Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale Nr.

3, 2012

TIPURI ŞI FORME ALE AGRESIUNII ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL
Valentin ROŞCA

ABSTRACT:
TYPES AND FORMS OF AGGRESSION IN INTERNATIONAL LAW

War occurs in human history so repetitively that there is a tendency to take it for granted. Like the plague,
war would appear every once in a while, leave death and devastation in its wake, and temporarily pass away to
return at a later date. There have been suggestions that war falls into the same category of events, considered
incapable of legal control but entailing legal consequences. The historical development of responsibility for wars
and aggressive acts has seen a shift of focus during the last century. The XX-th century proved that the
international community can force the war to be legally controlled and to establish a concrete responsibility for
the crime of aggression. The Nurnberg and Tokyo Tribunals proved it. Also the Nurnberg and Tokyo tribunals
determined that the crime of aggression require certain government acts.
Therefore, a war of „aggression” can only occur if the use of armed force is contrary to international law.
Art. 2 (4) of the UN Charter expressly prohibited the use of force in international law. In this case there began to
be registered cases for avoiding this rule by using new forms and types of aggression additional to traditional
forms of military attacks usually called „indirect” aggression, which give rise to problems of very different sizes
and affecting some traditional foundations of international law. These attacks range from several types of
ideological fight and political and psychological propaganda, by radio, aerial fliers, etc., organization of
subversive movements, political in another country, systematic economic strangulation of a system through a
trade boycott. In despite the fact that in a contemporary world the methods and forms of armed conflicts changes
with a fulminate speed depending on scientific and technical development the international community is pending
the entry into force of the official definition of the crime of aggression which is still based on a definition adopted
by the General Assembly in Resolution 3314 (XXIX) of 14 December 1974.

Key words: UN, war of aggression, UN Charter, „indirect” aggression, Nurnberg and Tokyo Tribunals,
methods and forms of armed conflicts, aggressive acts, ideological fight, political propaganda, psychological
propaganda, crime of aggression.

РЕЗЮМЕ:
ВИДЫ И ФОРМЫ АГРЕССИИ В МЕЖДУНАРОДНОМ ПРАВЕ

Война происходит в человеческой истории так многократно, что существует тенденция

принимать это как должное. Как чума, война является каждый раз в определенное время, оставляя
после себя смерть и разрушения, будучи временно уходящей, она возвращается на более поздний срок.
Существует точка зрения, что война попадает в ту же категорию событий, считающихся
неспособными к правовому регулированию, но влекущие за собой правовые последствия. Последнее
столетие характеризуется смещением акцента на историческое развитие ответственности за войны
и агрессивные акты. ХХ век доказал, что международное сообщество может заставить войну быть
юридически управляемой и установить конкретную ответственность за преступление агрессии. Это
было доказано Нюрнбергским и Токийским трибуналами. Кроме того, в рамках международных
военных трибуналов было установлено, что преступление агрессии требует определенных действий со
стороны правительства.
Таким образом, «агрессивная» война может произойти только в том случае, если использование
вооруженных сил противоречит международному праву. Ст. 2 (4) Устава ООН запрещает применение


ROŞCA Valentin – Magistru în drept, doctorand, Universitatea de Stat din Moldova, Lector (Chişinău, Republica
Moldova); ROSCA Valentin – Master in law, PhD, the Moldova State University, lecture (Kishinev, The Republic of
Moldova); РОШКА Валентин – Магистр права, аспирант, Государственный университет Молдовы, преподаватель
(Кишинев, Республика Молдова).
100
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale Nr. 3, 2012

силы в международном праве. В этом случае были установлены случаи, изменить это правило,
используя при этом новые формы и виды агрессии в дополнение к уже существующим традиционным
формам военного нападения. Подобные случаи приводятся в действие, используя иную форму агрессии -
«косвенную агрессию», которая в силах создать проблемы самого разного масштаба и влияющие на
некоторые традиционные основы международного права. Эти нападения классифицируются по
нескольким типам как: идеологическая и политическая борьба, психологическая пропаганда через радио
и листовки и т.д., организации движения для подрыва политического устройства в другой стране,
систематическое экономическое удушение системы через торговые бойкоты. Но, несмотря на то, что
в современном мире методы и формы ведения вооруженных конфликтов изменяются с быстрой
скоростью в зависимости от научно-технического развития, международное сообщество до сих пор
так и не разработало официального определения преступления агрессии, которое по-прежнему
базируется на определении, принятым Генеральной Ассамблеей на основе резолюции 3314 (XXIX) от 14
декабря 1974 года.

Ключевые слова: ООН, война, преступление агрессии, «косвенная» агрессия, Устав ООН,
Нюрнбергский и Токийский трибуналы, идеологическая борьба, политическая борьба, акты агрессии.

Cuvinte-cheie: ONU, război, crima de agresiune, agresiune „indirectă”, Carta ONU, tribunalele de la
Nuernberg şi Tokyo, luptă ideologică, propagandă politică, acte de agresiune.

Nu există nici un motiv de a crede în ideea că
naţiunile lumii nu ar putea din punct de vedere
teoretic, să ajungă la un compromis cu privire la
conceptele de „invazie‖, „atacuri armate‖.
Diferenţele sunt în primul rând de ordin obiectiv,
în special, politice şi ideologice, dar nicidecum de
ordin logic.1 Asemenea dezacorduri de bază pot fi
reflectate în definiţii vagi, ambigue şi incerte. Prin
intermediul acestor definiţii „incomplete‖ se
obţine o libertate de acţiune eficientă sau refuzul
de a încredinţa luarea unei decizii în acest sens de
către o autoritate imparţială şi neutră.
Această problematică este întâlnită în cazul
definirii agresiunii şi stabilirii formelor şi tipurilor
de acte agresive în dreptul internaţional.
Definiţia agresiunii cu caracter de
universalitate a fost realizată sub auspiciile
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), fiind
definită agresiunea armată, care are caracter de
recomandare şi nu produce efecte juridice.2
Rezoluţiile iniţiale ale Adunării Generale a ONU
din 1946, inspirate din lucrările Tribunalului de la
Nuernberg, luau în consideraţie crearea unui cod
al crimelor internaţionale, incluzând şi cea mai
gravă infracţiune – agresiunea. După un sfert de
secol de dezbateri şi discuţii continue Comitetul
1
Lori F. Damrosch, Louis Henkin, Richard Crawford
Pugh, Oscar Schachter, Hans Smit. International Law. Cases
and Materials. Forth Edition. American Casebook Series.
2001, p. 943.
2
Roşca Valentin. Principiul nerecurgerii la forţă sau la
ameninţarea cu forţa: evoluţie şi codificare. Chişinău. În:
Revista ştiinţifică Studia Universitatis. Seria ştiinţe sociale.
2010, nr. 8 (38). p. 98.
