CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI

SOCIALE

Trimestrul al III-lea 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

 Cuprins

§. Dreptul muncii şi asigurări sociale.........................................................................

sociale.........................................................................3
3

1. Decizie de concediere disciplinară. Conţinutul convocării salariatului la cercetarea

disciplinară prealabilă...............................................................................................................................3

2. Clauze specifice în contractul individual de muncă. Clauza de fidelitate. Clauza de

neconcurenţă. Clauza de rambursare a cheltuielilor determinate de formarea profesională a

salariatului……………………………………………………………………………………...........5

3. Decizie de revizuire a pensie. Datele luate în considerare la efectuarea operaţiunii de

revizuire a pensiei...................................................................................................................................16

4. Decizie de sancţionare disciplinară. Legalitatea emiterii unei decizii de sancţionare

disciplinară pentru o abatere disciplinară săvârşită în aceeaşi zi cu o alta sancţionată printr-o decizie

anterioară………....................................................................................................................................20

5. Nulitatea contractului individual de muncă încheiat de o persoană ce nu are claitatea de

reprezentant legal al angajatorului. Confirmarea tacită a contractului individual de muncă anulabil. . .22

6. Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune cu privire la plata drepturilor salariale

restante. Aplicarea legii în timp..............................................................................................................25

Pagina 2 din 26
 §. Dreptul muncii şi asigurări sociale

1. Decizie de concediere disciplinară. Conţinutul convocării salariatului

la cercetarea disciplinară prealabilă

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 251 alin. (1), alin. (2)

Prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea

cercetării disciplinare prealabile garantează posibilitatea exercitării dreptului său la
apărare. Convocarea salariatului de către persoana împuternicită de către angajator
să realizeze aceasta operaţiune se face printr-un înscris, care trebuie să precizeze
obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Menţiunea că în termen de 24 de ore de la primirea convocării, comunicată cu
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, salariatul trebuie să se prezinte la
sediul societăţii pentru clarificarea situaţiei, dat fiind că a fost pontat nemotivat mai
multe zile, nu corespunde exigenţelor art. 251 alin. (2) din Codul muncii, dat fiind că
salariatul nu a putut cunoaşte: termenul limită până la care se poate prezenta,
respectiv ziua şi ora la care este aşteptat; biroul sau persoana la care trebuie să se
prezinte, precum şi că s-a început o cercetare disciplinară împotriva sa.
Pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 251 alin. (2) din Codul muncii, în convocare
trebuie precizate în mod concret obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 2109 din 11 septembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 765/PI din 28 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul
Timiş în dosarul nr. 10541/30/2012, a fost admisă acţiunea formulată de către
reclamantul S.A. împotriva pârâtei SC „S.C.M.” SRL P.
A fost anulată decizia de concediere nr. 1129/05.10.2012, emisă de pârâtă, şi
s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării
reclamantului pe postul şi funcţia deţinută anterior emiterii deciziei de concediere,
respectiv de lăcătuş mecanic.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat reclamantul, începând cu data de 08.10.2012 şi până la reîncadrarea
efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că
reclamantul a fost salariatul pârâtei, în funcţia de lăcătuş mecanic, până la data de
08.10.2012, când, prin decizia nr. 1129/05.10.2012, i s-a desfăcut contractul
individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) din Codul muncii.
Înscrisul nr. 1108/02.10.2012, emanat de la angajator şi intitulat „convocare”,
nu întruneşte cerinţele imperative ale art. 252 alin. (2) din Codul muncii, întrucât
cuprinde doar următoarea menţiune: „prin prezenta vă comunicăm că în termen de
24 ore de la primirea prezentei să vă prezentaţi la sediul societăţii pentru a vă
clarifica situaţia în care vă aflaţi deoarece din data de 28.09.2012 până în prezent
sunteţi pontat nemotivat”.
Potrivit confirmării de primire, reclamantului i s-a comunicat această
convocare la data de 05.10.2012, având un termen de 24 ore în vederea prezentării

Pagina 3 din 26
la sediul angajatorului pentru cercetarea prealabilă, respectiv până la data de
06.10.2012.
Cu toate acestea, la data 05.10.2012, pârâta a procedat la întocmirea
raportului de cercetare nr. 1128/05.10.2012, în cuprinsul căruia a menţionat că
reclamantul nu s-a prezentat la sediul său, precum şi la emiterea deciziei de
concediere pe seama reclamantului.
Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de procedura cercetării prealabile
obligatorii, prevăzută de art. 251 din Codul muncii, şi de garanţiile legale oferite de
aceasta.
Astfel, instanţa de fond a constatat că pârâta, la emiterea deciziei de
concediere nr. 1129/05.10.20123, a încălcat dispoziţiile imperative arătate mai sus,
astfel încât, în temeiul art. 78 din Codul muncii, a constatat nulitatea absolută a
acestei decizii.
În baza art. 80 din Codul muncii, a reţinut că petitele vizând reintegrarea în
funcţia avută şi plata despăgubirilor sunt întemeiate, motiv pentru care le-a admis.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat recurs pârâta,
solicitând admiterea recursului şi casarea în întregime a hotărârii atacate, în sensul
respingerii acţiunii.
În motivarea recursului a arătat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut eronat
data când reclamantul a primit convocarea. Aşa cum rezultă din confirmarea de
primire, aceasta a fost primită în data de 04.10.2012, iar data de 05.10.2012, reţinută
de tribunal, este data la care confirmarea de primire a ajuns la oficiul poştal de la
localitatea T., după ce a fost semnată de primire, în 04.10.2012, de soţia
reclamantului, urmând a fi returnată societăţii pârâte.
Prin urmare, prima instanţă a decis greşit admiterea acţiunii, reţinând primirea
convocării în data de 05.10.2012 şi desfacerea contractului de muncă la aceeaşi
dată, în condiţiile în care reclamantul a intrat în posesia convocării în data de
04.10.2012, iar societatea a desfăcut contractul de muncă în data de 05.10.2012,
după cele 24 de ore, în care a fost aşteptat de reprezentanţii societăţii pentru a da
lămuriri referitoare la faptul că lipseşte de la locul de muncă nemotivat şi fără să
anunţe un motiv medical.
Cu privire la fondul cauzei, se invocă dispoziţiile art. 73 lit. d) din Contractul
colectiv de muncă pe anii 2011-2013, care prevăd, în mod expres, că lipsa de la locul
de muncă, nemotivat, duce la desfacerea contractului de muncă, susţinându-se că
reclamantul a luat la cunoştinţă Contractul colectiv de muncă pe anii 2011 -2013, cât
şi regulamentul intern, regulament în care se prevede că printre obligaţiile angajaţilor
este şi aceea de a respecta contractul colectiv de muncă.
În convocare se prevede expres „... să vă prezentaţi la sediul societăţii ...”, iar
reclamantul cunoştea sediul societăţii, având în vedere că, din anul 2004, este
angajatul societăţii, iar sediul nu a fost schimbat.
Reclamantul avea cunoştinţă în ce dată trebuia să se prezinte, deoarece în
convocare se menţionează ca „... în 24 ore de la primirea prezentei...”, iar
convocarea a primit-o în data de 04.10.2012, astfel încât în data de 05.10.2012 ar fi
trebuit să vină la sediul societăţii şi să clarifice situaţia absenţelor, însă reclamantul
nu s-a prezentat la convocare.
Nu se poate susţine că, convocarea nr. 1108/02.10.2012 nu respectă art. 251
alin. (2) din Codul muncii, deoarece reclamantul, prin acţiune, arată că a fost la sediul
societăţii, dar că nu i s-au acceptat apărările şi nu s-a consemnat că a fost prezent.
Acest fapt nu este real, dat fiind că reclamantul nu s-a prezentat la convocarea
societăţii, deşi avea cunoştinţă de data şi locul unde era aşteptat.

Pagina 4 din 26
 Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în
cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este
neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin recursul declarat de către pârâtă, Curtea a fost chemată să analizeze în
ce măsură au fost îndeplinite cerinţele art. 63 şi art. 251 din Codul muncii privitoare la
efectuarea cercetării disciplinare.
În acord cu recurenta-pârâtă, Curtea a constatat că nelegal a reţinut prima
instanţă că reclamantului i-a fost comunicată convocarea la data de 5.10.2012, dată
la care pârâta a procedat la întocmirea raportului de cercetare nr. 1128/5.10.2013.
Astfel, potrivit confirmării de primire, convocarea a fost recepţionată de către soţia
reclamantului în data de 04.10.2012.
Totuşi, angajatorul a încălcat flagrant prevederile legale referitoare la
convocarea salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, care confereau
acestuia dreptul la apărare, în condiţiile în care convocarea, în scris, a salariatului de
către persoana împuternicită de angajator să realizeze aceasta operaţiune, nu
precizează obiectul, data, ora şi locul întrevederii şi nu există un act comunicat
anterior concedierii prin care să se comunice salariatului că este supus unei
proceduri de cercetare disciplinară.
Convocarea nr. 1108/02.10.2012 cuprinde menţiunea ca, în 24 de ore de la
primirea acesteia, reclamantul să se prezinte la sediul societăţii pentru clarificarea
situaţiei, fiind pontat nemotivat. În raport de aceste menţiuni, salariatul nu a putut
cunoaşte termenul limită până la care se poate prezenta, iar alegaţia angajatorului că
au fost respectate drepturile reclamantului este una formală, în contextul în care nu
putea calcula termenul de 24 de ore, astfel încât să poată susţine că raportul de
cercetare nr. 1128/5.10.2013 a fost emis după expirarea acestui termen, dat fiind că
nu cunoştea ora la care reclamantul a primit convocarea. Curtea a constatat că nici
celelalte menţiuni obligatorii nu sunt cuprinse în convocarea nr. 1108/02.10.2012.
Realizarea cercetării este o condiţie imperativă a legii, întrucât ea reprezintă
singura concretizare a garanţiei de respectare a dreptului la apărare pe toată durata
desfăşurării acţiunii disciplinare de către cei investiţi cu dreptul de a aplica
sancţiunea.
Potrivit art. 63 din Codul muncii, „concedierea pentru săvârşirea unei abateri
grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, poate fi
dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare
prealabile".
În baza art. 267 alin. (1) din Codul muncii, se sancţionează cu nulitatea
absolută măsurile dispuse în lipsa efectuării cercetării prealabile.
Faţă de aceste considerente, Curtea a respins recursul formulat de către
pârâtă.

2. Clauze specifice în contractul individual de muncă. Clauza de

fidelitate. Clauza de neconcurenţă. Clauza de rambursare a
cheltuielilor determinate de formarea profesională a salariatului

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 20-art.24, art. 39 alin. 2 lit.
d), art. 198

Prin acordul lor, părţile pot cuprinde, în contractual individual de muncă, şi alte
clauze specifice, în afara celor enumerate exemplificativ de art. 20 alin. (2) din Codul muncii,
dacă ele nu contravin normelor imperative ale legilor aplicabile.

