Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr.

Nicolae-Horia ȚIȚ

PROCESUL CIVIL – PREZENTARE GENERALĂ. IZVOARELE DREPTULUI

PROCESUAL CIVIL. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ. PRINCIPIILE
DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

1. Definiția procesului civil. Fazele și etapele procesului civil

2. Izvoarele dreptului procesual civil. Aplicarea legii de procedură civilă
3. Principiile fundamentale ale procesului civil

1. Definiția procesului civil. Fazele și etapele procesului civil

Procesul civil este activitatea desfășurată de instanța de judecată și alți participanți, în

vederea aflării adevărului cu privire la un litigiu apărut între părți, prin pronunțarea unei
hotărâri legale și temeinice, precum și de punere în executare a respectivei hotărâri.

În sens larg, noțiunea de proces civil se referă la activitatea procesuală împărțită, în mod
tradițional, două faze: aceea a judecății (cognitio) și aceea a executării silite (executio).

Faza judecății are drept scop și finalitate aflarea adevărului, prin corecta stabilire a
situației de fapt, ca urmare a administrării probelor, și corecta încadrare juridică a actelor și
faptelor deduse judecății.
Această finalitate se transpune în pronunțarea unei hotărâri judecătorești temeinice și
legale, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Faza judecății poate să presupună atât o judecată în primă instanță, cât și o judecată în
căile de atac.
Fiecare dintre acestea poate să parcurgă mai multe etape: etapa scrisă, etapa cercetării
procesului, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
Căile de atac pot fi ordinare (apelul) sau extraordinare (recursul, contestația în anulare,
revizuirea).
La finalul fazei de judecată, hotărârea devine definitivă, se bucură de autoritate de lucru
judecat (art. 430 C. pr. civ.), precum și de forță executorie (art. 433 C. pr. civ.), de obligativitate
și opozabilitate (art. 435 C. pr. civ.) și are forța probantă a unui înscris autentic (art.434 C. pr.
civ.).

Faza executării silite are drept finalitate aducerea la îndeplinire a dispozițiilor hotărârii
judecătorești, prin intermediul organelor de executare competente.
Regula este aceea a aducerii la îndeplinire de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin

1
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu art. 622 alin. (1) C. pr. civ. însă, în
cazul în care cel obligat nu realizează acest lucru, titularul dreptului recunoscut va recurge la
concursul forței coercitive a statului, în vederea aducerii la îndeplinire a obligației prin
procedura de executare silită.
Scopul procedurii de executare este, așadar, acela al realizării în integralitate a dreptului
recunoscut prin titlul executoriu, inclusiv achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume
acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executate art. 622 alin. (3) C. pr.
civ..
Este posibil însă ca faza executării silite să nu fie precedată de o fază de judecată, atunci
când prin intermediul procedurii de executare se aduc la îndeplinire obligații care rezultă din
alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

În sens restrâns, noțiunea de proces civil vizează exclusiv faza de judecată. Acest sens
al noțiunii de proces civil se regăsește în reglementarea Codului de procedură civilă; astfel, așa
cum vom arăta și mai jos, în reglementarea regulilor de aplicare în timp a normelor de procedură
civilă, Codul folosește noțiunea de „proces” pentru a desemna exclusiv faza de judecată,
diferențiind-o de executarea silită. Procesul civil (în sens restrâns, deci în sensul de fază de
judecată) este declanșat prin înregistrarea cererii de chemare în judecată la instanță, în condițiile
legii art. 192 alin. (2) C. pr. civ., iar executarea silită este declanșată prin sesizarea organului
de executare (executorului judecătoresc) cu cererea de executare silită art. 622 alin. (2) C. pr.
civ.. Ambele momente prezintă relevanță pentru stabilirea legii aplicabile fiecăreia dintre cele
două faze ale procesului civil.

Procesul civil reprezintă, așadar, o activitate complexă, desfășurată de părți, instanțele

judecătorești, organele de executare și alți participanți, pentru stabilirea ori, după caz,
restabilirea ordinii de drept, realizarea sau recunoașterea drepturilor subiective sau a altor
situații juridice deduse judecății, cu respectarea normelor de competență și a celor de procedură
stabilite de lege.
Având în vedere aceste caracteristici, procesul civil se află al confluența dreptului privat
cu dreptul public, deoarece presupune transpunerea, prin intermediul mijloacelor procesuale, a
unui raport juridic, devenit litigios, într-o activitate de natură procesuală, finalizată cu o hotărâre
judecătorească, respectiv cu executarea acesteia. În această activitate sunt implicate instanțele
judecătorești, părțile, reprezentanții acestora, precum și alți participanți (martori, experți,
interpreți, traducători etc.).

