Curs nr.

STRUCTURA SISTEMULUI NORM ATIV AL UNIUNII EUROPENE II

Abordări
I. Repartizarea competenţelor decizionale între statele membre şi UE
II. Repartizarea competenţelor decizionale între instituţiile UE
III. Consecinţe asupra sistemelor juridice ale statelor membre

I. Repartizarea competenţelor decizionale între statele membre şi UE

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, astfel încheindu-se mai mulţi ani
de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Acest tratat clarifică repartizarea competenţelor între
Uniunea Europeană (UE) şi statele membre, având în vedere că în trecut au apărut mai multe
conflicte de interese între UE şi statele membre. Tratatul de la Lisabona stabileşte limitele între
competenţele fiecăruia, defmdundu-le în mod clar. Această transparenţă facilitează aplicarea
principiilor fundamentale referitoare la controlul şi la exercitarea acestor competenţe. Astfel, prin
Tratatul de la Lisabona este introdusă, pentru prima dată, o clasificare precisă prin care se diferenţiază
trei competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi competenţele de
sprijinire.
Deşi acest efort de clarificare nu conduce la un transfer de competenţă însemnat, această reformă
este importantă şi necesară pentru buna funcţionare a UE.
Una dintre modificările cele mai importante ca urmare a Tratatului de la Lisabona priveşte
desfiinţarea structurii bazate pe trei piloni a UE: Comunitatea Europeană, politica externă şi de
securitate comună (PESC) şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. în cadrul acestei
structuri, se suprapuneau mai multe tipuri de competenţe. Actele adoptate în cadrul primului pilon erau
în conformitate cu procedurile legislative ale UE. Spre deosebire de acesta, ceilalţi doi piloni se bazau
pe o cooperare interguvemamentală între statele membre.
Prin Tratatul de la Lisabona se renunţă la această structură complicată. Comunitatea Europeană
dispare, fiind înlocuită de către UE, care dobândeşte personalitate juridică şi are un mecanism de
legiferare care îi permite să-şi exercite pe deplin competenţele care îi sunt atribuite.

COMPETENŢE PRINCIPALE

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) distinge între trei tipuri de competenţă
şi, pentru fiecare, întocmeşte o listă neexhaustivă a domeniilor vizate:
1. Competenţe exclusive - numai UE poate să legifereze şi să adopte acte obligatorii în aceste domenii.
Rolul statelor membre este limitat la aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care UE le
autorizează să adopte ele însele anumite acte.

"A rtico lu l 3 - TFUE

(1) C o m p eten ţa U niunii este exclu sivă in u rm ă to a rele d o m enii: (a) u n iu n ea vam ală; (b) sta b ilirea n o rm elo r p riv in d
con cu ren ţa n ecesare f u n c p o n ă r iip i e ţe i in tern e; (c) p o litic a m o n e ta ră p e n tru sta tele m em b re a c ă ro r m o n ed ă este euro;
(d) co n serva rea resu rselo r b io lo g ic e a le m ă rii în ca d ru l p o litic ii co m u n e p r iv in d p e sc u itu l; (e) p o litic a co m ercială
com u n ă.
(2) D e asem enea, co m p eten ţa U niunii este exclu sivă în ceea ce p r iv e ş te înch eierea unui a c o rd in te rn a ţio n a l în ca zu l în
ca re a cea stă în ch eiere este p re v ă z u tă d e un a c t leg isla tiv a l U niunii, o ri este n ecesa ră p e n tr u a p e r m ite U n iu n ii să îş i
ex ercite c o m p e te n ţa in tern ă, sa u în m ă su ra în ca re a cea sta ar p u te a a d u ce a tin g ere n o rm e lo r co m u n e sa u a r p u te a
m o d ifica d o m en iu l d e a p lica re a acestora. ”

2. Competenţe partajate - UE şi statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în aceste
domenii. Cu toate acestea, statele membre pot să-şi exercite competenţa numai în măsura în care UE nu
şi-a exercitat-o sau a decis să nu-şi exercite competenţa proprie.