Pagina 5 din 26
 Obligaţia de fidelitate constituie o îndatorire principală a salariatului pe întreaga
existenţă a contractului individual de muncă, însă ea nu acţionează după încetarea acestuia.
Fiind prevăzută de lege, îndatorirea de fidelitate a angajatului există şi în absenţa stipulării
ei exprese în conţinutul contractului individual de muncă încheiat între părţi, fără a naşte în
sarcina angajatorului o obligaţie corelativă de indemnizare a salariatului cu un spor sau o
indemnizaţie suplimentară la salariul negociat de către părţi la încheierea contractului
individual de muncă sau a actului adiţional la acesta. Părţile pot negocia inserarea în
contractul individual de muncă sau într-un act adiţional la acesta a unei clauze prin care să
fie concretizat conţinutul acestei obligaţii legale a salariatului, aplicând prin analogie şi în
mod corespunzător prevederile art. 21 alin. 2 din Codul muncii referitoare la clauza de
neconcurenţă, fără ca angajatorul să fie îndreptăţit să solicite angajatului şi să convină cu
acesta să rămână în unitate un număr minim de ani din momentul încheierii contractului
individual de muncă, sub sancţiunea plăţii unor daune-interese, stabilite anticipat, în cazul
denunţării unilaterale a contractului individual de muncă înaintea expirării termenului impus
de către angajator, dat fiind că o astfel de solicitare încalcă dreptul esenţial la muncă.
Art. 198 din Codul muncii reglementează un caz special de răspundere patrimonială a
salariaţilor, iar angajatorul nu poate invoca existenţa unei clauze penale în actul adiţional la
contractul individual de muncă pentru a obţine obligarea angajatului la plata sumei stabilite
anticipat prin această clauză, cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea sa profesională,
fără a dovedi îndeplinirea cerinţelor legale pentru angajarea acestei răspunderi. În absenţa
unui curs sau a unui stagiu de formare profesională, nu sunt incidente dispoziţiile art. 198 din
Codul muncii.
Clauza de neconcurenţă este reglementată de către legiuitor pentru a produce efecte
după încetarea contractului individual de muncă pe o anumită perioadă de timp. Prin
urmare, atât obligaţia angajatului de a nu presta, în interes propriu sau al unui terţ, o
activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, cât şi obligaţia
angajatorului de plată a unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe toată perioada de
neconcurenţă se nasc din momentul încetării contractului individual de muncă încheiat între
părţi. Indemnizaţia de neconcurenţă nu are caracterul unui venit salarial, ci reprezintă o
compensaţie acordată fostului salariat pentru limitarea dreptului său la muncă prin
asumarea obligaţiei de neconcurenţă în favoarea angajatorului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1793 din 10 iulie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 452/07.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 8636/30/2012,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de către reclamanta SC „P.” SA Timişoara în
contradictoriu cu pârâtul J.A., precum şi cererea reconvenţională formulată de către pârâtul-
reclamant reconvenţional J.A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională SC „P.”
SA Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a
încheiat contractul individual de muncă nr. 508/2011, în baza căruia pârâtul a ocupat funcţia
de reprezentant tehnic comercial, iar la data de 28.03.2011, s-a încheiat un act adiţional la
contractul individual de muncă, prin care contractul individual de muncă al pârâtului s-a
transformat din contractul individual de muncă cu durată determinată în contractul individual
de muncă cu durată nedeterminată, iar salariul angajatului s-a majorat de la 2.100 lei la 2.500
lei.
Contractul individual de muncă încheiat între părţi are o anexă denumită „Clauze
speciale”. Clauza de fidelitate, pe care îşi întemeiază reclamanta acţiunea, este definită la art.
II din această anexă, care prevede, la lit. a, că: „părţile încheie prezentul contract în
considerarea faptului că salariatul va avea acces, pe toată durata contractului individual de
muncă, la modalităţile specifice de desfăşurare a activităţii de către angajator. Specificul

Pagina 6 din 26
activităţii se concretizează în actualizarea continuă a cunoştinţelor profesionale, însuşirea unor
elemente de know-how adecvat, perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale,
deprinderea de metode, procedee şi proceduri moderne, dezvoltarea carierei profesionale”.
La lit. b) a aceluiaşi articol se prevede obligativitatea angajatului ca, în condiţiile
stipulate la lit. a), „să îşi păstreze calitatea de angajat al SC Prompt SA pentru o perioadă de
cel puţin 5 ani de la semnarea contractul individual de muncă”, iar la lit. c), se stabileşte că:
„în cazul în care contractul individual de muncă încetează din motive imputabile salariatului,
în termenul precizat la lit. b), dar numai după terminarea perioadei de probă, acesta se obligă
să plătească despăgubiri în valoare de 10.000 Euro”.
La data de 24.07.2012, pârâtul a exprimat, printr-o notificare de demisie, intenţia sa
privind încetarea contractului individual de muncă, arătând că doreşte ca încetarea acestuia să
se producă cu începere de la data de 21.08.2012.
Având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că
răspunderea patrimonială a salariatului nu poate fi antrenată în temeiul art. 254 alin. (1) din
Codul muncii, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în acest text de lege.
Potrivit art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, una din îndatoririle principale ale
salariatului este obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu.
Dat fiind că raportul juridic de muncă are caracter „intuitu personae”, fiind bazat pe
încrederea reciprocă a părţilor, încrederii manifestate de angajator trebuie să-i corespundă o
obligaţie de fidelitate a salariatului.
Obligaţia de fidelitate constituie o îndatorire principală a salariatului, pe durata
executării contractului individual de muncă, de a se abţine de la săvârşirea oricărui act sau
fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurenţă, fie prin lipsa de discreţie
cu privire la informaţiile confidenţiale (secrete) privindu-l pe angajator, informaţii de natură
tehnică, economică, managerială, comercială, etc., la care are acces, permanent sau ocazional,
prin activitatea pe care o desfăşoară.
Prin specificul său, această obligaţie are un caracter permanent pe întreaga existenţă a
contractului individual de muncă. Ea, însă, nu acţionează niciodată după încetarea
contractului individual de muncă.
Pentru concretizarea obligaţiei de fidelitate este posibilă aplicarea, prin analogie, a
dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la clauza de neconcurenţă, părţile
putând stabili, prin acord, unele precizări în contractul individual de muncă referitoare la:
activităţile interzise salariatului, în cazul în care el ar desfăşura, în timpul liber, o activitate în
beneficiul unor terţi; la determinarea unor terţi şi la aria geografică în care salariatul s-ar afla
în competiţie reală cu angajatorul.
După încetarea contractului individual de muncă, angajatorul poate solicita
despăgubiri, în baza art. 198 din Codul muncii, conform căruia salariaţii care au beneficiat de
un curs sau un stagiu de formare profesională, în condiţiile art. 197 alin. (1) din Codul muncii,
nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă stabilită prin act
adiţional. Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a
suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în
legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act
adiţional la contractul individual de muncă. Nerespectarea de către salariat a dispoziţiei
prevăzute la art. 198 alin. (1) din Codul muncii determină obligarea acestuia la suportarea
tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada
nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
În speţă, clauza de care se prevalează reclamanta nu constituie o clauză de
neconcurenţă şi nici nu instituie o obligaţie de despăgubire a salariatului ca urmare a formarii
profesionale, iar prevederile art. 1170 şi art. 1270 Cod civil nu pot fi invocate în cadrul
raporturilor de muncă, ce au la bază o legislaţie specială.

Pagina 7 din 26
 În lipsa unui curs sau a unui stagiu de formare profesională, obligaţia de fidelitate, sub
forma interdicţiei pentru angajat de a avea iniţiativa încetării contractului individual de
muncă, este contrară dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii.
Această clauză, inserată în actul adiţional la contractul individual de muncă, nu poate
produce efecte în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele imperative ale legii.
Prin urmare, întrucât clauza arătată nu se încadrează în prevederile legale imperative
sus-menţionate, tribunalul a constatat, pe cale de excepţie, nulitatea parţială absolută a art. 2
lit. b) şi lit. c) din actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 508/ 2011 şi a respins,
pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca
neîntemeiată.
Pârâtul-reclamant reconvenţional a solicitat, prin cererea reconvenţională, obligarea
reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata diferenţei de drepturi salariale pentru luna august
2012, în cuantum de 1.200 lei.
La data demisiei, angajatul avea încheiat cu societatea actul adiţional la contractul
individual de muncă nr. 48/11.05.2012, prin care se stabilea reducerea salariului de la 2.500
lei la 1875 lei.
Din extrasul de cont al angajatului, rezultă că i s-a achitat salariul corespunzător lunii
august 2012, până la data de 21.08.2012, demisia producând efecte începând cu data de
22.08.2012.
Astfel, văzând prevederile art. 168 din Codul muncii, prima instanţă a respins, ca
neîntemeiat, acest petit.
În privinţa orelor suplimentare aferente intervalului 25.01.2011 – 21.08.2012, instanţa
de fond a constatat că, potrivit art. 121 din Codul muncii, la solicitarea angajatorului salariaţii
pot efectua muncă suplimentară.
În speţă, nu s-a făcut dovada că societatea a solicitat efectuarea de ore suplimentare şi
nu s-a probat, cu pontaje sau alte evidenţe, că pârâtul-reclamant reconvenţional a prestat ore
suplimentare, considerente pentru care s-a respins, ca nefondat, şi acest capăt din cererea
reconvenţională.
Potrivit art. IV lit. c) din clauzele speciale ale contractului individual de muncă, la
momentul încheierii contractului individual de muncă/actului adiţional, angajatorul se obligă
să includă în salariul negociat cu angajatul un procent de 50% din salariul brut negociat, ce
reprezintă contraprestaţia pentru asumarea clauzei de neconcurenţă.
Analizând aceasta clauză, tribunalul a constatat că procentul de 50% face parte din
salariul negociat o dată cu încheierea contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale
la acesta, nefiind un spor sau o indemnizaţie suplimentară şi, dat fiind că salariul angajatului a
fost plătit conform sumelor negociate şi menţionate în aceste înscrisuri, a respins, ca
neîntemeiat, petitul privind acordarea sporului de 50% calculat la salariul brut pentru perioada
25.08.2011 - 21.08.2012, în cuantum de 13.750 lei.
Referitor la rectificarea salariului, s-a reţinut că, între parţi, s-a încheiat actul adiţional
la contractul individual de muncă nr. 41/28.03.2011, care a atestat majorarea salariului de la
2.100 la 2.500 lei, iar prin actul adiţional nr. 48/11.05.2012, s-a redus durata de lucru de la 8
ore la 6 ore şi salariul de la 2.500 lei la 1.875 lei.
Întrucât actul adiţional a fost încheiat cu acordul părţilor, fiind respectate prevederile
art. 41 alin. 1 din Codul muncii, instanţa de fond a respins capătul de cerere referitor la
rectificarea cuantumului salariului brut la 2.100 lei, în perioada 25.01.2011 - 21.08.2012, şi la
2.500 lei în perioada 25.08.2011 - 21.08.2012.
Cererea formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional pentru acordarea daunelor
morale, în cuantum de 40.000 lei, a fost respinsă, deoarece potrivit art. 253 din Codul muncii,
pentru angajarea răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa unei fapte ilicite, culpa făptuitorului, sub forma intenţiei sau neglijenţei ori
imprudenţei, cauzarea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu.