2. Izvoarele dreptului procesual civil. Aplicarea legii de procedură civilă

Normele dreptului procesual civil izvorăsc din Constituție, Codul de procedură civilă
sau alte legi speciale.
Constituția cuprinde o serie de reguli generale (principii) aplicabile procesului civil,
precum accesul liber la justiție (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), precum și reglementarea
generală a autorității judecătorești (capitolul VI).

2
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

Codul de procedură civilă1 constituie principalul act normativ ce cuprinde normele de

drept aplicabile procesului civil. Potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ, codul stabilește
regulile de competență și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor
instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuiri justiției în materie civilă. De
asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) C. pr. civ., dispozițiile acestuia constituie procedura de drept
comun în materie civilă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dispozițiile Codului de
procedură civilă sunt aplicabile și altor materii, în măsura în care legile care le reglementează
nu cuprind dispoziții contrare.
Cu alte cuvinte, Codul de procedură civile reglementează regulile de competență și de
procedură de drept comun, aplicabile atât în materie procesual civilă, cât și altor materii. Spre
exemplu, procedura contenciosului administrativ este reglementată printr-o lege specială
(Legea nr. 554/2004), însă normele cuprinse în aceasta se completează cu cele ale Codului de
procedură civilă, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu specificul
autorităților de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în
drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ).
Codul de procedură civilă cuprinde un titlu preliminar, dedicat domeniului de
reglementare al Codului și principiilor fundamentale ale procesului civil, Cartea I, cuprinzând
dispoziții generale referitoare la acțiunea civilă, participanții la procesul civil, competența
instanțelor judecătorești, actele de procedură, termenele procedurale, amenzile judiciare și
despăgubirile, Cartea a II-a, care reglementează procedura contencioasă, respectiv procedura în
fața primei instanție, căile de atac, dispozițiile privind asigurarea unei practici judiciare unitare
și contestația privind tergiversarea procesului, Cartea a III-a, referitoare la procedura
necontencioasă judiciară, Cartea a IV-a, dedicată arbitrajului, Cartea a V-a, care reglementează
procedura executării silite, Cartea a VI-a, dedicată procedurilor speciale și Cartea a VII-a,
referitoare la procesul civil internațional.

În afara Constituției și Codului de procedură civilă există o serie de legi speciale care
cuprind dispoziții procedurale. Prin acestea, cele mai importante sunt:
- O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
- O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor
- O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă
- O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară
- Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator
- Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești
- Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă
- Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

1 Codul de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2020 și a suferit o serie de modificări și completări,
cele mai importante fiind cele care au intervenit prin următoarele acte normative Legea 138/2014, Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 1/2016, Legea nr. 77/2017, Legea nr. 310/2018, Legea nr. 140/2022.

3
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

La acestea de adaugă legile care reglementează organizarea judiciară, statutul

judecătorilor și procurorilor și Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv:
- Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
- Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
- Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
De asemenea, prezintă importanță și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor
judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii.

În ceea ce privește raportul dintre normele de drept național și cele cuprinse în

reglementări internaționale, trebuie reținut că, potrivit art. 3 C. pr. civ., în materiile
reglemente de acesta, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate
și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și
tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, și dispozițiile Codului de
procedură civilă, au prioritate dispozițiile din reglementările internaționale, cu excepția cazului
în care reglementările naționale conțin dispoziții mai favorabile. În cazul normelor obligatorii
ale dreptului Uniunii Europene, acestea se vor aplica în mod prioritar față de cele reglementate
prin Codul de procedură civilă, indiferent de calitatea sau de statutul părților (art. 4 C. pr. civ.).

