A-New-Normative-Perspective-Over-Error-In-Criminal-Law - Content File PDF

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Caiete de drept penal
Criminal Law Writings
Location: Romania
Author(s): Ştefan-Alexandru Toma
Title: Noua viziune normativă asupra erorii în dreptul penal
A new normative perspective over error in Criminal Law
Issue: 03/2016
Citation Ştefan-Alexandru Toma. "Noua viziune normativă asupra erorii în dreptul penal". Caiete de
style: drept penal 03:38-67.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=458371
CEEOL copyright 2023
38 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

Doctrină
Noua viziune normativă asupra erorii în dreptul penal
Ştefan-Alexandru TOMA1
auditor de justiţie,
Institutul Naţional al Magistraturii
A new normative perspective over error in Criminal Law
ABSTRACT
On 1st February 2014 a new criminal regulation came into effect, which
brought important amendments, both in general and special section of the Code.
The error is one of the institutions affected by these important changes, a cause
which excludes the culpability, provided by Article 30 of the new criminal Code.
This topic will be in detail analyzed in this study, focusing on new aspects, as
well as on aspects which already generate different views in doctrine. Also,
we will take some hypothesis of conflict with others causes which exclude the
culpability into account.
In the writings relative to new criminal Code, a two-folded approach
regarding the way to analyze the error can be observed. A first approach, that
can be called the conservative or traditional one, analyzes the error in the same
manner as under the ancient criminal Code, making distinction between mistake
of fact [paragraphes (1) – (3)], mistake of noncriminal law [paragraphe (4)] and
mistake of criminal law [paragraph (5)]. The other approach takes account of
the lawgiver’s will exposed into the explanatory memorandum, distinguishing
mainly between error on the elements of the offence [paragraphes (1) – (4)]
and error as to the prohibition [paragraphe (5)]. It does not mean that, in this
approach, the first classification became unimportant, but only that is in the
background.
If the error concerning the elements of the offence raises no specially issues,
we cannot say the same thing about the second kind of error. The different
interprations are also caused by the silence of the lawgiver, who gave not
examples in the explanatory memorandum, so we can realize how much we can
extend the scope of Article 30 paragraphe 5. From this point of view the doctrine
1
E-mail: stefan_toma.eu1990@yahoo.ro.

Ştefan-Alexandru TOMA 39
Doctrină
is divided, some authors only including the mistake of criminal law here, while
others consider the error as to the prohibition involving a mistake of fact, of
noncriminal or criminal law, as the case may be.
Another aspect regarding the error as to the prohibition and which could
generate many controversies is the fact to know if the direct error as to the
prohibition can or cannot be subsumed under this kind of error. We refer to the
mistake of criminal law regarding the existence of the criminal law provision,
relative to the scope of it, or concerning a component of the offence seen by legal
view (if is or isn’t provided by law that the fact can be qualified as offence). From
this point of view, we argued that this kind of error should be taking into account
in the light of Article 30 paragraphe 5. It remains to be seen the jurisprudential
interpretation of the mentioned legal provision, in case of invoking such kind of
error into the court. And even if the error was avoidable, would be the premise
to retain a judicial mitigating circumstance in accordance with the Article 75
paragraphe 2 point b) at least.
KEYWORDS: error, culpability, providing by law, prohibition, mistake of

fact, mistake of law, avoidable, unavoidable.
I. Aspecte preliminare
Vechiul Cod penal2 reunea în cadrul Capitolului V din Titlul II mai multe
instituţii denumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei3. Având în vedere
reglementarea lor unitară, dar şi definiţia infracţiunii de la art. 17 alin. (1)4, doctrina
a apreciat aproape unanim5 că acestea înlătură vinovăţia înţeleasă din perspectiva
concepţiei psihologice, noţiune generică ce includea atât elementul subiectiv din
conţinutul infracţiunii descrise în norma de incriminare, cât şi elemente legate de
2
Legea nr. 15/1968 republicată în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările
ulterioare.
3
Acestea erau legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul
fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.
4
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală.
5
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. vol. I,
Ed. Academiei Române & All Beck, Bucureşti, 2003, p. 312-380; C. Bulai, N.B. Bulai, Drept
penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 239-281; C. Butiuc, Manual
de drept penal. Partea generală, Ed. Universităţii ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2006, p. 184;
L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 232-268;
C. Rotaru, Teorii moderne cu privire la vinovăţie şi importanţa acesteia în stabilirea pedepsei,
Analele Universităţii Bucureşti nr. 1/2002, p. 62.