101
Special al ONU pentru definirea agresiunii a ajuns
la consens prin adoptarea definiţiei agresiunii în
1974.3 Definiţia inserată în rezoluţia 3314 (XXIX)
din 14.12.1974 începe prin afirmarea că „folosirea
primară a forţei armate de către un stat este în
contradicţie cu Carta ONU‖ şi constituie o probă
prima facie de agresiune.4 Aceasta oarecum face
o limitare în măsura în care prima utilizare a forţei
de către un stat nu ar fi agresiune cu excepţia
cazurilor aplicării acesteia într-un mod compatibil
cu cap. VII din Carta ONU. Definiţia din 1974
enumeră anumite acte, care săvârşite cu prioritate
în timp constituie acte de agresiune. Această
enumerare nu are caracter exhaustiv ci doar unul
explicativ, lăsând în sarcina Consiliului de
Securitate al ONU să completeze lista actelor
concrete enumerate.5 De asemenea, dificultatea
definirii agresiunii şi, concomitent, stabilirea unei
liste exhaustive de tipuri de acte care pot fi
calificate drept acte de agresiune este prezentă şi
în cazul adoptării şi punerii în aplicare a Statutului
Curţii Internaţionale Penale (CIP). Art. 5, al. 1 din
Statutul CIP stabileşte categoriile de crime care
cad sub jurisdicţia Curţii, şi anume, crima de
genocid; crime împotriva umanităţii; crime de
3
Benjamin B. Ferencz. Enabling the International
Criminal Court to Punish Aggression. [On-line]:
http://www.benferencz.org/index.php?id=4&article=5).
(Vizitat la: 5.04.2012).
4
General Assembly Resolution 3314 (XXIX). 14
December 1974. Definition of Aggression. [On-line]:
http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r29.htm. (Vizitat la:
5.04.2012).
5
Roşca Valentin. Op. cit., p. 98.
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
război; crima de agresiune. La rândul său, Curtea
Internaţională Penală îşi va exercita jurisdicţia
asupra infracţiunii de agresiune din momentul în
care va fi adoptată o prevedere în conformitate cu
art. 121 şi 123, care va defini agresiunea şi va
stabili condiţiile în care Curtea Internaţională de
Justiţie îşi va exercita jurisdicţia în legătură cu
această infracţiune.6
În cadrul tribunalelor de la Nuernberg şi Tokyo
a fost determinat faptul că, crima de agresiune
solicită anumite acte guvernamentale
(„agresiunea‖ împotriva unui alt stat). Prin
urmare, un război de „agresiune‖ poate avea loc
numai dacă folosirea forţei armate contravine
dreptului internaţional. De asemenea, este
necesară o folosire intensă a forţei armate. Astfel,
întru calificarea crimei de agresiune, folosirea
forţei trebuie să atingă un anumit nivel şi
intensitate.7
Adiţional problematicii stabilirii actului şi
intensităţii forţei referitoare la agresiune mărul
discordiei în procesul definirii agresiunii a
reprezentat identificarea tipurilor şi formelor
acesteia. A constituit o dificultate în ce priveşte
încercările de a include în calitate de acte de forţă
ilegală agresiunea directă şi indirectă şi de a stabili
drept agresiune atacurile economice şi sociale. De
exemplu, cei care susţin ideea „războaielor de
eliberare naţională‖, nu ar fi de acord ca ajutorul
străin pentru astfel de războaie să fie calificate ca
o formă de agresiune indirectă.
În doctrină, de asemenea, sunt întâlnite diverse
opinii referitor la identificarea tipurilor şi formelor
de agresiune. Nu există o poziţie concretă care ar
aduce la un numitor comun în acest context.
În opinia lui Şarmazanaşvili G. V. agresiunea
poate fi comisă sub patru forme: militară,
indirectă, economică şi ideologică.8 Dânsul
consideră că cea mai periculoasă dintre toate
formele de agresiune pentru cauza menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale este cea
armată/militară. Cu toate că, Şarmazanaşvili G. V.
6
Diana Sârcu-Scobioală, Irina Lupuşor, Eugenia
Goncearova. Jurisdicţia internaţională penală. Chişinău:
CEP-USM, 2008, p. 127.
7
Roşca Valentin. Noile Forme de agresiune în contextul
schimbării geopoliticii în Europa de Sud-Est. Impactul
pentru Republica Moldova. Materialele Conferinţei
Ştiinţifice Internaţionale a tinerilor cercetători. Ediţia a IV-a,
Chişinău, 16 aprilie 2012, p. 186.
8
Шармазанашвили Г. В. От права войны к праву
мира. Москва: Издательство «Международные
отношения», 1967, с. 119.
102
Nr. 3, 2012
nu neagă faptul că celelalte forme la fel conţine un
pericol pentru pace.9 Reşetov I. A. susţine că
atacul armat este cea mai gravă formă a agresiunii
militare.10
Stabilirea periculozităţii pentru comunitatea
internaţională a unor tipuri de acte de agresiune
mereu a fost o sarcină dificilă. Am putea spune, că
în unele perioade ale istoriei contemporane acest
lucru s-a părut a fi practic imposibil de realizat.
Astfel, până în prezent nu există o poziţie unică
vis-a-vis de o listă concretă a formelor şi tipurilor
de agresiune.
În premieră definirea agresiunii purcede prin
Convenţiile de definire a agresorului din 1933.
Caracteristic pentru aceste convenţii este că nu
este prezentă o definiţie expresă a agresiunii. Art.
2 al Convenţiei de la Londra din 3 iulie 1933
stabileşte că „…agresor va fi considerat statul care
primul va comite următoarele acţiuni…‖.11 În
acelaşi context, în acea perioadă era promovată
ideea scoaterii în afara legii a războiului în calitate
de instrument naţional (Ex. Pactul Briand-Kellog
din 1928). Drept rezultat, procesul de codificare a
agresiunii şi a actelor care pot fi calificate drept
acte de agresiune erau în conexiune directă cu
conceptul războiului sau la general a utilizării
forţei în dreptul internaţional. Astfel, Convenţia de
la Londra din 3 iulie 1933 considera drept
agresiune săvârşirea următoarelor fapte bazate pe
forţă12:
 declaraţia de război, invadarea cu forţele
armate, cu sau fără declaraţie de război, a
teritoriului unui alt stat;
 invazia cu forţele terestre, navale sau
aeriene, cu sau fără declaraţie de război, a
teritoriului, navelor sau aeronavelor altui stat;
 blocarea navelor, coastelor sau porturilor
unui alt stat;
 acordarea de sprijin grupurilor înarmate
formate pe teritoriul unui alt stat sau refuzul, în
pofida cererii statului invadat, de a lua pe teritoriul
9
Ibidem., p. 119.
10
Решетов Ю. А. Борьба с международными
преступлениями против мира и безопасности. Москва:
Издательство «Международные отношения», 1983, с. 80.
11
Convention for the Definition of Aggression (London,
3 July 1933). [On-line]:
http://www.iilj.org/courses/documents/ConventionontheDefi
nitionofAggression.pdf. (Vizitat la: 12.07.2012).
12
Dr. Vasile Creţu. Nerecurgerea la forţă în relaţiile
internaţionale: Bucureşti. Editura politică, 1978, p. 111.
