Marcus Tullius Cicero in Q Caecilium Ora

Marcus Tullius Cicero
Divinatio in Quintum Caecilium
I tem
Book
Type
I n Q. Caecilium or atio quae divi-
natio dicitur / Discur sul împotr i-
Title
va lui Q. Caecilius numit
divinatio
Author Marcus Tullius Cicero
Ediţie bilingv , traducere, studiu

introductiv, note şi comentarii,
Editor s
bibliografie, indici de Claudia
T RN UCEANU
Ser ie CI CERO
Place Iaşi
Editura Universit ţii “Alexandru
Publisher
Ioan Cuza”
D ate 2013
# of
226
Pages
Language latin / român
I SBN 978-973-703-972-9
Shor t
Divinatio in Quintum Caecilium
Title
STUDIU INTRODUCTIV
Anul 70 a. C. reprezint unul dintre momentele importante

ale carierei oratorice ciceroniene. Câştigarea procesului îm-
potriva lui Verres (fostul guvernator al provinciei Sicilia,
acuzat de concusiune), la care Cicero a pledat în calitate de
acuzator1, îi va aduce oratorului recunoaşterea deplin a
1 Postura de acuzator era desconsiderat de romani şi trebuia

evitat de cel care dorea s -şi construiasc o reputa ie solid ca
avocat. Cicero însuşi s-a str duit s îşi motiveze decizia de „a
coborî” la rolul de acuzator (ad accusandum descendere – Div. in
Caec., 1; et in hoc homine saepe a me quaeris, Hortensi, quibus
inimicitiis aut qua iniuria adductus ad accusandum descenderim? –
In Verr. II, 3, 6). Existau totuşi excep ii, când acest rol putea fi
privit cu îng duin : dac acuzatorul urm rea pedepsirea unei
ofense personale sau dac , aflat la o vârst foarte tân r , dorea
s devin cunoscut pentru a se lansa în cariera politic (S. H.
Rutledge, Delatores and the Tradition of Violence in Roman
Oratory, AJP, 120/4, 1999, p. 556-557, n. 4). Cicero precizeaz în
De off., II, 49-50, c , deşi postura de ap r tor este mai demn de
laud (etsi laudabilior est defensio), totuşi şi cea de acuzator este
foarte des agreat (tamen etiam accusatio probata persaepe est) în
situa ia în care este acceptat fie în interesul republicii (rei
publicae causa), fie pentru a r zbuna o nedreptate personal (aut
ulciscendi gratia), fie pentru a-şi face datoria de patron fa de
9
C l a u d ia Tărn ău ce an u
meritelor sale ca avocat şi primul loc între cei mai talenta i

vorbitori ai vremii sale (pozi ie de inut pân atunci de
marele s u rival, Hortensius2). Celebrele discursuri contra
lui Verres, dintre care doar primul a fost rostit la procesul
propriu-zis3, atent elaborate, dup toate regulile artei retorice,
clien ii s i, aşa cum procedeaz el însuşi la procesul lui Verres

(aut patrocinii, ut nos pro Siculis).
2 Cic., Brut., 319; C. Loutsch, L’exorde dans les discours de Cicéron,
Latomus, 224, 1994, p. 175; J. Dugan, Making a New Man.
Ciceronian Self-Fashioning in the Rhetorical Works, Oxford, 2005,
p. 223-224. Despre importan a discursurilor împotriva lui
Verres, vide D. Stockton, Cicero. A Political Biography, Oxford,
1971, p. 43.
3 Cicero a adus dovezi atât de concludente, încât a câştigat dup
actio prima. Cele cinci discursuri din actio secunda, în care
oratorul îşi desf şoar rechizitoriul, de data aceasta într-un
cadru fictiv, dup un scenariu imaginat de el, au fost publicate
ulterior. Pentru o analiz a modului în care s-a desf şurat actio
I şi s-a ajuns s se suprime comperendinatio, vide J. Humbert, Les
plaidoyers écrits et les plaidoiries réelles de Cicéron, Hildesheim-
New York, 1972, p. 204-214; T. D. Frazel, The Composition and
Circulation of Cicero’s “In Verrem”, CQ, N. S., 54/1, 2004, p. 131-
132. Conform procedurii instituite prin Lex Servilia Glaucia
repetundarum, adoptat , probabil, în 101 a. C., la ini iativa lui
Servilius Glaucia (pe care oratorul roman îl consider cel mai
tic los dintre to i oamenii: post natos homines improbissimus –
Brut., 224), procesele de concusiune aveau dou p r i: actio
prima şi actio secunda, ambele presupunând rechizitoriul
inculpatului, pledoariile avoca ilor, audierea martorilor (Cic.,
In Verr. II, 1, 26: „«Adimo enim comperendinatum»: quod habet lex
10
S t ud iu i nt ro d u ct iv
prezint un interes deosebit, constituind, în opinia lui J.

Humbert, „l’actio totale”, seria complet a unor discursuri
de acuzare rostite la un proces important4. De o factur
aparte, aflat în deschiderea seriei Verrinelor, se distinge o
cuvântare rostit nu la procesul prorpiu-zis, ci într-o
in se molestissimum, bis ut causa dicatur, – quod aut mea causa

potius est constitutum quam tua, aut nihilo tua potius quam mea.
Nam si bis dicere est commodum, certe utriusque commune est; si
eum qui posterius dixit opus est redargui, accusatoris causa, ut bis
ageretur, constitutum est. – „«C ci îl privez de amânare»: ceea ce
are legea foarte sup r tor în ea <este> c se pledeaz o cauz
de dou ori, – acest lucru fie s-a constituit mai curând în
interesul meu decât în al t u, fie, cel pu in, nu s-a stabilit în
interesul t u mai mult decât în al meu. De fapt, dac a vorbi de
dou ori este un avantaj, cu siguran este comun amândurora;
dac este nevoie s fie comb tut cel care a vorbit al doilea,
<atunci> s-a hot rât în folosul acuzatorului s se sus in o a
doua ac iune”). Procedura este numit de Cicero comperendinatio
(„amânare a pronun rii sentin ei într-un proces”): Glaucia
primus tulit ut compendinaretur reus – Cic., In Verr. II, 1, 26 –
„Glaucia a propus primul legea ca acuzatul s fie amânat
pentru a treia zi de judecat ”). Vide et A. M. Riggsby, Crime and
Community in Ciceronian Rome, Austin, 1999, p. 122; J. Humbert,
op. cit., p. 197-204; A. N. Sherwin-White, The Date of the Lex
Repetundarum and Its Consequences, JRS, 62, 1972, p. 87; A. H. J.
Greenidge, The Legal Procedure of Cicero’s Time, London, 1901,
p. 422. Procesul lui Verres a fost judecat sub inciden a legii
Cornelia de repetundis, dat de Sulla în 81 a. C., în care se p stra
comperendinatio, în fa a unui tribunal alc tuit exclusiv din senatori.
4 J. Humbert, op. cit., p. 213.
11
dezbatere preliminar , îndreptat nu contra lui Verres, ci

împotriva unui oarecare Quintus Caecilius Niger5. Ora ia
este cunoscut îndeobşte sub denumirea de In Q. Caecilium
oratio quae divinatio dicitur sau, mai scurt, Divinatio in Quintum
Caecilium6.
I. Sensul juridic al termenului divinatio

Derivat al adjectivului divinus, -a, -um7, termenul divinatio,
pus în leg tur cu cel de-al doilea sens al adjectivului8,
5 La momentul respectiv, Q. Caecilius Niger depusese înaintea

pretorului o postulatio („cerere”) pentru a fi numit procuror în
procesul împotriva fostului guvernator al Siciliei. Cicero a
depus ceva mai târziu o cerere asem n toare, probabil la
rug mintea siculilor care nu şi-l doreau ca avocat pe Caecilius
(Cic., Div. in Caec., 4). Conform prevederilor din Lex Acilia de
repetundis (122 a. C.), se interzicea ac ionarea în justi ie, sub
acuza ia de concusiune, a unui magistrat în perioada cât acesta
era învestit cu imperium, aşadar aceste postulationes au fost
depuse dup eliberarea lui Verres din func ie.
6 Aceast ora ie este unica din seria Verrinelor care are un titlu
propriu, con inând un termen tehnic din limbajul juridic
(divinatio) – L. Piacente, Numerazioni e titoli delle Verrine, BollClass,
S. 3, 1, 1980, p. 134.
7 Adjectivul divinus, -a, -um (1. „divin”, „care priveşte divinitatea”,
„al zeilor”; 2. „inspirat de divinitate”) provine de la divus,
„zeu” (< deiuos, folosit pentru a desemna „divinitatea”, termen
de la care îşi trage originea şi substantivul deus) – A. Ernout
/A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire
des mots, troisième édition, revue, corrigée et augmentée d’un
12
înglobeaz mai multe accep iuni9. O prim semnifica ie

reiese din defini ia pe care o d Cicero divina iei în tratatul
filosofic De divinatione: Vetus opinio est, iam usque ab heroicis
ducta temporibus, eaque et populi romani et omnium gentium
firmata consensu, versari quamdam inter homines divinationem,
quam Graeci ma nt i k h/ appellant, id est praesensionem et
scientiam rerum futurarum […]. Itaque ut alia nos melius multa,
quam Graeci, sic huic praestantissimae rei nomen nostri a divis,
Gaeci, ut Plato interpretatur, a furore duxerunt10. Termenul
index, Paris, 1951, p. 305, s. v. deus. Pentru diferen a semantic

dintre divus şi deus, vide et Servius, Ad Aen., 5, 45.
8 Primul sens al adjectivului se reg seşte în deriva ii divinitas
(substantiv desemnând „divinitatea”) şi divinitus („prin voin a

zeilor”, „divin”); cel de-al doilea e cuprins în termenii divinatio
(„arta de a prezice viitorul”, „prevestire”) şi divinare („a ghici”,
„a prevesti”) – A. Ernout /A. Meillet, op. cit., p. 305, s. v. deus.
9 Despre complexitatea semantismului acestui termen, vide F.
Santangelo, Law and Divination in the Late Roman Republic, în

Law and Religion in the Roman Republic, ed. O. Tellegen-
Couperus, Leiden, 2012, p. 41-47; idem, Divination, Prediction
and the End of the Roman Republic, Cambridge, 2013, p. 47-56.
10 Cic., Div., I („Credin a c şi în rândul oamenilor se întâlneşte
frecvent divinaţia, numit de greci mantică, adic o anume capa-

citate de a presim i şi cunoaşte viitorul, are o origine str veche;
datând din timpurile eroilor mitici, aceast credin s-a
consolidat prin acceptarea ei unanim , atât de c tre romani, cât
şi de c tre celelalte na ii […]. Şi, aşa cum în multe alte privin e,
noi, romanii, proced m mai bine decât grecii, şi în acest caz,
noi am numit aceast extraordinar însuşire şi art de a prezice
divinatio, dup numele zeilor, divi, pe când grecii, conform
13
apare şi în discursurile ciceroniene11. Oratorul îi confer o

nuan ironic atunci când îl foloseşte cu sensul de
„predic ie politic ”12.
Divinatio are îns şi o accep iune juridic , desemnând
un anumit tip de dezbatere preliminar unui proces, în care
jura ii sunt puşi în situa ia de a decide, doar pe baza
discursurilor sus inute de candida i, f r vreo alt prob ,
care dintre aceştia este mai potrivit pentru a deveni avocat
al acuz rii13. Denumirea aplicat procedurii este folosit şi
pentru discursurile rostite de fiecare solicitant în aceast
împrejurare.
Introducerea acestei forme de dezbatere în procesele
de repetundis îşi are, se pare, originea în adoptarea legii
Servilia Caepionis, din anul 106 a. C14. Deoarece provincialii
erau lipsi i de dreptul de a intenta o ac iune în nume propriu,
legea prevedea ca deferirea în justi ie a acuzatului (delatio
nominis) şi acuzarea (accusatio) s fie l sate în seama unor
explica iei lui Platon, au derivat denumirea manticii, mantiké,

de la cuvântul nebunie [mania]” – trad. G. Haja şi M. Paraschiv,
în Marcus Tullius Cicero, Despre divinaţie / De divinatione, edi ie
bilingv , traducere de G. Haja şi M. Paraschiv, studiu introductiv
şi note de M. Paraschiv, Iaşi, 1998, p. 41).
11 E. g. Cic., Pro Rosc. Am., 34; Pro Tull., 55.
12 Cic., Ad. Fam., 6, 6. Vide et F. Santangelo, Divination, p. 49-52.
13 R. Maltby, A Lexicon of Ancient Latin Etymologies, Leeds, 1991, p.
192, s. v. divinatio.
14 R. Scuderi, Lo sfondo politico del proceso a Verre, în Processi e politica
nel mondo antico, Contributi dell’Instituto di storia antica, 22, a cura di

M. Sordi, Milano, 1996, p. 170; A. M. Riggsby, op. cit., p. 123.
14
patroni Romani (care adesea erau fie interesa i de ob inerea

imediat a unor foloase proprii, fie foarte tineri, pueri
nobiles)15. În procesele de concusiune16, prima etap a
procedurii17 presupunea depunerea unei postulatio în fa a
pretorului, cerere prin care un avocat solicita dreptul de a
intenta o ac iune împotriva unui magistrat acuzat de
delapidare de bani sau alte bunuri din provincia pe care o
15 Cic., Div. in Caec., 24; J. R. W. Prag, Provincials patrons and the

Rhetoric of Repetundae, în Community & Communication. Oratory
& Politics in Republican Rome, edited by C. Steel & H. van der
Blom, Oxford, 2013, p. 270; A. N. Sherwin-White, op. cit., p. 97-
98. Se presupunea c judec torii erau înclina i s acorde credit
unui roman, chiar dac nu era familiarizat cu cazul sau nu era
dorit de provinciali, mai curând decât unui str in (A. M.
Riggsby, op. cit., p. 123 şi 129). Se pare c au existat totuşi
excep ii când latinii au avut dreptul de a acuza sub inciden a
legii Servilia Glaucia (Cic., Pro Balb., 54; A. M. Riggsby, op. cit., p.
216, n. 18).
16 Crimen repetundarum pecuniarum f cea obiectul unor procese de
drept public. Printre crimina publica se num rau perduellio

(înalta tr dare), parricidium (paricidul), repetundae (estorcare de
bani f cut de un magistrat), ambitus (corup ie electoral ),
maiestas (lezmajestate) (A. H. J. Greenidge, op. cit., p. 415-128;
vide et Macer, Dig., 48, 1, 1, care men ioneaz legile sub inciden a
c rora se judecau procesele de drept public sub imperiu).
17 Procedura desf şur rii unui proces, precum cel de concusiune,
în fa a tribunalelor permanente (quaestiones perpetuae) este

prezentat pe larg de A. H. J. Greenidge, op. cit., p. 456-504.
Vide et A. M. Riggsby, op. cit., p. 120-150.
15
guvernase (delationem nominis postulare18). Dac se constata

c solicitantul putea îndeplini rolul de procuror19, acesta
depunea un jur mânt de bun credin , prin care se angaja
18 Cic., Div. in Caec., 64.