Doctrină
normalitatea psihică a persoanei (discernământul) . Prin comparaţie, noul Cod
6
penal7 realizează o separaţie netă între aceste instituţii8, reglementând în două

capitole distincte cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate. Astfel, cauzele
justificative9 reprezintă acele situaţii sau împrejurări în prezenţa cărora deşi se
comite o faptă prevăzută de legea penală, fiind prezentă şi vinovăţia ca trăsătură
a infracţiunii, aceasta nu constituie totuşi infracţiune, deoarece ordinea juridică
autorizează comiterea acesteia din considerente care ţin de conflictul dintre două
valori sociale sau de caracterul disponibil al valorii sociale. În schimb, cauzele de
neimputabilitate10 sunt acele situaţii, împrejurări în care, cu toate că se comite o
faptă tipică, cu vinovăţie şi nejustificată, aceasta nu poate fi reproşată autorului ei11.
S-a susţinut în doctrină12 faptul că noţiunea de imputabilitate prezintă un dublu
sens, respectiv de imputabilitate de fapt, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe acela
de imputabilitate psihică, acesta din urmă fiind sensul în care legiuitorul noului Cod
penal înţelege noţiunea. Având în vedere această dualitate, s-a considerat nepotrivită
maniera de reglementare a definiţiei infracţiunii, considerându-se că sensul echivoc
poate genera soluţii practice contradictorii, propunându-se o definiţie din care
să lipsească imputabilitatea, rămânând doar vinovăţia, alături de celelalte două
trăsături, tipicitatea şi antijuridicitatea. Din punctul nostru de vedere, vinovăţia este
cea care nu ar fi trebuit prevăzută în definiţia infracţiunii, deoarece aceasta nu este
decât un subelement al tipicităţii (prevederea faptei în legea penală).
Eroarea constituie una dintre cele nouă cauze de neimputabilitate reglementate

de noul Cod penal, sediul materiei fiind art. 30. Spre deosebire însă de celelalte
opt instituţii, eroarea, aşa cum apare în art. 30, prezintă o particularitate. Doar
eroarea asupra caracterului antijuridic al faptei comise – alin. (5) – este cauză
6
D. Niţu, Imputabilitatea şi cauzele de neimputabilitate în Codul penal, Analele Universităţii
Bucureşti, 2014, Supliment, p. 33.
7
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu
modificările ulterioare.
8
La cele deja existente, noul Cod penal adaugă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei
obligaţii, consimţământul persoanei vătămate şi excesul neimputabil, primele două fiind cauze
justificative, iar ultima, cauză de neimputabilitate.
9
Legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate.
10
Constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit.
11
I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 179. Eroarea asupra caracterului ilegal al faptei nu afectează intenţia făptuitorului (vinovăţia
din perspectiva concepţiei psihologice), ci caracterul imputabil al faptei, adică reproşabilitatea. În
acest sens, M.E. Badar, Mens rea-Mistake of Law & Mistake of Fact in German Criminal Law: A
Survey for International Criminal Tribunals, International Criminal Law Review, vol. 5: Iss. 2, 2005,
p. 236, disponibil online (http://bura.brunel.ac.uk/handle/2438/1195).
12
G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), Revista de
Drept Penal nr. 4/2007, p. 12.