Referitor la aplicarea în timp a legii de procedură, dispozițiile legii noi de procedură

se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acesteia (art.
24 C. pr. civ.). Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea
veche rămân supuse acelei legi art. 25 alin. (1) C. pr. civ.. Cu alte cuvinte, atât etapa
jurisdicțională a procesului, cât și faza de executare silită vor fi supuse legii în vigoare la
momentul declanșării acestora, respectiv momentul înregistrării cererii la instanță art. 192 alin.
(2) C. pr. civ., respectiv acela al înregistrării cererii de executare la executorul judecătoresc
art. 622 alin. (2) C. pr. civ.. Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței
instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, potrivit legii sub care
au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispozițiile legale privitoare la competență, în
vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile. În cazul în care instanța învestită este
desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi art. 25 alin.
(2) și (3) C. pr. civ..
În ceea ce privește probele, trebuie făcută o distincție între aplicarea în timp a
dispozițiilor legale care vizează condițiile de admisibilitate și forța probantă (care au natura
unor norme de drept substanțial) și cele referitoare la propunerea, încuviințarea și administrarea
probelor (norme de natură procesuală). Astfel, legea care guvernează condițiile de
admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea
în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul
probațiunii art. 26 alin. (1) C. pr. civ., în timp ce administrarea probelor se face potrivit legii
în vigoare la momentul administrării lor art. 26 alin. (1) C. pr. civ.. Se remarcă faptul că în

4
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

ceea ce privește procedura de propunere și încuviințare a probelor, se aplică regula generală

prevăzută de art. 24 și 25 alin. (1) C. pr. civ., respectiv vor fi aplicabile regulile de drept
procesual în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în timp ce, cu
privire la procedura de administrare a probelor, art. 26 alin. (2) C. pr. civ. instituie o derogare
de la această regulă, stabilind că sunt aplicabile normele în vigoare la momentul administrării
probei. Cu alte cuvinte, dacă între momentul sesizării instanței și cel al administrării probei
intervine o modificare legislativă cu privire la procedura de administrare a acelei probe, acea
modificare va fi de imediată aplicare, adică se va aplica și proceselor în curs.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești, acestea rămân supuse căilor de atac,
motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul (art. 27 C. pr. civ.), adică
legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată la prima instanță, nu
legea în vigoare la momentul pronunțării lor.
Cu privire la aplicarea în spațiu a legii de procedură civilă, trebuie avut în vedere
principiul teritorialității, respectiv dispozițiile legii de procedură se aplică tuturor proceselor
care se judecă de către instanțele române, sub rezerva unor dispoziții legale contrare art. 28
alin. (1) C. pr. civ.. În cazul raporturilor procesuale cu elemente de extraneitate, determinarea
legii de procedură se face potrivit regulilor aplicabile procesului civil internațional, stabilite în
Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă art. 28 alin. (2) C. pr. civ..

3. Principiile fundamentale ale procesului civil

Potrivit art. 1 alin. (2) C. pr. civ., în înfăptuirea justiției în materie civilă, instanțele
judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a
libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale participanților la circuitul civil
(persoane fizice sau juridice), aplicarea legii și garantarea supremației acesteia. În îndeplinirea
acestei misiuni, judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de
competența instanțelor judecătorești, potrivit legii art. 5 alin. (1) C. pr. civ.. Orice persoană se
poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată art.
192 alin. (1) C. pr. civ., iar corelativ acestui drept, nici un judecător nu poate refuza să judece
pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă art. 5 alin. (2) C. pr. civ.. Astfel,
judecătorii au la dispoziție, în vederea soluționării litigiilor civile, o ierarhie de izvoare și norme
de drept, pe care le vor utiliza în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice; în cazul
în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora
din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui
judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele
acesteia și ținând seama de cerințele echității art. 5 alin. (3) C. pr. civ..
Trebuie însă reținut că atribuțiile jurisdicționale ale judecătorilor vizează exclusiv
aplicarea legii la situații de fapt concrete, fiind interzis acestora să stabilească dispoziții general
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce le sunt supuse judecății art. 5 alin.
(4) C. pr. civ..
Procesul civil este guvernat de o serie de reguli fundamentale, cu valoare de principiu.
Acestea se regăsesc în reglementarea instituțiilor dreptului procesual civil și ghidează

5
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

interpretarea tuturor normelor dreptului procesual civil.

Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil este un

principiu care își găsește reglementarea atât în Codul de procedură civilă, cât și în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 6 C. pr. civ., orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță
independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună de
toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății. Garanțiile
principiului dreptului la un proces echitabil se aplică în faza executării silite.
Legea prevede numeroase garanții și aplicații ale dreptului la un proces echitabil. Astfel,
este garantat dreptul persoanelor fizice sau juridice se a sesiza instanțele judecătorești cu o
cerere de chemare în judecată în situația în care apreciază că le sunt încălcate drepturile
subiective (art. 192 C. pr. civ.); instanțele au obligația de a estima durata cercetării procesului,
la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, durată care poate fi reconsiderată
numai pentru motive temeinice (art. 238 C. pr. civ.); părțile nemulțumite de durata de
desfășurare a procesului pot formula contestație privind tergiversarea acestuia, în condițiile art.
522 și urm. C. pr. civ.

Întregul proces civil se desfășoară în baza principiului legalității. Judecătorul are

îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor în
îndeplinirea obligațiilor părților în proces art. 7 alin. (2) C. pr. civ.. În cazul în care un act de
procedură este îndeplinit cu nerespectarea cerințelor legale, de formă sau de fond, intervine
nulitatea acestuia, actul respectiv fiind lipsit de efecte, total sau parțial art. 174 alin. (1) C. pr.
civ.. Principiul legalității guvernează și căile de atac, hotărârea judecătorească fiind supusă
numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent
de mențiunile din dispozitivul ei art. 457 alin. (1) C. pr. civ.. De asemenea, principiul
legalității guvernează și faza de executare a procesului; astfel, executarea silită a hotărârilor
judecătorești ori a altor titluri executorii se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor
părților și ale altor persoane interesate, iar principala garanție a legalității în faza de executare
silită este aceea a efectuării actelor de executare numai de către organele de executare
competente potrivit legii (art. 625 C. pr. civ.).

Principiul egalității presupune garantarea exercitării de către părți a drepturilor

procesuale, în mod egal și fără discriminări (art. 8 C. pr. civ.). Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, toate persoanele sunt egale în fața legii, fără
privilegii și fără discriminări, iar alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că justiția se
realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială
sau de orice alte criterii discriminatorii. Principiul egalității se materializează în procesul civil
în principiul egalității armelor, care presupune că toate părțile trebuie tratate în mod egal pe
toată durata judecății în fața instanței; altfel spus, părțile se bucură de același set de drepturi și
obligații procesuale, iar judecătorul are obligația de a asigura cadrul procedural al respectării
drepturilor părților spre exemplu, legea prevede că ori de câte ori o parte nu este legal citată și

6
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

nici prezentă, instanța are obligația de a amâna judecata și de a reface procedura de citare, sub
sancțiunea nulității – art. 153 alin. (2) C. pr. civ..

Principiul disponibilității este un principiu fundamental al procesului civil, care se

prezintă pe trei coordonate: dreptul de a sesiza instanța; determinarea limitelor judecății;
efectuarea actelor procesuale de dispoziție.
Potrivit art. 9 alin. (1) C. pr. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat
sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei
autorități sau instituții publice ori de interes public. De asemenea, art. 192 alin. (1) C. pr. civ.
prevede că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa
justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată, iar în cazurile
anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe. Spre
exemplu, procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar, pentru apărarea
drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor care beneficiază de
consiliere judiciară sau tutelă specială și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres
prevăzute de lege art. 92 alin. (1) C. pr. civ..
Potrivit art. 9 alin. (2) C. pr. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile
și apărările părților. Cu alte cuvinte, prin cererile și apărările lor, părțile stabilesc limitele
cadrului procesual, pe care instanța, ca regulă generală, este obligată să le respecte. Astfel,
judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele
învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel art. 22 alin. (6) C. pr. civ.. De
asemenea, potrivit art. 397 alin. (1) C. pr. civ., instanța este obligată să se pronunțe asupra
tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă
legea nu prevede altfel.
Conform art. 9 alin. (3) C. pr. civ., în condițiile legii, reclamantul poate renunța la
judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, pârâtul poate recunoaște
pretențiile reclamantului, părțile pot tranzacționa cu privire la obiectul procesului, punând capăt
acestuia în baza înțelegerii lor, se poate renunța la exercitarea unei căi de atac ori la executarea
unei hotărâri. Legea prevede, așadar, o serie de acte procesuale de dispoziție: renunțarea la
judecată (art. 406-407 C. pr. civ.), renunțarea la dreptul pretins (art. 408-410 C. pr. civ.),
achiesarea sau recunoașterea pretențiilor (art. 436-437 C. pr. civ.), tranzacție judiciară (art. 438-
441 C. pr. civ.), achiesarea la hotărâre (art. 463 C. pr. civ.). Pe lângă acestea, dreptul de
dispoziție al părților se manifestă pe parcursul procesului civil și în alte modalități, cum ar fi:
încheierea convențiilor asupra probelor (art. 256 C. pr. civ.), amânarea judecății prin învoiala
părților (art. 221 C. pr. civ.), suspendarea voluntară a judecății (art. 411 C. pr. civ.).