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
său toate măsurile care-i stau în putere pentru a
lipsi acele grupuri de orice ajutor sau protecţie.13
Aceste categorii de acte de agresiune în mare
parte au rămas intacte şi au fost preluate în
proiectele de definiţie a agresiunii în perioada
postbelică.14 De asemenea, Vasile Creţu scoate în
evidenţă realităţile internaţionale care au adus în
prim plan noi forme de folosire a forţei armate
care şi-au dovedit periculozitatea şi care ar putea
fi calificate în calitate de acte de agresiune:
 folosirea armelor de distrugere în masă
(armele atomice, bacteriologice, chimice, etc.);
 utilizarea forţelor armate aflate pe
teritoriul altui stat prin violarea condiţiilor
fundamentale ale acordurilor în baza cărora are
loc staţionarea lor ori menţinerea acestor forţe
armate peste termenul stipulat în asemenea
acorduri.15
Actele incluse atât în definiţia din Convenţia
din 3 iulie 1933, cât şi în negocierile ulterioare din
perioada postbelică sunt acte de agresiune armate
care în marea lor majoritate sunt aplicate direct
prin diferite acţiuni/metode militare. Anterior a
fost menţionat despre propunerile lui Vasile
Creţu, în contextul noilor realităţi internaţionale,
privind completarea listei actelor de agresiune
adiţional celor cunoscute. Cu toate acestea, noile
tipuri de acte de agresiune, de asemenea,
reprezintă acţiuni care implică forţa armată.
În acest context, îşi găsesc plauzibilitatea
identificării unei forme adiţionale de agresiune –
agresiunea armată indirectă.
În practică încercarea de a include această
formă de agresiune, adiţional celei directe
(armate), este întâlnită în cadrul lucrărilor
aceleiaşi Comisii pentru Drept Internaţional.
Propuneri în acest sens, în dependenţă de
circumstanţele existente, aveau la bază termeni şi
idei diferite. Se pare că în centrul atenţiei în
această problemă a apărut din nou divergenţele
ideologice din timpul Războiului Rece.
Prin proiectul sovietic se propunea ca în
categoria actelor de agresiune armată indirectă să
se includă întrebuinţarea forţei armate constând
din trimiterea pe teritoriul altui stat a unor bande
13
Convention for the Definition of Aggression (London,
3 July 1933). [On-line]:
http://www.iilj.org/courses/documents/ConventionontheDefi
nitionofAggression.pdf. (Vizitat la: 12.07.2012).
14
Dr. Vasile Creţu. Nerecurgerea la forţă în relaţiile
internaţionale: Bucureşti. Editura politică, 1978. p. 112.
15
Ibidem., p. 112.
103
Nr. 3, 2012
înarmate, a mercenarilor, teroriştilor sau
sabotorilor, ca şi recurgerea la orice alte forme de
activitate subversivă implicând folosirea forţei
armate, în vederea provocării într-un alt stat de
tulburări interne sau schimbări ale politicii
acestuia în profitul agresorului.16 La rândul lor,
statele occidentale considerau agresiunea armată
indirectă organizarea, sprijinirea sau dirijarea de:
bande înarmate sau forţe neregulate sau voluntare
care procedează la incursiuni sau infiltrări într-un
alt stat; lupte civile violente sau acte de terorism
într-un alt stat; activităţi subversive tinzând la
răsturnarea prin violenţă a guvernului unui alt
stat.17
Este de remarcat, că în cadrul lucrărilor
Comisiei pentru Drept Internaţional (Raportul
Comisiei pentru Drept Internaţional către
Adunarea Generală cu privire la lucrările efectuate
în cadrul celei de-a treia sesiuni (16 mai – 27 iulie
1951) au fost prezentate patru propuneri de
definiţii ale agresiunii. Toate patru includeau în
sine agresiunea indirectă. Din raportul prezentat
de către Comisia pentru Drept Internaţionale
poate fi conchis faptul că membrii comisiei Jesús
María Yepes, Roberto Cordova şi Ricardo Alfaro
au folosit mai mult abordarea generică de definire
a agresiunii menţionând la general în proiectele
lor de definiţii cele două forme de agresiune:
directă şi indirectă.18 Cu toate că, în versiunea
lui Yepes este inclusă următoarea prevedere care
o face un pic mai detaliată comparativ cu
celelalte: „…violenţa (forţa), exercitată de către
trupele neregulate organizate pe teritoriul unui stat
sau în afara teritoriului său în complicitate activă
sau pasivă a acelui stat va fi considerată
agresiune…‖.19 De asemenea, în cadrul acestor
lucrări este prezentă o altă propunere de definire a
agresiunii care în mare parte este bazată pe
abordarea de listă şi, plus la aceasta, pune accentul
pe agresiunea indirectă. Astfel, Shushi Hsu a
înaintat următoarea propunere: „Agresiune, care
este o crimă internaţională, reprezintă un act ostil
al unui stat împotriva altui stat, comis prin a)
16
Dr. Vasile Creţu. Op. cit., p. 132.
17
Ibidem., p. 132.
18
Report of the International Law Commission on its
Third Session, 16 May to 27 July. Official Records of the
General Assembly, Sixth Session, Supplement No. 9
(A/1858). Yearbook of the International Law Commission,
1951, vol. II, p. 132 – 133. [On-line]:
http://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4_48_c
orr1-2.pdf. (Vizitat la: 25.07.2012).
19
Ibidem., p. 132 – 133.
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
aplicarea forţei armate alta decât autoapărarea sau
aplicarea unei acţiuni ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite; sau b) înarmarea formaţiunilor neregulate
sau a unor state terţe, ostile statului victimă, în
scopuri agresive; sau c) instigarea la conflicte
civile în statul victimă în interesele altor state
străine; sau d) altă aplicare ilegală a forţei,
deschisă sau altfel.‖20 În final, Comisia a luat în
consideraţie textul înaintat de către Ricardo Alfaro
din motivul că aceasta era cea mai largă definiţie.
În pofida faptului că definiţia a fost modificată
unii membri au considerat că aceasta încă este
nesatisfăcătoare, deoarece nu sunt înţelese toate
actele posibile de agresiune şi că s-ar putea dovedi
a fi periculos de a restricţiona libertatea de acţiune
necesară organelor Naţiunilor Unite, în cazul în
care acestea vor fi chemate în viitor să aplice
definiţia în anumite cazuri specifice. În final,
definiţia a fost respinsă cu 7 voturi împotriva 3.
Cu toate acestea, s-a hotărât de a nu abandona
sarcina definirii agresiunii.21
Tendinţa de identificare şi examinare a noilor
forme agresiune şi a tipurilor de acte de agresiune
poate fi explicat prin faptul că lista de acte de
agresiune stabilită prin definiţia din 1933 după cel
de-al doilea război mondial era depăşită. Aceasta
se datora în mare parte art. 2, alin. (4) din Carta
ONU care interzice folosirea forţei sau
ameninţarea cu aceasta. Accentul principal a fost
pus pe interzicerea războiului. Sintagma „folosirea
forţei‖ a fost intenţionat inclusă pentru a oferi un
spaţiu de manevră mai larg pentru Consiliul de
Securitate al ONU de a acţiona în anumite situaţii
şi de a aplica eficient prevederile cartei în ce
priveşte menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Acest lucru este „moştenirea‖
tribunalelor de la Nuernberg şi Tokyo unde a fost
determinat faptul că crima de agresiune solicită
anumite acte guvernamentale („agresiunea‖
împotriva unui alt stat). Prin urmare, un război de
„agresiune‖ poate avea loc numai dacă folosirea
forţei armate contravine dreptului internaţional.