19 Nu oricine putea avea dreptul de a deveni acuzator. Conform
juriştilor antici, existau o serie de motive care determinau
interdic ia de a exercita rolul de acuzator: sexul şi vârsta,
acuzarea nefiindu-le permis femeilor şi minorilor (itaque
prohibentur accusare alii propter sexum vel aetatem, ut mulier, ut
pupillus – Macer, Dig., 48, 2, 8:); depunerea unui jur mânt de
c tre cei care îşi îndeplineau serviciul militar (alii propter
sacramentum, ut qui stipendium merent – Macer, Dig., 48, 2, 8);
de inerea unei magistraturi sau autorit i oficiale, care nu
permiteau cuiva s intenteze o ac iune în justi ie f r ca acest
lucru s se considere un delict (alii propter magistratum
potestatemve, in qua agentes sine fraude in ius evocari non possunt –
Macer, Dig., 48, 2, 8); s vârşirea unei infrac iuni (alii propter
delictum proprium, ut infames – Macer, Dig., 48, 2, 8); ob inerea
unui profit ilicit, cum ar fi cazul celor care sunt avoca i asocia i
la dou procese împotriva a doi acuza i sau al celor care primesc
bani pentru a acuza sau nu (alii propter turpem quaestum, ut qui
duo iudicia adversus duos reos subscripta habent nummosve ob
accusandum vel non accusandum acceperint – Macer, Dig., 48, 2, 8);
condi ia social , care le interzice liber ilor s îşi urm reasc în
justi ie patronii (alii propter condicionem suam. ut libertini contra
patronos – Macer, Dig., 48, 2, 8); existen a unei suspiciuni de
fals acuza ie (alii propetr suspicionem calumniae, ut illi, qui
falsum testimonium subornati dixerunt – Paulus, Dig., 48, 2, 9);
s r cia (nonnulli propter paupertatem, ut sunt qui minus quam
quinquaginta aureos habent – Hermogenianus, Dig., 48, 2, 10).
Vide et Ulpianus, Dig. 48, 2, 4.
16
c nu va face o acuza ie fals (iuramentum calumniae)20. Dac

nu avea contracandidat pentru îndeplinirea acestui rol,
deferea justi iei persoana fostului magistrat (deferre nomen,
delatio nominis, deferre crimen), în fa a pretorului; dup re-
dactarea şi semnarea actului de acuzare (inscriptio), pretorul
accepta ac iunea (nomen recipere; nominis receptio) şi fixa ter-
menul de prezentare la judecat (dup o anumit perioad
de timp, tempus inquirendi)21. Întrucât nu era permis stabi-
lirea mai multor procurori pentru un singur caz22, în
situa ia în care erau depuse mai multe postulationes, se
recurgea la divinatio, procesul preliminar23, desf şurat în
fa a jura ilor (nu neap rat aceiaşi care vor fi şi la procesul
propriu-zis), care au sarcina de a face o alegere între cei doi,
doar pe baza discursurilor acestora f r nici o alt do-
vad 24. Se inea cont de caracterul, experien a şi abilit ile
20 Cic., Ad fam., VIII 8, 3 (cum calumniam iurasset); A. H. J. Greenidge,

op. cit., p. 459.
21 Acest interval (tempus inquirendi), necesar preg tirii probelor,
putea fi destul de mare în procesele de concusiune. Cicero a

cerut 110 zile pentru a-şi preg ti acuzarea împotriva lui Verres
(In Verr. II, 1, 30).
22 Avocatul principal îşi putea lua avoca i asocia i, subscriptores,
care semnau actul de acuzare dup el şi îl asistau la proces.

23 Cicero consider acest tip de audiere preliminar o etap de
preg tire în vederea procesului propriu-zis, folosind termenul

de prolusio („exerci iu preliminar”, „preg tire”) (Div. in Caec., 47).
24 Jura ii, al c ror num r nu se cunoaşte (P. Fabbri, Q. Cecilio e la
Divinatio, Historia. Studi storici per l’antichità classica, Milano-

Roma, 1932, p. 296, e de p rere c erau pu ini), nu erau obliga i
17
oratorice ale fiec ruia, de motiva ia invocat pentru încre-

din area acuz rii şi de rela ia lor cu locuitorii provinciei în
cauz şi cu inculpatul.
Quintilianus, indicând ca echivalent al termenului
tehnic divinatio sintagma de accusatore constituendo, ofer ca
exemplu abordarea lui Cicero din Divinatio in Caecilium25.
Aulus Gellius încearc o defini ie mai ampl a terme-
nului juridic: Cum de constituendo accusatore quaeritur
iudiciumque super ea re redditur, cuinam potissimum ex duobus
pluribusve accusatio subscriptiove in reum permittatur, ea res
atque iudicum cognitio divinatio appellatur26. Autorul latin
s depun jur mânt. Este posibil (dar nu sigur) ca, la acest pro-
ces preliminar, pretorul de repetundis s fi prezidat consilium-ul
de judec tori (A. H. J. Greenidge, op. cit., p. 459-460; F. H.
Cowles, Gaius Verres; an Historical Study, Ithaca, 1917, p. 170).
25 Quint., Inst. orat., VII, 4, 33: De accusatore constituendo, quae
iudicia divinationes vocantur; in quo genere Cicero quidem, qui

mandantibus sociis Verrem deferebat, hac usus est divisione,
spectandum a quo maxime agi velint ii quorum de ultione quaeritur,
a quo minime velit is qui accusatur. – „despre alegerea unui acu-
zator, dezbateri care se numesc divinationes; într-o dezbatere de
tipul acesta, Cicero, care, la cererea alia ilor, l-a deferit justi iei
pe Verres, s-a folosit de aceast diviziune: trebuie s se in
seama de cine ar dori cel mai mult s fie sus inu i cei despre a
c ror r zbunare este vorba <şi> pe cine şi l-ar ar dori cel mai
pu in <ca procuror> cel care este acuzat”.
26 Gell., II, 4, 1 („Când într-un proces se caut a se stabili un
acuzator şi se d o ordonan cui din dou sau mai multe

persoane i se încredin eaz acuza ia sau înscrierea împotriva
acuzatului, acel act judec toresc de numire a acuzatorului se
18
enumer şi comenteaz câteva specula ii etimologice

vehiculate în antichitate. Criticând explica ia dat de
Gavius Bassus, care sus inea c denumirea de divinatio,
aplicat acestui tip de proces preliminar, provine de la
faptul c judec torii sunt puşi în situa ia de a ghici ce
hot râre trebuie adoptat 27, Gellius o consider incomplet
sau mai curând s rac şi limitat (imperfecta vel magis inops
et ieiuna). Accept totuşi faptul c , spre deosebire de alte
procese, unde judec torii dau verdictul în baza unor argu-
mente solide, dup audierea martorilor, într-o divinatio,
îndeplinirea sarcinii acestora de a lua o decizie în lipsa unor
probe poate fi comparat cu un act divinatoriu (jura ii
încearc s priveasc în viitor)28. Autorul latin red în
cheam diuinatio” – trad. D. Popescu, în Aulus Gellius, Nopţile

Atice, traducere de D. Popescu, introducere şi note de I. Fisher,
Bucureşti, 1965, p. 55).
27 Gell., II, 4, 1: Id vocabulum quam ob causam ita factum sit, quaeri
solet. Gabius Bassus in tertio librorum, quos de Origine Vocabulorum

composuit: Divinatio inquit iudicium appellatur, quoniam divinare
quodammodo iudex oporteat, quam sententiam sese ferre par sit –
„Gavius Bassus, în cartea a III-a dintre cele pe care le-a scris
despre Originea cuvintelor, spune: «O judecat se numeşte divinatio
fiindc într-un fel oarecare judec torul trebuie s ghiceasc ce
hot râre s dea»” – trad. D. Popescu, în ed. cit., p. 55).
28 Gell., II, 4, 1: sed videtur, eum significare velle, idcirco dici
divinationem, quod in aliis quidem causis iudex ea, quae didicit

quaeque argumentis vel testibus demonstrata sunt, sequi solet: in hac
autem re, cum eligendus accusator est, parva admodum et exilia sunt,
quibus moveri iudex possit; et propterea, quinam magis ad
accusandum idoneus sit, quasi divinandum est. Haec Bassus. („Se
19
continuare o alt opinie, conform c reia termenul de

divinatio se foloseşte pentru acest tip de dezbatere, întrucât,
spre deosebire de alte cauze, în care acuzatul şi procurorul
fac parte integrant din proces, aici jura ii trebuie s nu-
measc un acuzator imaginându-şi care ar fi cel potrivit
pentru cauza respectiv 29.
Un scoliast anonim al lui Cicero, numit de exege ii
moderni Pseudo-Asconius30, în argumentum-ul din deschi-
pare totuşi c voia s arate c de aceea se numeşte divina ie,

pentru c pe când în alte procese judec torul de obicei se
conduce dup ceea ce a înv at şi dup cele ce au fost dovedite
cu argumente şi martori, în acest caz îns , când trebuie ales un
acuzator, indiciile dup care se poate conduce judec torul sînt
slabe şi de aceea aproape c trebuie ghicit cine este potrivit
pentru a acuza. Acestea a vrut s le spun Bassus” – trad. D.
Popescu, în ed. cit., p. 55).
29 Gell., II, 4, 1: Sed alii quidam divinationem esse appellatam putant,
quoniam, cum accusator et reus duae res quasi cognitae coniunctaeque

sint, neque utra sine altera constare possit, in hoc tamen genere
causae reus quidem iam est, sed accusator nondum est; et idcirco,
quod adhuc usque deest et latet, divinatione supplendum est,
quisnam sit accusator futurus („Dar al ii spun c divina ia a fost
numit astfel, fiindc în vreme ce în alte procese exist acuza-
torul şi acuzatul ca doi factori oarecum înrudi i şi uni i, şi unul
f r altul nu poate exista, în acest fel de procese totuşi acuzatul
exist , dar acuzatorul înc nu exist şi de aceea, pentru c el
înc lipseşte, nu se ştie cine va fi acuzatorul, trebuie recurs la
divina ie” – tr. D. Popescu, p. 55).
30 Comentariile acestui scoliast pe marginea Verrinelor, datând, se
pare, din secolul al V-lea au fost greşit atribuite lui Asconius

20
derea comentariilor sale pe marginea discursului împotriva

lui Caecilius, prezint trei teorii privitoare la provenien a
sensului juridic al lui divinatio. Aplicat unui discurs,
denumirea ar veni de la faptul c specula iile care se fac în
leg tur cu modul în care va decurge viitorul proces şi cu
persoana pe seama c reia ar trebui l sat sarcina de
acuzator reprezint un exerci iu de divina ie. Al ii, conform
lui Pseudo-Asconius, sus in c denumirea ar avea la baz
faptul c , întrucât judec torii nu depun în prealabil un ju-
r mânt, îşi pot face orice opinie doresc în privin a viitorului
acuzator. O ultim teorie prezentat de scoliast sus ine c
sensul juridic al termenului provine de la natura misiunii
jura ilor, nevoi i s stabileasc un acuzator în lipsa oric ror
probe concrete31.
Pedianus. Vide I. N. Madvig, De Q. Asconii Pediani et aliorum

veterum interpretum in Ciceronis orationes commentariis disputatio
critica, Hauniae, MDCCCXXVIII, p. 84-142.
31 Ps.-Asconius, în M. Tullii Ciceronis orationem In Q. Caecilium
quae divinatio dicitur, în M. Tullii Ciceronis Scholiastae ediderunt

Io. Casp. Orellius et Io. G. Baiterus, pars altera, Turici,
MDCCCXXXIII, p. 99: Divinatio dicitur haec oratio, quia non de
facto quaeritur (haec coniectura), sed de futuro, quae est divinatio,
uter debeat accusare. Alii ideo putant divinationem dici, quod
iniurati iudices in hac causa sedeant et, quod velint, praesentire de
utroque possint; alii, quod res agatur sine testibus et sine tabulis, et
his remotis argumenta sola sequantur iudices et quasi divinent. –
„Acest discurs se numeşte divinatio deoarece nu se caut s se
afle faptele (aceasta <reprezint > o argumentare conjectural ),
ci viitorul; asta înseamn o predic ie asupra cui ar trebui încre-
din at acuzarea. Unii consider c se cheam divinatio pentru
21
Practica alegerii unui procuror, în cazul existen ei mai

multor solicitan i, s-a men inut şi mai târziu, sub imperiu32.
Discursul rostit de Cicero împotriva lui Q. Caecilius
este singura divinatio care ni s-a transmis. Cu toate acestea,
ne sunt cunoscute câteva exemple de situa ii similare,
dezbateri de accusatore constituendo, transmise de tradi ia in-
direct . Însuşi Cicero, în inten ia de a stabili jurispruden a
instan elor abilitate cu judecarea unor astfel de cauze, pre-
zint în Divinatio in Caecilium33, patru spe e similare solu io-
nate în acelaşi mod34. În primele dou exemple nu este
vorba despre o divinatio propriu-zis , ci despre respingerea
unui acuzator, pe motivul c cel care f cuse postulatio era
un fost cvestor al acuzatului (statut comparabil cu cel al lui
Caecilius). Al treilea exemplu pare a fi o imagine „in oglind ”
a situa iei în care se afl Caecilius şi Cicero. Primul este
c , în aceast cauz , judec torii se afl în instan f r s fi

depus jur mânt şi pot avea ce presentiment vor ei în leg tur
cu fiecare dintre cei doi <candida i>; al ii <sus in>, c , deoarece
procesul se ine f r martori şi f r liste, în lipsa acestora, jude-
c torii se conduc doar dup nişte indicii, ca şi cum ar prezice”.
32 Ulpianus (Dig. 48, 2, 16) specific faptul c , în perioada sa,
alegerea era f cut de un singur iudex: Si plures exsistant qui
eundem publicis iudiciis accusare volunt, iudex eligere debet eum qui
accuset – „judec torul trebuie s -l aleag pe acuzator, dac
exist mai mul i care vor s acuze aceeaşi persoan într-un pro-
ces public”.
33 Cic., Div. in Caec., 63-64.
34 M. Rambaud, Cicéron et l’histoire romaine, Paris, 1952, p. 34; A.
N. Sherwin-White, op. cit., p. 98.