Doctrină
de neimputabilitate13, iar această concluzie se bazează pe distincţia dintre
sintagmele de început utilizate de legiuitor în cadrul alin. (1) şi al alin. (5). Întrucât
alin. (1) debutează cu formula ,,nu constituie infracţiune”, în timp ce alin. (5)
prezintă ca formulă iniţială sintagma ,,nu este imputabilă”, acest fapt conduce în
mod logic la concluzia expusă supra. Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul
ca ambele să fie cauze de neimputabilitate, ar fi utilizat o formulare similară în
cele două alineate. De aceea, eroarea reglementată în cadrul alin. (1) – (4) este
denumită eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii14, înlăturând
vinovăţia ca trăsătură generală a infracţiunii15, nefiind prin urmare cauză de
neimputabilitate16. Trebuie menţionat însă că există şi autori care analizează
eroarea în aceeaşi manieră ca şi sub imperiul vechiului Cod penal, distingând
între eroarea de fapt [alin. (1) – (3)], eroarea de drept extrapenal [alin. (4)] şi
eroarea de drept penal [alin. (5)]17, ignorând Expunerea de motive.
Eroarea poate consta fie în necunoaşterea unei stări, situaţii sau împrejurări de
care depinde caracterul penal al faptei, a incidenţei unei circumstanţe agravante
generale sau speciale ori a caracterului ilicit al faptei (ignoranţă absolută18), fie
în cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă19), fiind deci o reprezentare greşită
a realităţii, în fapt sau în drept. Conceptual, eroarea presupune o cunoaştere
greşită a realităţii, dar legea penală asimilează necunoaşterea erorii propriu-zise,
conferindu-le aceeaşi semnificaţie juridică20. Având în vedere acestea, se poate
susţine că nu există eroare în caz de dubiu, îndoială, deoarece, deşi autorul nu
cunoaşte ori cunoaşte eronat un element al realităţii, acesta are reprezentarea
13
Expunerea de motive la Codul penal, disponibilă în format electronic (http://www.just.ro/
LinkClick.aspx?fileticket=khxa23sXXuk%3D&tabid=1438), p. 11; M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală. Noul Cod Penal, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 131-136; F. Streteanu, D. Niţu, Drept
penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 429-430.
14
Expunerea de motive la Codul penal, precit., p. 11.
15
I. Pascu (coord.), op. cit., p. 217; V. Paşca, op. cit., p. 249. Chiar dacă vinovăţia este trăsătură
distinctă a infracţiunii, aceasta poate fi considerată element constitutiv alături de elementele de
natură obiectivă cuprinse în conţinutul noţiunii de faptă prevăzută de legea penală (obiect, subiect,
latură obiectivă). În acest sens, a se vedea D. Niţu, op. cit., p. 36.
16
În sensul că şi acest tip de eroare constituie cauză de neimputabilitate, a se vedea V. Păvăleanu,
Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 272-273;
M. Udroiu, op. cit., p. 132; I. Lascu, Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate în noul Cod
penal, Revista de Drept Penal nr. 3/2011, p. 89-91; C.A. Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu
minori, decizia penală nr. 168/2015 (http://infodosar.ro/speta.php?id=12570).
17
T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014,
p. 81; A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 286-290; V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 235-249. Acest din urmă autor face totuşi referire şi la noua clasificare în finalul analizei.
18
V. Dongoroz, ş.a., op. cit., p. 372.
19
Ibidem.
20
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 427; Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II,
Ed. Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, p. 458.


Doctrină
posibilităţii ca imaginea pe care şi-a format-o să nu fie cea corectă . Într-o atare 21
ipoteză, dacă totuşi autorul acţionează, acesta acceptă faptul că s-ar putea să
comită o infracţiune, fiind în prezenţa intenţiei eventuale, ori chiar a culpei cu
prevedere22, dacă nu acceptă, dar există anumite elemente obiective pe care
se bazează. De exemplu, s-a decis în practica judiciară că prin nerespectarea
procedurii de verificare a coletelor preluate în Spania, inculpaţii şi-au asumat
riscul ca pachetele să conţină substanţe interzise23. În mod similar, nu există
eroare nici în caz de necunoaştere sau cunoaştere insuficientă, în acele ipoteze în
care există obligaţia de informare, fiind în prezenţa nepriceperii ori a neglijenţei24.
Aşa este cazul persoanelor care, deşi nu au cunoştinţele necesare, desfăşoară o
activitate, producând un accident de muncă, de pildă.
S-a susţinut în doctrina mai veche25 faptul că în realitate orice eroare de fapt
presupune o neglijenţă, şi prin urmare autorul faptei ar trebui pedepsit în funcţie
de gravitatea acesteia. Nu putem fi de acord cu o astfel de susţinere, deoarece
eroarea presupune convingerea autorului că realitatea este aşa cum o percepe26,
iar a cere cuiva să se informeze complet în prealabil, în orice situaţie, practic să
pună la îndoială orice element al realităţii cu care intră în contact, reprezintă
un standard imposibil de atins pentru majoritatea persoanelor, în condiţiile
unei realităţi tot mai complexe şi a unui volum informaţional tot mai mare.
În plus, trebuie avute în vedere şi erorile datorate percepţiei prin intermediul
simţurilor, care pot interveni în anumite condiţii, erorile de interpretare a unor
elemente ale realităţii ori cele induse prin dol de alte persoane.
Eroarea poate avea ca sursă şi activitatea dolosivă sau culpabilă a altei persoane,
acest tip de eroare fiind denumit în doctrină eroare provocată27. Inducerea
21
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 427; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 260; Trib. Suprem, decizia penală nr. 31/1975, în V. Papadopol,
M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 153; S. Bogdan, Eroarea în dreptul penal,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 48.
22
V. Paşca, op. cit., p. 237; G. Antoniu, Eroarea de fapt, Revista de Drept Penal nr. 1/1995, p. 12;
M. Basarab (coord.), Codul penal comentat, vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 311; S. Bogdan, op. cit., p. 48-49.
23
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 3033/2006, în N. Crişu Magraon, Şt. Crişu, Repertoriu de
jurisprudenţă selectivă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de Apel, 2006-2008, Ed. Juris
Argessis, Curtea de Argeş, 2009, p. 749-750. Pentru o speţă similară, în care inculpaţii nu au
verificat conţinutul mărfurilor pe care urmau să le transporte, lipsite în plus şi de documente de
provenienţă, a se vedea C.A. Iaşi, secţia penală, decizia nr. 448/2014, în Decizii relevante pronunţate
în trimestrul III/2014, speţa nr. 2, document disponibil online (http://pe www.portaljust.ro).
24
V. Păvăleanu, Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 269; V. Paşca, op. cit., p. 238; G. Antoniu, Eroarea de fapt, precit, p. 12-13.
25
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. vol. I, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1912,
p. 365.
26
J. Hall, Ignorance and Mistake in Criminal Law, Indiana Law Journal, vol. 33: Iss. 1, 1957, p. 3,
disponibil online (http://www.repository.law.indiana.edu/ilj/vol33/iss1/1).
27
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 317; V. Păvăleanu,
op. cit., p. 270.