De asemenea, este necesară o folosire intensă a
forţei armate. Astfel, întru calificarea unei crime
de agresiune, folosirea forţei trebuie să atingă un
anumit nivel şi intensitate.22
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
De exemplu: atacurile Germaniei Naziste asupra
statelor vecine care au fost judecate în cadrul Tribunalului de
la Nürnberg, în general, au fost purtate prin folosirea unui
104
Nr. 3, 2012
Luând în consideraţie, că prin Carta ONU
atenţia directă a fost axată pe interzicerea folosirii
forţei statele au început să pună accentul pe alte
mijloace de forţare a voinţei politice a anumitor
state pentru obţinerea unor condiţii favorabile în
plan geopolitic sau economic care, la fel, pot
periclita în mod serios suveranitatea şi integritatea
unui stat. În cazul dat este vorba despre apariţia
unor noi forme de agresiune. Divergenţele
ideologice şi politice în timpul războiului rece nu
au permis elaborarea unei definiţii ample şi
concrete a agresiunii şi stabilirea elementelor sale
definitorii. Este vorba de alte forme de agresiune,
adiţional celei militare (directe sau indirecte).
Anterior a fost menţionat că pe lângă agresiunea
militară doctrina de specialitate formulează trei
forme adiţionale de agresiune: indirectă,
economică şi ideologică.23
Raportul privind problema definirii agresiunii
din 3 octombrie 1952 elaborat de către Comisia
pentru drept internaţional conţinea o propunere ca
„acţiunea unilaterală de deposedare a statului de
resursele economice care derivă din practica
acceptabilă a comerţului internaţional sau de a
pune în pericol economia acesteia‖ poate fi
calificată ca un act de agresiune. Însă, conceptul
agresiunii economice a fost criticat de alte state.
Constrângerea economică nu a fost inclusă în
Rezoluţia din 1974 privind definirea agresiunii,
dar câteva rezoluţii au denunţat constrângerea
economică drept un act de subminare a drepturilor
suverane.24 Aceste rezoluţii sunt: Carta cu privire
la drepturile şi obligaţiile economice ale statelor
(Art. 32) (Rezoluţia Adunării Generale a ONU
3281(XXIX));25 Declaraţia asupra principiilor
dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti
şi cooperarea între state (Rezoluţia Adunării
Generale nr. 2625 (XXV));26 Declaraţia asupra
număr mare de forţe armate şi pe teritorii vaste şi au dus la o
totală sau parţială ocupaţie ale statelor victime.
23
24
Шармазанашвили Г. В. Op. cit., p. 119.
Lori F. Damrosch, Louis Henkin, Richard Crawford
Pugh, Oscar Schachter, Hans Smit. International Law. Cases
and Materials. Forth Edition. American Casebook Series.
2001, p. 946.
25
General Assembly Resolution 3281(XXIX). 12
December 1974. Charter of Economic Rights and Duties of
States. [On-line]:
http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r29.htm. (Vizitat la:
10.04.2012).
26
General Assembly Resolution 2625 (XXV). 24
October 1979. Declaration on Principles of International Law
concerning Friendly Relations and Co-operation among
States in accordance with the Charter of the United Nations.
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale
altor state şi protecţia independenţei şi
suveranităţii lor (Rezoluţia Adunării Generale nr.
2131(XX)).27
Revenind la agresiunea indirectă. A fost indicat
faptul că Raportul privind problema definirii
agresiunii din 1952 includea în sine discuţii
extinse care se referă la un al tip de agresiune, şi
anume, „agresiunea indirectă‖. Principala
caracteristică a agresiunii indirecte apare atunci
când statul agresor, fără comiterea unor acte ostile
faţă de un stat, operează prin intermediul unei
terţe părţi, străini sau naţionali care activează din
propria lor iniţiativă. Conceptul agresiunii
indirecte a fost elaborat cu scopul de a include
anumite acţiuni sau forme duşmănoase de
complicitate în cadrul ostilităţilor care deja sunt în
derulare. De asemenea, în timpul elaborării
acestui raport s-a ajuns la concluzia că cazurile de
agresiune indirectă sunt acele acţiuni care nu
constituie mişcări de participare la ostilităţi, dar
care au scopul de a pregăti astfel de acţiuni pentru
subminarea puterii de rezistenţă a ţării sau de a
face schimbări substanţiale în sistemele politic şi
social ale acestui stat.28 Termenul de „agresiune
indirectă‖ nu este inclus în definiţia de agresiune
adoptată de către Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 3314, dar unele elemente ale acestei
definiţii pot fi calificate a fi indirecte (ex: art. 3, lit.
g). Totodată, este necesar de indicat că art. 4 al
Rezoluţiei în cauză stabileşte că actele enumerate
în art. 3 nu sunt exhaustive. În acelaşi context,
Rezoluţia Adunării Generale 36/103 din 09
decembrie 1981 cu privire la Declaraţia privind
inadmisibilitatea intervenţiei sau implicării în
afacerile interne ale statelor prezintă o listă de
acţiuni care, de asemenea, în cazul aplicării lor pot
fi calificate drept acte de „agresiune indirectă‖.29
[On-line]: http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r25.htm.
(Vizitat la: 10.04.2012).
27
General Assembly Resolution 2131(XX). 21
December 1965. Declaration on the Inadmissibility of
Intervention in the Domestic Affairs of States and the
Protection of Their Independence and Sovereignty. [On-
line]: http://www.un.org/depts/dhl/resguide/r20.htm. (Vizitat
la: 12.04.2012).
28
Lori F. Damrosch, Louis Henkin, Richard Crawford
Pugh, Oscar Schachter, Hans Smit. International Law. Cases
and Materials. Forth Edition. American Casebook Series.
2001, p. 947 – 948.
29
General Assembly Resolution 36/103. 9 December
1981. Declaration on the Inadmissibility of Intervention and
Interference in the Internal Affairs of States. [On-line]:
105
Nr. 3, 2012
Însă problema constă în aceea că la moment nu
există o listă finală şi exhaustivă în privinţa
acţiunilor care pot fi calificate drept agresiune.
Făcând o examinare mai minuţioasă a definiţiei
inserată în Rezoluţia 3314 din 1974 putem stabili
caracterul ambiguu şi vag al acesteia. Comparativ
cu Declaraţia privind inadmisibilitatea intervenţiei
sau implicării în afacerile interne ale statelor din
1981 ultima conţine o listă mai largă şi amănunţită
a acţiunilor care urmează a fi evitate în aplicarea
lor de către state dar nu se face nici o referire la o
posibilă calificare a acestor acţiuni în mod oficial
şi iarăşi facem faţă unor prevederi recomandabile
care fac chemări disperate la buna credinţă a
statelor şi, în special a supraputerilor de a se abţine
de la anumite acţiuni ilegale în acest sens. Din nou
constatăm o lipsă de coordonare şi cooperare în
procesul de identificare a unor soluţii durabile şi
eficiente în soluţionarea anumitor chestiuni
majore la nivel internaţional.