Pagina 8 din 26
 În speţă, susţinerea că s-a produs un prejudiciu constând în atingerea demnităţii şi
onoarei salariatului, prin atitudinea administratorului şi asociatului unic al societăţii, nu a fost
reţinută, în condiţiile în care la dosar nu există dovezi din care să rezulte că acesta a fost
prejudiciat prin nerespectarea unei obligaţii contractuale de către pârâtă sau în legătură cu
serviciul.
Împotriva sentinţei civile nr. 452/07.02.2013 a Tribunalului Timiş a declarat recurs, în
termenul legal, reclamanta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii
recurate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii principale şi obligării pârâtului la plata
daunelor-interese în cuantum de 10.000 de euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că, la baza raporturilor juridice dintre
părţi a stat contractul de muncă încheiat între reclamantă şi pârât, contract ce cuprinde o serie
de clauze speciale, şi anume: de fidelitate, de confidenţialitate, de neconcurenţă şi de
exclusivitate.
Clauza de fidelitate este definită la art. II din anexa la contractul individual de muncă,
denumită „Clauze speciale”. Pârâtul a fost de acord să se angajeze la societatea reclamantă şi
să obţină cunoştinţele la care se face referire în cuprinsul clauzelor. Activitatea acestuia, în
cadrul societăţii, a vizat mai întâi acumularea de cunoştinţe şi perfecţionarea sa în domeniul
pieţei instalaţiilor de ridicat, urmărindu-se prezentarea unor aspecte noi, care nu se studiază în
instituţii de învăţământ precum cele absolvite de pârât.
În acest context, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului la despăgubirea
societăţii pentru prejudiciul creat prin demisie înainte de împlinirea termenului prevăzut la art.
II lit. b) din Anexa: „Clauze speciale”, respectiv respectarea obligaţiei asumate de acesta ca,
într-un asemenea caz, să achite societăţii suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
În speţă, nu sunt concludente prevederile Codului muncii referitoare la „clauza de
formare profesională”, aşa cum este aceasta definită de cod, deoarece art. II din cuprinsul
„Clauzelor Speciale” ale contractului individual de muncă al pârâtului a fost denumit, prin
acordul părţilor, clauză de fidelitate. Nerespectarea acestei clauze, astfel cum este asumată
potrivit art. II lit. a) şi lit. b) din Anexa: „Clauze speciale”, este sancţionată prin art. II lit. c)
din aceeaşi anexă.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 20 din Codul muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) şi alin.
(2) din Ordinul nr. 64/2003 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, pentru aprobarea
modelului-cadru al contractului individual de muncă, rezultă că, prin acordul lor, părţile pot
cuprinde, în contractual individual de muncă, şi alte clauze specifice, nu numai cele
enumerate de prevederile Codului muncii, dacă ele nu contravin normelor imperative ale
legilor aplicabile.
Clauza de fidelitate este o clauză specială, corespunzătoare specificului activităţii
desfăşurate de societatea reclamantă, şi este urmarea faptului că salariaţii au ocazia de a-şi
însuşi cunoştinţe care nu se pot dobândi în niciun alt domeniu de activitate sau într-o unitate
de învăţământ.
Pârâtul a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, denumit „Clauze
speciale”, după un interval de 8 luni de la semnarea contractului individual de muncă, aşa cum
rezultă din întâmpinarea acestuia, astfel încât nu a fost constrâns în vreun fel să semneze
aceste clauze odată cu semnarea contractului individual de muncă, ci le-a acceptat în timp,
după ce s-a acomodat, într-o oarecare măsură, cu specificul angajatorului şi a conştientizat că
prevederile clauzei de fidelitate corespund modului concret în care un salariat al societăţii
devine specializat într-un domeniu de nişă. Pârâtul nu a invocat în faţa primei instanţe vreo
viciere de consimţământ la semnarea contractului de muncă sau a clauzelor speciale ale
acestuia. Astfel, devin aplicabile prevederile civile referitoare la forţa obligatorie a
contractelor şi la executarea acestora cu bună-credinţă, prevăzute la art. 969 din vechiul Cod
civil.

Pagina 9 din 26
 În realitate, nu exista altă variantă în care pârâtul s-ar fi putut specializa şi ar fi putut
acumula deprinderile necesare activităţii în piaţa utilajelor de ridicat, decât cea trasată de
clauzele speciale convenite între părţi.
Instanţa de fond nu a arătat care ar fi fost drepturile la care pârâtul ar fi renunţat sau cu
privire la care societate i-ar fi solicitat să renunţe, contrar art. 38 din Codul muncii. Dacă s-a
avut în vedere dreptul angajatului de a demisiona sau de a-şi căuta un alt loc de muncă,
recurenta arată că nu a interzis niciun moment pârâtului să demisioneze şi nu i-a impus
păstrarea calităţii de angajat cu orice preţ.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7-pct. 9 şi ale art. 304 1 din Codul de
procedură civilă.
Pârâtul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului
declarat de către reclamantă ca nefondat.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Jere Adrian,
solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii
cererii reconvenţionale, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la instanţa de fond.
În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de fond a respins, în mod
nelegal, petitul având ca obiect obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata
diferenţei de drepturi salariale pentru luna august 2012, în cuantum de 1.200 lei, dat fiind că
ele nu au fost achitate.
La fila 98 din dosarul de fond, se află extrasul de cont bancar din care rezultă că, în
luna august 2012, s-a plătit salariul aferent lunii iulie, iar nu salariul aferent lunii august, care
trebuia achitat în luna septembrie 2012. Or, la dosar nu există nici un document din care să
rezulte că angajatorul a efectuat plata salariului aferent lunii august 2012, conform art. 168
alin. (1) din Codul muncii.
Cu referire la capătul de cerere reconvenţională vizând plata aferentă orelor
suplimentare prestate în perioada 25.01.2011 - 21.08.2012, în cuantum total de 5.954 lei,
pârâtul-recurent susţine că prima instanţă ar fi trebuit să constate că pontajul depus la dosarul
de fond de societate nu este semnat de angajaţi, astfel că acest document, în lipsa semnăturii
ambelor părţi contractante, nu poate să reflecte realitatea.
La dosar nu au fost depuse avizele de deplasare ale pârâtului, iar proba testimonială
pentru a dovedi orele suplimentare efectuate de pârât la solicitarea reclamantei, a fost respinsă
neîntemeiat.
Anexa la contractul individual de muncă nr. 508/2011, denumită „Clauze Speciale”, a
fost semnată ulterior încheierii contractului individual de muncă, astfel încât în mod greşit
instanţa de fond, a constatat că procentul de 50% din salariul brut, ce reprezintă
contraprestaţia pentru clauza de neconcurenţă, a fost plătit odată cu salariul.
La data angajării, pârâtul a negociat un salariu net de 2.100 lei, iar, ulterior, la data de
28.03.2011, a negociat un salariu net de 2.500 lei. La dosarul cauzei, există extrasele de cont
bancar, potrivit cărora, lunar, pârâtului i-a fost plătit un salariu net de 2.100 lei, respectiv de
2.500 lei.
Pârâtul a solicitat să i se încuviinţeze proba testimonială pentru a dovedi şi acest petit,
având în vedere că mulţi angajaţi au inserat în contractul de muncă, la lit. j) pct. 1, şi în actele
adiţionale, valoarea salariului net, iar nu valoarea salariului brut.
Instanţa de fond a respins petitul având ca obiect obligarea reclamantei la plata
daunelor morale în cuantum de 40.000 lei pentru hărţuire psihologică agresivă, reţinând că nu
există dovezi că pârâtul a fost prejudiciat prin nerespectarea unei obligaţi contractuale. Or,
dreptul la demnitate în muncă este prevăzut de lege, respectiv de art. 39 alin. 1 lit. e) din
Codul muncii. Acestui drept al salariatului îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului
de a se abţine de la orice act sau gest care ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei
salariatului.

Pagina 10 din 26
 Tribunalul trebuia să îi permită pârâtului să dovedească cu martori hărţuirea
psihologică agresivă la care a fost supus, iar nu să respingă această probă ca nefiind
concludentă cauzei, în condiţiile în care demnitatea i-a fost încălcată în mod repetat, public,
faţă de alţi colegi de muncă.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Reclamanta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului
declarat de către pârât ca nefondat.
Examinând recursurile declarate de către părţi prin prisma motivelor invocate, a
probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7-pct. 9 coroborate cu cele ale art.
3041 şi ale art. 312 alin. (3) şi alin. (5) Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul
reclamantei este neîntemeiat, iar recursul pârâtului este fondat în parte pentru considerentele
ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea
pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro,
reprezentând daune-interese datorate de către acesta potrivit art. II lit. c) din anexa la
contractul individual de muncă, încheiat între părţi, denumită „Clauze speciale", pentru
încălcarea obligaţiei de fidelitate asumată faţă de societate.
Înscrisul denumit „Clauze speciale" la contractul individual de muncă nr. 508/2011,
este semnat de către reclamantă şi de către pârât, însă nu este datat şi nici înregistrat în
evidenţele pârâtei, dar ambele părţi susţin încheierea sa în cursul lunii august 2011, la circa 8
luni de la încheierea contractului individual de muncă nr. 508/2011, astfel încât el are regimul
juridic al unui act adiţional la contractul individual de muncă.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 20 din Codul muncii cu cele ale art. 11 din Codul
muncii şi ale art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul nr. 64/2003 al Ministerului Muncii şi
Solidarităţii Sociale pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă,
modificat prin Ordinul nr. 1616/2011 al aceluiaşi minister rezultă că, prin acordul lor, părţile
pot cuprinde, în contractual individual de muncă, şi alte clauze specifice, în afara celor
enumerate exemplificativ de art. 20 alin. (2) din Codul muncii, dacă ele nu contravin normelor
imperative ale legilor aplicabile.
Conform art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, angajatul are obligaţia de fidelitate
faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, obligaţia de fidelitate constituie o îndatorire
principală a salariatului, pe durata executării contractului individual de muncă, de a se abţine
de la săvârşirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin
concurenţă, fie prin lipsa de discreţie cu privire la informaţiile confidenţiale (secrete)
privindu-l pe angajator, informaţii de natură tehnică, economică, managerială, comercială,
etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfăşoară.
Prin specificul său, această obligaţie are un caracter permanent pe întreaga existenţă a
contractului individual de muncă, însă ea nu acţionează după încetarea contractului individual
de muncă.
Fiind prevăzută de lege, îndatorirea de fidelitate a angajatului există şi în absenţa
stipulării ei exprese în conţinutul contractului individual de muncă încheiat între părţi, fără a
naşte în sarcina angajatorului o obligaţie corelativă de indemnizare a salariatului cu un spor
sau o indemnizaţie suplimentară la salariul negociat de către părţi la încheierea contractului
individual de muncă sau a actului adiţional la acesta. Părţile pot negocia inserarea în
contractul individual de muncă sau într-un act adiţional la acesta a unei clauze prin care să fie
concretizat conţinutul acestei obligaţii legale a salariatului, aplicând prin analogie prevederile
art. 21 alin. (2) din Codul muncii referitoare la clauza de neconcurenţă. Astfel, pot stabili
activităţile interzise salariatului, în cazul în care el ar desfăşura, în timpul liber, o activitate în
beneficiul unor terţi, pot determina terţii la care salariatul nu se poate angaja în timpul liber şi
aria geografică în care el s-ar afla în competiţie reală cu angajatorul, precum şi eventuale
bonusuri de fidelitate ce vor fi achitate de către angajator.