Doctrină
intenţionată în eroare a unei persoane (autorul faptei) reprezintă o activitate de
instigare care poate avea loc în mod nemijlocit, atunci când, exempli gratia, o persoană
îi furnizează agentului otravă sub formă de pulbere, care seamănă cu zahărul pudră.
Substanţa este folosită la prepararea unei prăjituri care este consumată de soţul
agentului, producându-se decesul acestuia. Tot astfel, inducerea în eroare poate să
se datoreze şi culpei „instigatorului”. De exemplu, aflat la vânătoare, A îi indică lui
B locul în care s-ar afla un mistreţ, observând mişcare în acea zonă, fiind sigur că C
plecase de acolo cu câteva minute în urmă. În realitate, C se reîntorsese, fiind ucis
de proiectilul tras de B, care nu ştia de prezenţa anterioară a victimei în acea zonă.
În primul exemplu, persoana care a furnizat otrava va răspunde pentru instigare
la omor în participaţie improprie, în funcţie de caracterul vincibil sau invincibil al
erorii raportat la autorul faptei, fie în modalitatea intenţie - culpă, fie în modalitatea
intenţie - lipsă vinovăţie, conform art. 52 alin. (2) sau (3) din noul Cod penal. În cel
de-al doilea caz, întrucât instigarea este incriminată doar dacă se comite cu intenţie,
conform legislaţiei noastre penale, urmează să fie analizată doar poziţia autorului,
care fie nu va răspunde penal dacă eroarea poate fi considerată invincibilă, fie va
răspunde pentru ucidere din culpă, dacă putea să îşi dea seama că trage într-un om,
nu într-un animal.
În ipoteza infracţiunilor complexe situaţia este puţin diferită. Astfel, de pildă,

dacă provocatorul îl induce în eroare pe agent cu privire la faptul că victima
este autorul furtului telefonului său (care deţinea un model identic), cunoscând
caracterul violent al agentului, va urma să răspundă pentru instigare la tâlhărie,
în timp ce agentul va răspunde doar pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe,
fapta de furt neîntrunind toate elementele constitutive, respectiv vinovăţia sub
forma intenţiei. În acest caz, eroarea produce efecte raportat doar la infracţiunea
absorbantă, nu însă şi cu privire la infracţiunea absorbită, în speţă cea de la
art. 193 alin. (1) din noul Cod penal.
Eroarea poate fi indusă agentului şi în mod indirect, atunci când provocatorul se

foloseşte de anumite mijloace pentru a induce în eroare o altă persoană. De pildă,
acesta schimbă culoarea la semafor, care astfel indică verde pentru toate sensurile,
determinând un accident într-o intersecţie, în urma căruia conducătorul auto care
circula regulamentar (cel care avea verde anterior intervenţiei provocatorului)
decedează. Într-un asemenea caz, suntem în prezenţa unei participaţii improprii
sub forma instigării în modalitatea intenţie - lipsă vinovăţie (eroarea de fapt fiind
una invincibilă).
În continuare vom analiza cele două forme principale ale erorii, eroarea
asupra elementelor constitutive, respectiv eroarea asupra interdicţiei (criteriu
de clasificare: trăsătura infracţiunii pe care o înlătură eroarea). Şi, cu toate
că doctrina a relevat mai multe criterii de clasificare, considerăm că formele
rezultante nu prezintă diferenţe comparativ cu vechea reglementare. De aceea,
am ales doar două dintre acestea, în speţă clasificarea eroare de fapt - eroare


Doctrină
de drept (criteriu: obiectul asupra căruia poartă eroarea) şi pe cea care distinge
între eroarea culpabilă şi eroarea invincibilă (criteriu: evitabilitatea), clasificări
valabile pentru ambele forme principale ale erorii menţionate supra, şi care
sunt şi expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 30.
II. Eroarea asupra elementelor constitutive
Eroarea asupra elementelor constitutive este reglementată de legiuitor în alin.