De asemenea, nu trebuie ignorat rolul
principiilor fundamentale în acest domeniu. Rolul
principiilor fundamentale poate fi explicat prin
faptul că caracterul ne-exhaustiv al listei actelor de
agresiune oferă posibilităţi mari actorilor
internaţionali de a devia de la prevederile generale
privind neaplicarea forţei în relaţiile
internaţionale. Astfel, în lipsa unor prevederi
internaţionale un obstacol împotriva acţiunilor
abuzive ale statelor în ce priveşte folosirea forţei
în dreptul internaţional îl joacă principiile
fundamentale. Datorită principiilor fundamentale
stabilite în Carta ONU, adoptarea în 1970 a
Rezoluţiei Adunării Generale nr. 2625 (XXV) cu
privire la Declaraţia asupra principiilor dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state şi, nu în ultimul rând,
adoptarea Actului Final de la Helsinki la 01
august 1975 pe continentul european a fost stabilit
un status-quo pentru întreaga perioadă postbelică.
Drept rezultat, au fost consacrate principii de la
care nu se admite nici o derogare, şi anume:
egalitatea suverană, respectarea drepturilor
interne suveranităţii; nerecurgerea la forţă sau la
ameninţarea cu forţa; inviolabilitatea
frontierelor; integritatea teritorială a statelor;
reglementarea paşnică a diferendelor;
neamestecul in treburile interne etc. Efectuând o
analiză comparativă putem constata cu certitudine
că Rezoluţiile Adunării Generale a ONU din 1974
http://www.un.org/depts/dhl/resguide/r36.htm. (Vizitat la:
12.04.2012).
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
şi 1981 au fost elaborate în limitele stabilite de
către aceste principii fundamentale.
Lupta ideologică din perioada postbelică a
constituit o stavilă în consolidarea importanţei
ONU în menţinerea ordinei internaţionale. Pe
lângă apariţia „Cortinei de fier‖ un factor
important în intensificarea disensiunilor interioare
în cadrul ONU bazate pe motive ideologice şi
politice a constituit-o aderarea fostelor colonii la
sistemul ONU. Luând în consideraţie vechile
„obide‖ faţă de fostele metropole şi lipsa la
moment a unor perspective în relaţiile mutuale
dintre noile state independente şi fostele mari
imperii coloniale, ONU devenea „câmpul de
luptă‖ între diplomaţiile mondiale care aveau în
calitate de lozincă oficială promovarea păcii şi
securităţii internaţionale, dar în final duceau o
politică dublă în obţinerea unor noi avantaje în
sporirea unei anumite influenţe în anumite regiuni
din lume.
Din cauza unor astfel de acţiuni imprecise din
cadrul ONU pe plan mondial au început să apară
noi tendinţe de evitare a respectării principiilor
fundamentale stabilite de către Carta ONU.
Aceasta, în special, se referă la respectarea
principiului neaplicării forţei sau ameninţarea cu
aceasta. Speranţa creării unui sistem de securitate
internaţional în cadrul căruia o condiţie obligatorie
va fi soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale s-a năruit odată cu declanşarea
conflictelor militare pe teritoriul fostelor colonii
unde indirect se implicau şi marile puteri prin
asistenţa forţelor beligerante. Situaţii de acest gen
sunt caracteristice şi pentru fostul spaţiu socialist.
Pe fundalul mişcărilor anticomuniste şi de
eliberare naţională care aveau loc în Europa de Est
au început să se evidenţieze noi metode de
destabilizare a situaţiei în regiune şi de intimidare
indirectă a ţărilor care au scăpat de hegemonia
unui imperiu.30
Aici apare şi întrebarea cum ar trebui să fie
calificate astfel de acţiuni. Nemijlocit aplicarea
forţei este interzisă, cu excepţia cazurilor când
este acceptată de către Consiliul de Securitate (în
30
Un exemplu elocvent este declanşarea conflictului
armat de pe Nistru în 1992 şi îngheţarea acestui conflict
pentru aproape două decenii. Aceasta a permis Rusiei
păstrarea influenţei sale politice în regiune şi stabilirea unor
noi priviri geopolitice în acest sens. De asemenea, astfel de
situaţii sunt caracteristice şi pentru regiunea Caucazului de
Sud şi anume conflictele din Georgia 1992 – 1993 (Abhazia
şi Osetia de Sud) şi conflictul din Nagorno-Karabah din
1994.
106
Nr. 3, 2012
conformitate cu capitolul VII al Cartei ONU).
Însă termenul de „forţă‖ are ambiguităţile sale.
Uneori acest termen este folosit într-un sens mai
larg pentru a cuprinde toate formele de
constrângere: economice, politice, psihologice şi
fizice. Astfel, statele de multe ori invocau faptul
că ele nu sunt implicate într-un „război‖ şi
preferau să denumească un conflict printr-o altă
denumire.
Dorinţa de a evita implicarea directă într-un
anumit conflict sau soluţionarea unui diferend prin
aplicarea unor constrângeri fără careva reacţii din
partea comunităţii internaţionale a reprezentat un
factor important în „dezvoltarea‖ unor noi forme
de aplicare a forţei şi nemijlocit a agresiunii.
Adiţional acestor probleme politice la nivel
internaţional care creează un număr de obstacole
în codificarea şi perfecţionarea dreptului
internaţional sunt înregistrate alte probleme în ce
priveşte calificarea noilor forme şi acte de
agresiune. Astfel, analizând în detaliu noua formă
de agresiune – cea indirectă – apar unele chestiuni
care urmează a fi elucidate întru evitarea unor
eventuale discrepanţe privind identificarea acestei
forme de agresiune şi interpretarea acesteia.
În acest context, este necesar de menţionat o
diferenţă majoră în ce priveşte conceptualizarea
formei de agresiune indirectă. În anii ’50 ai sec.
XX în cadrul Comisiei pentru Dreptul
Internaţional a fost pusă în discuţie codificarea
„agresiunii armate indirecte” de rând cu
„agresiunea armată directă”. Formă care se
putea manifesta prin astfel de acte de agresiune
cum ar fi: trimiterea pe teritoriul altui stat a unor
bande înarmate, a mercenarilor, teroriştilor sau
sabotorilor, recurgerea la orice alte forme de
activitate subversivă implicând folosirea forţei
armate, în vederea provocării într-un alt stat de
tulburări interne sau schimbări ale politicii
acestuia în profitul agresorului31 sau organizarea,
sprijinirea sau dirijarea bandelor înarmate sau
forţelor neregulate sau voluntare care procedează
la incursiuni sau infiltrări într-un alt stat; lupte
civile violente sau acte de terorism într-un alt stat;
activităţi subversive tinzând la răsturnarea prin
violenţă a guvernului unui alt stat.32 În prezent,
lumea se confruntă cu noi probleme care cu mult
depăşesc problema folosirii forţei armate în cadrul
relaţiilor internaţionale cum ar fi consecinţele
folosirii iraţionale a resurselor naturale şi poluarea
31
Dr. Vasile Creţu. Op. cit., p. 132.