“A rtic o lu l 4 - TFU E
(1) C o m p eten ţa U niunii este p a rta ja tă cu sta te le m em b re în ca zu l în c a re tra ta tele îi a trib u ie o c o m p ete n ţă ca re nu se
referă la d o m en iile m e n ţio n a te la a rtic o le le 3 Şi 6.
(2) C o m p eten ţele p a rta ja te între U niune Şi sta te le m em b re se a p lic ă în u rm ă to a rele dom enii p rin c ip a le : (a) p ia ţ a in tern ă;
(b) p o litic a socială, p e n tr u a sp ectele d efin ite în p re ze n tu l tra ta t; (c) co eziu n ea econ om ică, so c ia lă Şi terito ria lă; (d)
a g ricu ltu ra Şi p e sc u itu l, cu e x c e p ţia c o n servă rii re su rselo r b io lo g ice a le m ării; (e) m ed iu l; (f) p r o i e c t a
c o n su m a to ru lu i; (g) tra n sp o rtu rile; (h) re ţe le le tra n seu ro p en e; (i) en erg ia ; (j) s p a t u l de lib erta te, se cu rita te Şi
ju s ti ţi e ; (k) o b iectivele co m u n e d e se c u rita te în m a terie d e să n ă ta te p u b lic ă , p e n tr u aspectele d efin ite în p re z e n tu l tratat.
(3) In d o m en iile cercetării, d ezv o ltă rii te h n o lo g ice Şi sp a ţiu lu i, U niunea d isp u n e de co m p eten ţă p e n tr u a d esfă şu ra a cţiu n i
Şi, în special, p e n tr u defin irea Şi p u n e re a în a p lica re a p ro g ra m e lo r, fă r ă ca exercitarea a cestei c o m p ete n ţe să p o a tă avea
ca efect îm piedicarea sta te lo r m e m b re d e a-Şi exercita p ro p ria co m p eten ţă .
(4) In d o m en iile co o p eră rii p e n tr u d ezvo lta re Şi a ju to ru lu i u m an itar, U niunea d isp u n e de c o m p e te n ţă p e n tr u a în treprinde
a c b u n i Şi p e n tr u a duce o p o litic ă com ună, fă r ă ca exercita rea a ce ste i co m p e te n ţe să p o a tă avea ca efec t lipsirea sta telo r
m em b re d e p o sib ilita te a de a-Şi exercita p ro p ria com p eten ţă . ”

3. Competenţe de sprijinire - UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa
acţiunea statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste domenii şi nu poate
să se implice în exercitarea competenţelor care le revin statelor membre.

“A rtic o lu l 6 - TFU E
U niunea este com p eten tă să d e sfă şo a re a c ţiu n i de sprijinire, d e co o rd o n a re sa u co m pletare a a c ţiu n ii sta te lo r m em bre.
P rin fin a lita te a lo r europeană, a ceste a cţiu n i au u rm ă to a rele d o m en ii: (a) p r o te c ţia Şi îm b u n ă tă ţire a s ă n ă tă ţii u m ane;
(b) in d u stria ; (c) cu ltu ra; (d) tu rism u l; (e) ed u ca p a , fo r m a re a p ro fe sio n a lă , tin eretu l £ sp o rtu l; (f) p r o te c ţia civilă; (g)
co o p era rea adm in istrativă. ”

COMPETENŢE SPECIALE

1. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a fo rţei de muncă - UE are competenţa de a

garanta modalităţile acestei coordonări. Astfel, ea trebuie să definească orientările şi principiile
directoare care să fíe urmate de statele membre.
 I

"A rtico lu l 5 - TFUE

(1) S ta tele m em b re ¡Şi c o o rd o n ea ză p o litic ile e co n o m ice in ca d ru l Uniunii. In a cest scop. C o n siliu l a d o p tă m ă su ri Şi. in
sp ecia l, o rien tă rile g e n era le ale a cesto r p o litici.
S ta te lo r m em bre a că ro r m o nedă este euro li se a p lică d isp o ziţii speciale.
(2) U niunea ia m ăsu ri p en tru a asigura co o rd o n a rea p o litic ilo r de o cu p a re a fo r ţe i de m uncă ale sta telo r m em b re Şi, in
sp ecia l, p rin definirea o rien tă rilo r a c e sto r p o litici.
(3) U niunea p o a te adopta in iţia tiv e p e n tr u a asig u ra coo rd o n a rea p o litic ilo r so cia le a le sta telo r m em bre. ”

2. P E SC - UE are o competenţă în toate domeniile legate de PESC. Ea defineşte şi pune în

aplicare această politică, printre altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi al
înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, ale căror roluri şi
statuturi au fost recunoscute prin Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, în niciun caz, UE nu poate
adopta acte legislative în acest domeniu. De asemenea, Curtea de Justiţie nu are competenţa să se
pronunţe în acest domeniu.

