Ion Creanga, unul dintre scriitorii care s-au impus in literatura romana prin originalitateastilului, a

lasat posteritatii o opera variata, aducand in literatura culta, farmecul sispontaneitatea literaturii
populare.

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau într-o definiţie standard:
basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri
supranaturale şi învinge întotdeauna.
În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse,
evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular. Din acesta
structură, cele mai importante momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria
de iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul lumii,
semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma
cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.
Structura narativa este specifica basmului, construit din episoade care seinlantuie.Textul poneste de
la modelul basmului popular, dar are o constructie epicaarticulata ca un bildungsroman, continand
intamplari care modeleaza un erou.

Considerat o sinteză a basmului românesc, Povestea lui Harap-Alb are un loc deosebit în specia
basmului cult, pentru că – după cum spune Nicolae Manolescu –, deşi autorul nu iese din schema
narativă a basmului popular, nici nu inventează nimic esenţial, el are o capacitate extraordinară „de
a-şi lua în serios eroii, de a le trăi aventurile, de a pune cu voluptate, în fiecare din propriile aspiraţii
nerostite, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă”, retrăind cu ingenuitate întâmplările
povestite. Creangă umanizează fantasticul, conferă caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie
personajele negative într-un registru comic şi „spune” o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului,
numit „Crăişor”, e menit să ocupe tronul împăratului Verde, care n-avea urmaşi la descendenţă
masculină, să asigure, după moartea lui, conducerea împărăţiei. Motivul călătoriei şi metafora
drumului vor căpăta importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns legate de un
destin aflat sub o stea norocoasă.
În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă,
operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă, marcată de
formule narative iniţiale şi finale.
În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...” al cărui rol este de a-l introduce pe
cititor într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o lipsă care va fi
remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai
destoinic dintre feciori. Dupa eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta
Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece
proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o
interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân.
Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi
apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde
nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine
Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb
trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de
regina albinelor şi de cea a furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre
scumpe a cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci fata
împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final împarat.
Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.
 Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în atemporalitate, într-
un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în
care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul
său. Se desluşeşte astfel o primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un
prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea
3 feciori, Împaratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul va
remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi
spirituală, ci apare ca un personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la
care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin
pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în
basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul
procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împarat.
Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea
omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de
bunădispoziţie şi de optimism.
Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi
povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală: „Şi a
ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritm rapid ,(rezultat din eliminarea
explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor); individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin
amănunte care particularizează;dramatizarea acţiunii prin dialog.

Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine
determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor
posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine
în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri
fabuloase a realităţii”.