32
Ibidem., p. 132.
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
mediului ambiant; suprapopularea însoţită de
migraţia masivă a populaţiei din ţările în curs de
dezvoltare; etc., care în regim de urgenţă forţează
actorii internaţionale să stabilească noi tipuri de
intimidare sau diminuare a suveranităţii sau
independenţei politice a statelor. Astfel, în pofida
faptului adoptării unei definiţii restrictive a
agresiunii, mai mult ca atât cu caracter de
recomandare, nu poate fi ignorată existenţa în
societatea contemporană a unui nou tip de
agresiune, cea indirectă.
Acuzaţii privind „agresiunea indirectă‖ erau
destul de frecvente în cadrul confruntării
ideologice din timpul Războiului Rece. Îndeosebi,
astfel de manifestări s-au conturat în timpul
rezistenţei anticoloniale şi a suportului extern
pentru „mişcările de eliberare naţională‖. Într-o
lume multipolară s-ar părea că astfel de agresiuni
indirecte sunt mai puţin frecvente, dar nu sunt
excluse. Ar putea fi înaintată o idee, precum că
formele de agresiune indirectă sunt de domeniul
trecutului pe motivul consolidării pe plan
internaţional a principiului renunţării la forţă sau
ameninţarea cu aceasta. Prin urmare, este
important de a recunoaşte că tot mai des
derogările de la principiul dat sunt întâmpinate cu
reacţii negative din partea societăţii internaţionale.
Ţările care au încălcat principiul dat încercau să-şi
justifice acţiunile prin aplicarea dreptului la
autoapărare, susţinând chipurile importanţa
principiului neaplicării forţei. Astfel, automat
folosirea unor metode adiţionale sau
„netradiţionale‖ de intimidare a unui stat pot fi
puse sub incidenţa acestui principiu.33
Luând în consideraţie condiţiile existente de pe
mapamond, agresiunea indirectă nu poate fi
ignorată în societatea contemporană. Uneori
aceasta este unica metodă pentru unele state de a
obţine un rezultat favorabil într-un diferend
interstatal fără o implicare directă a comunităţii
internaţionale. După cum a mai fost menţionat,
există numeroase şi importante forme de atac
asupra integrităţii unui stat decât mijloacele
tradiţionale de atacuri militare, de obicei, numite
şi agresiuni „indirecte‖ sau „ideologice‖, care dau
naştere la probleme de dimensiuni cu totul diferite
şi care afectează unele fundamente tradiţionale ale
33
Astfel de tentative au fost respinse de alte state şi
condamnate de Adunarea Generală a ONU şi anume,
condamnarea intervenţiei armatelor sovietice în Afganistan
din 1979; intervenţiei americane în Cambodgia 1970,
Grenada şi Libia din 1983, Panama – 1989.
107
Nr. 3, 2012
dreptului internaţional. Aceste atacuri variază de
la mai multe tipuri de luptă ideologică şi de
propagandă politică şi psihologică, prin radio, prin
pliante aeriene, etc. până la organizarea de mişcări
subversive, politice în interiorul altei ţări,
strangularea economică sistematică a unui regim
printr-un boicot comercial.
Acuzaţiile privind „agresiunea‖ sunt frecvent
bazate pe afirmaţiile privind acordarea unui ajutor
militar, precum şi controlul asupra rebelilor, într-
un război civil. În cazul în care rebelii sunt efectiv
sprijiniţi şi controlaţi de către un alt stat, acest stat
este responsabil pentru aplicarea „forţei‖ ca o
consecinţă de a fi într-o directă conexiune cu
astfel de forţe. Astfel, Adunarea Generală a ONU
a stabilit că ajutoarele militare pentru rebeli oferite
de anumite state străine sunt incompatibile cu
principiile Cartei ONU, cu referire implicit la
articolul 2, alin. 3 şi 4.34
Prezenţa opiniilor privind comiterea unor acte
de agresiune indirectă este destul de frecventă în
ultimele perioade. Un exemplu în acest sens este
opinia privind înregistrarea agresiunii indirecte de
către Federaţia Rusă în Orientul Mijlociu şi în
Caucaz prin intermediul unor forme cum ar fi –
acţiunile militare indirecte prin intermediul
bazelor militare din regiuni, instigarea sau
implicarea în conflictele interne, implicarea
directă în răsturnarea regimurilor nedorite, etc.35
În special, această implicare indirectă sau
„agresiune indirectă‖ prinde viaţă prin strategia
obţinerii bazelor militare pe teritoriul acestor
republici. Desigur, scopul trimiterii acestor
efective militare este „menţinerea păcii‖ în
regiune. Războiul civil din Tadjikistan (1992 -
1997) poate fi menţionat în calitate de exemplu.
Or, a fost demonstrat că anume asistenţa militară a
Rusiei în acest conflict intern a fost factorul
decisiv pentru păstrarea elitei politice din ţară care
avea tendinţe pro-ruse. Se pare că Rusia are
tendinţa de a exagera în unele situaţii pericolului
„fundamentalismului islamic‖ în scopul
menţinerii prezenţei sale militare în Orientul
34
Lori F. Damrosch, Louis Henkin, Richard Crawford
Pugh, Oscar Schachter, Hans Smit. International Law. Cases
and Materials. Forth Edition. American Casebook Series.
2001, p. 946 - 947.
35
Berdal Aral. Cases of Direct and Indirect Aggression as
Violations of International Law in Central Asia and the
Caucasus. [On-line]:
http://www.uam.es/centros/economicas/doctorado/deri/publi
caciones/WorkingPapers/RIPS0201.pdf. (Vizitat la:
11.04.2012).
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
Mijlociu.36 O situaţie similară a fost înregistrată în
privinţa SUA în perioada Războiului Rece când
erau abordate polemici exagerate privind
„pericolul comunist‖.
Cu toate acestea, Orientul Mijlociu nu este
unica regiune unde Rusia s-a implicat indirect în
anumite conflicte interne sau chiar indirect a
reprezentat factorul decisiv în apariţia unor astfel
de conflicte menite să destabilizeze situaţia
politică internă a statelor. Astfel, asemenea cazuri
sunt înregistrate în alte foste state unionale unde
brusc odată cu destrămarea URSSS au apărut
conflicte interetnice indirect promovate de către
Rusia. Aceste conflicte sunt cele din: Nagorno-
Karabah (1988 - 1994), Osetia (1991 - 1992),
Transnistria (1992), Abhazia (1992 - 1993).
Caracteristic pentru aceste conflicte constă în
aceea că factorul decisiv a fost implicarea
indirectă militară a forţelor ruseşti cu un efect final
bine cunoscut – crearea bazelor militare ruseşti în
aceste regiuni şi formarea forţelor „pacificatoare‖
sub egida Rusiei. Rezultatul este că până în
prezent în tot spaţiul CSI timp de două decenii
sunt menţinute conflicte îngheţate.