“ A rtic o lu l 24 - TU E
(1) C o m p eten ţa U niunii in m a terie de p o litic ă extern ă Şi de secu rita te co m u n ă include to a te d o m en iile p o litic ii externe,
p re c u m Şi to a te ch estiu n ile referito a re la sec u rita tea U niunii, in clu siv la d efin irea treptată a unei p o litic i d e a părare
co m u n e ca re p o a te co n d u ce la o a p ă ra re com ună.
P o litica extern ă Şi de secu rita te co m u n ă f a c e o b iec tu l a p lică rii u n o r no rm e Şi p ro c e d u r i speciale. A cea sta este d efin ită Şi
p u s ă în a p lica re de C o n siliu l E u ro p ea n Şi de C onsiliu, h o tă râ n d în unanim itate, cu excep ţia cazu lu i în ca re tra ta tele dispun
altfel. A d o p ta rea de a cte leg isla tive este exclusă. P o litica exte rn ă Şi de se c u rita te co m u n ă este p u s ă în a p lica re de în a ltu l
R e p rezen ta n t al U niunii p e n tr u a fa c e ri e xte rn e Şi p o litic a d e se cu rita te Şi d e sta te le m em bre, în co n fo rm ita te cu tratatele.
R o lu rile sp ecifice ale P a rla m en tu lu i E u ro p ea n Şi C o m isiei în a cest d o m en iu su n t d efin ite p r in tratate. C urtea de J u s tip e a
U n iunii E u ro p en e nu este co m p eten tă cu p r iv ir e la a ceste d is p o z iţi, cu e x cep ţia c o m p eten ţei d e a con tro la resp ectarea
a rtico lu lu i 40 din p re z e n tu l tratat Şi d e a c o n tro la leg a lita tea a n u m ito r d ecizii m en ţio n a te la a rtico lu l 275 a l doilea
p a r a g r a f din T ratatul p r iv in d fu n c ţo n a r e a U niunii E uropene.
(2) In ca d ru l p rin c ip iilo r Şi a l o b ie c tiv e lo r a c ţiu n ii sa le externe, U niunea d esfă şo a ră , d e fin eşte Şi p u n e în a p lica re o
p o litic ă externă Şi de secu rita te co m u n ă în tem eia tă p e d ezvo lta rea so lid a rită ţii p o litic e recip ro ce a sta te lo r m em bre, p e
id en tifica rea ch estiu n ilo r de interes g e n e ra l Şi p e rea liza rea u n u i g r a d din ce în ce m ai m a re d e c o n ve rg e n ţă a a c ţiu n ilo r
sta te lo r m em bre.
(3) S ta tele m em b re sp rijin ă a c tiv Şi f ă r ă re ze rve p o litic a extern ă Şi d e se c u rita te a Uniunii, în sp iritu l lo ia lită ţi Şi
s o lid a r ită ţi recipro ce Şi resp ectă a cţiu n e a U niunii în a cest dom eniu. S ta tele m em b re co n lu crea ză p e n tr u co n so lid area Şi
d ezvo lta rea s o lid a r ită ţi p o litic e reciproce. A c estea se a b ţ n d e la o rice a c ţiu n e co n tra ră in tereselo r U niunii sa u ca re p o a te
d ăuna e ficien ţei sa le ca f o r ţa de co eziu n e în r e l a ţi le intern a ţio n a le.
C o n siliu l Şi în a ltu l R ep rezen ta n t a sig u ră re sp ecta rea a c esto r p rin cip ii. ”

3. „ Clauza de flexibilitate ” - permite UE să acţioneze dincolo de puterea de acţiune care îi este

atribuită prin tratate, dacă obiectivul de atins impune acest lucru. Totuşi, această clauză este încadrată
de o procedură strictă şi de anumite restricţii în ceea ce priveşte aplicarea sa.

“A rtic o lu l 352 - TFU E

(1) In ca zu l în care o a c ţiu n e a U niunii se d o ve d e şte n ecesa ră în ca d ru l p o litic ilo r d efinite în tratate, p e n tr u a a tin g e unul
d in tre o b iectivele m en tio n a te în tratate, fă r ă ca a cestea să fi p re v ă z u t a trib u ţiile n ecesa re în a cest sens, C onsiliul, h o tă râ n d
în una n im ita te la p ro p u n e re a C om isiei Şi d u p ă a p ro b a rea P a rla m en tu lu i E uro p ea n , a doptă m ă su rile co resp u n ză to a re. La
data la care d is p o z iţile resp ective su n t a d o p ta te d e C onsiliu în co n fo rm ita te cu o p ro c e d u ră leg isla tivă sp ecia lă , acesta
h o tă r ă şte în unanim itate, la p ro p u n e re a C o m isiei Şi d u p ă a p ro b a rea P a rla m en tu lu i European.
(2) C om isia, în ca d ru l p ro c e d u rii de c o n tro l a l p rin c ip iu lu i s u b s id ia r ită ţi m e n tio n a te la a rtico lu l 5 a lin ea tu l (3) din
T ratatul p r iv in d U niunea E uropeană, a tra g e a te n ţia p a rla m e n te lo r n a ţio n a le asupra p ro p u n e rilo r în tem eia te p e p re z e n tu l
articol.
(3) M ăsurile în tem eia te p e p re z e n tu l a rtico l nu p o t im plica a rm o niza rea actelo r cu p u te re ele lege Şi a n o rm elor
a d m in istra tive ale sta te lo r m em b re in ca zu l in care tra ta tele exclu d o a stfe l de arm onizare.
(4) P rezentul a rtico l nu p o a te fi fo lo sit p e n tr u a tin g erea o b iectivelo r din d o m e n iu l p o litic ii externe Şi de secu rita te com ună
Şi orice act adoptat in co n fo rm ita te cu p re z e n tu l a rtic o l trebuie să re sp ecte lim itele p revă zu te la a rtico lu l 40 al doilea
p a r a g r a f din Tratatul p riv in d U niunea E uropeană. ”

EXERCITAREA COM PETENŢELOR UE se află sub incidenţa a trei principii fundamentale

care sunt specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în
mare măsură aplicarea adecvată a acestor principii:
l. PRINCIPIUL ATRIBUIRII: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin
tratate;
2 PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea
ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor;
3. PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII: pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai
dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre.

TRANSFERUL DE COM PENTENŢE - Repartizarea efectivă a competenţelor între UE şi

statele membre nu este definitivă. Cu toate acestea, reducerea sau extinderea competenţelor UE este un
subiect delicat care impune acordul tuturor statelor membre şi necesită o revizuire a tratatelor.