Pagina 11 din 26
 Această obligaţie nu dă dreptul, însă, angajatorului să solicite angajatului şi să convină
cu acesta să rămână în unitate un număr minim de ani din momentul încheierii contractului
individual de muncă între părţi, în considerarea faptului că salariatul, în realizarea atribuţiilor
de serviciu, ia cunoştinţă de secrete de producţie şi comerciale, inclusiv de elemente de know-
how adecvat, acumulează cunoştinţe profesionale ce exced curiculei instituţiilor de
învăţământ tehnic superior din România, îşi perfecţionează permanent pregătirea profesională,
deprinderea de metode, procedee şi proceduri moderne, şi îşi dezvoltă cariera profesională,
sub sancţiunea plăţii unor daune-interese, stabilite anticipat, în cazul denunţării unilaterale a
contractului individual de muncă înaintea expirării termenului impus de către angajator, dat
fiind că o astfel de solicitare încalcă dreptul esenţial la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din
Constituţia României coroborat cu art. 3 din Codul muncii, drept ce are un conţinut complex,
incluzând şi dreptul salariatului la demisie în orice moment al executării contractului
individual de muncă, cu respectarea termenului de preaviz, dacă nu invocă nerespectarea
obligaţiilor asumate de către angajator prin contractul individual de muncă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că art. II lit. b) şi lit. c) din
Anexa: „Clauze speciale”, care prevede o interdicţie pentru pârât de a avea iniţiativa
denunţării unilaterale a contractului individual de muncă, încheiat între părţi, pe o perioadă de
minim 5 ani din momentul semnării acestei anexe, sub sancţiunea plăţii unei despăgubiri în
valoare de 10.000 Euro în favoarea reclamantei, este contrar dispoziţiilor art. 38 din Codul
muncii coroborate cu cele ale art. 41 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 3 şi art. 81
din Codul muncii, astfel încât instanţa de fond a apreciat în mod corect că este lovit de
nulitate absolută, în condiţiile în care efectele sale se produc ulterior încetării contractului
individual de muncă.
Legiuitorul permite, prin art. 198 alin. (1) din Codul muncii, încheierea unui act
adiţional la contractul individual de muncă, prin care să se prevadă că salariatul nu poate avea
iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o anumită perioadă de timp, convenită
expres în cuprinsul actului adiţional, în ipoteza în care acesta a beneficiat de un curs sau de un
stagiu de formare profesională, iniţiat de către angajator, care a suportat toate cheltuielile
ocazionate de această participare. Această normă prohibitivă nu are, însă, un caracter absolut
şi nu îngădeşte dreptul la muncă al salariatului, ci se coroborează cu prevederile art. 198 alin.
(3) din Codul muncii, care instituie sancţiunea pentru nerespectarea interdicţiei menţionate
anterior, şi anume: suportarea de către salariat a tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea
profesională proporţional cu perioada nelucrată din cea stabilită în actul adiţional la contractul
individual de muncă.
Astfel, art. 198 din Codul muncii reglementează un caz special de răspundere
patrimonială a salariaţilor, iar angajatorul nu poate invoca existenţa unei clauze penale în
actul adiţional la contractul individual de muncă pentru a obţine obligarea angajatului la plata
sumei stabilite anticipat prin această clauză, cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea sa
profesională, fără a dovedi îndeplinirea cerinţelor legale pentru angajarea acestei răspunderi,
conform art. 254 coroborat cu art. 272 din Codul muncii, ca, de exemplu, valoarea
prejudiciului suportat astfel cum rezultă din actele justificative, durata cursului sau stagiului
de formare profesională, scoaterea salariatului din activitatea profesională pe durata acestui
curs sau stagiu de formare profesională, existenţa actului adiţional la contractul individual de
muncă privind formarea profesională, încetarea raporturilor de muncă din culpa salariatului,
etc.
Prin urmare, în absenţa unui curs sau a unui stagiu de formare profesională, nu sunt
incidente dispoziţiile art. 198 din Codul muncii. În speţă, reclamanta nu a susţinut şi nu a
dovedit că pârâtul ar fi urmat un curs sau un stagiu de formare profesională în afara activităţii
sale de la locul de muncă, astfel încât clauza stipulată la art. II lit. a) – lit. c) din Anexa:
„Clauze speciale” nu poate fi considerată o clauză prin care părţile reglementează, alături de
obligaţia de fidelitate a salariatului, aspecte privitoare la formarea profesională a pârâtului din
iniţiativa angajatorului, pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a pârâtului în

Pagina 12 din 26
temeiul acestei clauze coroborată cu prevederile art. 198 şi art. 254 din Codul muncii. De
altfel, prin cererea de recurs, reclamanta a arătat că, în cauză, nu sunt concludente prevederile
Codului muncii referitoare la „clauza de formare profesională”, deoarece art. II din cuprinsul
„Clauzelor Speciale” ale contractului individual de muncă al pârâtului a fost denumit, prin
acordul părţilor, clauză de fidelitate.
Art. 278 alin. (1) din Codul muncii dispune că „dispoziţiile prezentului cod se
întregesc ..., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă
prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”. În temeiul acestui text legal,
instanţa de fond a apreciat corect că art. II lit. c) din Anexa: „Clauze speciale”, de care se
prevalează reclamanta, nu poate justifica admiterea acţiunii acesteia, conform art. 1170 şi art.
1270 Cod civil, în condiţiile în care acest articol contravine unor norme legale imperative din
legislaţia muncii.
Din cele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată este temeinică şi legală în ceea
ce priveşte respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată, nefiind incidente motivele de recurs
reglementate de art. 304 pct. 7-pct. 9, sau vreun alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie care
să atragă aplicabilitatea art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea
va respinge recursul reclamantei ca neîntemeiat.
Art. J pct. 4 din contractul individual de muncă nr. 508/2011, încheiat între părţi,
prevede că „datele la care se plăteşte salariul sunt 10 şi 25 ale lunii următoare”, Raportat la
aceste prevederi contractuale, salariul cuvenit pârâtului pentru activitatea prestată în luna
august 2012 urma să fie achitat în luna septembrie 2012. Prin urmare, contrar susţinerii
reclamantei, extrasul de cont de la fila 98 din dosarul de fond nu probează plata avansului
pentru luna august 2012, în condiţiile în care atestă virarea în contul acestuia, de către
reclamantă, a sumei de 2060 lei la datele de 13.08.2012 şi 28.08.2012.
Pe de altă parte, conform art. 272 coroborat cu art. 168 din Codul muncii, angajatorul
avea obligaţia să dovedească plata integrală a drepturilor salariale cuvenite pârâtului pentru
luna august 2012.
La dosar, reclamanta a depus doar ordinul de plată din 26.04.2013, din cuprinsul
căruia rezultă că a virat pârâtului suma de 511 lei cu titlu de drepturi salariale restante.
Având în vedere acest ordin de plată, pretenţiile pârâtului din cererea reconvenţională
şi dispoziţiile art. 166 raportate la prevederile art. 272 coroborate cu cele ale art. 168 din
Codul muncii, Curtea va obligă reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata către pârâtul-
reclamant reconvenţional a sumei de 689 lei, reprezentând diferenţă de drepturi salariale
neachitată pe perioada 01.08.2012 – 21.08.2012, urmând a menţine respingerea în rest a
pretenţiilor privind drepturile salariale restante pe luna august 2012, respectiv pentru suma de
511 lei, ca rămase fără obiect.
Pârâtul-reclamant reconvenţional a solicitat obligarea reclamantei - pârâtă
reconvenţională la plata sumei de 5.954 lei, cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru orele
suplimentare efectuate în perioada 25.01.2011-21.08.2012, fără a arăta câte ore suplimentare a
efectuat zilnic, în condiţiile în care salariul său a suferit mai multe modificări pe parcursul
executării contractului individual de muncă.
Potrivit foilor colective de prezenţă pe perioada în litigiu, pârâtul nu a prestat ore
suplimentare. Acestea nu trebuie semnate de către angajat pentru a fi valabile, neexistând o
asemenea obligaţie legală conform art. 119 din Codul muncii.
Pârâtul nu a solicitat instanţei de fond obligarea reclamantei la depunerea avizelor sale
de deplasare, iar administrarea probei cu martori nu a fost cerută pentru dovedirea orelor
suplimentare efectuate de către el, ci pentru a proba alte împrejurări, aşa cum rezultă din
încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 15.11.2012 şi din 31.01.2013, astfel
încât susţinerea sa că tribunalul a respins nefondat aceste cereri de probaţiune nu este
întemeiată. De altfel, în cererea de încuviinţare a probei cu martori, aflată la fila 46 din