O altă regulă fundamentală a procesului civil este aceea a exercitării drepturilor

procesuale cu bună credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și
fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți art. 12 alin. (1) C. pr. civ.. Partea care își
exercită drepturile procesuale în mod abuziv, precum și cea care nu își îndeplinește cu bună
credință obligațiile procesuale, răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate și poate
fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare art. 12 alin. (2) și (3) C. pr. civ..
Astfel, legea reglementează amenzi judiciare și posibilitatea acordării de despăgubiri pentru

7
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

diverse situații de nerespectare a principiului exercitării cu bună credință a drepturilor

procesuale (art. 187 – 191 C. pr. civ.). De asemenea, sunt reglementate și alte remedii care să
descurajeze abuzul de drept procesual spre exemplu, o cerere de recuzare formulată cu privire
la un judecător pentru aceleași motive pentru care a mai fost formulată și respinsă o cerere de
recuzare este, potrivit art. 47 alin. (3) teza a II- C. pr. civ., inadmisibilă.

Dreptul la apărare este garantat în procesul civil, dispozițiile Codului de procedură

civilă fiind, din acest punct de vedere, o materializare a dreptului fundamental garantat de art.
24 din Constituție. În baza principiului dreptului la apărare, părțile au dreptul, în tot cursul
procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii art. 13 alin. (2) C. pr.
civ.. Realizarea principiului dreptului la apărare este strâns legată de principiul dreptului la un
proces echitabil. Astfel, atunci când legea prevede sau când circumstanțele cauzei o impun,
pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte
din proces un curator special, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru
fiecare instanță judecătorească, arătând în încheiere limitele și durata reprezentării; curatorul
special are toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal a se
vedea art. 80 alin. (4) și art. 58 alin. (3) C. pr. civ..
De asemenea, în vederea exercitării dreptului la apărare, părților le este asigurată
posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului și pot lua cunoștință de
cuprinsul dosarului, au dreptul de a propune probe, de a formula apărări, de a-și prezenta
susținerile în scris și/sau oral și de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege art. 13 alin. (3) C. pr. civ.. Dreptul părților de a fi reprezentate nu înlătură
posibilitatea instanței de a dispune înfățișarea personală a părților, chiar și atunci când acestea
sunt reprezentate art. 13 alin. (4) C. pr. civ.. Spre exemplu, judecătorul poate solicita
înfățișarea personală a părților, chiar dacă acestea sunt reprezentate, în scopul încercării de
împăcare a acestora, în vederea soluționării amiabile a litigiului art. 227 alin. (1) C. pr. civ..

Una dintre regulile fundamentale ale procesului civil este aceea a contradictorialității
(audiatur et altera pars). Principiul contradictorialității presupune că părților trebuie să le fie
asigurat dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul
procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu art. 14 alin.
(4) C. pr. civ., iar instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate
cererile, excepțiile, și împrejurările de fapt sau de drept invocate art. 14 alin. (4) C. pr. civ. și
art. 224 C. pr. civ.. Prin urmare, respectarea principiului contradictorialității are drept
consecință faptul că hotărârea judecătorească poate să fie întemeiată numai pe motive de fapt
și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost puse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii art. 14 alin. (6) C. pr. civ..
Principiul contradictorialității este garantat, în primul rând, prin respectarea dispozițiilor
legale referitoare la citarea părților – instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după
citarea sau înfățișarea părților, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel art. 14 alin.