II. Repartizarea competenţelor decizionale între instituţiile UE

Tratatul de la Lisabona crează cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă
provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Tratatul de la Lisabona a avut în
vedere:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă

2. O Europă mai eficientă (Metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi
modeme pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii
de prioritate majoră; Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu
este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi
mai eficient. începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei
majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla
majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre,
reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii)

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei (Sunt promovate

valorile Uniunii, se introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede
noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni; Valori
democratice care sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să
arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume)

4. Europa ca actor pe scena internaţională (Instrumentele de politică externă de care dispune

Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul
de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. De
asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi
 diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în
acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe; Numirea
unui înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este şi unul
din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE;
Noul Serviciu European pentru Acţiune Externă va oferi înaltului Reprezentant sprijinul necesar)

Uniunea Europeană este o construcţie care nu intră într-o categorie juridică tradiţională. Se
fondează pe un sistem politic inedit, aflat în continuă dezvoltare de peste cincizeci de ani. Legislaţia,
precum şi politicile Uniunii în general, sunt consecinţa deciziilor luate de triunghiul instituţional format
din Consiliu, care reprezintă guvernele naţionale, Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii şi
Comisia Europeană, instituţie independentă de guvernele statelor membre, care este garantul
interesului comun al europenilor.

1. Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie de decizie al
Uniunii. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de câte un stat membru, pe o perioadă de şase
luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin “procedura de
codecizie” . în plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în egală măsură de adoptarea
bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în prealabil
de către Comisie.
în conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate
calificată sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat.
în domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie sa decidă în unanimitate. Consiliul European se reuneşte,
în principiu, de patru ori pe an şi este prezidat de şeful statului sau guvernului care deţine preşedinţia
Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv. Preşedintele Comisiei Europene participă ca
membru de drept. Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul
principalelor politici ale Uniunii şi arbitru în problemele dificile care nu au fost soluţionate în cadrul
Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internaţională prin
intermediul politicii externe şi de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomaţii comune a
statelor membre.

2. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetătenii Uniunii. El controlează din punct
de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul legislativ. începând cu 1979, membrii săi
sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani. în perioada 2007-2009, Parlamentul European
este alcătuit din 785 parlamentari europeni, din toate ţările membre. României i-au fost alocate 35 de
locuri în Parlamentul European. Având în vedere intrarea Croaţei în UE, numărul locurilor alocate
României pentru alegerile care vor avea loc pe 25 mai 2014 au scăzut de la 35 la 32.
Parlamentul îşi exercită puterea legislativă pe trei niveluri: prin intermediul procedurii “de
cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea
directivelor şi a regulamentelor, pronunţându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi
modificate în funcţie de poziţia Parlamentului. Tot din 1987, procedura de “aviz conform” supune
ratificarii de către Parlament a acordurilor internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a oricărei
noi extinderi a Uniunii.
 Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus p ro ced u ra de “ codecizie” , care plasează
Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce priveşte legiferarea în domenii importante,
inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, reţele transeuropene,
sănătate, cultura, protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o procedură de conciliere.
Tratatul de la Lisabona a atribuit Parlamentului European şi parlamentelor naţionale un rol
consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de
făcut la nivel european şi naţional şi de către cine. Rolul consolidat pentru Parlamentul European rezidă
din faptul că: este ales în mod direct de către cetăţenii Uniunii Europene, are noi atribuţii majore
privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale şi se recurge mai des la
procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o
poziţie de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai
mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
Totodată, Tratatul de la Lisabona consacră o mai mare implicare a parlamentelor naţionale.
Acestea pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui
nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine
rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al
Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului
democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
Avem de-a face cu o voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un
milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice iar
relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competenţelor.
Retragerea din Uniune este recunoscută explicit, pentru prima dată în Tratatul de la Lisabona,
existând posibilitatea legală ca un stat membru să se retragă din Uniune.
Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului
Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe
ori. In acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul
de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a folosit din plin puterile
bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii.
Parlamentul European este instituţia de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de
puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De
asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi
Consiliului. In final, preşedintele în exerciţiu al Consiliului European informează Parlamentul cu
privire la deciziile luate de Consiliu.

3. Comisia Europeană

Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi conduce

Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către
statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în faţa
Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia se
bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul comun
şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. “Gardian al tratatelor',
Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlam ent şi
poate recurge la calea contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului
european. In calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de
Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în gestionarea
politicilor comune, al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare,
dezvoltare regională etc. Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale
(DG-uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.
 4. A L T E IN ST IT U Ţ II ŞI O R G A N ISM E

4. 1. Curtea de Justiţie
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un
judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun
acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită.
Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene,
precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor.
Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în
acelaşi fel în toate statele UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor
membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să
aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o
instituţie europeană.

4. 2. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1975 şi este compusă din câte un
membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de şase ani de comun acord de către statele
membre după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica încasarea tuturor
veniturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a
bugetului Uniunii.