(1) – (4) ale art. 30 din noul Cod penal. Acest tip de eroare nu are corespondent
în vechiul Cod penal, în care aceleaşi prevederi legale erau circumscrise erorii
de fapt28, cu menţiunea că existenţa erorii de drept extrapenal se desprindea din
interpretarea per a contrario a art. 51 alin. (4), fiind asimilată erorii de fapt29.
Eroarea poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii, adică asupra unei
stări, situaţii sau împrejurări care formează tiparul legal al comportamentului
incriminat şi care determină existenţa infracţiunii în forma de bază, în forma
calificată ori care determină agravarea pedepsei ca urmare a incidenţei unei
circumstanţe agravante generale. S-a considerat în doctrină că eroarea asupra
tipicităţii s-ar referi doar la împrejurările existente în mod palpabil, real, la
cele care ţin de conţinutul concret al faptei, şi nu la conţinutul legal abstract,
în acest din urmă caz reţinându-se eventual o eroarea asupra antijuridicităţii30.
O asemenea opinie nu are însă suport legal, deoarece reduce eroarea asupra
tipicităţii strict la eroarea de fapt, în condiţiile în care alin. (4) al art. 30 face
expres referire la eroarea de drept extrapenal. Aşadar, eroarea poate să vizeze
obiectul, subiectul, latura obiectivă ori latura subiectivă31.
Cu referire la ultimul aspect menţionat, s-a subliniat în doctrină faptul că eroarea
asupra elementului subiectiv s-ar putea admite doar relativ la factorul intelectiv, cel
volitiv nefiind susceptibil de eroare, deoarece „nu se poate spune că cineva nu a ştiut
că vrea, sau a ştiut greşit că voieşte”32. Susţinerea este corectă. În principiu, latura
subiectivă cuprinde un element principal, vinovăţia, şi două elemente secundare,
mobilul şi scopul33. Distincţia între factorul intelectiv (prevederea) şi cel volitiv se
face doar în cazul intenţiei34, în cazul culpei fiind prezent cel mult factorul intelectiv
În baza denumirii marginale a art. 51, dar şi a alineatului final, care consacra principiul nemo
28
censetur ignorare legem cu referire la normele de drept penal.

29
V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 377.
30
Şt.C. Oanţă, Scurte consideraţii privind eroarea asupra tipicităţii şi eroarea asupra
antijuridicităţii, Caiete de Dept Penal nr. 4/2006, p. 74.
31
D. Niţu, op. cit., p. 41.
32
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Bucureşti, 2000, p. 340.
33
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 315.
34
Idem, p. 316-320.

Doctrină
(culpa cu prevedere). Ambele elemente se raportează la elementele constitutive,
însă în timp ce în primul caz este vorba despre cunoaşterea lor (corectă), în cel de-al
doilea caz avem în vedere poziţia subiectivă a subiectului activ în raport cu aceste
elemente. A susţine că eroarea poartă asupra elementului volitiv echivalează cu
acceptarea ideii că cineva ignoră sau cunoaşte greşit faptul că doreşte sau acceptă,
de pildă, producerea urmării, ceea ce este absurd, evident.
Efectele erorii asupra tipicităţii se produc sub aspectul laturii subiective,
înlăturând vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii35, nefiind prin urmare o cauză
de neimputabilitate.
Eroarea se poate clasifica după mai multe criterii complementare, tipologiile
rezultate putând fi combinate. Însă considerăm că nu toate acele clasificări
sunt importante, mai ales că nici elemente de noutate nu există, după cum am
menţionat supra, de aceea am ales doar două, respectiv pe cea care distinge
între eroarea de fapt şi eroarea de drept şi pe cea care distinge între eroarea
invincibilă şi cea culpabilă, pe care le vom analiza în continuare.
§ 1. Eroarea de fapt şi eroarea de drept
1.1. Eroarea de fapt