Pagina 13 din 26
dosarul de fond, pârâtul nu arată faptele ce urmează a fi dovedite prin audierea martorilor
propuşi.
Văzând aceste considerente şi dispoziţiile art. 120 şi următoarele din Codul muncii,
Curtea constată că prima instanţă a respins corect petitul având ca obiect obligarea
reclamantei - pârâtă reconvenţională la plata sumei de 5.954 lei, cu titlu de drepturi salariale
cuvenite pentru orele suplimentare efectuate de către pârât în perioada 25.01.2011-
21.08.2012, ca nefondat, nefiind necesară casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre
rejudecare instanţei de fond.
Art. IV lit. b) şi lit. c) din Anexa: „Clauze speciale", prevede că: „salariatul se obligă
să respecte următoarea clauză de neconcurenţă convenită astfel: b) obligaţia de neconcurenţă
este nelimitată teritorial şi subzistă pe o perioadă de 6 luni, în cazul funcţiilor de execuţie, şi 2
ani, în cazul funcţiilor de conducere, calculate din momentul încetării contractului de muncă;
c) la momentul încheierii contractului individual de muncă/actului adiţional, angajatorul se
obligă să includă în salariul negociat cu angajatul un procent de 50% reprezentând
contraprestaţia pentru asumarea clauzei de neconcurenţă; ...”.
Potrivit art. 21 – art. 24 din Codul muncii, clauza de neconcurenţă este statornicită de
către legiuitor pentru a produce efecte după încetarea contractului individual de muncă pe o
anumită perioadă de timp. Prin urmare, atât obligaţia angajatului de a nu presta, în interes
propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul
său, cât şi obligaţia angajatorului de plată a unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe toată
perioada de neconcurenţă se nasc din momentul încetării contractului individual de muncă
încheiat între părţi.
Angajatorul nu se poate obliga, prin clauza de neconcurenţă, la plata unei indemnizaţii
de neconcurenţă lunare pe o perioadă anterioară încetării contractului individual de muncă
încheiat între părţi şi sub forma unei cote din salariul cuvenit angajatului, în condiţiile în care
indemnizaţia de neconcurenţă, conform art. 21 alin. (4) din Codul muncii, nu are caracterul
unui venit salarial, ci reprezintă o compensaţie acordată fostului salariat pentru limitarea
dreptului său la muncă prin asumarea obligaţiei de neconcurenţă în favoarea angajatorului.
Raportat la cele expuse anterior, conţinutul art. IV din Anexa: „Clauze speciale" nu
corespunde cerinţelor art. 21 – art. 23 din Codul muncii, astfel încât nu poate produce efecte
juridice, iar capătul de cerere reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei – pârâtă
reconvenţională la plata sumei de 13.750 lei, reprezentând sporul de 50% calculat la salariul
brut din perioada 5.08.2011 – 21.08.2012 şi prevăzut în Anexa: „Clauze speciale" este
neîntemeiat.
Având în vedere extrasele de cont bancar depuse la dosarul de fond, răspunsul
reclamantei la interogatoriul luat de către prima instanţă şi cuprinsul întâmpinării depusă de
către reclamanta-intimată la recursul declarat de către pârâtul-recurent, Curtea apreciază că se
impune admiterea petitului privitor la obligarea reclamantei - pârâtă reconvenţională să
rectifice contractul individual de muncă şi actele adiţionale la acesta, încheiate între părţi, în
ceea ce priveşte cuantumul salariului de bază lunar brut, astfel încât acest cuantum să
corespundă salariului net negociat de părţi şi achitat efectiv pe perioada în litigiu. Un astfel de
petit nu este lipsit de interes, deoarece contractul individual de muncă şi actele adiţionale la
acesta, încheiate între părţi, trebuie să cuprindă salariul de bază real şi alte elemente
constitutive ale veniturilor salariale, iar în cazul în care nu s-ar efectua rectificarea
menţionată, angajatorul ar avea posibilitatea să solicite, în interiorul termenului de prescripţie,
obligarea salariatului la restituirea sumelor de bani achitate în plus, cu titlu de drepturi
salariale, în temeiul art. 256 din Codul muncii.
Pentru acordarea daunelor morale, este nevoie de precizarea prejudiciului moral şi de
administrarea unui probatoriu adecvat, care să permită instanţei stabilirea existenţei acestuia,
respectiv a afectării prestigiului, onoarei, reputaţiei sau demnităţii unui salariat prin fapta
ilicită a angajatorului, şi găsirea unor criterii de evaluare a întinderii lui, nefiind suficientă

Pagina 14 din 26
libera exprimare a instanţei bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic
al fiecărei persoane.
Pârâtul a solicitat daune-morale în cuantum de 40.000 lei pentru hărţuire psihologică
agresivă. Alegaţiile pârâtului privitoare la prejudiciul moral încercat nu au fost probate cu
declaraţii de martori din care să rezulte temeinicia lor. Administrarea probei cu martori nu a
fost cerută de către pârât pentru dovedirea prejudiciului moral, ci pentru a proba alte
împrejurări, aşa cum rezultă din încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din
15.11.2012 şi din 31.01.2013, astfel încât susţinerea sa că tribunalul a respins nefondat
această cerere de probaţiune nu este întemeiată. De altfel, în cererea de încuviinţare a probei
cu martori, aflată la fila 46 din dosarul de fond, pârâtul nu arată faptele ce urmează a fi
dovedite prin audierea martorilor propuşi.
Prin urmare, în contextul în care sarcina dovedirii prejudiciului moral, respectiv
afectarea unor valori sau atribute care îi definesc personalitatea, îi revenea pârâtului-recurent,
iar acesta nu a administrat probe în acest sens, nu se putea reţine, de către instanţa de fond, ca
fiind fondată solicitarea sa de obligarea a reclamantei la plata daunelor morale, nefiind
întrunite cerinţele cumulative prevăzute de art. 253 alin. (1) din Codul muncii.
Având în vedere considerentele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art.
312 alin. (1) - alin. (3) Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de către
pârâtul-recurent ca întemeiat şi va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite
în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâtul-reclamant reconvenţional, va
obliga reclamanta - pârâtă reconvenţională la plata către pârâtul-reclamant reconvenţional a
sumei de 689 lei, reprezentând diferenţă de drepturi salariale neachitată pe perioada
01.08.2012 – 21.08.2012, precum şi la rectificarea contractului individual de muncă şi a
actelor adiţionale la acesta, încheiate între părţi, în ceea ce priveşte cuantumul salariului de
bază lunar brut, astfel încât acest cuantum să corespundă salariului net negociat de părţi şi
achitat efectiv pe perioada în litigiu, urmând a menţine în rest dispoziţiile hotărârii recurate,
ca fiind legale şi temeinice.
Faţă de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă şi de împrejurarea că pârâtul-recurent
a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Curtea nu va acorda cheltuieli de
judecată în recurs.

3. Decizie de revizuire a pensie. Datele luate în considerare la efectuarea

operaţiunii de revizuire a pensiei

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, art. 1 alin. (2) şi art. 2

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
1/2011, obligaţia identificării şi transmiterii, la casele de pensii sectoriale, a veniturilor
realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea efectuării revizuirii prevăzute la
alin. 1, revine instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională în cadrul cărora beneficiarul şi-a desfăşurat activitatea.
Nu există reglementată o obligaţie a casei sectoriale de pensii de a obţine
documentele care probează veniturile sau stagiile de cotizare ale beneficiarilor, însă
art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 permite pensionarului să
solicite revizuirea pensiei în baza actelor doveditoare pe care le prezintă şi care sunt
întocmite conform prevederilor legale, acte din care rezultă alte date şi elemente
decât cele utilizate la revizuirea pensiei.
Revizuirea pensiei, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 1/2011, se raportează la veniturile şi stagiile de cotizare atestate prin înscrisurile
existente la dosarul de pensie la momentul efectuării ei.

Pagina 15 din 26
 Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2137 din 11 septembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1010/22 februarie 2013, pronunţată de către Tribunalul
Caraş-Severin în dosarul nr. 495/115/2012, a fost admisă în parte contestaţia
formulată de către reclamantul L.C.L. în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
A fost anulată în parte Hotărârea nr. 328/2.02.2012, emisă de Ministerul
Administraţiei şi Internelor – Comisia de contestaţii.
A fost anulată Decizia nr. 153128/12.12.2011 privind revizuirea pensiei în
baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, emisă de pârâta Casa de
Pensii Sectorială din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
A fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind revizuirea pensiei, în
baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, cu valorificarea activităţii
desfăşurate de către reclamant în perioada 1.01.1988-28.02.1998, ca fiind activitate
prestată în condiţii speciale de muncă, fiind respinse celelalte pretenţii ale
reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că,
prin Decizia nr. 153128/12.12.2011 privind revizuirea pensiei în baza Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, pârâta Casa de Pensii Sectorială din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor a stabilit în favoarea reclamantului, în baza
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, o pensie brută în cuantum de 2 883
lei, cu începere de la data de 1.01.2011.
Prin Hotărârea nr. 328/2.02.2012, Ministerul Administraţiei şi Internelor –
Comisia de contestaţii, a respins contestaţia formulată de către contestatorul L.C.L.
împotriva Deciziei de revizuire a pensiei nr. 153128/12.12.2011, emisă de Casa de
Pensii Sectorială a Administraţiei şi Internelor, netemeinică şi nelegală, menţionând
că, în procesul de revizuire a pensiei, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului
Administraţiei şi Internelor a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind
veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, că reclamantul a beneficiat de
majorarea punctajului realizat cu procentele legale corespunzătoare pentru
contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară şi activitatea desfăşurată în grupe de
muncă cu spor de timp la vechime, iar sentinţa nr. 1299/17.09.2008, pronunţată de
Tribunalul Caraş-Severin, nu este la dosarul de pensie.
Împotriva acestei hotărâri şi a deciziei de revizuire menţionate mai sus,
reclamantul a formulat, în termenul legal, contestaţie, care constituie obiectul
prezentei cauze.
La calculul pensiei, pârâta, prin decizia de revizuire a pensiei, a utilizat datele
înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate, aflate în dosarul de
pensionare. Astfel, a valorificat vechimea ca militar în termen, după cum rezultă din
înscrisul „date privitoare la activitatea în muncă”. Însă, perioada 1.01.1988 –
28.02.1998 a fost valorificată greşit de pârâtă ca stagiu de cotizare realizat în condiţii
normale de muncă, deşi, la dosarul de pensionare, exista carnetul de muncă al
reclamantului din care rezultă că acesta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Caraş-Severin, în calitate de medic, iar art. 2
din Hotărârea Guvernului nr. 1822/2004 prevede că poliţiştii în activitate care
lucrează în condiţii deosebite şi speciale, stabilite pentru personalul civil în condiţiile
Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de încadrarea în condiţiile de
muncă prevăzute pentru acesta, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor,
cu avizul structurii proprii de specialitate cu atribuţii de inspecţie a muncii. Mai mult,
prin sentinţa nr. 1299/17.09.2008, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul

Pagina 16 din 26
nr. 1170/115/2008, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 287/23.02.2010,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, s-a constatat că activitatea
reclamantului din perioada 1.01.1988-28.02.1998 reprezintă muncă desfăşurată în
condiţii speciale. Ulterior acestei perioade, activitatea reclamantului a fost valorificată
ca stagiu de cotizare realizat în condiţii speciale de muncă.
Reclamantul a susţinut că decizia de recalculare a drepturilor de pensie este
nelegală, deoarece sunt încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, principiul drepturilor câştigate şi principiul
neretroactivităţii legii.
Cu privire la neretroactivitatea legii şi conceptul de drepturi câştigate, instanţa
de fond a constatat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în
domeniul pensiilor şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 se aplică
pentru viitor, reglementările cuprinse în acestea neintervenind asupra prestaţiilor
sociale deja încasate de către reclamantul şi care se subsumează conceptului de
„drepturi câştigate”.
Prin urmare, actul normativ prin care s-au revizuit drepturile de pensie ale
reclamantului nu este retroactiv şi nu încalcă drepturile câştigate, ci modifică, pentru
viitor, o situaţie juridică născută anterior, reglementările sale fiind aplicate numai de
la data intrării în vigoare şi doar pentru viitor.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează că statul se
bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea
politicilor sale în acest domeniu. În speţă, nu este vorba de o privare de proprietate,
chiar dacă reclamantul are un „bun” în sensul Convenţiei, întrucât, prin recalcularea
pensiei sale, nu s-a produs o reducere substanţială a cuantumului acesteia. Din
această perspectivă, ingerinţa statului apare ca fiind proporţională în raport cu
interesul particular al reclamantului, afectat prin măsura de recalculare a drepturilor
de pensie. Totodată, există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate de
stat, respectiv reducerea pensiei, şi scopul legitim urmărit, şi anume: reducerea
cheltuielilor bugetare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Muller
contra Austriei, a subliniat că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie garantează
drepturile patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurări
sociale, acest text nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul
la o pensie într-un anumit cuantum. În aceeaşi cauză, Curtea a decis că „o reducere
substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa
dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al
sistemului de asigurări la bătrâneţe”. În consecinţă, tribunalul a reţinut că, în cazul
reclamantului, nu a avut loc o reducere substanţială a nivelului pensiei de natură a
conduce la concluzia afectării substanţei dreptului de proprietate.
Prin acţiune, reclamantul a invocat aspecte ce evidenţiază încălcarea
principiilor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi încălcarea dreptului
de proprietate, punând în dezbatere critică dispoziţiile Legii nr. 119/2010 şi ale
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, care statuează obligaţia recalculării
drepturilor de asigurări sociale stabilite prin legi speciale şi integrarea lor într-un
sistem unitar de pensii publice. Or, prin Decizia nr. 871 din 25.06.2010, Curtea
Constituţională a statuat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 sunt constituţionale, iar prin
Decizia nr. 919/6 iulie 2011 s-a constatat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 1/2011 sunt în acord cu Constituţia României.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat recurs pârâta,
solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată este
greşită, fiind în neconcordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile în cauza dedusă
judecăţii.

Pagina 17 din 26
 Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 1/2011, ale Ordonanţei Guvernului nr. 33/2002, aprobată prin Legea
nr. 223/2002, şi ale Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 74 din 12 aprilie
2011 privind modalităţile tehnice de identificare, transmitere şi solicitare a actelor şi
datelor care dovedesc veniturile necesare revizuirii pensiilor, utilizate în unităţile
Ministerului Administraţiei şi Internelor, competenţa pentru eliberarea adeverinţelor
din care să rezulte veniturile realizate şi încadrarea activităţii în condiţii speciale,
condiţii deosebite şi alte condiţii revine unităţilor/instituţiilor în care pensionarii şi-au
desfăşurat activitatea, astfel că nu se poate reţine, în nici o situaţie, vreo
responsabilitate/atribuţie a casei de pensii în acest sens.
În situaţia în care fostele unităţi angajatoare transmit Casei de Pensii
Sectoriale adeverinţele care atestă veniturile realizate lunar sau adrese prin care se
comunică istoricul gradelor deţinute, ulterior termenului legal de 31.10.2011, se reia
din oficiu procedura de revizuire şi se emite o nouă decizie de pensie cu valorificarea
acestor date, iar drepturile rezultate se acordă cu data de 01.01.2011, astfel cum
prevede art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.
La dosarul de pensie al reclamantului nu a existat nici o adeverinţă care să
stabilească faptul că activitatea desfăşurată în perioada 01.01.1988 - 28.02.1998 s-a
încadrat în condiţii speciale de muncă, astfel încât instituţia pârâtă nu a putut să
valorifice presupusul act.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în
cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este
întemeiat pentru următoarele considerente.
Motivul pentru care instanţa de fond a anulat decizia de revizuire a pensiei nr.
15318/12.12.2011, emisă de către Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor
Interne, l-a constituit nevalorificarea vechimii în grupa specială de muncă în perioada
01.01.1988-28.02.1998, recunoscută, în favoarea reclamantului, prin sentinţa civilă
nr. 1299/17.09.2008 a Tribunalului Caraş-Severin, rămasă irevocabilă prin decizia
civilă nr. 287/23.02.2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Contestaţia reclamantului, înregistrată la Comisia de Contestaţii Pensii din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, a fost soluţionată prin Hotărârea nr.
328/02.02.2012, în cuprinsul căreia s-a reţinut că la dosarul de pensie al
reclamantului nu s-a aflat sentinţa civilă nr. 1299/17.09.1008 a Tribunalului Caraş-
Severin. Prin această hotărâre judecătorească a fost admisă acţiunea reclamantului
în contradictoriu cu Inspectoratul Judeţean Caraş-Severin, fostul angajator, iar
pârâta-recurentă nu a fost parte în litigiu, deoarece obiectul acţiunii civile l-a constituit
recunoaşterea activităţii reclamantului ca fiind muncă desfăşurată în condiţii speciale.
Or, în condiţiile în care la dosarul de pensionare nu se regăsea hotărârea
judecătorească de care se prevalează reclamantul, nu se poate reţine, ca motiv de
nelegalitate a deciziei nr. 15318/12.12.2011, omisiunea emitentei Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne de valorificare a activităţii lucrată în condiţii
speciale.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
1/2011, obligaţia identificării şi transmiterii, la casele de pensii sectoriale, a veniturilor
realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea efectuării revizuirii prevăzute la
alin. (1), revine instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională în cadrul cărora beneficiarul şi-a desfăşurat activitatea.
Pe de altă parte, prevederile art. 2 din acelaşi act normativ permit
pensionarului să solicite revizuirea pensiei în baza actelor doveditoare prezentate de
acesta, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente
decât cele utilizate la recalculare/revizuire, perioade referitoare la drepturi cu caracter
salarial, perioade suplimentare la vechimea în serviciu, respectiv în muncă, utile în

Pagina 18 din 26
sistemul public de pensii, care se au în vedere la stabilirea stagiului de cotizare şi a
punctajului mediu anual.
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 74/12.04.2011 stabileşte
modalităţile tehnice de identificare, transmitere şi solicitare a actelor şi datelor care
dovedesc veniturile necesare revizuirii pensiilor, nefiind reglementată o obligaţie în
sarcina Casei de Pensii de a obţine documentele care probează veniturile
beneficiarilor, obligaţia de transmitere a datelor revenind instituţiilor de apărare, astfel
cum dispun şi prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.
În concluzie, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a
procedat la revizuirea pensiei reclamantului pe baza informaţiilor pe care le-a deţinut
la momentul emiterii deciziei, astfel că, în raport de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 1/2001, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor legale.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în
conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul
formulat de către pârâtă şi a modificat sentinţa civilă recurată, în sensul respingerii
acţiunii.

4. Decizie de sancţionare disciplinară. Legalitatea emiterii unei decizii de

sancţionare disciplinară pentru o abatere disciplinară săvârşită în aceeaşi zi
cu o alta sancţionată printr-o decizie anterioară

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 249 alin. (2)

Dispoziţiile legale nu interzic sancţionarea salariatului pentru o abatere

disciplinară ce a fost săvârşită de către acesta în aceeaşi zi cu o altă abatere
disciplinară, care însă a fost descoperită, cercetată şi sancţionată anterior stabilirii
existenţei noii abateri disciplinare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1978 din 3 septembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1364 din 04.04.2013, Tribunalul Arad a admis acţiunea
formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi
Ferate „CFR” SA Bucureşti – Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi
Reparaţii CF Timişoara şi a anulat decizia nr. 2/3/3/601/27.11.2012, emisă de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Arad a reţinut că reclamantul
este angajatul societăţii pârâte, având funcţia de IDM III la H.M Valea Viilor,
aparţinând de Staţia Aradul Nou.
Prin decizia nr. 2/3/3/601/27.11.2012, acesta a fost sancţionat disciplinar cu
reducerea salariului de bază cu 5% pe o lună, menţionându-se că nu a dus la
îndeplinire următoarele responsabilităţi: „ - nu semnează de luare la cunoştinţă a
prelucrării accidentelor şi incidentelor din registru special înfiinţat în acest scop
transmise pe firul RC nr. 127/15.07.2012, RC nr.128/19.07.2012 Anexa 6ª,6b; - nu
consemnează în RRLISC în data de 18.06.2012, aplicarea sigiliului staţiei până la
sosirea organului SCB, la buton închidere linie curentă Aradul Nou – Valea
Viilor(BILC) desigilat la poziţia 488/18.06.2012 Anexa 1 şi 2, nu consemnează în
RRLISC, în data de 18.06.2012, ruperea sigiliului CT de la buton deschidere linie
curentă (BDLC) aplicat cu sigiliul staţiei la poz. 491/18.06.2012 anexa 1 şi 2, la data
de 27/28.09.2012 nu semnează în RUCLCM de primire, predarea - primirea
serviciului de mişcare de la ora 18.45 Anexa 3ª, 3b, 3c, 3d, emite OC nr. 65680 în
data de 18.09.2012 pt. tr. 3115, fără a solicita orientarea BLA către staţia vecină şi
fără a expedia trenul cu semnal de ieşire pe liber, deranjamentul fiind pe 1 AD al