4.3. Comitetul Econom ic şi Social European

Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social European (CESE) în luarea de

decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcatuit din reprezentanţi ai diferitelor grupuri de
interes economic şi social ai societatii civile organizate, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

4.4. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi este format
din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani la
propunerea statelor membre. In temeiul tratatului, CR este consultat de Consiliu şi Comisie în probleme
relevante privind regiunile respective, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.

4.5. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi garanţii care
sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea întreprinderilor.

4.6. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona

moneda euro şi politica monetară a Uniunii.

III. Consecinţe asupra sistemelor juridice ale statelor membre

UE reprezintă o asociere de state, constituită într-un anumit scop, care reprezintă într-o entitate
distinctă şi independentă de statele care o compun - cu propria ordine juridică, înfiinţată în baza unui
tratat internaţional multilateral - actul său constitutiv. UE dispune de organe proprii aşezate într-o
anumită structură de organizare şi funcţionare, căreia i s-a conferit personalitate juridică.
UE nu constituie o organizaţie internaţională, în sensul clasic al conceptului, ci una
suprastatală, cu substanţiale elemente de suprastatalitate, de o anvergură necunoscută până acum şi
care îi schimbă esenţa de asociere de state, chiar dacă cadrul instituţional în care a fost transpusă este
una de organizaţie internaţională.
Suprastatalitatea este dată de punerea în comun a suveranităţilor, prin transferul atributelor de
suveranitate de la statele membre, până la contopirea lor, precum şi de natura şi conţinutul raporturilor
pe care ea le are cu statele ei membre (cu care împarte atributele de suveranitate - făcând acte de
guvernare a societăţii şi substituindu-se acestora), cât şi cu statele terţe (devenind parteneră în relaţiile
cu acestea, în locul statelor pe care le reprezintă).
UE cuprinde şi unele elemente specifice pe care le au uniunile de state. UE reprezintă mai
mult decât o simplă asociere de state, care este organizaţia internaţională, alcătuind o structură similară
cu aceea a unei uniuni de state, cu elemente pe care le regăsim când la federaţie, când la confederaţie,
fară însă să poată fi identificată ca atare.
Constituită pe sistemul unei organizaţii internaţionale, UE urmăreşte integrarea societăţilor din
statele participante într-un spaţiu economic, social, politic şi juridic unic; este constituită şi
funcţionează într-un sistem propriu, având în vedere "crearea unei Uniuni tot mai profunde între
popoarele Europei".
UE are o structură şi competenţe în formă similară cu cele de la organizaţii, dar în conţinut,
elementele ei prefigurează un sistem de grupare de state. Există, astfel cum am văzut deja, o
partajare a autorităţii şi guvernării între UE şi statele sale membere. Statele membre participă la
activitatea UE şi decid asupra rolului, inclusiv a existenţei ei, dar participarea lor este redusă în
segmentul comunitarizat. UE are personalitate juridică, dispune de o anumită capacitate juridică care îi
este necesară şi are ordine juridică proprie, conturându-şi, astfel, identitatea pe scena internaţională,
pentru a-şi afirmă valorile şi interesele ei.
în calitate de subiect de drept, UE întreţine relaţii cu statele şi celelalte subiecte de drept
internaţional, încheie tratate, participă la viaţa internaţională, desfăşurând o gamă largă de acţiuni
externe, o politică externă şi de securitate comună.
Statele membre ale UE au în continuare calitatea de subiect de drept şi că îşi exercită toate
atributele lor, cu excepţia acelora pe care le-au transferat la UE sau care ar fi incompatibile cu
calitatea lor de membru al UE. în sistemul UE, acesta constituie conceptul de bază. Uniunea
reprezintă o uniune de state care rămân în continuare suverane şi ele sunt cele care, împreună cu
elementele de structură proprii ale Uniunii, alcătuiesc stâlpii de rezistenţă ai întregului edificiu
instituţional. Uniunea Europeană nu poate fi concepută fară statele membere, aceste reprezentând
elementul constitutiv organic al Uniunii. UE reprezintă opera statelor fondatoare, acest lucru fiind
atestat prin prevederea "căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor lor
comune", care se regăseşte în art.l din TUE, documentul în baza căruia există Uniunea. Actul
constitutiv ca atare, are ca înalte Părţi, statele fondatoare şi tot ele sunt cele care fac revizuirea
tratatelor institutive. Numai statele pot solicita intrarea în UE. Tratatele precum şi amendamentele
subsecvente sunt produsul conferinţelor interguveraamentale. Astea sunt negocieri diplomatice
tradiţionale între statele membre care participă ca puteri suverane. Toate deciziile se discută şi se iau
cu acordul tuturor statelor (consensus). Orice tratat intră în vigoare în urma ratificării lui de către toate
statele semnatare, potrivit cu legislaţiile lor interne. Amendamentele aduse la tratate sunt acceptate în
cadrul conferinţelor interguvemamentale şi urmează aceeaşi procedură, ele fiind convenite în afara UE.