Mai mult ca atât, Rusia foloseşte instrumentul
economic în scopul obţinerii avantajelor politice şi
militare în fostele republici unionale. Exemplu
este cazul când în anul 2000 Rusia a anunţat că se
va retrage din acordul CSI cu privire la regimul
liberalizat de vize pentru naţionalii statelor
membre.37 Aceasta în condiţiile în care unele state
din spaţiul îşi menţin PIB-ul naţional la limită
datorită remitenţelor cetăţenilor aflaţi la lucru pe
teritoriul Federaţiei Ruse. Republica Moldova în
acest sens nu este o excepţie. Cu toate acestea,
Rusia nu este singura excepţie în acest sens.
Aceleaşi acţiuni de intimidare cu conotaţie
economică este întâlnită în privinţa statelor
occidentale în diverse regiuni ale lumii unde au
anumite interese geopolitice sau economice. În
special, aceste acţiuni sunt aplicate în privinţa
fostelor colonii.
Un alt exemplu de invocare a unui act de
agresiune indirectă a fost înregistrat în cazul crizei
pentru insulele Falkland (Maldive) din 1982. La
36
Berdal Aral. Cases of Direct and Indirect Aggression as
Violations of International Law in Central Asia and the
Caucasus. [On-line]:
http://www.uam.es/centros/economicas/doctorado/deri/publi
caciones/WorkingPapers/RIPS0201.pdf. (Vizitat la:
11.04.2012).
37
Ibidem.
108
Nr. 3, 2012
momentul dezlănţuirii crizei din Falkland şi
escaladarea acţiunilor militare, Comunitatea
Europeană ia o decizie fără precedent şi decide de
a impune un embargo economic Argentinei întru
consolidarea poziţiei sale cu Marea Britanie. În
aceste condiţii Ecuadorul completamente a fost
împotriva unor astfel de acţiuni şi invocând
principiile generale de drept a solicitat de a pune
capăt agresiunii economice şi militare împotriva
Argentinei.38
În prezent, o situaţie destul de controversată
privind stabilirea unor acte de agresiune sau
intervenţii indirecte într-un conflict armat este
înregistrată în cazul Siriei. Exemplul Libiei a fost
unul dezamăgitor pentru două state membre
permanente ale Consiliului de Securitate – Rusia
şi China. Din partea acestor două state s-a simţit o
anumită „trădare‖ din partea celorlalte state
membre permanente ale Consiliului de Securitate
în ce priveşte folosirea forţei în cazul Libiei. Deja,
în privinţa rebeliunii din Siria şi dorinţa unor
membri ai Consiliului de Securitate de a interveni
în acest conflict poziţia Rusiei şi Chinei a ajuns să
fie una diferită comparativ cu intervenţia în Libia.
Astfel, datorită dreptului la veto folosit de către
Rusia şi China Consiliul de Securitate a fost
paralizat în realizarea sarcinilor sale stabilite de
Cap. VII din Carta ONU. Cu toate acestea,
aceasta nu a reprezentat un obstacol pentru
intervenţii/implicări indirecte în acest conflict în
susţinerea forţelor rebele împotriva regimului
Assad. Această implicare într-un conflict intern
prinde viaţă prin diverse acte indirecte care permit
să schimbe raportul de forţe în favoarea unei părţi
beligerante. Sunt opinii potrivit cărora izolarea
regimului Assad are loc datorită ajutorului din
partea statelor membre ale Ligii Arabe, suportului
în domeniul transportului din partea Turciei,
oferirea ajutorului prin supravegherea prin satelit
din partea SUA şi activităţile serviciilor de
informaţii din unele state europene, etc.39
38
Repertoire of the Practice of the Security Council.
Chapter VIII (1981 - 1984). Maintainance of the
international peace ans security. Question concerning the
situation in the region of the Flakland Islands (Islas
Malvinas). [On-line]: http://www.un.org/en/sc/repertoire/81-
84/Chapter%208/81-84_08-13
Question%20concerning%20the%20situation%20in%20the
%20region%20of%20Falkland%20Islands.pdf. (Vizitat la:
20.04.2012).
39
Ближний Восток после ухода Асада. [On-line]:
http://inopressa.ru/article/31Jul2012/liberation/finassad.html.
(Vizitat la: 31.07.2012).
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
Din cele expuse, iese în evidenţă faptul că
dreptul internaţional până în prezent nu conţine o
definiţie recunoscută a „agresiunii‖. Practica
internaţională oferă exemple privind constatarea
agresiunii de către state sau de către organismele
internaţionale. Dacă, în cazul organismelor
internaţionale acest fapt este ca şi inexistent din
motivul lipsei definiţiei oficiale ale acestui
concept, atunci în cazul statelor situaţia este una
cu totul diferită. Statele în procesul luării deciziei
existenţei sau inexistenţei „agresiunii‖ în dreptul
internaţional îşi bazează deciziile sale pe criteriul
„natural‖ al definiţiei de agresiune, care în mod
normal se fundamentează pe „sentiment”
(impresie) dar nu pe argumente juridice.40
În aceste condiţii, nu este de mirare că în
contextul lipsei unei definiţii oficiale a agresiunii
în societatea internaţională încă sunt prezente
disensiuni referitoare la identificarea tipurilor şi
formelor de agresiune. Se pare că o ieşire din
impas ar putea să reprezinte proiectul definiţiei de
agresiune militară adoptat în cadrul Conferinţei de
Revizuire a Statutului de la Roma (Kampala,
Uganda, 31 mai – 11 iunie 2010).41
Cu toate acestea, este prematur de a declara că
definiţia adoptată în cadrul Conferinţei de la
Kampala este cea mai reuşită. Încă în timpul
lucrărilor Comisiei Pregătitoare şi a Grupului
Special de Lucru cu privire la Crima de Agresiune
s-a văzut că statele semnatare a Statutului de la
Roma în contextul stabilirii metodei de definire a
agresiunii şi anume, prin metoda generică sau
abordare de listă puneau mai mult accentul pe
definiţia adoptată prin Rezoluţia 3314 din 1974. În
acest sens, accentul primordial a fost pus pe
definirea agresiunii militare şi stabilirea actelor
agresiunii militare directe. Unica formă indirectă
de agresiune este cea din art. 3, lit. g) al Rezoluţiei
3314.
Carta ONU prin art. 2, alin. (1) stabileşte că:
„Organizaţia este întemeiată pe principiul
egalităţii suverane a tuturor membrilor săi.‖ Art. 2,
alin. (4) în mod expres stabileşte că „toţi membrii
organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
40
Second Report on a Draft Code of Offences Against
Peace and Security of Mankind by Mr. Spiropoulos, Special
Rapporteur. Extract from the Yearbook of the International
Law Commission. 1951. vol. II. [On-line]:
http://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4_44.pd
f. (Vizitat la: 12.04.2012).
41
Resolution RC/Res.6 from 11 June 2010. [On-line]:
http://www.icc-cpi.int/Menus/ASP/Crime+of+Aggression/.
(Vizitat la: 12.04.2012).
