa r unul de altul, când forţele dintre
aceştia pot fi predominant de atracţie sau de repulsie, sau în ansamblul lor să se compenseze
reciproc. In figura 2.1. este reprezentată variaţia cu distanţa a energiei potenţiale datorată forţelor
intramoleculare.
Energia potenţială datorată forţelor de atracţie este negativă, iar cea datorată forţelor de
respingere este pozitivă. Energia potenţială totală este rezultanta celor două energii (linia
punctată).
Când distanţa dintre cei doi atomi este mare, practic forţele interatomice sunt nule, iar
energia ansamblului este dată de suma energiei fiecărui atom. Cu scăderea distanţei încep să se
manifeste forţele de atracţie şi de respingere, şi cum variaţia acestora este diferită, la o anumită
distanţă, r0, cele două devin egale în modul. Această configuraţie corespunde energiei potenţiale
minime a ansamblului de atomi, respectiv stării stabile în care cei doi atomi formează o
moleculă.

Fig.2.1. Energia potenţială datorată forţelor intramoleculare.

Când distanţa dintre cei doi atomi este mare, practic forţele interatomice sunt nule, iar
energia ansamblului este dată de suma energiei fiecărui atom. Cu scăderea distanţei încep să se
manifeste forţele de atracţie şi de respingere, şi cum variaţia acestora este diferită, la o anumită
distanţă, r0, cele două devin egale în modul. Această configuraţie corespunde energiei potenţiale
minime a ansamblului de atomi, respectiv stării stabile în care cei doi atomi formează o
moleculă.
Dacă molecula primeşte o energie mai mare decât energia potenţială minimă W min, egală
cu energia gropii de potenţial, ea se desface în atomii constituenţi care se deplasează separat cu
viteze determinate de surplusul de energie. Energia minimă necesară desfacerii moleculei se
numeşte energie de legătură Wleg, deci:

Wleg = - Wmin (2.2)

In concluzie, stabilitatea moleculei se datorează forţelor interatomice (intramoleculare) şi

corespunde energiei potenţiale minime.

2.1.2. Dipoli electrici

O proprietate importantă a moleculelor este distribuţia spaţială a sarcinilor electrice, care
explică unele interacţiuni moleculare şi comportarea moleculelor în câmpurile de forţe externe.
Moleculele, care din punct de vedere electric sunt neutre, pot avea o structură spaţială
simetrică sau una asimetrică, în care centrul de greutate al sarcinilor pozitive (nucleele) nu
coincide cu centrul de greutate al sarcinilor negative (electronii), ele fiind despărţite spaţial
(Fig.2.2.). O astfel de moleculă se comportă la interacţiunea cu un câmp exterior ca un dipol
electric permanent, fiind caracterizat de un moment dipolar permanent ():
 = q d (2.3)
unde q este sarcina iar d distanţa dintre centrele de greutate ale sarcinilor electrice. Exemple de
molecule ce se comportă ca un dipol permanent sunt apa, amoniacul gazos, cetonele, esterii,
aminele primare, urea etc.

Fig.2.2. Dipoli electrici: (a) permanent, (b) indus, (c) instantaneu.

 Unele molecule cu o structură simetrică pot deveni dipoli în prezenţa unui câmp electric
exterior, care separă centrele sarcinilor, inducând un moment dipolar:
=E (2.4)
unde  reprezintă polarizabilitatea moleculei – capacitatea de formare a norului electronic, iar E
este intensitatea câmpului electric extern. Acest tip de moleculă este un dipol indus.
Exită unele molecule unde repartiţia asimetrică a sarcinilor electrice rezultă datorită
mişcării norului electronic, obţinându-se un dipol instantaneu, a cărui orientare variază în timp,
având un moment dipolar doar într-un interval de timp foarte scurt.
Majoritatea moleculelor de natură biologică sunt molecule de tip dipol.

2.2. Legături intramoleculare şi intermoleculare

Studiile privind structura materiei au condus la concluzia că, în condiţii normale, sub
formă de atomi liberi stabili există numai gazele rare şi metalele în stare de vapori. Atomii
celorlalte elemente se combină între ei, dar mai ales cu atomii altor elemente. Prin asocierea
atomilor se degajă energie, obţinându-se molecule sau grupări moleculare de energie mai
mică,dar mai stabile decât dacă ar rămâne în stare liberă.
Modul cum se formează o moleculă din atomi individuali se reflectă în legătura chimică
intramoleculară. Există trei tipuri de legături: ionică, covalentă, metalică.
Moleculele, la rândul lor, pot să interacţioneze între ele, formând legături intermoleculare
şi rezultând macromolecule. Aceste legături sunt: legătura van der Waals şi legătura (puntea) de
hidrogen.
Din punct de vedere energetic, legăturile intramoleculare sunt mai puternice, astfel
legătura ionică şi cea covalentă au energia de legătură de ordinul 10 – 10 2 kcal/mol. In schimb,
legăturile intermoleculare sunt mai slabe, dar au rol esenţial în menţinerea structurii materiei vii
şi a dinamicii ei.
Deci, la baza oricărei legături stau interacţiunile fizice, exprimate prin diferite tipuri de
forţe, lucru valabil şi pentru legăturile ce formează moleculele biologice.