Toate angajamentele sunt asumate, iar măsurile respective de luat revin statelor membere, ca
destinatarii ultimi. întreaga activitate a Uniunii se realizează prin conlucrarea dintre instituţiile şi
statele ei membre, care sunt destinatarele deciziilor adoptate şi care asigură, prin mecanismele lor,
executarea acestora. Acţiunea statelor constituie garanţia atingerii obiectivelor Uniunii, iar măsurile
întreprinse în cadrul Uniunii nu ar putea căpăta viaţă în statele membre fară concursul lor, în condiţiile
în care Uniunea apare ca fiind cea care, împreună cu statele, instituie regulile, iar statele, ca executante
ale acestora sunt destinatare ale regulilor comunitare.
Cât de important rămâne, ca premisă şi ca factor decisiv, elementul stat membru, ne este
confirmat de prevederile din Tratatul de la Lisabona: ''Uniunea respectă egalitatea statelor membre
în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile
esenţiale ale statului şi, în special, p e cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. In special, securitatea naţională rămâne
în responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru" (art. 4, alin.2 - TUE). "Orice competenţă care
nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre" (art. 4, alin.l - TUE).
însăşi existenţa UE o presupune pe aceea a statelor. Instituţiile ei de bază - Consiliul European,
Consiliul, ca şi Parlamentul, sunt constituite din şefii de stat sau de guverne ai statelor membre,
respectiv aleşi în statele membre, dând expresie tocmai acestei idei.
UE este o organizaţie internaţională, cu o notă evidentă de ceea ce constituie o uniune de state,
iar atributele suprastatale pe care le-a dobândit prin transferul de suveranitate de la statele membre,
conduc la o clară limitare a suveranităţii statelor membre.
UE deţine toate pârghiile necesare pentru guvernare. Are instituţii legislative care emit reguli,
are organele executive care organizează aplicarea acestora şi organe judecătoreşti care controlează şi
sancţionează neconformarea faţă de acestea.
Cât priveşte poziţia pe care o ocupă statele membre în cadrul UE, sub raportul modului de
repartizare a competenţelor, situaţia apare tranşantă. Tratatul de la Lisabona are meritul unei
reglementări cuprinzătoare şi destul de amănunţite a problemei. In esenţă, se prevede că statele membre
se menţin şi că vor avea competenţe într-un domeniu anumit. Sub raport instituţional, se respectă
"identitatea naţională" a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Totodată, se respectă de
către Uniune "funcţiile esenţiale ale statului şi în special, pe cele care au ca obiect asigurarea
integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. Securitatea
naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru". Existenţa statelor apare ca o
cerinţă fundamentală în cadrul UE, deoarece construcţia instituţională ca atare a Uniunii le
presupune prin ipoteză (Consiliul European, Consiliul, Parlamentul sunt alcătuite din reprezentanţi ai
statelor membre), iar punerea în aplicare a regulilor edictate la nivelul Uniunii nu poate avea loc, altfel
decât prin intermediul statelor membere.
Dincolo de ceea ce reprezintă competenţă a statelor, se află competenţa extinsă a UE. Uniunea
dispune de toate pârghiile care imprimă direcţia şi ritmul dezvoltării. Dacă mai adăugăm şi menţiunea
că, ori de câte ori au fost adoptate acte obligatorii din punct de vedere juridic, acestea prevalează faţă
de cele ale statelor membre, avem un tablou edificator asupra modului în care se poziţionează UE, faţă
de statele ei membre. UE deţine competenţa exclusivă în anumite domenii şi o competenţă care revine
în mod constant din cea partajată cu statele şi în mod efectiv, îi poate reveni orice competenţă în afară
de competenţa exclusivă recunoscute statelor (în tratat nu se menţionează această precizare de exclusiv
ca în cazul Uniunii), adică are vocaţie la orice competenţă de care are nevoie.
Criteriul pe baza căruia se face departajarea competenţelor UE, de jurisdicţia statelor membre,
filosofía acestuia, cuprinde un germene de mobilitate şi de precaritate. In afară de ceea ce rămâne
statelor membre (o sferă cu o descriere în termeni vagi şi susceptibili de a reţine din ce în ce mai puţin),
orice alte competenţe revin sau pot reveni UE, ale căror obiective sunt greu de cuantificat şi limitat.
Din perspectiva edictării normelor juridice - a celor comunitare şi a efectelor acestora asupra
legislaţiilor statelor membre, întrucât sistemele de reguli juridice constituie baza statalităţii şi chiar dacă
nu a devenit încă un stat, UE are, cu toate acestea, atribute care ţin, în mod normal, de responsabilitatea
statelor. De aceea, un sistem juridic îi este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor sale.
Normele dreptului comunitar, în sensul restrâns al termenului, sunt edictate în cadrul UE şi se
află cuprinse în tratatele institutive, aşa cum au fost ele modificate, completate şi adoptate (tratatele de
aderare şi actele modificatoare) - ca surse primare ale acestuia şi în regulile din actele emise de către
instituţiile comunitare în aplicarea acestor tratate - surse derivate. Regulile din tratate (dreptul
constituţional) se situează în vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare, având prioritate faţă de toate
celelalte surse ale dreptului comunitar, instituind deci temeiul, cadrul şi limitele acestora. Această