Pagina 19 din 26
Staţiei Aradul Nou Anexa 4, nu consemnează în RRLISC efectuarea reviziei
instalaţiilor în data de 26/27.10.2012 Anexa 5ª, 5b,5c”.
Tribunalul a constatat că decizia a fost emisă cu respectarea condiţiilor de
formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii absolute, de dispoziţiile art. 251 – art. 252
din Codul muncii, fiind înscrise temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată
sancţiunea şi dispoziţiile încălcate: fişa postului pct. 5.1.8, Instrucţia de manipulare a
inst. Anexa nr. 32 PTE, R005 art.10 alin. (3), art. 208 alin. (5), art. 21, fişa postului
pct. 5.1.6, şi fiind efectuată cercetarea prealabilă, astfel cum rezultă din înscrisurile
depuse la dosar.
La baza emiterii deciziei de sancţionare a stat raportul de cercetare nr.
1228/07.11.2012, potrivit căruia a fost analizată data de 18.06.2012, în care a fost
săvârşită abaterea disciplinară: “nu consemnează în RRLISC în data de 18.06.2012,
aplicarea sigiliului staţiei până la sosirea organului SCB, la buton închidere linie
curentă Aradul Nou – Valea Viilor(BILC) desigilat la poziţia 488/18.06.2012 Anexa 1
şi 2” .
Instanţa de fond a reţinut că activitatea desfăşurată în 18.06.2012 a fost
supusă cercetării şi prin nota de constatare, încheiată la data de 17.07.2012 şi
înregistrată la nr. 286, pe baza căreia reclamantul a fost sancţionat cu avertisment
scris, prin decizia nr. 2/3/3/531/04.09.2012, emisă de pârâtă. În atare situaţie,
activitatea reclamantului din data de 18.06.2012 a fost supusă cercetării şi
sancţionată de două ori, şi anume: cea de la ora 10:26, prin emiterea deciziei de
sancţionare nr. 2/3/3/531/04.09.2012 cu avertisment, şi cea de la ora 12:08, prin
emiterea deciziei de sancţionare nr. 2/3/3/601/27.11.2012 cu reducerea salariului cu
5% pe o lună, contrar prevederilor art. 249 alin. (2) din Codul muncii.
Nu au fost luate în considerare susţinerile pârâtei potrivit căreia sunt fapte
diferite şi au fost încălcate dispoziţii diferite, dat fiind că perioada supusă cercetării,
respectiv data de 18.06.2012, a fost analizată de două ori.
Pârâta nu a depus la dosar, astfel cum i s-a solicitat de către instanţă prin
adresă şi deşi sarcina probei îi revenea conform dispoziţiilor art. 272 din Codul
muncii, nota de relaţii dată de reclamant în data de 05.11.2012, integral, ci doar
parţial.
Totodată, tribunalul a apreciat că din probele administrate, respectiv fişa
postului, contractul individual de muncă, regulamentul de ordine interioară, contractul
colectiv de muncă şi nota de relaţii, nu se poate reţine vinovăţia reclamantului în
săvârşirea faptelor, astfel încât faptele pentru care a fost sancţionat, prin decizia
contestată, nu pot fi considerate abateri disciplinare în sensul art. 247 alin. (2) din
Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, care a solicitat modificarea
sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, în prezentul dosar, constatarea
s-a efectuat prin sondaj în perioada 22-24.10.2012, conform notei de constatare nr.
451/2012, de către revizori din cadrul Diviziei Trafic, stabilindu-se deficienţele
reţinute, cât şi lipsa consemnărilor privind aplicarea sigiliului BILC.
Astfel, în speţă, IDM P.C. a consemnat în RRLISC, la poziţia 488, ora 10.25,
faptul că a rupt plumbul de control de la butonul BILC pentru acoperirea liniei curente
închise Aradul Nou-Valea Viilor şi la poziţia 491 din aceeaşi dată, ora 12.07, că s-a
rupt plumbul de la BDLC şi s-a aplicat plumbul staţiei, fără a preciza şi aplicarea
plumbului staţiei la butonul BILC, conform prevederilor actului nr. 1854/2003 a Sectiei
CT 2 Arad (anexa la instrucţia de manipulare a instalaţiilor din Staţia Valea Viilor),
care prevede că „după utilizare, butonul BILC şi BDLC vor fi sigilate cu plumbul
staţiei până la înlocuirea acestor sigilii de către personalul SCB în momentul luării la
cunoştinţă a înscrisurilor RRLISC”.

Pagina 20 din 26
 Acestea sunt fapte diferite şi au fost încălcate dispoziţii diferite, constatate prin
sondaje diferite efectuate de către organe de control diferite, însă au fost săvârşite în
aceeaşi zi, iar reclamantul încearcă să inducă instanţa în eroare, dată fiind
multitudinea termenilor greoi şi legislaţia stufoase.
Prin urmare, reclamantul, aşa cum rezultă din Raportul de Cercetare nr.
2/3/3/601/2012 şi din Decizia de sancţionare nr. 2/3/3/601/2012, nu a fost sancţionat
doar pentru fapta petrecută în data de 18.06.2012, ci pentru toate abaterile
menţionate. Astfel, nu poate fi invocat art. 249 din Codul muncii, întrucât pentru fapta
din data de 18.06.2012, în dosarul nr. 6028/108/2012 a fost sancţionat pentru
înscrieri incomplete, iar în prezentul dosar, sunt sarcini de serviciu neîndeplinite.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a
constatat recursul întemeiat pentru următoarele motive:
În cauză nu a fost încălcat art. 249 alin. (2) din Codul muncii, deoarece prin
decizia nr. 2/3/3/531/04.09.2012, reclamantul a fost sancţionat pentru că nu a înscris
nr. 488/18.06.2012, ora 10,25, de aprobare a scoaterii LC de sub tensiune Aradul
Nou X-ZNP Orţişoara, ora de începere a lucrării la ruperea plumbului de control BILC
şi ora şi minutul avizării, iar prin Decizia de sancţionare nr. 2/3/3/601/2012, nu a fost
sancţionat doar pentru fapta petrecută în data de 18.06.2012, ci pentru că a rupt
plumbul de control de la butonul BILC pentru acoperirea liniei curente închise Aradul
Nou-Valea Viilor şi la poziţia 491 din aceeaşi dată, la ora 12.07, consemnează că s-a
rupt plumbul de la BDLC şi s-a aplicat plumbul staţiei, fără a consemna şi aplicarea
plumbului staţiei la butonul BILC.
Astfel, faptele pentru care a fost sancţionat reclamantul prin decizia nr.
2/3/3/601/2012 sunt distincte de cele pentru care a fost sancţionat prin decizia nr.
2/3/3/531/04.09.2012, chiar dacă au fost săvârşite la aceeaşi dată, dispoziţiile legale
neinterzicând sancţionarea unei abateri disciplinare ce a fost săvârşită împreună cu o
altă abatere, dar descoperită şi cercetată ulterior aplicării unei sancţiuni pentru o
abatere disciplinară concurentă.
În ceea ce priveşte vinovăţia angajatului, contrar celor reţinute de către
instanţa de fond, Curtea a constatat că aceasta există în ceea ce priveşte săvârşirea
faptelor imputate. Prin nota de relaţii din faza cercetării disciplinare, angajatul a arătat
că va da toate detaliile cu privire la faptele ce i se impută în faţa instanţei de
judecată, dar în faţa instanţei nu a prezentat motivele pentru care nu a îndeplinit
sarcinile de serviciu conform regulamentului şi fişei postului.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,
Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii şi
menţinerii deciziei de sancţionare.

5. Nulitatea contractului individual de muncă încheiat de o persoană ce

nu are claitatea de reprezentant legal al angajatorului. Confirmarea
tacită a contractului individual de muncă anulabil

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 57

Confirmarea este actul juridic unilateral, prin care o persoană renunţă la

dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic. După confirmare, partea
nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acţiune, nici pe
cale de excepţie. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, cea tacită rezultând din
executarea actului anulabil, respectiv a contractului individual de muncă anulabil.

Pagina 21 din 26
 Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1984 din 3 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 2631/15.10.2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea

formulată de reclamanta S.C. T.M.F. S.A. în contradictoriu cu pârâtul C.R.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Timiş a reţinut că, prin acţiune,
reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului individual de
muncă nr.5/01.10.2009, încheiat de părţi, având în vedere, pe de o parte, că postul
de inginer şef prevăzut în contractul individual de muncă nu a existat şi nu există în
statul de funcţiuni, respectiv în organigrama societăţii, şi, pe de altă parte, că
contractul sus-menţionat nu a fost încheiat de către reprezentatul legal al
angajatorului, respectiv director, administrator sau o altă persoană desemnată, ci de
un simplu angajat, cu încălcarea cerinţelor de fond pentru încheierea unor astfel de
acte, în mod abuziv şi nelegal.
Potrivit contractului individual de muncă, înregistrat sub nr.05/01.10.2009 în
registrul general de evidenţă a salariaţilor, acordul părţilor a operat pentru ocuparea
funcţiei de inginer şef transporturi, pe durată nedeterminată, începând cu data de
01.10.2009. După declanşarea procedurii de evaluare profesională a pârâtului, în
adresa nr.15/06.02.2010, emisă de către reclamantă, se menţionează că salariatul
C.I.R. este angajat pe postul de inginer şef transport al societăţii.
În urma evaluării profesionale, comisia de evaluare a societăţii reclamante a
reţinut, în cuprinsul procesului-verbal întocmit la data de 07.02.2010, că pârâtul este
angajat ca administrator la societatea reclamantă, situaţie de fapt confirmată şi de
înscrisul olograf întocmit de către 9 dintre angajaţii societăţii reclamante şi adresat
Consiliului Local Făget, unde a fost înregistrat sub nr. 574/26.01.2010. Pârâtul a
depus la dosar extras din Hotărârea nr.1/28.08.2009 a Adunării Generale
Extraordinare a Acţionarilor Societăţii Comerciale SC T.M.F. SA. Prin art. 2 al acestei
hotărâri, s-a dispus numirea pârâtului în funcţia de administrator al reclamantei,
începând cu data de 01.10.2009.
Pârâtul a susţinut constant că activitatea desfăşurată de către el se
circumscrie postului de inspector ITP, aspect pe care l-a probat prin depunerea
următoarelor înscrisuri: Certificat de atestare nr. 12944 din 13.11.2009, eliberat de
Registrul Auto Român, din cuprinsul căruia rezultă că pârâtul a absolvit programul de
pregătire profesională organizat de RAR RA în perioada 09.11.2009 – 12.09.2009,
valabil până la 13.11.2009, şi Bon de mişcare obiecte de inventar nr. 296 din
03.12.2009, ce atestă predarea de către RAR RA Timiş către pârât, angajat al
societăţii reclamante, a ştampilei ITP TM 13.002.
În acest context, instanţa de fond a constatat că înscrisurile depuse de către
reclamantă, constând în organigramă şi stat de funcţii din data de 03.03.2003, se
referă la o perioadă mult anterioară celei în care s-au desfăşurat raporturile de
muncă între părţi, iar faptul că la data respectivă nu exista acest post în structura
reclamantei este irelevant. Statul de funcţiuni şi organigrama datând din 19.04.2010
sunt ulterioare momentului în care contractul individual de muncă, a cărei nulitate se
solicită a fi constatată, nu mai producea efecte, cu atât mai mult cu cât pentru cele
patru înscrisuri nu s-a făcut dovada că sunt înregistrate pentru a obţine dată certă şi,
fiind în contradicţie cu situaţia de fapt ce rezultă cu evidenţă din analizarea probelor
efectuată în paragrafele anterioare, apar ca fiind întocmite pro causa.
Potrivit art. 57 din Codul muncii, nulitatea contractului individual de muncă
urmează reguli şi condiţii speciale, derogatorii.
Chiar dacă nu ar fi existat în organigrama postul de inginer şef transporturi,
întreg probatoriul administrat conduce la concluzia că activitatea prestată de pârât,
atribuţiile postului şi perfecţionarea profesională dobândită cu acordul reclamantei au