2.2.1. Legătura van der Waals

 Majoritatea substanţelor organice şi unele combinaţii anorganice ale nemetalelor
formează asociaţii moleculare datorită existenţei unor interacţiuni fizice slabe între molecule sau
grupări moleculare, care determină deformarea orbitalilor atomici sau moleculari. Forţele van der
Waals apar datorită acestor deformări şi se manifestă fie între molecule, fie între părţi ale unor
molecule mari. In general, sunt forţe de natură electrică mai slabe, intensitatea energetică este
mai mică decât în cazul legăturilor ionice şi covalente, fiind de ordinul 1-2 kcal/mol.Forţe van
der Waals sunt proporţionale cu 1/ r4.

2.2.2. Legătura de hidrogen

Legătura de hidrogen sau puntea de hidrogen este de natură electrostatică, fiind o formă
specială a interacţiunii dipol-dipol, dar mai puternică decât legătura van der Waals, având o
energie de legătură cuprinsă între 4-7 kcal/mol.
Acest tip de legătură se formează între atomul H legat covalent de un atom puternic
electronegativ ca O sau N şi un al doilea atom tot cu electronegativitate ridicată. Este specifică
apei, căreia nu îi conferă o structură rigidă, ci mai degrabă o structură în echilibru dinamic în
care aceste punţi de hidrogen se rup şi se formează permanent. Astfel se pot explica agregatele
moleculare şi proprietăţile speciale ale apei.
Punţile de hidrogen au un rol important în stabilirea structurilor spaţiale ale
biopolimerilor şi în formarea dublei elice între două lanţuri complementare de ADN.

2.2.3. Interacţiunea hidrofobă

După interacţiunea cu molecula de apă, unele substanţe imersate se încadrează în două
tipuri sau grupări moleculare:
 hidrofile - care interacţionează cu apa. La dizolvarea lor se degajă o cantitate mare de energie
(G  0). Din categoria acestor substanţe fac parte electroliţii şi diferite grupări polare ale
unor molecule, chiar dacă gruparea este legată de un rest molecular cu caracter apolar.
 hidrofobe - care nu interacţionează cu apa. Energia eliberată la dizolvare nu este suficientă
pentru desfacerea structurii supramoleculare a apei. Astfel de substanţe sunt: hidrocarburile
saturate, catenele hidrocarburice din acizii graşi etc.
Caracterul hidrofob al unor substanţe este evaluat prin variaţia energiei libere Gibbs, în
cazul dizolvării lor într-un solvent apolar, respectiv polar, care este pozitivă (G  0). Dacă
moleculele au o parte hidrofobă şi una hidrofilă, când sunt introduse în apă, îşi orientează părţile
hidrofile spre apă iar cele hidrofobe se grupează.
In concluzie, interacţiunea hidrofobă reprezintă tendinţa moleculelor sau a agregatelor
moleculare apolare de a se grupa atunci când sunt imersate în apă. Acest fapt se constată des în
cazul macromoleculelor biologice. Astfel, interacţiunea hidrofobă contribuie la formarea
structurii spaţiale a proteinelor, la stabilirea dublei elice a ADN-ului şi chiar la structura
supramoleculară a materiei vii.
Referitor la structura organismelor vii se pot face următoarele observaţii:
 materia organică din biosisteme este alcătuită, în principal, dintr-o varietate foarte mare de
biopolimeri, care au la baza structurală un număr destul de restrâns de monomeri.
 componenţii macromoleculari au proprietăţi şi funcţii specifice, determinate de compoziţia
lor chimică, dar şi de structura lor spaţială.
 interacţiunile moleculare din organismele vii au un grad ridicat de specificitate, determinat de
configuraţia spaţială.
 componenţii macromoleculari alcătuiesc complexe supramoleculare din care se asamblează
organitele celulare, celulele, organele, ţesuturile etc până la întregul organism.
 toate procesele şi interacţiunile ce au loc la diferite nivele de organizare ale sistemelor vii se
supun legilor fizicii şi chimiei.