prioritate este garantată pe diferite căi jurisdicţionale (prin care „încălcarea tratatelor’ este sancţionată).
La baza întregii legislaţii comunitare, stau tratatele insitutive. întreaga ordine juridică se
construieşte în limitele prevederilor pe care acestea le conţin şi în sensul finalităţii acestora; este demn
de remarcat raportarea constantă la conceptul de acquis communautaire, ale cărui dimensiuni exced pe
acelea ale regulilor de drept.
Dacă ţinem seama de faptul că dreptul comunitar are aplicabilitate imediată în ordinea juridică a
statelor membre - ar fi de preferat sintagma se aplică în statele membere, pentru că el nu se
integrează în legislaţia internă, ci se aplică cu titlu de drept european şi nu integrat în legislaţia
naţională, fără a fi permisă încorporarea în dreptul intern) şi că are un efect direct (finalitatea integrării
cere aplicarea directă a regulilor comunitare).
Comunitatea constituie o nouă ordine juridică, destinatarii regulilor sale fiind nu numai statele,
ci şi cetăţenii acestora) şi prioritare în raport cu dreptul intern al statelor membre, nu este greu de
constatat că normele juridice cele mai importante (ca volum, ca sferă de aplicaţie şi valoare), care au un
rol decisiv în conducerea societăţii de pe teritoriile statelor membre, sunt cele edictate în cadrul UE,
centrul unde se legiferează şi se stabileşte ordinea juridică se plasează în cadrul UE. Regulile de bază
după care se conduce societatea (sensul dezvoltării, mijloacele instituţionale, inclusiv organele de stat)
sunt stabilite la nivelul UE. în U.E. se localizează sâmburele ordinii juridice pentru toate aceste state;
ordinea juridică proprie a statelor are o poziţie periferică, regulile de drept într-un stat fiind cele ale UE,
completate în subsidiar cu cele din legislaţia naţională dar numai în măsura în care ele se aliniază, se
armonizează.
Relaţia dintre Uniune şi statele ei membere, care este una de subordonare (mai ales în
segmentul suprastatal), nu ar fi riguros redată, fară a menţiona şi gama de obligaţii care incumbă
statelor membre. Acceptând să facă parte din UE, statele membre s-au angajat în mod explicit şi
necondiţionat, să acţioneze pentru realizarea obiectivelor pe care aceasta le are - „să desăvârşească
procesul iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam şi prin Tratatul de la Nisa, în vederea consolidării
eficacităţii şi a legitimităţii democratice a Uniunii şi a îmbunătăţirii coerenţei acţiunii sale” (din
preambulul Tratatului de la Lisabona); întreaga orientare şi acţiune a statelor membere este revăzută şi
ajustată pe direcţia realizării scopului pentru care a fost creată UE.
Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune, statele membre pun la
dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare, constituie în comun forţe multinaţionale şi se obligă sa
îmbunătăţească treptat capacităţile lor de apărare.
în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra
persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului la azil, al
imigrării şi al controlului la frontierele externe, care se întemeiază pe solidaritatea între statele
membere. UE facilitează promovarea principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare. Comisia
face o evaluare a aplicării acestor măsuri de către autorităţile naţionale. Se instituie un comitet în
materie de securitate internă şi se adoptă măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului. Uniunea
are o politică şi în domeniul controlului la frontiere, al dreptului de azil şi al imigrării, Consiliul
adoptând dispoziţii privind paşapoartele, permisele de şedere etc. Se instituie un regim unitar de azil,
imigrare. Uniunea dezvoltă şi o cooperare judiciară şi în materie civilă şi una în materie penală,
inclusiv constituirea unui parchet european. Este vorba de un proces de apropiere (a legislaţiei penale şi
a procedurilor penale), de cooperare judiciară integrată, de uniformizare a legislaţiilor naţionale.
Toate aceste forme de colaborare se convin pe baza unor proceduri cu participarea statelor, dar
este greu de conceput că un stat membru se poate sustrage de la ele. în unele cazuri, U.E. încheie tratate
în numele statelor; astfel, este cazul Acordului privind extrădarea şi a Acordului privind asistenţa
judiciară încheiat în 2003 între UE şi SUA, prin care, deşi UE este parte la ele, obligaţiile decurgând
din acestea revin numai statelor membre ale UE (s-a stipulat că statele execută obligaţiile asumate faţă
de SUA).
 Orice tratat, de altfel, încheiat de U.E. angajează statele ei membre.
Din descrierea acţiunilor externe, reiese nu numai coexistenţa obligatorie a UE cu statele sale
membre, o aşezare la niveluri diferite a UE şi a statelor sale membre, dar şi faptul că avem de a face cu
o politică externă comună (ca mod de abordare, finalitate şi mod de acţiune) - comunitate şi
coexistenţă, totodată, adică cea proprie a UE şi cea a statelor member. Singura diferenţă o constituie,
din cauza nivelului titularilor acesteia, modul ei de formulare, spre a da expresie aceluiaşi conţinut
atribuit ambelor categorii de titulari. în această politică comună, un stat membru, chiar dacă participă
la elaborarea ei, el apare într-o poziţie de partener adiacent, faţă de UE. Există două dimensiuni - o