22
comparat cu Cn. Pompeius Strabo, care deşi fusese cvestor

al inculpatului, T. Albucius, solicitase dreptul de a-l acuza,
iar Cicero, dorit ca avocat de siculi, se consider într-o
postur asem n toare cu cea a lui C. Iulius Caesar Strabo,
preferat de sarzi la acel proces pentru a le sus ine interesele35.
Oratorul insist , bineîn eles, asupra deciziei jura ilor de a-l
alege ca acuzator pe Caesar Strabo36. Prin al patrulea
exemplu, Cicero ofer un precedent în care jura ii au optat
pentru acuzatorul preferat de provinciali, în defavoarea
celui care urm rea r zbunarea unor vechi nedrept i. Este
posibil ca acesta din urm , pe care Cicero îl numeşte
Caecilius, s fi fost Q. Caecilius Niger37. Suetonius ne
transmite c din discursul lui C. Iulius Caesar Strabo s-a
inspirat C. Iulius Caesar (viitorul dictator), care, în tinere e,
în anul 77 a. C., a transpus pasaje întregi din acesta în ora ia
prin care cerea dreptul de a-l acuza pe Cn. Cornelius
Dolabella (consul în 81 a. C.) 38.
35 Procesul a avut loc în anul în 103 a. C. (M. C. Alexander, Trials

in the Late Roman Republis, 149 BC to 50 BC, London, 1990, p. 34).
36 Despre aceste trei cazuri, vide E. Badian, Three Non-Trials in
Cicero, Notes on the Text, Prosopography and Chronology of

Divinatio in Caecilium 63, Klio, 66, 1984, p. 291-309.
37 M. C. Alexander, op. cit., p. 86.
38 Suet., Caes., 55, 2: Genus eloquentiae dumtaxat adulescens adhuc
Strabonis Caesaris secutus videtur, cuius etiam ex oratione, quae

inscribitur „Pro Sardis”, ad verbum nonnulla trasntulit in divinationem
suam – „Se pare c , în tinere e cel pu in, a imitat tipul de
elocin al lui Strabo Caesar, din al c rui discurs intitulat «În
ap rarea sarzilor» a şi transpus unele <pasaje> cuvânt cu
23
Tot de la Cicero afl m c , în 54 a. C., într-o divinatio

pentru dreptul de a-l acuza pe A. Gabinius, au fost impli-
ca i patru candida i39.
II. Divinatio in Caecilium
1. Data pronunţării discursului

Este dificil de stabilit cronologia procesului lui Verres. Sin-
gura dat cert de care dispunem este cea a rostirii primei
Verrine (5 august), în anul 70 a. C.: Nonae sunt hodie Sextiles;
hora VIII convenire coepistis; hunc diem iam ne numerant
quidem40 („Ast zi sunt nonele lui Sextilis41; a i început s v
aduna i pe la ora a opta; acum nici nu mai pun la socoteal
cuvânt în a sa divinatio”. Pentru detalii privind acest proces,

vide M. C. Alexander, op. cit., p. 71.
39 Cic., Ad. Q. fr., III, 2,1; III, 1, 15.
40 Cic., In Verr. I, 31.
41 Cf. Schol. Gronov., p. 385: Augusto enim mense coepta est causa. În
perioada lui Cicero, mensis Sextilis era a şasea lun din an,
atunci când se considera c acesta începea odat cu revenirea la
via a naturii, în luna martie; denumirea a fost p strat pân
în anul 8 a. C., când a fost schimbat în mensis Augustus, dup
cognomen-ul primit de Octavianus, întemeietorul principatului.
Nonele (Nonae, -arum) erau calculate în func ie de ide (Idus, -
uum, ziua de 13 sau de 15 a lunii, când era lun plin ) şi c deau
în intervalul dintre calende (Calendae, -arum – prima zi a
fiec rei luni) şi ide (cu nou zile înainte de acestea).
24
aceast zi”)42. Un alt am nunt cunoscut este faptul c , dup

nominis receptio, i-a fost acordat avocatului acuz rii o
perioad de 110 zile, la solicitarea acestuia, pentru a aduna
probele43. Deoarece, între timp, a fost deschis o alt
ac iune de repetundis, împotriva unui fost guvernator al pro-
vinciei Achaia, în care acuzatorul a cerut o perioad de
preg tire de 108 zile (cu dou zile mai scurt )44, Cicero a
fost nevoit s ia în calcul faptul c , în aceste condi ii, nu s-ar
fi putut încadra în calendarul evenimentelor din anul
respectiv, iar procesul lui Verres s-ar fi putut judeca în anul
urm tor ( inând cont şi de s rb torile care s-ar fi interpus
între timp), când ar fi fost în func ie un alt pretor şi al i
judec tori45. Ca urmare, a trebuit s se gr beasc pentru a
42 Pentru cronologia desf şur rii procesului, vide N. Marinone,

Quaestiones Verrinae, în N. Marinone, Analecta Graecolatina,
Bologna, 1990, p. 4-42.
43 Cic., In Verr. II, 1, 30: ...cum ego mihi centum et decem dies solos in
Siciliam postulassem– „dup ce eu cerusem doar o sut zece zile

în favoarea mea <ca s merg> în Sicilia”.
44 Cic., In Verr. I, 6 (invenit iste, qui sibi in Achaiam biduo breviorem
diem postularet); In Verr. II, 1, 30 (interposuistis accusatorem qui

[...] centum et octo sibi in Achaiam postularet).
45 Cic., In Verr. II, 1, 30: Menses mihi tres cum eripuissetis ad
agendum maxime appositos reliquum omne tempus huius anni me

vobis remissurum putastis. – „Cum mi-a i r pit trei luni, cele mai
potrivite pentru a ac iona în justi ie, a i socotit c v voi l sa
vou restul timpului din acest an”. Temerea lui Cicero era, se
pare, îndrept it , c ci la alegerile consulare din 27 iulie 70,
consules designati pentru anul 69 a. C. au fost Quintus Hortensius
Hortalus, avocatul lui Verres, şi Quintus Caecilius Metellus
25
Creticus, un alt sus in tor al fostului guvernator al Siciliei.

Pentru a sublinia existen a pericolului ca Verres s nu fie
condamnat dac procesul s-ar fi judecat în anul urm tor, Cicero
reproduce cuvintele care i-ar fi fost adresate de c tre C. Curio
acuzatului, dup alegeri, când Hortensius devenise consul
desemnat, anticipând deja achitarea lui: „Renuntio”, inquit, „tibi
te hodiernis comitiis esse absolutum” – In Verr. I, 19 – „«Te anun »,
zise, «c ast zi ai fost achitat de comi ii»”. Un alt motiv de
îngrijorare pentru orator, îl reprezenta faptul c , în urma
tragerii la sor i, cur ile de judecat pentru procesele de pecuniis
repetundis aveau s fie prezidate de un alt Metellus, Marcus
Metellus, fratele lui Quintus, pretor desemnat pentru anul
urm tor (Cic., In Verr. I, 21: cum praetores designati sortirentur et
M. Metello obtigisset ut is de pecuniis repetundis quaereret,
nuntiatur mihi tantam isti gratulationem esse factam ut is domum
quoque pueros mitteret qui uxori suae nuntiarent – „când pretorii
desemna i au f cut tragerea la sor i şi lui M. Metellus i-a c zut
s ancheteze procesele de concusiune, mi s-a anun at c i s-au
transmis atâtea felicit ri <lui Verres>, încât el chiar a trimis
nişte sclavi acas s -i dea de ştire so iei”). Vide et Ps.-Asconius,
p. 98: [...] a Metellis, Scipionibus, et multis aliis nobilibus viris, et
praecipue ab Hortensio ipso defenderetur, facile et principe in senatu
propter nobilitatem, et in foro ob eloquentiam rege causarum, et
eodem consule designato cum Q. Metello, fratre Metellorum, alterius
praetoris Siculi, alterius praetoris urbani .– „[...] <acesta> era
ap rat de Metelli, Scipioni şi mul i al i b rba i nobili, dar, mai
ales, de Hortensius însuşi, indiscutabil cel dintâi în senat
datorit noble ii şi rege al proceselor în for datorit elocven ei,
şi, de asemenea, consul desemnat împreun cu Q. Metellus,
fratele Metellilor, dintre care unul <era> propretorul siculilor,
iar cel lalt pretor urban.
26
putea reveni la timp în Roma, reuşind s efectueze ancheta

(inquisitio) în doar cincizeci de zile46. Pe baza m rturiilor
antice, exege ii moderni au încercat s reconstituie cursul
evenimentelor, ajungând la concluzia c divinatio în acest
caz a avut loc în luna ianuarie a anului 70 a. C47. Cu o mai
mare precizie, dup o analiz pertinent a informa iilor,
pornind de la data procesului propriu-zis, luând în calcul
zilele necesare lui Cicero pentru a efectua inquisitio, pentru
c l toria în Sicilia şi revenirea la Roma, perioada în care s-a
judecat cel lalt proces, cea a selec iei judec torilor pentru
procesul lui Verres, interpunerea alegerilor din iulie pentru
anul 69 a. C. şi a patru seturi de jocuri publice, în timpul
c ror nu se întruneau tribunalele, Nino Marinone ajunge la
concluzia c postulatio a fost f cut în jurul datei de 10
ianuarie, iar divinatio cam zece zile mai târziu, la 20 ianuarie48.
46 Cic. In Verr. I, 6: ego Siciliam totam quinquaginta diebus sic obii ut

omnium populorum privatorumque litteras iniuriasque cognoscerem
– „eu am str b tut astfel întreaga Sicilie în cincizeci de zile, ca
s cercetez documentele şi nedrept ile <f cute> tuturor co-
munit ilor şi particularilor”.
47 Pentru o ampl discu ie asupra acestui subiect, vide N.
Marinone, op. cit., p. 14-42; idem, Cronologia ciceroniana, Roma,
1997, p. 65-67; F. H. Cowles, op. cit., p. 192-203; D. Stockton, op.
cit., p. 44-49; E. Ciaceri, Cicerone e i suoi tempi, vol. I Dalla nascita
al consolato (a. 106-63 a. C.), Milano-Genova-Roma-Napoli,
21939, p. 69-81; T. D. Frazel, op. cit., p. 129-131.
48 N. Marinone, Quaestiones, p. 19 şi 42; idem, Cronologia, p. 65 şi
67. Cf. F. H. Cowles, op. cit., p. 204, care apreciaz c postulatio

ar fi avut loc în perioada 5-10 ianuarie, iar divinatio pe 15 ianuarie.
27
2. Data şi scopul publicării discursului

Într-o perioad în care informa ia nu se putea r spândi cu
uşurin , iar num rul auditorilor unui discurs se limita la
cei prezen i în for în momentul rostirii, dornic de a-şi
înştiin a prietenii şi publicul larg asupra desf şur rii eveni-
mentelor, probabil c Cicero nu a întârziat prea mult s -şi
fac publice Verrinele (incluzând în acest corpus şi discursul
împotriva lui Caecilius49). Este greu de apreciat dac
acestea au fost difuzate în acelaşi timp sau pe rând. T. D.
Frazel manifest re ineri în privin a opiniei avansate de J.
N. Settle, conform c reia Cicero ar fi pus Divinatio in
Caecilium în circula ie în timpul campaniei sale electorale,
adic înainte de sus inerea primei ac iuni împotriva lui
Verres din data de 5 august, pentru a-şi face publicitate
49 În Orat., 103, Cicero face referire la cele şapte discursuri de

acuzare ale sale (in accusationis septem libris). Chiar dac nu
men ioneaz explicit numele acuzatului, are, desigur, în vedere
Verrinele (şapte la num r, incluzând şi Divinatio), singurele
discursuri juridice de acest fel ale oratorului. În 52 a. C., Cicero
a mai rostit, se pare, un discurs de acuzare, pe care nu a dorit
s îl publice (pentru c , din nou, ap rea în ipostaza de
acuzator, cu toate c putea invoca, drept justificare, r zbun rea
unei duşm nii personale). Cuvântarea a fost rostit împotriva
lui T. Munatius Plancus Bursa, tribunus plebis la momentul
respectiv, acuzat, sub inciden a legii Pompeia de vi, de folosirea
violen ei (J. W. Crawford, M. Tullius Cicero: The Lost and
Unpublished Orations, Göttingen, 1984, p. 230-234). Celelalte
ora ii, In Pisonem, In Vatinium, Catilinarele şi Philippicele, nu sunt
discursuri juridice, ci invective politice.
28
(între 20 ianuarie şi 26 iulie 70 a. C. ar fi avut suficient timp

pentru aceasta)50. Dat fiind faptul c procesul principal înc
nu fusese judecat, Frazel observ cât de riscant ar fi fost
pentru reputa ia lui Cicero publicarea acestui discurs, în
situa ia în care Verres ar fi fost achitat. Ca urmare, acelaşi
exeget opineaz c oratorul ar fi amânat publicarea ora iei
pân dup câştigarea procesului şi ar fi pus-o în circula ie
cât mai curând dup aceea, împreun cu celelalte Verrine
(Actio prima şi cele cinci din Actio secunda)51.
Diferen ele de compozi ie dintre primele dou ora ii52,
şi celelalte cinci din Actio secunda53 s-ar putea datora faptului
50 T. D. Frazel, op. cit., p. 134.

