Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie! Azi e ziua de-nviere a românului popor, Care singur îşi urzeste dulce, mândru viitor.
Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată; Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi! Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi; Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă, Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!
Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.
Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi! Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească, Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!
Romanţa de toamnă
De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune, Pe când din inima cu soare În veci lumina nu apune, Multe-aş avea în taină-a-ţi spune Ca să devii tu gânditoare.
De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul, Când mă-ndrăgeam de orice fată Ce-mi părea soră cu amorul, Aş deştepta în tine dorul Cu-a mea cântare înfocată.
Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice! Mergi dar, copilă,-n calea vieţii Întâmpinând zâmbiri amice. Eu te-oi privi oftând, ferice, Răpit de farmecul frumuseţii.
Şi însă de-ai vrea să ai parte...
Dar ce zic? Timpul ne disparte. Tu eşti sosind, eu în plecare, A ziorilor vie lucire Nu poate, ah! avea-ntâlnire Cu-apusul palid ce dispare!