Prin eroare de fapt, în literatura juridică36, se înţelege necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, de care depinde caracterul penal
al faptei, creându-se o neconcordanţă între reprezentarea agentului şi realitatea
obiectivă. Pentru a se reţine eroarea de fapt este necesar să fie îndeplinite mai
multe condiţii, aşa cum s-a subliniat în doctrină37:
a) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală. Această condiţie

se desprinde cu claritate din prevederile alin. (1) al art. 30, deoarece se
menţionează că nu constituie infracţiune „fapta prevăzută de legea penală”
comisă în condiţiile unei erori de fapt (invincibile). Prin urmare, atunci când se
comite o faptă neprevăzută de legea penală, eventuala eroare este irelevantă,
35
În raport de scop eroarea nu este relevantă decât prin ricoşeu, scopul special fiind prevăzut
doar în cazul infracţiunilor intenţionate, iar înlăturarea intenţiei înseamnă că nu exista ab initio un
scop special, cum ar fi cel al însuşirii pe nedrept.
36
M. Zolyneak, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 627; G. Antoniu,
Vinovăţia penală, precit., p. 328; C. Bulai, N.B. Bulai, op. cit., p. 275.
37
I. Pascu (coord.), op. cit., p. 220; C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 206-207; M. Zolyneak, op. cit., p. 629; C. Bulai, N.B. Bulai,
op. cit., p. 276-277; I. Lascu, Drept penal. Partea generală. Analiză comparativă a instituţiilor
juridice penale reglementate în noul Cod penal şi în Codul penal în vigoare, Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2010, p. 369-370; V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 363-364; V. Brutaru, Imputabilitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii
potrivit noului Cod penal (Legea nr. 286/2009). Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate,
Pandectele Române nr. 3/2014, p. 48.


Doctrină
în sensul că nu este necesar să se continue analiza celorlalte condiţii. De pildă,
dacă A comite adulter, este irelevant faptul că acesta a crezut că soţia acestuia
a decedat în accident aviatic, la plecarea în străinătate, deoarece adulterul a
fost dezincriminat.
b) Făptuitorul să nu fi cunoscut, la momentul comiterii, un element de care

depinde caracterul penal al faptei. Acest element, care priveşte realitatea
materială, poate consta conform textului legal într-o stare, situaţie sau
împrejurare. Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană (stare
civilă, de sănătate), bun (valoare economică). Situaţia vizează poziţia unei
persoane sau a unui bun în cadrul relaţiilor sociale (rudă apropiată, funcţionar,
bun provenit din comiterea unei fapte tipice). Împrejurarea are în vedere
elementele secundare din structura laturii obiective (timp, loc, mijloace).
Acestea pot fi elemente constitutive ale formei de bază ori să conducă la
agravarea răspunderii prin reţinerea unei circumstanţe agravante generale
sau speciale, după caz.
c) Eroarea trebuie să se menţină pe întreaga durată a comiterii acţiunii/

inacţiunii. Această condiţie este importantă, întrucât în cazul în care eroarea în
care s-a aflat iniţial agentul încetează, activitatea sa ulterioară acestui moment
va constitui, de regulă, infracţiune. Problema este incidentă mai ales în cazul
infracţiunilor cu durată de consumare, dar aspectul este relevant şi în cazul
infracţiunilor instantanee, dacă se comit prin mai multe acte de executare. De
exemplu, X se deplasează la terenul său din extravilan pentru a culege struguri.
Din eroare intră pe terenul vecin, fiind ceaţă, şi începe să culeagă, transportând
strugurii la maşina aflată la marginea terenului. La un moment dat îşi dă seama
de greşeală. Dacă va continua, pentru actele ulterioare va răspunde pentru furt.
d) O altă condiţie ar fi, în opinia noastră, ca eroarea să nu fie imputabilă

agentului, atunci când este suficientă şi culpa pentru ca fapta să fie comisă
cu vinovăţie38. Astfel, în cazul infracţiunilor de omucidere, eroarea imputabilă
agentului va face să subziste o culpă, urmând să fie tras la răspundere pentru
ucidere din culpă. De asemenea, nici în cazul circumstanţelor agravante eroarea
imputabilă nu produce efecte în cazul faptelor incriminate în modalitatea culpei.
Aceasta deoarece agravanta se raportează la o faptă din culpă, deci şi forma
agravantă este incriminată în aceeaşi manieră. Cu toate acestea, este necesară
o nuanţare. Dacă fapta în forma agravantă ar fi comisă în modalitatea culpei
fără prevedere, iar circumstanţa de agravare ar fi una reală, atunci nu ar fi
posibilă reţinerea acesteia, dar nu din cauza erorii, ci a faptului că nu avem cel
puţin o prevedere, aşa cum cere art. 50 alin. (2) din noul Cod penal. Un exemplu
Condiţia ni se pare logică, deoarece eroarea înlătură vinovăţia, producând efecte totale doar
38
dacă este invincibilă ori dacă fapta nu este incriminată şi în modalitatea culpei.