51 Ibidem. Despre numerotarea acestor discrusuri şi titlurile sub
au fost cunoscute, vide L. Piacente, op. cit., p. 134-144.
52 Atât Divinatio in Caecilium, cât şi Actio prima au fost, probabil,
puse în circula ie într-o variant asem n toare celei pronun ate

în for. Nu credem c Cicero ar fi intervenit prea mult asupra
lor la publicare, întrucât trebuia s in seama atât de notele
stenografiate luate de secretarul s u la proces, cât şi de faptul
c erau înc proaspete în memoria celor care îl ascultaser . Vide
E. Narducci, Cicerone e l’eloquenza romana. Retorica e progetto
culturale, Roma-Bari, 1997, p. 163; F. H. Cowles, op. cit., p. 177
(care subliniaz faptul c e imposibil de apreciat cât din acest
discurs a fost pronun at în forma de care dispunem ast zi); R.
L. Enos, The Literate Mode of Cicero’s Legal Rhetoric, Carbondale-
Edwardsville, 1988, p. 72. A. C. Clark, în Cicero and Asconius,
CR, 41/2, 1927, p. 74-74 (recenzia lucr rilor lui J. Humbert,
Contribution à l’Étude des sources d’Asconius dans ses relations des
débats judiciares şi Les plaidoyers écrits et les plaidoiries réelles de
Cicéron, Paris, 1925), critic opinia avansat de J. Humbert c
29
c ultimele au fost publicate ceva mai târziu. Nu este totuşi

obligatoriu, c ci Actio secunda, în întregime, se desf şoar
dup un scenariu fictiv (doar informa iile sunt veridice), ca
urmare Cicero, nevoit s îşi exerseze imagina ia, a avut
destul libertate în a-şi închipui atitudinea juriului, reac iile
oponentului, ale inculpatului etc.
S-a speculat destul de mult asupra motivelor care au
determinat decizia lui Cicero de a-şi publica discursurile54.
A. M. Riggsby pe baza m rturiilor din Cicero55, ajunge la
concluzia c oratorul ar fi urm rit prin aceasta: s îşi fac
reclam (pentru a-şi face cunoscute realiz rile care i-au
adus triumful în for); s informeze (pentru a raporta priete-
nilor şi tuturor celor interesa i ideile avansate în discursuri
şi pentru a da seam de presta ia sa la tribunal); s educe
(pentru ca tinerii înv cei în ars loquendi s aib la dispo-
zi ie exemple demne de imitat)56,.
T. D. Frazel este de p rere c Cicero şi-a pus în
circula ie Verrinele (inclusiv Divinatio) pentru a profita de
pledoariile scrise ar diferi notabil de cele rostite, fiind necesar

o adaptare important pentru a transforma o ora ie rostit într-
o oper literar . Clark (p. 76) îşi pune întrebarea de ce, dac
lucrurile ar fi stat astfel, comentatorii antici ai lui Cicero n-au
atras aten ia asupra acestui fapt.
53 T. D. Frazel, op. cit., p. 135-136; R. L. Enos, op. cit., p. 73.
54 Vide J. W. Crawford, op. cit., p. 4-10, care discut şi motivele
pentru care Cicero a decis s nu îşi publice anumite discursuri.

55 E. g. Cic., Ad fam. 9, 12, 2; Ad Att., 1, 13, 5; 2, 1, 3; Ad Q. Fr., 3, 1,
11, Orat., 103 etc.

56 A. M. Riggsby, op. cit., p. 181-184.
30
succesul de propor ii pe care i l-a adus câştigarea proce-

sului, în scopul autopromov rii şi al men inerii şi disemi-
n rii gloriei dobândite57. Şi poate, am ad uga noi, pentru a-
şi afirma şi consolida pozi ia de frunte între oratorii vremii,
ob inut prin înfrângerea lui Hortensius.
D. Stockton vede îns în Verrine mai mult decât simple
ora ii împotriva unui magistrat. Ele reprezint , de fapt, o
condamnare a unui întreg sistem de guvern mânt58. Se
întâlnesc aluzii politice inclusiv în Divinatio, unde oratorul
militeaz pentru o reform juridic , prin care componen a
cur ilor de judecat , corupte şi incompetente, s fie schimbat .
Dat fiind c în acel moment erau în vigoare Leges Corneliae,
conform c rora cur ile de judecat erau alc tuite din sena-
tori, iar Cicero, un homo novus, apar inând ordinului ecvestru,
se afla în situa ia de a pronun a divinatio (ca şi Verrina I)
înaintea unei astfel de instan e, ne întreb m dac nu cumva
fragmentele în care aduce sistemului juridic aceste critici, în
termeni foarte duri59, au fost ad ugate la publicare (dup
septembrie 70 a. C., când prin Lex Aurelia iudiciaria, adoptat
57 T. D. Frazel, op. cit., p. 138, 141.

58 D. Stockton, op. cit., p. 43.
59 Cicero (în Div. in Caec., 8-9) vorbeşte despre neseriozitatea tri-
bunalelor (iudiciorum levitate); vina şi incorectitudinea jude-

c torilor (iudicum culpa atque dedecore); infamia instan elor
(iudiciorum infamia); discreditarea ordinului senatorial (totius
ordinis offensione).
31
de L. Aurelius Cotta, s-a schimbat componen a tribuna-

lelor60).
Nu trebuie neglijat nici o posibil inten ie didactic a
public rii Verrinelor61. În Orator, urm rind s exemplifice
diverse aspecte ale artei de a vorbi (ars dicendi), autorul tra-
tatului avea s fac trimitere şi la aceste discursuri de
60 Conform prevederilor din Lex Aurelia (promulgat cam între

jum tatea lui august şi cea a lui septembrie, 70 a. C. – B. A.
Marshall, Q. Cicero, Hortensius and the Lex Aurelia, RhM, 118,
1975, p. 138), judec torii puteau fi aleşi atât dintre senatores, cât
şi dintre equites şi tribuni aerarii (tribuni ai tezaurului). Cicero
face referire la aceast lege în In Verr. II, 5, 178 (itaque cum primo
agere coepimus, lex non erat promulgata – „şi astfel, când am
început s pledez mai întâi, legea nu fusese promulgat ”). Este
posibil, credem, ca Cicero s îşi fi publicat nu doar acest
discurs, ci toate Verrinele dup septembrie 70 a. C., poate chiar
pu in mai târziu, dup luna octombrie, c ci momentul desf -
şur rii celei de-a doua etape a procesului, actio secunda, este
imaginat ca petrecându-se între 19 septembrie şi 25 octombrie
(B. A. Marshall, op. cit., p. 138; cf. Cic., In Verr. I, 31).
61 Posibilitatea ca Cicero s fi fost deja interesat de stimularea
interesului tinerilor în studierea artei oratorice este acceptat

de Settle şi Frazel (op. cit., p. 141, n. 52). Zece ani mai târziu, în
60 a. C., într-o scrisoare c tre Atticus (Ad Att., 2, 1, 3), în care îşi
anun prietenul c îi va trimite, aşternute în scris, câteva din
cuvânt rile sale (pe care le numeşte oratiunculae), Cicero îşi
afirm clar aceast inten ie de instruire a tinerilor (adulescen-
tulorum studiis) prin punerea în circula ie a discursurilor.
32
acuzare, care erau la acea dat accesibile tuturor62. Nu este

exclus ca, având în vedere tendin a tinerilor de a imita mo-
delele de elocin ale oratorilor celebri63, Cicero s fi dorit
s le pun la dispozi ie acelor pueri nobiles, care îndr zneau
la vremea respectiv s solicite dreptul de a acuza în proce-
sele de drept public, modele de elaborare a unor discursuri
de acuzare sau de sus inere a unei divinatio64.
3. Destinatarii discursului
Având în vedere caracterul juridic al discursului, în mo-
mentul pronun rii principalii destinatari erau, cu sigu-
ran , judec torii65. Ei erau cei care urmau s decid cine ar
62 Cic., Orat., 103: At haec interdum temperanda et varianda sunt.

Quod igitur in Accusationis septem libris non reperitur genus?[...]
quod in plurimis nostris defensionibus? Quae exempla selegissem,
nisi vel nota esse arbitrarer vel ipsos posse eligere qui quaererent –
„Dar acestea trebuie uneori temperate şi variate. Aşadar, nu se
g seşte acest tip în cele şapte discursuri de acuzare? [...] Nu se
g seşte în numeroasele noastre discursuri de ap rare? Aş
selecta aceste exemple, dac nu aş considera fie c sunt
cunoscute, fie c cei care ar c uta s ştie le pot alege ei înşişi”.
63 Un exemplu deja citat de noi este puternica influen exercitat
de elocin a lui C. Iulius Strabo asupra tân rului Caesar, despre
care afl m de la Suetonius.
64 Dat fiind faptul c , în epoc , la astfel de procese, acuzatorii
erau, de obicei, fie foarte tineri, fie avoca i de mâna a doua

interesa i mai mult de ob inerea unor recompense, probabil
exemplele de discursuri de acuzare care s se poat ridica la
nivelul celor ciceroniene erau extrem de reduse.
65 Cic., Div. in Caec., 1-7; 9-11; 14-17; 49; 71-73.
33
fi cel mai bun acuzator, aşadar, pe ei era necesar s îi

conving Cicero de capacitatea sa de a întocmi un dosar
solid împotriva acuzatului, de a face fa unui adversar atât
de versat precum Hortensius, de faptul c el era cel dorit de
siculi ca avocat şi c oponentul s u, Caecilius, era cu totul
nepotrivit pentru acest rol, ba, mai mult, chiar era dorit ca
procuror de avocatul ap r rii66.
Atitudinea aproape autodefensiv a oratorului din
primele pasaje (1-9), în care se str duieşte s -şi legitimeze
dreptul de a solicita acuzarea, în situa ia în care nu se
încadra în nici una dintre categoriile c rora li se putea face
o concesie în aceast privin (nu era un puer nobilis în
afirmare şi nu fusese prejudiciat în nici un fel de acuzat),
constituie, al turi de o abordare moderat şi lipsit de
incisivitate a subiectului, contrar celei pe care sus in anticii
66 Scoliastul anonim al lui Cicero rezum în argumentum-ul

comentariilor sale pe marginea acestui discurs aspectele impor-
tante tratate de Cicero în divinatio (Ps.-Asconius, p. 98: …Cicero
designatus aedilis his capitibus respondet: accusatorem eum esse
oportere, qui invitus cogitur religionis officio, rogatus ab omnibus
Siculis; qui pro re publica agit; quem volunt, qui accusant; quem
metuit, qui accusatur; qui idoneus est facundia innocentiaque; qui
hoc facit imitatione maiorum – „Cicero, desemnat edil, r spunde
cu aceste argumente esen iale: anume c trebuie s fie acuzator
acesta care, f r voia lui, e constrâns de datoria moral a unui
angajament sfânt, rugat fiind de to i siculii; cel care pledeaz
pentru republic ; pe care îl vor cei ce acuz ; de care se teme cel
acuzat; care este potrivit ca elocven şi probitate; care face
acest lucru dup modelul înaintaşilor”).
34
c o aveau acuzatorii, o m sur de precau ie pentru a nu

trezi nici aversiunea, nici suspiciunea judec torilor67.
Oratorul îşi structureaz cu mare aten ie argumen-
tarea, f r a uita s introduc referiri la principalele capete
de acuzare pe care inten iona s le aduc împotriva lui
Verres. Acest aspect a contat, probabil, într-o mare m sur ,
întrucât o parte din jura ii acestui consilium aveau s fie
membri ai completului de judecat la procesul propriu-zis68.
Abil, Cicero încearc s le induc jura ilor punctul s u
de vedere, sugerându-le aspectele care ar trebui urm rite în
alegerea acuzatorului. Problema este abordat inând cont
de perspectiva celor dou p r i implicate, iar ra ionamentul
se dezvolt pe dou direc ii: judec torii trebuie s îl aleag
67 Întrucât nu dispunem de un alt exemplu de divinatio şi, de fapt,

nici de discursuri de acuzare anterioare Verrinelor, este dificil
de apreciat dac este vorba doar de scrupule pe care şi le face
Cicero sau e un topos la care apelau în mod obişnuit avoca ii
acuz rii în pledarea cauzelor de acest fel. Vide L. Pearson,
Cicero’s Debts to Demosthenes: The Verrines, PCP, 3, 1968, p. 50.
68 Cic., In Verr. II, 1, 15: Quod meum factum lectissimi viri atque
ornatissimi, quo in numero e vobis complures fuerunt, ita probaverunt

[...] – „cei mai distinşi şi onorabili b rba i, în num rul c rora s-au
aflat mai mul i dintre voi, au aprobat astfel acest act al meu
[...]”. Unul dintre aceşti judec tori, C. Claudius Marcellus, este
invocat de orator în Div. in Caec., 13. Despre judec torii
procesului lui Verres, vide W. C. Mc Dermott, The Verrine jury,
RhM, 120, 1977, p. 64-65; M. C. Alexander, op. cit., p. 88.
35
ca procuror pe cel preferat de provinciali69 şi s îl resping

pe cel dorit de inculpat70.
Tot judec torii sunt auditorii viza i de Cicero şi în
enumerarea exemplelor de divinationes71. Deşi par a-i fi
aduse la cunoştin lui Caecilius, acestea sunt, de fapt,
enun ate pentru a atrage aten ia jura ilor asupra existen ei
unor precedente dup care se pot ghida în adoptarea deci-
ziei lor.
În final, Cicero lanseaz un avertisment c tre aceştia
cu privire la situa ia delicat în care se aflau: alegerea unui
acuzator nepotrivit în acest caz (aşa cum era Caecilius) avea
s stârneasc nemul umirea maselor.
Un al doilea destinatar al cuvintelor ciceroniene este,
desigur, cel lalt aspirant la rolul de procuror, Quintus
Caecilius Niger.
Primele informa ii pe care le afl m despre acesta
privesc cariera sa politic : a fost, ne transmite Cicero, cvestor
la Lilybaeum, în anul 73 a. C. (când guvernator al Siciliei
era Verres)72. Era, se pare, bine cunoscut de siculi73, îns nu

72 Cic., Div. in Caec., 4; N. Marinone, I questori e i legati di Verre in
Sicilia, în N. Marinone, Analecta Graecolatina, p. 47 şi 73; J. R. W.