109
Nr. 3, 2012
internaţional de a recurge la ameninţarea cu forţa
sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat
în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite‖. Aceste prevederi oferă un
mesaj clar pentru orice stat care doreşte să fie
membru al ONU urmează strict să se conformeze
cu prevederile cartei în ce priveşte principiile
fundamentale codificate în aceasta. În special,
principiul neaplicării forţei. De asemenea, este de
remarcat că această prevedere este adresată tuturor
membrilor organizaţiei indiferent de influenţa
politică, economică şi militară pe care o are la
nivel regional sau internaţional. Orice stat trebuie
să se conformeze acestor prevederi internaţionale.
Se pare că o modalitate de demonstrare a
dorinţei de conformare cu art. 2, alin. (4) din Carta
ONU este ratificarea amendamentului la Statutul
de la Roma privind definirea crimei de agresiune
adoptate la Kampala în anul 2010. Astfel, într-o
lume contemporană în care metodele şi formele
de purtare a conflictului armat se schimbă cu o
viteză fulminantă în dependenţă de dezvoltarea
tehnico-ştiinţifică comunitatea internaţională este
în aşteptarea intrării în vigoare a definiţiei oficiale
a crimei de agresiune având la bază o definiţie cu
o vechime de aproape 40 de ani. Mai mult ca atât,
―entuziasmul‖ statelor în adoptarea acestui tip de
definiţie nu este atât de mare. Or, abia la 9 mai
2012 a fost depus primul instrument de ratificare a
amendamentului la Statutul de la Roma cu privire
la definirea crimei de agresiune de către
Lichtenshtein.42
Bibliografie:
1. Benjamin B. Ferencz. Enabling the
International Criminal Court to Punish Aggression.
[On-line]:
http://www.benferencz.org/index.php?id=4&article=5)
. (Vizitat la: 5.04.2012).
2. Berdal Aral. Cases of Direct and Indirect
Aggression as Violations of International Law in
Central Asia and the Caucasus. [On-line]:
http://www.uam.es/centros/economicas/doctorado/deri
/publicaciones/WorkingPapers/RIPS0201.pdf.
3. Convention for the Definition of Aggression
(London, 3 July 1933). [On-line]:
42
Crime of aggression: first ratification of the
amendments. [On-line]: http://www.icc-
cpi.int/Menus/ASP/Press+Releases/Press+Releases+2012/P
R793.htm. (Vizitat la: 11.05.2012).
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale
http://www.iilj.org/courses/documents/Conventiononth
eDefinitionofAggression.pdf. (Vizitat la: 12.07.2012).
4. Crime of aggression: first ratification of the
amendments. [On-line]: http://www.icc-
cpi.int/Menus/ASP/Press+Releases/Press+Releases+2
012/PR793.htm. (Vizitat la: 11.05.2012).
5. General Assembly Resolution 2131 (XX). 21
December 1965. Declaration on the Inadmissibility of
Intervention in the Domestic Affairs of States and the
Protection of Their Independence and Sovereignty.
[On-line]:
http://www.un.org/depts/dhl/resguide/r20.htm. (Vizitat
la: 12.04.2012).
6. General Assembly Resolution 2625 (XXV).
24 October 1979. Declaration on Principles of
International Law concerning Friendly Relations and
Co-operation among States in accordance with the
Charter of the United Nations. [On-line]:
http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r25.htm. (Vizitat
la: 10.04.2012).
7. General Assembly Resolution 3281(XXIX).
12 December 1974. Charter of Economic Rights and
Duties of States. [On-line]:
http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r29.htm. (Vizitat
la: 12.04.2012).
8. General Assembly Resolution 3314 (XXIX).
14 December 1974. Definition of Aggression. [On-
line]: http://www.un.org/Depts/dhl/resguide/r29.htm.
(Vizitat la: 12.04.2012).
9. General Assembly Resolution 36/103. 9
December 1981. Declaration on the Inadmissibility of
Intervention and Interference in the Internal Affairs of
States. [On-line]:
http://www.un.org/depts/dhl/resguide/r36.htm. (Vizitat
la: 12.04.2012).
10. Lori F. Damrosch, Louis Henkin, Richard
Crawford Pugh, Oscar Schachter, Hans Smit.
International Law. Cases and Materials. Forth Edition.
American Casebook Series. 2001. 1678 p.
11. Repertoire of the Practice of the Security
Council. Chapter VIII (1981 - 1984). Maintenance of
the international peace ans security. Question
concerning the situation in the region of the Falkland
Islands (Islas Malvinas). [On-line]:
http://www.un.org/en/sc/repertoire/81-
84/Chapter%208/81-84_08-13
Question%20concerning%20the%20situation%20in%
20the%20region%20of%20Falkland%20Islands.pdf.
(Vizitat la: 12.04.2012).
110
Nr. 3, 2012
12. Report of the International Law Commission
on its Third Session, 16 May to 27 July. Official
Records of the General Assembly, Sixth Session,
Supplement No. 9 (A/1858). Yearbook of the
International Law Commission, 1951, vol. II, p. 132 –
133. [On-line]:
http://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4
_48_corr1-2.pdf. (Vizitat la: 12.04.2012).
13. Resolution RC/Res. 6 from 11 June 2010.
[On-line]: http://www.icc-
pi.int/Menus/ASP/Crime+of+Aggression/. (Vizitat la:
12.04.2012).
14. Second Report on a Draft Code of Offences
Against Peace and Security of Mankind by Mr.
Spiropoulos, Special Rapporteur. Extract from the
Yearbook of the International Law Commission. 1951.
Vol. II. [On-line]:
http://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4
_44.pdf. (Vizitat la: 20.04.2012).
15. Dr. Vasile Creţu. Nerecurgerea la forţă în
relaţiile internaţionale. Bucureşti: Editura politică,
1978. 230 p.
16. Roşca Valentin. Noile Forme de Agresiune în
contextul schimbării geopoliticii în Europa de Sud-Est.
Impactul pentru Republica Moldova. Materialele
Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale a tinerilor
cercetători. Ediţia a IV-a, Chişinău, 16 aprilie 2012, p.
184 - 191.
17. Roşca Valentin. Principiul nerecurgerii la forţă
sau la ameninţarea cu forţa: evoluţie şi codificare.
Revista ştiinţifică Studia Universitatis, Seria ştiinţe
sociale. 2010, nr. 8 (38). Chişinău, p. 95 - 99.
18. Sârcu-Scobioală Diana, Lupuşor Irina,
Goncearova Eugenia. Jurisdicţia internaţională penală.
Chişinău: CEP-USM, 2008. 289 p.
19. Ближний Восток после ухода Асада. [On-
line]:
http://inopressa.ru/article/31Jul2012/liberation/finassad
.html. (Дата посещения: 11.04.2012).
20. Решетов Ю. А. Борьба с международными
преступлениями против мира и безопасности.
Москва: Издательство «Международные
отношения», 1983. 220 с.
21. Шармазанашвили Г. В. От права войны к
праву мира. Москва: Издательство
«Международные отношения», 1967. 192 с.
Copyright© ROŞCA Valentin, 2012.