Pagina 22 din 26
fost specifice postului de inspector ITP, care există în organigrama societăţii şi în
prezent. Or, în atare caz se impune ca nulitatea clauzei privind încheierea
contractului individual de muncă pentru un post care nu ar fi existat „să fie acoperită
prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege”, respectiv prin inserarea
denumirii postului pe care şi-a desfăşurat activitatea efectiv pârâtul.
La încheierea contractului individual de muncă, reclamanta a fost
reprezentată de către „domnul Otescu Ioan”, aceeaşi persoană care a venit în
reprezentarea reclamantei şi la emiterea deciziei de concediere. Totodată, în cererea
de amânare a soluţionării cauzei în faţa instanţei, reclamanta a fost reprezentată de
Otescu Ioan, fără a se face dovada mandatului convenţional, astfel încât se deduce
existenţa mandatului legal.
Reclamanta nu a produs nicio probă din care să rezulte că niciun alt contract
individual de muncă al angajaţilor săi nu a mai fost încheiat prin acest reprezentant
lipsit de putere de reprezentare, cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate invoca
propria culpă.
Potrivit certificatul constatator de la ORC de pe lângă Tribunalul Timiş,
începând cu 18.07.2008, calitatea de administrator este atribuită numitului I.A.C.,
însă acesta, la data emiterii certificatului constatator nr.10988/04.03.2010, nu mai era
administrator, aspect relevat de către inspectorii Inspectoratului Teritorial de Muncă,
prin răspunsul nr. 3003/31.03.2010, iar noul administrator: Marcu Axente a fost numit
după expirarea perioadei de preaviz a pârâtului în urma AGA din 16.04.2010.
Constatând că munca a fost prestată de către pârât potrivit atribuţiilor altui
post care există în organigrama societăţii şi chiar dacă contractul individual de
muncă a fost încheiat de către reclamantă printr-o persoană fără putere de
reprezentare, persoană prin care reclamanta a dispus şi încetarea raporturilor de
muncă, culpa îi aparţine reclamantei şi poate fi acoperită pentru considerentele
expuse mai sus în raport de prevederile art. 57 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea
în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că, în organigrama societăţii,
funcţia de inginer şef nu era cuprinsă, iar faptul că a depus o organigramă din anul
2003, cu mult anterior contractului de muncă ce face obiectul acestui dosar, şi nu a
depus o organigramă recentă, nu poate fi interpretat decât în sensul că organigrama
societăţii nu s-a modificat de-a lungul timpului.
Nu are nici un fel de relevanţă faptul că pârâtul a urmat anumite cursuri pentru
obţinererea unor atestate, atât timp cât postul, pe care acesta „se presupune că a
fost angajat”, nu era cuprins în organigramă, iar actele de care se prevalează
instanţa de fond pentru a respinge acţiunea sunt întocmite cu ocazia efectuiării
demersurilor pentru desfacerea contractului de muncă, obiectul dosarului fiind
constatatea nulităţii contractului de muncă şi nu verificarea legalităţii desfacerii
contractului de muncă.
Faptul că numitul O.I. a semnat cererea de amânare a soluţionării cauzei nu
are relevanţă în stabilirea consimţământului societăţii la încheierea contractului de
muncă, cererea de amânare încadrându-se în categoria actelor de conservare a unui
drept, iar nu în categoria actelor de dispoziţie, cum este contractul de muncă.
Legal citat, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a
constatat că recursul este neîntemeiat, pentru motivele ce vor fi expuse în
continuare.
Una din condiţiile de valabilitate ale actelor juridice este consimţământul părţii
care se obligă. Astfel, pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este

Pagina 23 din 26
absolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.
Deşi s-a invocat nulitatea absolută a contractului individual de muncă,
motivele arătate de reclamanta-recurentă privesc nulitatea relativă a actului juridic,
deoarece nu s-a invocat încălcarea unei dispoziţii legale imperative, al cărei scop
este ocrotirea unui interes general. Una dintre particularităţile regimului juridic al
nulităţii relative este aceea că poate fi acoperită prin confirmare.
Confirmarea este actul juridic unilateral, prin care o persoană renunţă la
dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic. După confirmare, partea
nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acţiune, nici pe
cale de excepţie. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, cea tacită rezultând din
executarea actului anulabil.
Astfel, după ce, în data de 01.10.2009, a fost încheiat contractul de muncă al
pârâtului de către o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant, societatea a
acceptat ca el să se prezinte zilnic la muncă, să presteze muncă în folosul său şi să-i
plătească salariu pentru munca prestată. Prin decizia de concediere nr. 17 din
08.02.2010, reclamanta l-a concediat pe pârât de pe funcţia de inginer şef. Prin toate
aceste acte juridice, săvârşite prin reprezentanţii legali, reclamanta a confirmat
încheierea contractului individual de muncă 5/01.10.2009 al pârâtului, cauza de
nulitate fiind acoperită. Pe de altă parte, prin emiterea deciziei de concediere nr. 17
din 08.02.2010, reclamanta-recurentă a confirmat existenţa funcţiei de inginer şef în
organigrama societăţii.
Având în vedere cele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă,
a respins recursul pârâtei.

6. Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune cu privire la plata

drepturilor salariale restante. Aplicarea legii în timp

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (înainte de republicare): art.

166 alin. (1), art. 283 alin. (1) lit. c)
- Legea nr. 287/2009, republicată, privind Codul civil: art. 6 alin. (4), art. 2512
alin. (2), alin. (3)
- Legea nr. 71/2011: art. 201
- Decretul nr. 167/1958: art. 18

Din coroborarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Noul Cod civil cu cele ale art.
201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil rezultă că legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este
legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, iar instanţa poate să
invoce, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune dacă termenul de
prescripţie a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1797 din 10 iulie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1363/12.03.2013, pronunţată în dosarul nr. 7063/115/2012,

Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a
respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul M.M.L. împotriva pârâtei SC „H.A.L.”
SRL Piatra Neamţ.

Pagina 24 din 26
 Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că obiectul
acţiunii îl reprezintă drepturi băneşti, aferente perioadei 26.01.2009 – 14.04.2009, neachitate,
precum şi daune interese moratorii, calculate pentru perioada de timp ce a trecut şi până la
achitarea integrală a creanţei.
Luând în considerare că salariatul a cunoscut faptul neachitării, faţă de el, a drepturilor
salariale cel mai târziu la data de 15 mai 2009, când se face plata salariului pentru luna aprilie
2009, şi data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv data de 13.11.2012, instanţa
de fond a constatat că termenul legal de 3 ani, prevăzut de art. 166 alin. (1) coroborat cu art.
283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii pentru formularea unei astfel de cereri, este depăşit cu
aproximativ 6 luni, iar acţiunea este tardiv formulată.
În acest context, urmare a respingerii primului capăt de cerere, au fost respinse, pentru
acelaşi considerente, petitele privind acordarea daunelor-interese moratorii, precum şi a
cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, solicitând
casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraş-Severin.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea recurată este lipsită de temei
legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece, conform dispoziţiilor art.
2512 alin. (2) Cod civil, organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din
oficiu. Art. 2512 alin. (3) Cod civil prevede că „dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile
chiar dacă invocarea prescripţiei, ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ –
teritoriale”.
Prin urmare, instanţa de fond nu avea cadrul legal pentru a invoca din oficiu această
excepţie. Singura în măsură să invoce prescripţia era pârâta, iar aceasta, deşi citată legal, nu s-
a prezentat la niciun termen de judecată.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) şi alin. (5) din Codul
de procedură civilă.
Intimata nu a depus întâmpinare, deşi a fost citată cu această menţiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză
şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 304 1 şi ale art. 312 alin. (3) şi alin.
(5) Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de
13.11.2012, reclamantul a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să
dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3750 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite şi
neplătite pe perioada 26.01.2009-14.04.2009, precum şi a daunelor-interese moratorii,
calculate pentru perioada de timp ce a trecut şi până la achitarea integrală a creanţei.
Având în vedere obiectul acţiunii pendinte, Curtea constată că dreptul la acţiune al
reclamantului, potrivit art. 166 alin. (1) coroborat cu art. 161 din Codul muncii în forma în
vigoare pe perioada 26.01.2009-14.04.2009, s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului
cod civil, respectiv anterior datei de 1.10.2011.
Art. 6 alin. (4) din Noul cod civil prevede că „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse
dispoziţiilor legale care le-au instituit”. Acest articol nu distinge între dispoziţiile de drept
material şi cele de drept procesual în materia prescripţiei. Totodată, art. 201 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabileşte că
„prescriptiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân
supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este legea în
vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, iar instanţa poate să invoce, din oficiu,
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune dacă termenul de prescripţie a început să
curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în condiţiile în
care Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, iar art. 6 alin. (4)

Pagina 25 din 26
din Noul cod civil vizează atât dispoziţiile de drept material, cât şi pe cele de drept procesual
în materia prescripţiei.
Dat fiind că, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă sub incidenţa
Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa de fond era obligată,
conform art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, să cerceteze, din
oficiu, dacă dreptul la acţiune este prescris, nefiind aplicabile prevederile art. 2512 alin. (2) şi
alin. (3) din Noul cod civil, invocate de către reclamant prin cererea de recurs, astfel încât
hotărârea recurată este legală sub aspectul invocării din oficiu a excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune.
Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată: 13.11.2012, data
naşterii dreptului la acţiune pentru salariile solicitate prin acţiunea pendinte şi prevederile art.
283 alin. (1) lit. c) coroborate cu cele ale art. 166 alin. (1) din Codul muncii, Curtea a
constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată în cauză, fiind
admisă în mod corect de către prima instanţă.
Urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea
reclamantului trebuie respinsă atât în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, având ca
obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3750 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite şi
neplătite pe perioada 26.01.2009-14.04.2009, cât şi în ceea ce priveşte petitele accesorii
vizând obligarea pârâtei la plata daunelor-interese moratorii, calculate pentru perioada de timp
ce a trecut şi până la achitarea integrală a creanţei, precum şi a cheltuielilor de judecată
ocazionate de litigiul pendinte.
Din cele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată este legală şi temeinică, astfel
încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 304
pct. 9 şi ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
Curtea a respins recursul reclamantului ca nefondat.

Pagina 26 din 26