Prag, Roman Magistrates in Sicily, 227-49 BC, în La Sicilie de
Cicéron. Lectures des Verrines. Actes du colloque de Paris, 19-20 mai
2006, sous la direction de J. Dubouloz et S. Pittia, Franche-Comté,
2006, p. 306. T. R. S. Broughton, The Magistrates of the Roman
36
foarte agreat de aceştia, din pricina unor fapte reprobabile

s vârşite în perioada cvesturii sale, pe care ar fi avut tot
interesul s le ascund la proces74 şi, speculeaz Cicero, din
pricina unei posibile rela ii de amici ie cu Verres75.
În privin a vârstei lui Caecilius nu se pot face decât
specula ii. Deşi lipsit de experien a disputelor în for, dup
cum sus ine Cicero, acesta nu era unul dintre tinerii dornici
de afirmare, care vedeau în îndeplinirea rolului de procuror
oportunitatea de a se face cunoscu i, întrucât îndeplinise
deja func ia de cvestor, la care, de regul , nu se putea
accede înainte de vârsta de 30 de ani76.
Republic, II (99 B. C.-31 B. C.), suppl., New York, 1952, p. 11,

indic drept an al cvesturii lui Caecilius 72 a. C.
73
Cic., Div. in Caec., 4; 28. Probabil oratorul exagereaz atribuind,
câteva pasaje mai departe, locuitorilor provinciei declara ia:
„Te non novimus, nescimus qui sis, numquam te antea vidimus...” –
Div. in Caec., 20, pentru a pune în balan activitatea sa ener-
gic din timpul cvesturii la Lilybaeum cu apatia şi lipsa de
ini iativ din perioada cvesturii succesorului s u. Poate tocmai
pentru c îl cunoşteau pe Caecilius au considerat siculii c au
nevoie de un alt avocat, mai experimentat şi competent.
75 Cic., Div. in Caec., 55-56. Trebuie re inut faptul c oratorul nu îl
acuz în mod explicit pe Caecilius de praevaricatio (existen a

unei rela ii de coniven cu inculpatul), ci doar sugereaz
aceasta, pentru a strecura o urm de îndoial asupra probit ii
oponentului s u (C. Loutsch, op. cit., p. 177, n. 12; P. Fabbri, op.
cit., p. 292-293).
76 Este posibil s fi fost destul de apropiat de vârsta lui Cicero
(Cicero fusese cvestor la Lilybaeum în 75 a. C., iar Caecilius în

37
Cicero insist în mod deosebit asupra faptului c

siculii îl resping cu vehemen pe Caecilius, în timp ce el
însuşi este procurorul dorit cu predilec ie de aceştia77.
Sus ine c , pe când el a acceptat s devin acuzator pentru
a-şi îndeplini, în primul rând, datoria de protector al alia ior,
pe care, de fapt, consider c îi ap r , singurul motiv
pentru care oponentul s u ar fi dorit acuzarea era r zbu-
narea unei nedrept i pe care i-o f cuse fostul guvernator78.
Aceast insisten asupra argumentului c siculii l-au rugat
s le apere interesele l-a determinat pe C. Loutsch s se
întrebe dac nu cumva exista riscul ca jura ii s îl considere
pe Cicero un praevaricator, având în vedere caracterul tardiv
73 a. C.). K. Tempest, Combating the Odium of Self-Praise: Cicero’s

Divinatio in Caecilium, în Praise and Blame in Roman Republican
Rhetoric, editors C. Smith and R. Covino, Swansea, 2011, p. 147,
este de p rere c oratorul era cu cel mult şase ani mai în vârst
decât oponentul s u ( inând cont de faptul c Cicero avea la
momentul respectiv 36 de ani).
77 Era firesc ca siculii s fi preferat ca ap r tor al intereselor lor
un orator înc tân r, ambi ios şi în plin afirmare, a c rui

elocin le era bine cunoscut , cu o reputa ie solid ca avocat,
fa de mult mai pu in experimentatul Caecilius (chiar dac
acesta ar fi putut fi, în pofida a ceea ce spune Cicero, bine
inten ionat şi dorea într-adev r pedepsirea lui Verres).
78 M. C. Alexander, The Case for Prosecution, p. 46, e de p rere c ,
în aceast privin , Cicero a fost nedrept cu Caecilius (el fusese,

într-adev r, prejudiciat de Verres). Iusta inimicitia constituia,
într-adev r, un avantaj de care Cicero nu dispunea. Existen a
unei animozit i de acest tip între acuzat şi acuzator excludea
suspiciunea de praevaricatio.
38
şi insolit al cererii de a deveni acuzator79, venite din partea

unui orator cu experien , care deja îşi cl dise o carier
politic (era candidat la edilitate) şi care nu fusese lezat în
nici un fel de acuzat; de aici dorin a acestuia de a se
justifica80. Ne îndoim totuşi c s-ar fi gândit cineva s îl
suspecteze pe Cicero de praevaricatio; angajându-se în acu-
zare oratorul îşi risca, în caz de eşec, reputa ia de avocat şi
chiar cariera politic ; nu ar fi îndr znit s pledeze
împotriva lui Hortensius ştiind de la bun început c va
pierde. De asemenea, o viitoare înfruntare între Hortensius
şi ambi iosul s u rival nu putea fi aşteptat decât cu un real
interes. Aşadar, discursul oratorului din audierea prelimi-
nar , unde oponentul îi era acest nu foarte înzestrat
Caecilius, nu se putea bucura decât de aprobarea audito-
riului, f r vreo suspiciune din partea acestuia.
Este posibil ca un motiv de îngrijorare pentru Cicero
s fi fost faptul c oponentul s u – cet ean roman, e
adev rat – era de origine sicul81. În ochii jura ilor, era firesc
79 Pe baza declara iei din Div. in Caec., 4, se pare c Cicero a

depus al doilea cererea, probabil la rug mintea siculilor care
nu şi-l doreau ca avocat pe Caecilius: Dicebam habere eos actorem
Q. Caecilium, qui praesertim quaestor in eadem provincia post me
quaestorem fuisset – „Spuneam c siculii îl au ca avocat pe Q.
Caecilius care, mai ales, a fost cvestor în aceeaşi provincie dup
mine”.
80. C. Loutsch, op. cit., p. 179.
81 Ps.-Asconius, p. 98. T. Frank, On the Migration of Romans to
Sicily, AJP, 56/1, 1935, p. 63. Însuşi Cicero afirm c adversarul

s u îşi f cuse studiile la Lilybaeum şi, ca urmare, acestea erau
39
ca acesta s fie sincer în demersul întreprins în interesul

cona ionalilor s i. Şi nu ar trebui, credem, exclus cu totul
aceast posibilitate. Caecilius apare men ionat o singur
dat în Verrine, numai c , în pasajul respectiv, într-o
declara ie surprinz toare, dat fiind vehemen a cu care se
n spusteşte Cicero asupra oponentului s u în Divinatio,
Cicero nu îi mai contest veridicitatea preten iei de a-l
acuza pe Verres în virtutea unei iusta inimicitia82. Exege ii
moderni sunt de p rere c acesta i-ar fi pus la dispozi ie
oratorului, pentru a le folosi împotriva lui Verres, documen-
tele incriminatoare de care dispunea şi c , de asemenea, nu
mediocre şi imperfecte. O alt aluzie la originea lui Caecilius

este cuprins în Div. in Caec., 53, când oratorul îi reproşeaz c ,
spre deosebire de restul siculilor, care şi-au g sit un avocat
capabil s îi r zbune, Caecilius încearc pe cont propriu s
ob in satisfac ie pentru o nedreptate personal .
82 Cic., In Verr. II, 15: Quod meum factum [...] ita probaverunt ut ei
qui istius quaestor fuisset, et ab isto laesus inimicitias iustas

persequeretur, non modo deferendi nominis, sed ne subscribendi
quidem, cum id postularet, facerent potestatem –– „au aprobat pân
într-atât aceast act al meu [...], încât nu numai c nu i-au
acordat posibiliatea de a deferi numele lui Verres în justi ie
celui care i-a fost cvestor şi care, lezat de acesta, urm rea s
r zbune o duşm nie just , dar nu i-au acordat-o nici m car pe
aceea de a fi avocat asociat, deşi o ceruse”. Vide et observa ia lui
Ps.-Asconius, p. 100: quod alibi dicit, oratione mire victum a se
Caecilium [...], qui idoneas causas ad accusandum Verrem multas
protulisset – „deoarece zice în alt parte c , uimitor, l-a învins
prin <acest> discurs pe Caecilius care oferise multe motive
bune pentru a-l acuza pe Verres”.
40
este cu totul exclus ca Cicero s fi exagerat la audierea

preliminar şi s fi denaturat într-o oarecare m sur faptele
în încercarea de discreditare a adversarului83.
Pseudo-Asconius subliniaz originea personajului şi,
de asemenea, puncteaz argumentele invocate de el pentru
a pretinde dreptul de a-l acuza pe Verres: ...extitit Q.
Caecilius Niger, domo Siculus, et quaestor Verris et eiusdem, ut
ipse dicebat, inimicus, qui se potius accusatorem contenderet
constitui oportere, has afferens causas: unam, quod ab eo laesus et
ob hoc iure illi sit inimicus, quare praevaricator esse non possit;
alteram, quod, cum quaestor ei tum fuerit, etiam ipse in quaestura
crimina noverit Verris; tertiam, quod Siculus pro Siculis agat84.
83 P. Fabbri, op. cit., p. 293.

84 Ps.-Asconius, 98 („s-a g sit Q. Caecilius Niger, sicul de origine,
cvestor al lui Verres şi, dup cum spunea el însuşi, duşmanul
lui, care s sus in cu t rie c mai curând el trebuie s fie
instituit acuzator, aducând aceste motiva ii: unul c ar fi fost
lezat de c tre Verres şi de accea îi e pe drept duşman, motiv
pentru care nu poate fi prevaricator; al doilea c , pentru c i-a
fost atunci cvestor, a luat la cunoştin el însuşi, în timpul
cvesturii, crimele lui Verres; al treilea, pentru c un sicul ar
pleda pentru siculi”). Conform lui Ps.-Asconius, Caecilius pare
s fi depus primul cererea de a deveni acuzator, enumerând
argumentele în baza c rora face aceast solicitare; scoliastul
continu în fraza urm toare cu înşiruirea contraargumentelor
din contesta ia lui Cicero, folosind verbul respondet (huiuscemodi
propositionibus Cicero designatus aedilis [...] respondet – Ps.-
Asconius, p. 98 – „unor preten ii de acest fel, Cicero, edilul
desemnat, [...] le r spunde”). Având în vedere c ordinea rostirii
discursurilor la divinatio a fost invers , Cicero sus inându-şi
41
Probabil acestea au fost şi argumentele principale invocate

de Caecilius în discursul sus inut la divinatio (chiar şi
ultimul dintre ele, acela c este sicilian, vorbind în favoarea
alor s i, ar fi putut fi socotit plauzibil atât de vorbitor, cât şi
de auditori). La acestea, K. Tempest adaug c , probabil, nu
a lipsit din cuvântarea lui Caecilius un atac la adresa lui
Cicero pe motivul absen ei unei iusta inimicitia, care s -l
îndrept easc a solicita acuzarea85.
Plutarchos ofer alte dou am nunte interesante cu
privire la acest personaj. Afl m de la autorul grec c Caecilius
ar fi fost un libert (ceea ce nu este exclus, gentiliciul
provenind de la familia al c rei libert era86) şi, surprinz tor,
c ar fi fost iudeu (nu exist totuşi, în afara m rturiei
autorului grec, şi alte dovezi care s sus in acest fapt)87.
primul cuvântarea, dup cum sugereaz timpul viitor folosit

când vorbeşte despre pledoaria lui Caecilius, oratorul nu putea
s „r spund ” decât unor argumente pe care adversarul le
invocase în cererea adresat pretorului, iar Ps.-Asconius, aşa
cum este de p rere P. Fabbri (op. cit., p. 293-294), cunoaştea
acest lucru din alte surse, cum ar fi documentele care con ineau
cele dou postulationes. Trebuie remarcat şi faptul c Ps.-Asconius
nu putea deduce din discursul ciceronian faptul c Caecilius
folosise ca argument originea sa sicul , ca urmare, consider m
plauzibil ca scoliastul s fi extras informa ia din alt parte.
85 K. Tempest, op. cit., p. 157.
86 Este posibil s fi fost clientul familiei Caecilia Metella (care îl
sus inea pe Verres), de aici şi supozi ia c ar fi un acuzator fals

(vide e. g. E. Ciaceri, op. cit., p. 69).
87 Plut., Cic., 7 („Când deci un libert care practica ritul iudaic,
numit Caecilius, dispre uind pe siculi, voia s acuze el pe

42
Inten ia de eliminare a adversarului din competi ie, ba

chiar de anihilare a sa ca avocat pledant (oratorul îl con-
sider un „nimeni”88), este transparent din momentul în
care Cicero începe s îl apostrofeze89. Sus inut sau nu de
apropia ii lui Verres, probabil c Caecilius nu se bucura în
for de o reputa ie atât de solid , de o autoritate şi de o
influen notabile, care s poat avea un real impact asupra
judec torilor şi a publicului. Nu ştim dac era un vorbitor
chiar atât de slab cum este descris în divinatio, îns , redus la
t cere de Cicero într-un mod atât de vehement şi convin-
g tor, a pierdut, probabil, şansa de a mai ob ine ca avocat
existimatio, dignitas sau auctoritas90. Oratorul îl caracterizeaz
pe Caecilius prin eviden ierea contrastului dintre defectele
sale şi calit ile care ar trebui s se reg seasc la un adev rat
acuzator. În descrierea procurorului ideal, ia în considerare
Verres, Cicero a zis «Ce are iudeul cu vierul?»” – trad. N. I.