8
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

(1), art. 153 alin. (1) C. pr. civ.2. În cazul în care constată că partea care lipsește nu a fost citată
cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, instanța trebuie să dispună amânarea judecății și
refacerea procedurii de citare, sub sancțiunea nulității actelor de procedură care ar fi îndeplinite
la termenul respectiv art. 153 alin. (2) C. pr. civ.. În acest scop, instanța are obligația de a
verifica, la fiecare termen de judecată, în cazul în care părțile nu răspund la apel, dacă procedura
de citare a fost legal îndeplinită cu privire la părțile care nu sunt prezente și nici nu au termen
în cunoștință a se vedea art. 219 alin. (2), art. 229 C. pr. civ..
În al doilea rând, în vederea garantării principiului contradictorialității, părțile trebuie
să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz,
motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele
de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza
apărarea art. 14 alin. (2) C. pr. civ.. De asemenea, părțile au obligația de a expune situația de
fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau
omite faptele care le sunt cunoscute, și de a expune un punct de vedere propriu față de
afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauzăart. 14 alin. (3) C.
pr. civ.. Aceste garanții ale contradictorialității în procesul civil sunt aduse la îndeplinire în
speciale în etapa scrisă a procesului, prin comunicarea către pârât a cererii de chemare în
judecată formulată de reclamant și către reclamant a întâmpinării formulată de pârât, părților
fiindu-le astfel creată posibilitatea de a cunoaște poziția procesuală a părții potrivnice și de a
formula un punct de vedere propriu cu privire la pretențiile sau apărările acesteia (a se vedea
art. 201 C. pr. civ.).

În strânsă legătură cu principiul contradictorialității, principiul oralității asigură

părților posibilitatea de a dezbate oral aspectele supuse judecății într-un proces civil, cu excepția
cazului în care legea prevede altfel sau părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă
numai pe baza actelor depuse la dosar (art. 15 C. pr. civ.). Astfel, părțile au posibilitatea de a
solicita judecarea cauzei în lipsa lor, înțelegând astfel să nu exercite dreptul de pune concluzii,
adică de a-și prezenta oral în fața instanței susținerile cu privire la propria poziție procesuală și
de a combate poziția părții potrivnice. De asemenea, dacă principala garanție a principiului

2 Regula citării părților trebuie însă înțeleasă și prin raportare la instituția termenului în cunoștință. Astfel, potrivit
art. 229 alin. (1) C. pr. civ., „Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință,
precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori
convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea
instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și
părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu
primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea
cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată.” Potrivit alin. (2) al
aceluiași articol, regula termenului în cunoștință nu se aplică și, prin urmare, partea trebuie citată, „1. în cazul
reluării judecății, după ce a fost suspendată; 2. în cazul când procesul se repune pe rol; 3. când partea este chemată
la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviințarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru
luarea acestuia; 4. când, pentru motive temeinice, instanța a dispus ca partea să fie citată la fiecare termen; 5. în
cazul în care instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea
hotărârii primei instanțe sau după casarea cu reținere.” De asemenea, potrivit alin. (3) și (4) ale art. 229 C. pr. civ.,
dispozițiile legale referitoare la termenul în cunoștință nu se aplică militarilor încazarmați și deținuților, care sunt
citați la fiecare termen.

9
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

contradictorialității, aceea a legalei citări a părților, este îndeplinită, instanța nu este obligată să
dispună amânarea; din contră, lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă
legea nu dispune altfel art. 223 alin. (1) C. pr. civ.. Prin urmare, principiul oralității nu trebuie
absolutizat, acesta conferind părților doar o facultate, de care acestea pot dispune. Mai mult
decât atât, există proceduri care, ca regulă, se desfășoară doar în scris, instanța putând dispune
înfățișarea părților doar dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar ori la solicitarea uneia dintre
părți (spre exemplu, procedura cu privire la cererile de valoare redusă – a se vedea art. 1030 C.
pr. civ.).