Doctrină
va fi edificator în acest sens. Să presupunem că X pleacă de la cabana sa, aflată
într-o zonă izolată, dar uită butelia cu gaz deschisă. Doi turişti rătăciţi bat la uşă
în căutare de ajutor. Întrucât nu răspunde nimeni, cei doi pătrund în interior, şi
fiind semiîntuneric, aprind lumina. În acel moment se produce o scânteie care
aprinde gazul eliberat în cameră, cei doi suferind leziuni la nivelul ochilor ce
au condus la afectarea permanentă a vederii. Fiind două victime, ar fi incidentă
agravanta prevăzută de art. 196 alin. (4) cu raportare la alin. (2) - care trimite
la consecinţele de la art. 194 alin. (1) -, dar fiind vorba în speţă de o culpă fără
prevedere, circumstanţa nu poate fi reţinută. Pentru a înlătura posibilitatea
invocării unei eventuale imposibilităţi de prevedere, trebuie adăugat că agentul
aştepta vizita unei persoane şi că a neglijat chemarea unui electrician care
să îi verifice instalaţia electrică. În concluzie, în speţa prezentată, agentul va
răspunde doar pentru fapta de la art. 196 alin. (2) C. pen., deoarece prevederea
sa s-a raportat la o singură potenţială persoană vătămată, nu la două.
Dacă toate aceste condiţii sunt întrunite, atunci eroarea va produce efecte în
mod complet, în sensul că va fi înlăturată vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii
şi implicit nu va exista nici răspundere penală, întrucât fapta nu constituie
infracţiune atunci când elementul asupra căruia poartă eroarea este constitutiv
al formei de bază, iar dacă este o circumstanţă agravantă, generală ori specială,
efectul este înlăturarea acesteia. Prin urmare, agravarea răspunderii penale nu
se va produce39.
1.2. Eroarea de drept

Prin eroare de drept se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unei norme juridice. În materia erorii asupra tipicităţii, legiuitorul a restrâns
sfera erorii de drept la eroarea asupra unei norme extrapenale40. Deşi doctrina
şi jurisprudenţa41 asimilau eroarea de drept extrapenal erorii de fapt sub
imperiul Codurilor penale anterioare, sub imperiul noului Cod penal situaţia
este mai nuanţată. Alineatul (4) al art. 30 realizează doar o asimilare a efectelor
39
În sensul nereţinerii circumstanţei agravante generale a comiterii faptei de un major, atunci
când a fost comisă împreună cu un minor, din cauza erorii cu privire la vârsta acestuia din urmă
(credea că e major), a se vedea Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 656/1972, în V. Puşcaşu,
Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 51.
40
Chiar dacă alin. (4) al art. 30 vorbeşte doar despre necunoaşterea unei dispoziţii legale
extrapenale, credem că textul se aplică şi în caz de cunoaştere greşită.
41
M. Zolyneak, op. cit., p. 638; C. Bulai, N.B. Bulai, op. cit., p. 280; N.T. Buzea, Infracţiunea
penală şi culpabilitatea: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Ed. Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944,
p. 510; Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 31/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, op. cit.,
p. 153; C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 227/2000, în G. Bodoroncea ş.a., Codul penal
adnotat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 175. În sens contrar, F. Streteanu, Drept penal. Partea
generală, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 581. Un alt autor consideră că eroarea de drept
extrapenal poate fi atât o eroare asupra faptului (concept mai larg decât eroarea de fapt, care
include şi eroarea de drept nepenal, dar nu ca eroare asupra interdicţiei), cât şi eroarea asupra
interdicţiei. În acest sens, G. Antoniu, Vinovăţia penală, precit., p. 328-331.