Barbu, în Plutarh, Vieţi paralele, Bucureşti, 1969, p. 397). O astfel
de replic nu apare în Divinatio şi, având în vedere seria larg
de glume savuroase f cute pe seama numelui lui Verres, este
pu in probabil ca Cicero s nu fi exploatat aceast oportunitate
dac situa ia i-ar fi permis.
90 Insinu rile la adresa rela iei sale de prietenie cu Verres, în
pofida acelei iusta inimicitia pe baza c reia solicitase Caecilius

s devin acuzator, au fost, probabil, suficiente pentru ca
publicul s se gândeasc imediat la praevaricatio.
43
atât caracterul acestuia91, cât şi talentul oratoric92. Prin opozi ie,

reiese clar faptul c Cicero dispune de toate însuşirile care îi
lipsesc celuilalt93.
Deşi, la prima vedere, Cicero îl interpeleaz cu scopul
de a-l intimida şi de a-i demonstra c este bine informat
despre întreaga lui activitate din timpul cât a fost cvestorul
lui Verres, despre educa ia lui, despre cei care îl asist ,
despre atitudinea siculilor fa de el94 şi despre rela ia cu
fostul guvernator, în realitate toat aceast desf şurare de
91 Cic., Div. in Caec., 27 (primum integritatem atque innocentiam

singularem); 29 (deinde accusatorem firmum verumque esse oportet).
Descris de Cicero ca imoral şi înclinat spre praevaricatio, carac-
terul lui Caecilius contrasteaz puternic cu tr s turile unui
acuzator integru, onest, ferm şi veridic
92 Cic., Div. in Caec., 37-39. Caecilius, aşa cum este prezentat de
Cicero, pare a nu avea nici una dintre calit ile unui orator (nu
îl ajut nici vocea, nici memoria, nici inteligen a, nici educa ia
sau experien a şi nici m car o cunoaştere temeinic a limbii
latine). Vide et K. Tempest, op. cit., p. 143-154.
93 Cic., Div. In Caec., 35-36; 40-42. Strategia folosit aici îi permite
oratorului s evite elogierea propriilor merite şi calit i.

94 Într-un proces de repetundis, o rela ie de strâns colaborare
între avocatul acuz rii şi provinciali avea o mare însemn tate.
Victimele erau cele care îi puteau furniza procurorului probele
cele mai valoroase (M. C. Alexander, The Case for Prosecution, p.
46-47). În Div. in Caec., 28, Cicero sus ine c siculii nici m car
nu vor ap rea la proces dac acuzatorul va fi Caecilius şi,
desigur, nu îi vor pune la dispozi ie nici un fel de documente
incriminatoare pentru Verres, temându-se c procurorul le-ar
putea ascunde.
44
for e vizeaz discreditarea oponentului atât în ochii

judec torilor, cât şi ai asisten ei (corona, mul imea care în-
conjura b ncile judec torilor şi ale avoca ilor) 95.
De fapt, publicul prezent la audierea preliminar este
un alt destinatar important al cuvintelor oratorului. Influ-
en a pe care o putea avea acesta asupra cursului procesului
putea fi decisiv . Reac iile mul imii (formate din elemente
eterogene96), concretizate prin râsete, vocifer ri, strig te,
95 Despre asisten a unui proces în for, vide Cic., Brut., 290: [ …]

cum surgat is qui dicturus sit, significetur a corona silentium, deinde
crebrae adsensiones, multae admirationes; risus, cum velit, cum velit,
fletus: ut, qui haec procul videat, etiam si quid agatur nesciat, ut
placere tamen et in scaena esse Roscium intellegat. – „[ …] când se
ridic cel care urmeaz s vorbeasc , mul imea d de în eles s
se fac linişte, apoi numeroase aplauze, multe strig te de admi-
ra ie; când ar vrea, râsete, când plânsete; încât cine ar vedea
acestea de departe, chiar dac nu ştie despre ce e vorba, s
în eleag totuşi c este pl cut şi c un Roscius este pe scen ”.
96 În alc tuirea publicului, foarte numeros, prezent la procese,
intrau dou grupuri de ascult tori (R. L. Enos, op. cit., p. 49).
Unul era format din oamenii de rând, care asistau zilnic la
evenimentele din for, cel lalt era reprezentat, în afar de jude-
c tori, de al i jurişti, magistra i, persoane de rang înalt
interesate de evolu ia cazurilor şi de deciziile date în anumite
situa ii. La aceast divinatio, în corona erau prezen i atât membri
ai aristocra iei, cum era Cn. Cornelius Lentulus Marcellinus,
n scut în ginta Marcella (Cic., Div. in Caec., 13), cât şi cavaleri
(din clasa c rora f cea parte şi Cicero) şi plebei. Oratorul se
bucura de sus inerea ultimelor dou categorii. La momentul
respectiv, candida pentru edilitate şi, în iulie, avea s fie ales
45
huiduieli, puteau produce o impresie puternic asupra ju-

ra ilor, influen ându-le deciziile97. Dac pasajele din Divi-
natio în care Cicero vorbeşte despre necesitatea unei
schimb ri în alc tuirea tribunalelor au fost într-adev r ros-
tite, atunci ele trebuie s se fi adresat mai ales mul imii,
pentru a o înfl c ra şi pentru a-i spori vigilen a, determi-
nând-o, în ultim instan , s exercite presiuni asupra
jura ilor, dac verdictul nu i-ar fi fost pe plac. Preten ia ora-
torului c îi ap r nu doar pe alia i, ci şi întregul popor
roman, c trebuie s lupte nu doar împotriva unui singur
om necinstit, ci contra unei întregi tagme de astfel de oa-
meni98 este avansat pentru a incita şi men ine viu interesul
publicului. Una dintre preocup rile oratorului la momentul
respectiv, când candida la func ia de edil, era s -şi atrag
sus inerea şi simpatia mul imii (efervescen a discursului
s u, impetuozitatea, patosul, umorul temperat, ironia la
adresa lui Caecilius, a lui Hortensius, a fostului guvernator
pentru a de ine aceast func ie în anul 69 a. C. (Cic., Div. in

Caec., 70; In Verr. II, 5, 36-37). Cicero vorbeşte despre sine ca
aedilis, f r a specifica dac era aedilis plebis sau aedilis curulis
(despre discu ia în privin a magistraturii de inute de el în acel
an, vide L. Ross Taylor, Cicero’s Aedilship, AJP, 60/2, 1939, p.
194-202, care este de p rere c a fost aedilis plebis).
97M. M. Miles, Art as Plunder. The Ancient Origins of Debate about
Cultural Property, Cambridge, 2008, p. 144-145; F. Millar, Rome,

the Greek World, and the East. The Roman Republic and the
Augustan Revolution, ed. by H. M. Cotton and G. M. Rogers,
vol. 1, Chapel Hill, 2002, p. 170; R. L. Enos, op. cit., p. 47.
46
al Siciliei, apelul la digresiuni, la redarea unor replici sau

chiar discursuri întregi în oratio recta constituiau elemente
menite s delecteze şi s impresioneze nu doar jura ii, ci şi
publicul amator de detalii picante, servite într-o form
accesibil )99. Cum de fa se aflau şi delega iile siculilor,
desigur, cuvintele pline de compasiune pentru victimele lui
Verres, insisten a asupra importan ei protej rii alia ilor
poporului roman prin legi special alc tuite pentru ei,
cuvintele de laud pentru caracterul provincialilor, le sunt
destinate acestora. Prezen a delega iilor cet ilor din Sicilia
la aceast divinatio atest veridicitatea declara iei lui Cicero
c ar fi depus postulatio la rug min ile lor insistente.
În subsidiar, Cicero vizeaz prin cuvintele sale, chiar
dac nu direct, alte dou persoane interesate de acest pro-
ces: Hortensius, avocatul ap r rii, şi Verres, inculpatul.
Introducerea lui Hortensius, f r a i se men iona totuşi nu-
mele, ca personaj c ruia i se atribuie un discurs fictiv
adresat lui Caecilius (redat par ial în oratio recta şi partial în
oratio obliqua100) are un dublu rol. În primul rând, are drept
scop descurajarea fostului cvestor al lui Verres, ar tându-i
o mostr de elocin similar celei de care d dea dovad
Hortensius. În al doilea rând, se constituie într-un avertis-
ment voalat transmis acestuia. Cicero demonstreaz c este
99 Cf. Quint., Instit. orat., XII, 10, 50, care comenteaz libertatea de
exprimare, vehemen a şi abunden a ornamentelor stilistice din
discursurile rostite, având în vedere c menirea acestora era
aceea de a impresiona sufletele unor oameni lipsi i de preg tire
(commovendos enim esse ducendosque animos imperitorum).
100 Cic., Div. in Caec., 23-24.
47
la curent cu strategia lui de a influen a voturile judec to-

rilor şi nu se arat dispus s o tolereze; las s se în eleag
faptul c , dac se vor înfrunta la proces, tactica obişnuit a
acestuia nu va mai avea rezultat101. Oratorul profit de oca-
zie şi, în câteva pasaje, m gulitoare, de altfel, pentru marele
s u rival, strecoar ironii subtile (cum ar fi aluzia la obiceiul
de a enumera pe degete p r ile argumenta iei102).
Desigur, din discurs nu puteau lipsi trimiterile la
capetele de acuzare care aveau s fac obiectul procesului
principal103. Pentru a fi mai conving tor în fa a jura ilor,
Cicero îşi dezv luie o parte din strategia pe care avea s o
adopte pentru a demonstra vinov ia lui Verres. Ca urmare,
discursul este în esat de acuza ii la adresa fostului guver-
nator, pe care, promite Cicero, dac va fi ales procuror, le
va sus ine cu dovezi incriminatoare care îi vor aduce incul-
patului condamnarea. Toate aceste declara ii, inclusiv per-
sonificarea Siciliei suferinde care îl apostrofeaz pe Verres,
cerând r zbunare în temeiul legii, sunt nu doar probe per-
suasive ale elocven ei ciceroniene, ci şi amenin ri îndrep-
tate împotriva lui Verres. Chiar şi avertismentele aduse lui
Hortensius au rolul de a s di nesiguran şi îngrijorare în
sufletul clientului acestuia.
Publicul c ruia i se adreseaz ora ia în forma scris
este îns întrucâtva diferit de cel prezent la proces, alc tuit
101 Despre modul în care Cicero foloseşte caracterul şi particula-

rit ile elocin ei lui Hortensius ca instrumente de m sur
pentru propriile sale capacit i, vide K. Tempest, op. cit., p. 156-158.
102 Cic., Div. in Caec., 44-47.
103 Cic., Div. in Caec., 3; 11; 19; 30; 57 etc.
48
din persoane cu un grad ridicat de cultur , cu temeinice

cunoştin e de retoric , rafinate şi inteligente. Discursul
trebuie s corespund orizontului de aşteptare al acestora,
ca urmare, chiar dac p streaz în mare m sur structura şi
con inutul104, dobândeşte la publicare o form mai cizelat 105,
din care este posibil s se fi eliminat anumite elemente
introduse în momentul vorbirii doar pentru a se adapta
unor anumite circumstan e106. Nu este îns exclus nici
ad ugarea altora, pe care oratorul nu a apucat s le pre-
zinte la proces sau prefer s le expun într-o form uşor
modificat pentru a avea asupra lectorului acelaşi impact
ca şi asupra auditorului, chiar dac lipseşte suportul oferit
de tonul, gesturile şi mimica vorbitorului. De asemenea,
dac între momentul pronun rii şi cel al public rii s-au
petrecut unele schimb ri politice care permit abordarea
unor aspecte cu o mai mare libertate, varianta discursului
pus în circula ie poate prezenta modific ri mai mult sau
mai pu in însemnate. Am men ionat deja prezum ia c
104 Vide Quint., Instit. orat., XII, 10, 51.