politică externă a UE instituită şi una care există în statele membre, conjugate (sau chiar suprapuse)
între ele, printr-un raport de conformare a celeia din urmă, la comandamentele celei europene.
UE constituie cadrul instituţional special creat de stabilire şi dezvoltare a unor relaţii de
colaborare de un anumit gen între statele membre (statele europene), având drept ţintă integrarea
europeană. Desfiinţarea barierelor pentru circulaţia bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi circulaţia
populaţiei din acestea, pentru crearea unei pieţe unice, dispariţia frontierelor interne, colaborarea,
practic, în toate domeniile vieţii socialeconomice, inclusiv cele culturale impun o uniformizare a
legislaţiei, o coordonare strânsă între instituţiile statelor, cu determinarea riguroasă a competenţelor
care revin UE, dar şi a puterilor (atribuite lor), adaptate la aceste transformări, a statelor membre. UE
devine o uniune de state cu resorturile sale legislative şi instituţionale care îi sunt necesare pentru a
funcţiona, iar statele ei membere reprezintă piesele esenţiale, încadrate într-un dispozitiv unic şi
funcţionând după regulile proprii. Relaţiile dintre UE şi statele sale membre, precum şi cele dintre
statele membere între ele - categorie de relaţii organizaţionale - poartă o amprentă originală
(integrarea).
Delimitarea dintre zona politicii externe a UE şi cea a politicii externe a statelor membre în
cadrul acesteia, pe de o parte, şi a politicii lor externe proprii în relaţiile cu statele terţe, nu este una
tranşantă. Dacă zona politicii externe a UE este destul de bine conturată (fiind însă în actele institutive),
cea a politicii externe a statelor membre în cadrul UE este relativă şi dedusă sau, mai curând, virtual
definită în funcţie de domeniile convenite de ele spre colaborare în cadrul UE, proprie a relaţiilor cu
statele terţe - domeniu rezidual, se reduce la ceea ce nu intră în sfera U.E. (segmentul comunitarizat,
precum şi pilonii P.E.S.C. şi A.J.I.L.) şi în măsura în care se armonizează cu acestea. Pe de altă parte,
există un raport dialectic între ele: unele acţiuni de politică externă proprii ale statelor membre pot fi
imaginate atât în cadrul sau în raport cu U.E., cât şi în raport cu statele terţe.
Cu toată anvergura pe care dimensiunea acţiunilor externe, inclusive politica externă şi de
securitate comună, o are - aşa cum am arătat mai sus - ar fi eronat să se creadă că politicii externe
proprii a statelor membre în raport cu statele terţe, nu-i rămâne câmp de manifestare sau că, pur şi
simplu, aceasta ar dispărea; colaborarea în acest domeniu este una interguvernamentală (când statele
respective au, cel puţin teoretic, o opţiune). M ulte zone din sfera politicii externe, aflată în continuă
creştere, nu pot fi acoperite în perspectivă, decât prin preluarea lor de UE, iar aceasta s-ar putea
întâmpla numai în cazul unei asemenea integrări care să conducă la dispariţia statelor membre.
Aşadar, statele membre continuă să fie subiecte de drept internaţional - au un statut
(capacitate juridică) specială, fiind vorba de o comprimare (o redimensionare), dar nu de o
excludere a calităţii de participant la relaţiile internaţionale.
Statele membre ale UE se află într-o o dublă postură în comunitatea internaţională: prima
decurge din calitatea de stat membru al UE şi care este o calitate specială - de excepţie şi o a doua, cea
care decurge din calitatea de membru al comunităţii internaţionale - una generală, obişnuită. Drept
urmare, statutul lor ambivalent, se raportează, în acelaşi timp, la cele două ordini juridice distincte -
comunitară şi internaţională, dar prioritară rămânând aceea comunitară (lex specialis derogat generali)
şi se conturează ca atare. în realitate, UE fiind constituită şi funcţionând potrivit cu regulile dreptului
internaţional, în mod constant statutul statelor membre se raportează la acestea.

Bibliografie selectivă
1. Paul Craig, Grainné de Burcà - EU Law, Text, Cases and Materials, Oxford University Press,
2008
2. Daniel Şerban Dumitru - Achiziţii publice. Teoria si practica jurisdicţiei administrative, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012
3. Simona Gherghina, Monica Raţiu - Legea parteneriatului public-privat. Comentarii si adnotari,
Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011
4. Dumitru Florescu - Achiziţii publice. Reglementare, atribuire, audit financiar, jurisprudentci, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013
5. Marius Cristian Catana - Achiziţii publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
6. Mathijsen PSRF —A Guide to European Union Law, Sweet&Maxwell, London, 2007
7. M ădălin Irinel Niculeasa - Legislaţia achiziţiilor publice. Comentarii si explicaţii, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2009
8. Oliviu Puie - Parteneriatul public p riva t, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
9. Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii
Europene, ed. II rev. şi ad., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
10. L. Delbez, Les principes généraux du D roit International Public, III-ème éd., 1964
11. Guy Isaac, D roit communautaire général, A. Cabin, 1999
12. M ihaela Cărăuşan, Unele aspecte privind preem inenţa dreptului comunitar asupra dreptului
naţional al statelor membre, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 4/2003