Principiul nemijlocirii presupune că probele se administrează de către instanța care

judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel (art. 16 C. pr. civ.).
Administrarea probelor are loc în cadrul etapei de cercetare a procesului; la cererea părții care
a făcut o susținere, instanța încuviințează probele permise de lege, dacă apreciază că acestea
conduc la dezlegarea cauzei art. 255 alin. (1) C. pr. civ.. Administrarea probelor se va face în
ordinea stabilită de instanță; atunci când este posibil, administrarea probelor se va face chiar în
ședința în care au fost încuviințate; dacă acest lucru nu este posibil, instanța va acorda un alt
termen de judecată, stabilind măsurile care se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea
expertizelor, aducerea înscrisurilor, luarea interogatoriilor, înfățișarea mijloacelor materiale de
probă a se vedea art. 260 alin. (1) și (2) C. pr. civ.. În aplicarea principiului nemijlocirii, art.
261 alin. (1) C. pr. civ. prevede că administrarea probelor se face în fața instanței de judecată
sesizate cu soluționarea cererii de chemare în judecată, în ședință publică, dacă legea nu prevede
altfel. Dacă, din motive obiective, administrarea probelor în ansamblul lor sau a unor anumite
mijloace de probă nu se poate face decât în afara localității de reședință a instanței, aceasta se
va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanță de același grad sau chiar mai mică
în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de același grad art. 261 alin. (2) C. pr. civ..

Principiul publicității presupune că ședințele de judecată sunt publice, în afara

cazurilor în care legea dispune contrariul. Aceasta înseamnă că în sala de ședință care
găzduiește desfășurarea ședințelor de judecată poate fi prezentă orice persoană, chiar străină de
proces. Desigur, atât părțile, cât și publicul trebuie să respecte solemnitatea ședinței. Astfel, cei
prezenți la ședința de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit față de instanță și să
nu tulbure buna desfășurare a ședinței de judecată art. 23 alin. (1) C. pr. civ., iar președintele
completului de judecată veghează ca ordinea și solemnitatea ședinței să fie respectate, putând
lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege art. 23 alin. (2) C. pr. civ..
Principiul publicității este specific etapei cercetării procesului și a dezbaterilor, adică
activităților procesuale care se desfășoară în cadrul ședinței de judecată. Potrivit art. 211 C. pr.
civ., completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și
dezbatere a fondului procesului cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în
vederea soluționării legale și temeinice a acestuia. Judecarea procesului are loc la sediul
instanței, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 212 C. pr. civ.).
Principiul publicității cunoaște două categorii de excepții: situațiile în care legea prevede
că o cauză se soluționează în camera de consiliu și cele în care instanța poate hotărî ca procesul
în întregul său să se desfășoare fără prezența publicului.

10
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

Astfel, prima categorie de situații vizează excepțiile legale de la principiul publicității,

anume cazurile în care, potrivit legii, anumite proceduri sau cereri se desfășoară în camera de
consiliu spre exemplu: soluționarea cererilor de strămutare, potrivit art. 144 alin. (1) C. pr. civ.;
soluționarea cererilor privind asigurarea probelor, potrivit art. 360 alin. (4) C. pr. civ. etc..
Aceste situații au în vedere asigurarea unei celerități sporite a procedurii, dar și apărarea
anumitor interese private sau a prestigiului justiției.
A doua categorie de excepții vizează cazurile în care cercetarea procesului sau
dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor
minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției; în aceste situații, instanța, la cerere
sau din oficiu, poate dispune ca procesul să se desfășoare în întregime sau în parte fără prezența
publicului art. 213 alin. (1) C. pr. civ.. În aceste cazuri, au acces în sala de ședințe părțile,
reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părților, martorii, experții, traducătorii,
interpreții, precum și alte persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le admite să asiste
la proces art. 213 alin. (2) C. pr. civ..
Prin urmare, restrângerea publicității ședinței de judecată, fie în cazurile în care legea
prevede că judecata are loc în cameră de consiliu, fie atunci când instanța dispune ca aceasta să
se desfășoare fără prezența publicului, nu aduce atingere, principiului contradictorialității și
principiului oralității, care permit părților să pună concluzii în fața judecătorului. Numai în mod
excepțional, anumite cereri se soluționează fără prezența părților spre exemplu, în cazul
soluționării unei cereri de recuzare ori a unei declarații de abținere, potrivit art. 51 alin. (1) C.
pr. civ., și în această situație instanța putând totuși aprecia asupra necesității ascultării părților.
Nerespectarea regulilor privind publicitatea ședinței de judecată atrage sancțiunea
nulității actelor de procedură necondiționată de existența unei vătămări (art. 176 pct. 5 C. pr.
civ.).