105 Quint., Instit. orat., XII, 10, 50: at quod libris dedicatum in
exemplum edatur, id tersum ac limatum et ad legem ac regulam
compositum esse oportere, quia veniat in manus doctorum et iudices
artis habeat artifices – „dar ceea ce este publicat, dat ca exemplu
de scriere, trebuie s fie şlefuit, finisat şi compus conform unor
legi şi reguli, deoarece intr pe mâna unor înv a i şi îi are ca
judec tori ai valorii artistice <chiar> pe artişti”.
106 Quintilianus (Instit. orat., XII, 10, 55-56) recomand eliminarea
la publicare a tot ceea ce fusese rostit doar pentru c se potri-

vea cu firea judec torului sau cu ceea ce dorea acesta s aud .
49
fragmentele în care este criticat dur clasa senatorial

pentru incompeten a tribunalelor ar fi putut fi introduse la
publicare (dup septembrie 70 a. C. sau, oricum, dup câş-
tigarea cazului). Este posibil ca unele dintre figurile retorice
mai c utate, cum ar fi prosopopeea Siciliei, s nu îşi fi g sit
locul într-o dezbatere preliminar , de mic importan , ci,
mai curând, în varianta scris , destinat publicului amator
de astfel de rafinamente retorice. Tactica la care apeleaz
frecvent oratorul, cea a varierii vocilor în numele c rora
vorbeşte, ar fi putut fi îns aplicat cu succes şi în discursul
rostit. Cicero se erijeaz în primul rând în purt torul de
cuvânt al provincialilor, ale c ror declara ii sunt reproduse
în stil direct sau indirect, argumentele aduse dobândind
astfel o greutate mai mare. Vorbeşte în numele provinciei
(anticipând cele dou celebre prosopopei ale patriei din
Catilinara I), când, într-o replic imaginar atribuit aces-
teia, rezum ceea ce i se imput lui Verres; în numele lui
Hortensius, pentru a demonstra cât de bine îşi cunoaşte
viitorul adversar; în numele senatorilor, anticipându-le
obiec iile mali ioase legate de preten ia sa de a deveni acu-
zator. Oratorul anticipeaz chiar şi replicile lui Caecilius.
Dintre acestea, atrage în mod deosebit aten ia cea re-
produs în stil direct, în care Caecilius solicit s fie numit
asistent al lui Cicero107. Presupunând c replica este real ,
107Cic., Div. in Caec., 51: „Custodem”, inquit, „Tullio me adponite” –

„«Pune i-m », zice, «supraveghetor pe lâng Cicero»”. Folosirea
termenului custos (spre deosebire de subscriptor, care apare
totuşi în acelaşi paragraf) trimite la ideea c oponentul s u ar fi
putut încerca s riposteze cu aceleaşi arme, aruncând asupra
50
se naşte întrebarea când ar fi putut face Caecilius o astfel de

cerere. Ps.-Asconius pare s sugereze c acesta solicitase
înc de la început s fie acuzator principal sau unul dintre
acuzatori108. Totuşi, este pu in probabil ca preten ia lui de a
fi subscriptor s fi fost într-un moment, când, poate, nici nu
ştia dac va avea sau nu un contracandidat. Iar, dac so-
licitarea a venit dup verdictul dat de judec tori în urma
audierii preliminare, adic dup alegerea lui Cicero, atunci,
probabil, oratorul a inclus fragmenul men ionat în mo-
mentul public rii discursului, considerându-l important109.
4. Stuctura discursului
Conform caracterului unei divinatio, în urma c reia decizia
luat se bazeaz nu pe probe (sine testibus et sine tabulis110),
ci pe elocin a şi for a de persuasiune a vorbitorilor, în
cadrul c reia nu sunt sus inute pledoarii de acuzare sau
ap rare, ci se poart o dezbatere cu privire la aptitudinile
solicitan ilor de a instrumenta un caz în calitate de procu-
rori, discursurile de acest tip s-ar încadra mai curând în
genul deliberativ, şi nu în cel judiciar, chiar dac sunt sus i-
lui Cicero b nuiala de coniven cu acuzatul (Claude Loutsch,

op. cit., p. 179, n. 28).
108 Ps.-Asconius, p. 98: […] qui potissimum de duobus, aut qui solus
accuset; dicit enim Caecilius, aut a se accusandum esse Verrem, aut a

se quoque – „[…] care dintre cei doi s fie în mod predilect acu-
zator sau care s acuze singur; c ci Caecilius spune c Verres
trebuie s fie acuzat de el sau şi de el”.
109 P. Fabbri, op. cit., p. 295.
110 Ps.-Asconius, p. 99.
51
nute în fa a unei instan e judec toreşti111. În ceea ce priveşte

genus causae, Ps.-Asconius îl claseaz ca fiind honestum112.
În urma analizei compozi iei discursului, exege ii au
ajuns la diverse rezultate. Dup ce sintetizeaz argumentele
aduse de Caecilius în favoarea solicit rii sale şi prezint
aspectele care, în opinia lui Cicero, trebuie urm rite de
judec tori şi pe care îşi va întemeia argumenta ia oratorul113,
tranşant şi concis, Pseudo-Asconius men ioneaz care sunt
111 C. Loutsch, op. cit., p. 178.

112 Ps.-Asconius, p. 99. C. Loutsch (op. cit., p. 178) opineaz c
scoliastul ar fi fost influen at în afirma ia sa de evolu ia proce-
sului, întrucât nu exist motive întemeiate pentru a considera
c bun voin a şi respectul auditoriului fuseser ob inute de la
început. Despre genus honestum, vide Cic., De inv., 20: Honestum
causae genus est, cui statim sine oratione nostra favet auditoris
animus. – „Genul onorabil este cel c ruia imediat sufletul ascul-
t torului îi este favorabil, f r <a asculta> cuvântarea noastr ”.
113 Ps.-Asconius, p. 98: Accusatorem eum esse oportere, qui invitus
cogitur religionis officio, rogatus ab omnibus Siculis; qui pro re

publica agit; quem volunt, qui accusant; quem metuit, qui accusatur;
qui idoneus est facundia innocentiaque; qui hoc facit imitatione
maiorum. – „Acuzatorul trebuie s fie cel care este obligat de
datorie şi de leg turi consfin ite de zei s dea curs solicit rii
provincialilor, chiar contra dorin ei lui; cel care pledeaz în
interesul statului; cel pe care îl vor aceia care acuz ; cel de care
se teme acuzatul; cel care este mai potrivit ca elocven şi
corectitudine; cel care procedeaz dup modelul înaintaşilor”.
52
cele dou p r i ale diviziunii principale a discursului: Divisio

principalis: una de se ipso, altera de contentione sui et Caecilii114.
J. G. Sluiter observ c Cicero, expunând în exordium
natura cauzei, sus ine c trebuie s i acorde preferin în
alegerea ca acuzator pentru c : 1. a fost rugat de siculi s le
fie avocat (cap. I); 2. îşi asum ap rarea unei întregi pro-
vincii din loialitate, datorie şi mil (cap. II); 3. i-ar fi de folos
statului, întrucât populus Romanus caut restabilirea
autorit ii şi seriozit ii tribunalelor de odinioar (cap. III).
Restul discursului, continu acelaşi autor, este structurat pe
dou secven e, în func ie de acele aspectele care, conform
afirma iei lui Cicero, trebuie urm rite în stabilirea acuza-
torului: pe cine vor victimele ca avocat (pân la cap. VII) şi
pe cine nu vrea acuzatul ca procuror (pân la cap. XXII) 115.
W. E. Heitland şi H. Cowie identific în planul discursului
trei sec iuni majore: A. exordium (1-9), în care Cicero expune
motivele care l-au determinat s accepte cauza; B. probatio
(10-17) care cuprinde diviziunea argument rii şi C. peroratio
(71-73), în care îi avertizeaz pe judec tori de pericolul la
care se expun dac îl vor numi pe Caecilius procuror într-
un caz atât de important116. F. H. Cowles distinge în
114 Ps.-Asconius, p. 98 („diviziunea principal : o parte <este>

despre sine însuşi; cealalt despre confruntarea dintre el şi
Caecilius”).
115 J. G. Sluiter, Specimen academicum in M. Tullii Ciceronis
Divinationem in Q. Caecilium, Lugduni Batavorum (Leiden),

MDCCCXXXII, p. 18-25.
116 W. E. Heitland şi H. Cowie, în edi ia M. T. Ciceronis In Q.
Caecilium Divinatio et In C. Verrem actio prima, with introduction

53
compozi ia ora iei tot trei sec iuni, îns face altfel distribuirea pa-
ragrafelor (partea I: 1-9; partea a doua: 10-51; partea a treia: 52-
73), în func ie de ideile con inute117. E. B. Spencer, care apre-
ciaz calitatea acestei pledoarii ciceroniene, o consider
organizat în trei p r i: introducere (în care sunt prezentate
motivele care l-au determinat pe orator s preia cazul); ar-
gumentare (divizat în dou secven e: una cuprinzând
motiva ia bazat pe preferin ele p r ilor implicate, cealalt
con inând motivele pentru care Caecilius nu este potrivit
pentru a fi acuzator); concluzie118. În accep iunea lui É.
Thomas, care face o analiz detaliat a discursului, dez-
voltând ideile con inute în fiecare din partes orationis, struc-
tura acestuia ar fi: exordium-ul – 1-9; argumentarea (ra iu-
nile pe baza c rora trebuie ales acuzatorul) – 10-52;
respingerea argumentelor p r ii adverse – 53-73119.
Claude Loutsch restrânge exordium-ul la paragraful 1,
spre deosebire de majoritatea exege ilor moderni, obser-
vând c exist o delimitare net între acesta şi restul
paragrafelor120. Exordiul-propositio, sus ine el, este urmat de
and notes by W. E. Heitland and H. Cowie, Cambridge, 1890,

p. XIII.
117 F. H. Cowles, op. cit., p. 171.
118 E. B. Spencer, Verres on Trial for Extortion, J. Am. Inst. Crim.
Law Criminol., 7/6, 1917, p. 844-848.

119 În Cicéron, Verrines. Divinatio in Caecilium et Actionis secundae
Libri IV et V, De signis et De suppliciis, texte latin publié avec un

commentaire critique et explicatif, une introduction générale et
un index détaillé par É. Thomas, Paris, 1894, p. 63-65.
120 C. Loutsch, op. cit., p. 179 şi 181, n. 31.
54
prima parte a discursului (2-9), un fel de narratio, în care

Cicero povesteşte cum a ajuns s cedeze rug min ilor adre-
sate de siculi. Partea a doua este foarte ampl , întinzându-
se pe aproape 53 de paragrafe (10-63a), iar a treia, mult mai
redus , revine la tema deja anun at anterior (dreptul de a
acuza trebuie acordat celui care îşi asum aceast sarcin cu
totul dezinteresat – 63b-71a). În final se afl o scurt pero-
ra ie (încadrat în paragrafele 71b-73), pe care exegetul o
consider o recapitulare a diverselor aspecte punctate în
discurs121.
În încercarea de a aprecia m sura în care principiile
teoretice (postulate în De inventione, tratatul de retoric
publicat de orator pân în momentul rostirii Verrinelor)
sunt puse în aplica ie în discursurile ciceroniene, R. L. Enos
analizeaz Verrinele (inclusiv Divinatio) urm rind s dis-
ting în compozi ia fiec reia p r ile specifice unui discurs
juridic122. Cele dou cuvânt ri pronun ate în fa a jude-
c torilor, Divinatio şi In Verrem I, atest , observ Enos, în
cea mai mare m sur aplicarea procedurii euristice în
structurarea argumentelor123. Structura discursului împo-
triva lui Caecilius ar urma îndeaproape schema detaliat în
De inventione: exordium (care are doar principium, introdu-
cerea, nu şi insinuatio124); narratio125, în care se dezvolt
121 Ibidem, p. 180-181.

122 R. L. Enos, op. cit., p. 63-64. P r ile unui discurs juridic sunt
enumerate de Cicero în De inv., I, 19: exordium, narratio, partitio,
confirmatio, reprehensio, conclusio.
123 R. L. Enos, op. cit., p. 74.
124 Vide Cic., De inv., I, 20.
55
ideea c acest caz are nevoie de un om capabil şi onest

pentru a conduce acuzarea şi sunt prezentate cele dou
considerente de care trebuie s se in seama: pe cine vor
victimele ca acuzator; pe cine nu vrea deloc avocatul ap -
r rii; partitio126 (cu cele dou forme aperio / controversia);
confirmatio127 (ex negotiis: cel care va fi ales trebuie s aib
calit ile necesare unui acuzator; ex personis: Cicero are o
sus inere mai mare din partea oamenilor decât Caecilius);
reprehensio128 (Cicero respinge cele dou argumente pe care
le invocase Caecilius pentru a-şi sus ine postulatio: anume
c el a avut cel mai mult de suferit din partea lui Verres şi
c , în calitate de fost cvestor al acestuia, de ine informa ii
incriminatoare); digressio129 (oratorul aminteşte de tradi ia
str moşilor şi de responsabilitatea pe care o are ordinul
senatorial), şi conclusio130.
Având în vedere genul c ruia îi apar ine Divinatio in
Caecilium (deliberativ), nu ne aştept m s distingem clar,
bine delimitate, toate p r ile unui discurs juridic. În opinia
noastr , discursul este structurat strategic şi echilibrat:
125 Cic., De inv., I, 27.

126 Cic., De inv., I, 31-33.
127 Cic., De inv., I, 33-77.
128 Cic., De inv., I, 75-96.
129 Cic., De inv., I, 97. Este vorba de o parte op ional a discur-
sului în care sunt introduse chestiuni f r leg tur direct cu

subiectul (con inând fie elogiul propriu, fie blamarea adversa-
rului sau conducând la un alt subiect din care se poate deduce
vreun argument sau contraargument prin dezvoltarea acestuia).
130 Cic., De inv., I, 98-109.
56
1. Exordium (1). Suntem tenta i s le d m câştig de

cauz exege ilor care v d ca prooemium doar primul para-
graf. Prudent şi moderat, Cicero, conştient de scepticismul
unora dintre cei prezen i la procesul preliminar cu privire
la sinceritatea comportamentului s u, anun expunerea pe
larg a unor motiva ii atât de conving toare, încât antici-
peaz deja ob inerea acordului tuturor. Fraza, construit cu
grij , îşi îndeplineşte rolul de a capta aten ia judec torilor,
în inten ia de a-i face dac nu şi binevoitori, m car dispuşi
s asculte cele ce urmeaz 131.
2. Narratio (2-9). Sintagma lui Ps.-Asconius, argumentalis
narratio (scoliastul latin încadrând totuşi pasajul în exordium)
pare, într-adev r, potrivit pentru aceast secven 132. În
131 Quintilianus (Instit. orat., IV, 1, 7-8) face câteva sugestii cu

privire la atitudinea potrivit pentru un avocat al acuz rii în
deschiderea discursului s u: s vorbeasc despre persoana sa
pu in şi cu m sur (pauciora de se ipso dicit et parcius), pentru a
p rea un om bun (vir bonus); s arate c este împins la îndepli-
nirea acestui rol de acuzator de o datorie de familie ori de
prietenie (ductus officio vel cognationis vel amicitiae) şi, mai ales,
c ac ioneaz în interesul statului sau pentru a da un exemplu
(reipublicae aut alicuius certe non mediocris exempli).
132 Ps.-Asconius, p. 100: Narrationem in exordio multi admirantur
[...], sed non recte. Est enim argumentalis narratio ac priorem

divisionem, in qua quaeritur, an recte Cicero ex defensore accusator
effectus sit – „Mul i admir nara ia în exordium, [...] dar nu pe
drept. De fapt, este o nara ie care aduce argumente la divizi-
unea de mai înainte, în care se ridic întrebarea dac Cicero s-a
transformat pe bun dreptate din ap r tor în acuzator”. Un alt
57
paragrafele care urmeaz , oratorul povesteşte care au fost

împrejur rile ce l-au determinat s se prezinte acum în
aceast ipostz de solicitant al dreptului de a acuza. Expu-
nerea con ine, în ordine, justific rile promise în exordium:
- declar c a fost rugat de provinciali s îi apere, în
calitate de patronus (calitate ob inut în urma cvesturii sale
din Sicilia) şi în virtutea unei strânse prietenii cu siculii (2);
- arat c i se cere, de fapt, nu doar ap rarea intere-
selor locuitorilor Siciliei, ci salvarea întregii provincii spoliate
şi maltratate de Verres (3)133;
- îşi afirm nepl cerea şi greutatea cu care a acceptat,
în cele din urm , s solicite rolul de acuzator; sus ine c a
fost for at de împrejur ri, având în vedere c pentru ap -
rarea intereselor siculilor alternativa ar fi fost Caecilius (4);
- enumer valorile spirituale dup care s-a condus în
adoptarea acestei decizii: officium, fides, misericordia, multorum
bonorum exemplum, vetus consuetudo, institutum maiorum;
scoliast al lui Cicero, al c rui comentariu s-a p strat doar frag-

mentar, identific în discurs dou exordia (primul în paragrafele
1-5; al doilea începând cu quo in negotio: secundum prohoemium –
Schol. Gronov., p. 383).
133 K. Tempest (op. cit., p. 150-151), f când o paralel cu discursul
împotriva lui Meidias al lui Demosthenes, consider c este

vorba aici de un topos preluat din oratoria atic . Este plauzibil
ca Cicero s fi cunoscut discursul oratorului grec din care s fi
preluat, conştient sau nu, o parte din strategia retoric . Vide et
L. Pearson, op. cit., p. 50.
58
subliniaz c , de fapt, se consider un ap r tor134, iar

pedepsirea unui om atât de tic los precum fostul guver-
nator al Siciliei nu îi poate fi reproşat de nimeni (5-6);
- pretinde c ac ioneaz nu doar pentru salvarea alia i-
lor, ci şi a poporului roman dezam git (suferind din pricina
organiz rii defectuoase a sistemului de guvern mânt) (7-9).
3. Partitio (diviziunea argument rii). Sunt specificate
aici cele dou criterii dup care trebuie s se ghideze
judec torii în alegerea lor. Aceste aspecte, pe baza c rora
oratorul îşi va dezvolta argumentarea, sunt stabilite inând
seama de perspectiva celor dou p r i implicate în proces:
acuzatorul va fi A) cel pe care îl vor provincialii şi B) cel pe
care nu îl vrea inculpatul (10).
4. Confirmatio (argumentarea), care se îmbin cu respin-
gerea unor posibile argumente ale adversarului.
Urmând cele dou direc ii deja stabilite, oratorul îşi
prezint argumentele.
A. În primul rând, inten ioneaz s arate pe cine doresc
siculii ca avocat al acuz rii.
a) Provincialii îl vor ca avocat pe Cicero (11). Prudent,
oratorul anticipeaz contraargumentele lui Caecilius, suge-
rându-i din start c nu poate avea decât dou alternative
(s sus in c siculii nu l-au cerut pe Cicero sau c dorin a
134 Despre apropierea, în acest punct, de discursurile lui

Demosthenes, îndeosebi de cel împotriva lui Meidias, vide L.
Pearson, op. cit., p. 50. Ambii oratori antici pretind c au
intentat astfel de ac iuni în justi ie conduşi de un real spirit
obştesc, şi nu de speran a vreunui avantaj material.
59
acestora nu trebuie s conteze)135. Pe acestea le respinge pe

rând: exist martori prezen i la divinatio, delega i ai cet ilor
sicule şi cet eni romani de vaz , care pot confirma c ,
dintre patronii siculilor, Cicero a fost ales ca avocat pe baza
unor criterii: disponibilitate, stare de s n tate şi talent ora-
toric (13-16). În respingerea celui de-al doilea contraargu-
ment, oratorul face trimitere la caracterul legii privitoare la
concusiune, care, afirm el (probabil exagerând, pentru a-şi
sus ine punctul de vedere), a fost instituit special pentru
alia i şi, ca urmare, dorin a lor trebuie s primeze în alege-
rea procurorului (17-20 a).
b) Siculii nu îl doresc ca acuzator pe Caecilius; îl
resping cu atâta vehemen încât, pretinde Cicero, dac va
fi ales acesta, nu se vor prezenta la proces (20 b-22a).
B) În al doilea rând, urm reşte s arate pe cine nu
doreşte ca procuror acuzatul (22b-51).
Cicero înşiruie calit ile necesare unui acuzator efi-
cient, ar tând care sunt calificativele care îl recomand pe
el pentru acest rol, f cându-l un adversar de temut în fa a
lui Verres şi a ap r torului s u. În acelaşi timp, demon-
streaz , printr-o serie de atacuri violente, numeroase şi bine
intite, incapacitatea lui Caecilius, procurorul pe care ar
prefera Verres s -l aib la proces, de a instrumenta un caz
de o asemenea amploare.
135Cicero apeleaz la procedeul numit dilémmaton (C. P. Craig,

Dilemma in Cicero’s Divinatio in Caecilium, AJP, 106/4, 1985,
p. 442-443).
60
5. Reprehensio (respingerea argumentelor adversarului).

A) Principalul argument invocat de Caecilius pentru a
i se încredin a acuzarea este acela c a fost prejudiciat de
Verres. Cicero arat c nu este singurul, ci o întreag
provincie a avut de suferit de pe urma aceluiaşi om. Ca
urmare, dac oficiul de acuzator ar trebui încredin at celui
care a suferit mai mult, atunci trebuie acordat siculilor, re-
prezenta i de Cicero (52-54). Desfiin eaz , în continuare,
argumentul oponentului, demonstrând c , în ceea ce-l pri-
veşte pe Caecilius, nu este vorba de o nedreptate pe care i-a
f cut-o Verres, ci, dimpotriv , despre un act de justi ie din
partea pretorului care a pus astfel stavil unui abuz de
putere al cvestorului s u (act de justi ie, care, ulterior, s-a
transformat într-o fraud mai grav , s vârşit chiar de
pretor) (55-57). Aluzia la o posibil praevaricatio a lui Caecilius
încheie aceast secven din discurs (58).
B) Un alt argument care ar putea fi invocat de
oponent ar fi c , în calitate de fost cvestor, cunoştea bine
faptele guvernatorului şi de inea dovezi incriminatoare.
Cicero îl invalideaz , întrucât acuzarea unui pretor de c tre
cvestorul s u ar fi un act de impietate, iar, conform prece-
dentelor deja create, tocmai aceasta ar trebui s îi aduc
recuzarea (59-63).
C) În inten ia de a face o compara ie între el şi Caecilius,
Cicero îmbin , în continuare, reprehensio cu confirmatio. Îşi
continu motiva ia: accentueaz caracterul nobil al faptei
pe care doreşte s o s vârşeasc (s apere dezinteresat şi s -
i r zbune pe provincialii prejudicia i de Verres, chiar dac
el însuşi nu a fost în nici un fel lezat de acesta), reia o parte
61
din justific rile aduse anterior şi îşi sus ine punctul de

vedere cu exemple edificatoare ale înaintaşilor (64-71 a).
6. Peroratio (71 b-73).
Sunt reluate concis punctele de vedere expuse anterior,
anume c Caecilius nu trebuie ales ca procuror: nu va pleda
nici cu severitate, nici cu prea mult zel, întrucât nu are
nimic de pierdut în cazul unui eşec, îns Cicero, dimpo-
triv , garanteaz cu reputa ia sa o presta ie demn în
calitate de acuzator. În final, cu îndr zneal şi sigur de im-
pactul cuvintelor sale, oratorul îi avertizeaz pe judec tori
de consecin ele nefaste pe care le-ar putea avea o decizie
greşit (alegerea lui Caecilius).
În mod evident, aflat în plin ascensiune a carierei
oratorice, Cicero îşi exerseaz cu mare diligen abilit ile
oratorice. Aceeaşi aten ie pe care o acord calit ii limbii,
clarit ii exprim rii şi rafinamentului stilistic se remarc şi
în compozi ia discursului136. Oratorul aplic şi valorific
preceptele şi procedeele puse la îndemân de retoric în
acest exerci iu preliminar (foloseşte chiar termenul de
prolusio), în care, dat fiind miza nu foarte important ,
pune cu îndr zneal în practic strategii abile menite s
descump neasc adversarul, s promit o instrumentare
judicioas a cazului şi o pledoarie elocvent în procesul
propriu-zis.
136L. R. Taylor, Party Politics in the Age of Caesar, Berkely-Los

Angeles-London, 1949, p. 107, vede în Divinatio in Caecilium
„one of the most skillful of all Cicero’s speeches”. Cf. E. B.
Spencer, op. cit., p. 848.
62

Marcus Tullius Cicero in Q Caecilium Ora

Uploaded by

Document Information

Original Description:

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Marcus Tullius Cicero in Q Caecilium Ora

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Marcus Tullius Cicero

Divinatio in Quintum Caecilium

Ediţie bilingv , traducere, studiu

Anul 70 a. C. reprezint unul dintre momentele importante

1 Postura de acuzator era desconsiderat de romani şi trebuia

meritelor sale ca avocat şi primul loc între cei mai talenta i

clien ii s i, aşa cum procedeaz el însuşi la procesul lui Verres

prezint un interes deosebit, constituind, în opinia lui J.

in se molestissimum, bis ut causa dicatur, – quod aut mea causa

dezbatere preliminar , îndreptat nu contra lui Verres, ci

I. Sensul juridic al termenului divinatio

5 La momentul respectiv, Q. Caecilius Niger depusese înaintea

înglobeaz mai multe accep iuni9. O prim semnifica ie

index, Paris, 1951, p. 305, s. v. deus. Pentru diferen a semantic

(substantiv desemnând „divinitatea”) şi divinitus („prin voin a

Santangelo, Law and Divination in the Late Roman Republic, în

frecvent divinaţia, numit de greci mantică, adic o anume capa-

apare şi în discursurile ciceroniene11. Oratorul îi confer o

explica iei lui Platon, au derivat denumirea manticii, mantiké,

nel mondo antico, Contributi dell’Instituto di storia antica, 22, a cura di

patroni Romani (care adesea erau fie interesa i de ob inerea

15 Cic., Div. in Caec., 24; J. R. W. Prag, Provincials patrons and the

drept public. Printre crimina publica se num rau perduellio

în fa a tribunalelor permanente (quaestiones perpetuae) este

guvernase (delationem nominis postulare18). Dac se constata

18 Cic., Div. in Caec., 64.

c nu va face o acuza ie fals (iuramentum calumniae)20. Dac

20 Cic., Ad fam., VIII 8, 3 (cum calumniam iurasset); A. H. J. Greenidge,

putea fi destul de mare în procesele de concusiune. Cicero a

care semnau actul de acuzare dup el şi îl asistau la proces.

preg tire în vederea procesului propriu-zis, folosind termenul

Divinatio, Historia. Studi storici per l’antichità classica, Milano-

oratorice ale fiec ruia, de motiva ia invocat pentru încre-

iudicia divinationes vocantur; in quo genere Cicero quidem, qui

acuzator şi se d o ordonan cui din dou sau mai multe

enumer şi comenteaz câteva specula ii etimologice

cheam diuinatio” – trad. D. Popescu, în Aulus Gellius, Nopţile

solet. Gabius Bassus in tertio librorum, quos de Origine Vocabulorum

divinationem, quod in aliis quidem causis iudex ea, quae didicit

continuare o alt opinie, conform c reia termenul de

pare totuşi c voia s arate c de aceea se numeşte divina ie,

quoniam, cum accusator et reus duae res quasi cognitae coniunctaeque

pare, din secolul al V-lea au fost greşit atribuite lui Asconius

derea comentariilor sale pe marginea discursului împotriva

Pedianus. Vide I. N. Madvig, De Q. Asconii Pediani et aliorum

quae divinatio dicitur, în M. Tullii Ciceronis Scholiastae ediderunt

Practica alegerii unui procuror, în cazul existen ei mai

c , în aceast cauz , judec torii se afl în instan f r s fi

N. Sherwin-White, op. cit., p. 98.

comparat cu Cn. Pompeius Strabo, care deşi fusese cvestor

35 Procesul a avut loc în anul în 103 a. C. (M. C. Alexander, Trials

Cicero, Notes on the Text, Prosopography and Chronology of

Strabonis Caesaris secutus videtur, cuius etiam ex oratione, quae

Tot de la Cicero afl m c , în 54 a. C., într-o divinatio

II. Divinatio in Caecilium

1. Data pronunţării discursului

cuvânt în a sa divinatio”. Pentru detalii privind acest proces,

aceast zi”)42. Un alt am nunt cunoscut este faptul c , dup

42 Pentru cronologia desf şur rii procesului, vide N. Marinone,

Siciliam postulassem– „dup ce eu cerusem doar o sut zece zile

diem postularet); In Verr. II, 1, 30 (interposuistis accusatorem qui

agendum maxime appositos reliquum omne tempus huius anni me