În strânsă legătură cu principiul oralității și cel al publicității sunt și regulile care

guvernează limba de desfășurare a procesului. Procesul civil se desfășoară în limba română,
iar cererile și actele de procedură se întocmesc numai în limba română art. 18 alin. (1) și (4)
C. pr. civ.. Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în
limba maternă în față instanțelor de judecată, în condițiile legii, iar cetățenii străini și apatrizii
care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și
lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă
legea nu prevede altfel art. 18 alin. (2) și (3) C. pr. civ.. Astfel, când una dintre parți sau dintre
persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaște limba română, instanța va folosi un
traducător autorizat, iar dacă părțile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul
de traducător. În situația în care nu poate fi asigurată prezența unui traducător autorizat, se poate
recurge la serviciile unei persoane de încredere cunoscătoare a respectivei limbi a se vedea art.
225 alin. (1) și art. 150 alin. (4) C. pr. civ..

Principiul continuității presupune că judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu

poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii (art. 19
C. pr. civ.). Astfel, ca regulă generală, membrii completului de judecată care judecă procesul
trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății; dacă, pentru motive temeinice (spre exemplu,

11
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

promovează la o instanță superioară), un judecător este împiedicat să participe la soluționarea

cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii, iar dacă această înlocuire are loc după ce s-a dat
cuvântul în fond părților, cauza se va repune pe rol (art. 214 C. pr. civ.). Ca o garanție a
principiului continuității, art. 395 alin. (3) C. pr. civ. prevede că judecătorul care a luat parte la
judecată este ţinut să se pronunțe chiar dacă nu mai este judecător al instanței respective, cu
excepția cazului în care, în condițiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat
din funcție. În această situație, procesul se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca ele să
pună din nou concluzii în fața completului de judecată legal constituit. Dacă hotărârea a fost
pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de
un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, intervine sancțiunea nulității hotărârii, acestea
constituind motive de nelegalitate ce pot fi invocate pe calea recursului art. 488 alin. (1) pct. 2
C. pr. civ..

Un principiu fundamental, specific etapei jurisdicționale a procesului civil este cel care
vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului. Acesta se află în strânsă legătură cu
principiul legalității, judecătorul având obligația de a soluționa litigiul în conformitate cu
regulile de drept care îi sunt aplicabile art. 22 alin. (1) C. pr. civ.. Așa cum am arătat și mai
sus, nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă ar. 5 alin. (2) C. pr. civ., iar în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici
în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale
privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.
Rolul judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil se află, de asemenea, în strânsă
legătură cu principiul disponibilității, deoarece judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot
ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune
altfel art. 22 alin. (6) C. pr. civ.. Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de
apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama,
între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință art.
22 alin. (7) C. pr. civ..
Rolul activ al judecătorului presupune ca acesta să stăruie, prin toate mijloacele legale,
pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și
prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest
scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este
în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să
dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare a se vedea art. 254 alin. (5) C. pr.
civ., precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc art. 22 alin. (2)
C. pr. civ.. De asemenea, judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în
condițiile legii (a se vedea art. 78-79 C. pr. civ.). Persoanele astfel introduse în cauză vor avea
posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile
reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție art. 22 alin. (3) C. pr. civ..
Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar

12
Drept procesual civil I – curs 1 – Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ

dacă părțile le-au dat o altă denumire, potrivit principiului da mihi factum, dabo tibi ius (dați-
mi faptele, iar eu vă voi da dreptul). În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția
părților calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea
sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care,
potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au
înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale
altora art. 22 alin. (4) și (5) C. pr. civ..
Rolul judecătorului în procesul civil este configurat și de îndatorirea acestuia de a
asigura respectarea și de a respecta el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub
sancțiunile prevăzute de lege (art. 20 C. pr. civ.). De asemenea, judecătorul trebuie să
recomande părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale (Legea
nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator) și să încerce, în tot cursul
procesului, împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii (art. 21 C. pr. civ.;
a se vedea și art. 227 C. pr. civ.).

13