Doctrină
erorii de drept extrapenal cu cele ale erorii de fapt, dar numai când poartă
asupra elementelor constitutive/circumstanţelor agravante ale unei infracţiuni,
deoarece, aşa cum am menţionat, alin. (1) – (4) reglementează eroarea asupra
tipicităţii. Eroarea de la alin. (4) este o eroare de drept, nu de fapt. Este adevărat
că se pot imagina exemple de erori de fapt care să derive dintr-o prevedere
extrapenală, dar în acest caz este irelevant acest aspect, eroarea fiind de fapt.
Spre exemplu, X ştie faptul că o anumită substanţă este toxică, iar deţinerea,
interzisă, dar se poate afla în eroare cu privire la faptul că deţine o astfel de
substanţă (fapt posibil pentru un nespecialist). Un exemplu de eroare de drept
extrapenal ar fi acela în care se interpretează eronat norma civilă referitoare
la momentul transmiterii dreptului de proprietate în cazul vânzării unor bunuri
de gen (art. 1678 C. civ.), cumpărătorul crezându-se proprietar de la momentul
încheierii contractului, motiv pentru care îşi însuşeşte bunurile vândute42.
Astfel cum s-a subliniat în doctrină43, pentru a se reţine eroarea de drept
extrapenal este necesar să fie îndeplinite două condiţii:
• subiectul activ să nu cunoască/să cunoască greşit reglementarea legală
extrapenală incidentă în speţă;
• acesta să nu cunoască situaţia sau regula de conduită reglementată de
actul normativ extrapenal din orice altă sursă.
În ceea ce priveşte necunoaşterea actului normativ, fiind un fapt negativ,
acesta nu este susceptibil de a fi probat direct, de aceea vor fi avute în vedere
anumite circumstanţe, precum domeniul de activitate al celui care invocă
eroarea, ori specificul normei legale44. Raportat la cea de-a doua condiţie, într-o
speţă45 s-a decis că, dat fiind că mercurul era o substanţă cu care se lucra la
locul de muncă, este greu de crezut că inculpatul nu fusese instruit cu privire
la caracterul substanţei respective, aspect întărit de încercarea de vânzare
a mercurului sustras de către inculpat. Într-o altă cauză46, decizia a fost una
similară, din probele administrate rezultând că inculpatul, deşi nu cunoştea
norma nepenală, a avut reprezentarea caracterului ilicit al deţinerii mercurului
în absenţa unei autorizaţii.
Efectele erorii de drept extrapenal sunt identice cu cele ale erorii de fapt,
astfel încât se aplică mutatis mutandis cele menţionate la eroarea de fapt.
Pentru un exemplu similar, D. Niţu, op. cit., p. 42.

42
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 432-433.

43
44
Idem, p. 432.
45
CSJ, secţia penală, decizia nr. 1316/1999, în G. Bodoroncea ş.a., op. cit., p. 174.
46
C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 314/2000, în D. Lupaşcu (coord.), Culegere de
practică judiciară în materie penală pe anul 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2002, p. 47.

Doctrină
1.3. Elemente de distincţie între eroarea de fapt şi eroarea de drept
extrapenal
Distincţia între eroarea de fapt şi eroarea de drept în general, cea de drept
extrapenal în particular, nu ridică de regulă dificultăţi47. Totuşi, considerăm utilă
furnizarea unor explicaţii, deoarece uneori se face confuzie între cele două48. Vom
porni de la următorul exemplu imaginar: presupunem că deţinerea unor substanţe,
apreciate drept periculoase pentru sănătate, ar fi interzisă sub sancţiune penală,
lista acestora fiind stabilită printr-un ordin al ministrului sănătăţii. Prin urmare:
a) Dacă ignoranţa sau cunoaşterea greşită se raportează la un element constitutiv
concretizat într-un element descriptiv sau normativ, privit în dimensiunea sa legală,
atunci eroarea este una de drept (extrapenal). Elementele descriptive nu ridică
probleme, deoarece acestea descriu lucruri sau evenimente care pot fi percepute
prin intermediul simţurilor, înţelegerea lor fiind facilă. În schimb, elementele
normative, care reprezintă concepte juridice nepenale în cazul de faţă, ar putea
ridica problema gradului de cunoaştere ce i se poate cere agentului. Însă, aşa cum
s-a subliniat în doctrină49, este suficientă o reprezentare paralelă, în sfera profană,
a acestor noţiuni, nefiind necesară cunoaşterea exactă a definiţiei lor juridice.
Exemplu: Agentul ştie că deţinerea unor substanţe toxice este interzisă (nu e
necesar să cunoască definiţia dată substanţelor în actul normativ), dar nu ştie că
substanţa pe care o deţine se află pe listă, şi nici că acea substanţă este periculoasă
pentru sănătate (altfel, s-ar putea pune problema existenţei unui dubiu).
b) Dacă ignoranţa sau cunoaşterea greşită se raportează la un element constitutiv
privit în dimensiunea sa factuală50, în condiţiile cunoaşterii corecte şi complete a
textului legal51, atunci suntem în prezenţa unei erori de fapt. Exemplu: Autorul
47
Pentru o prezentare detaliată a unor ipoteze în care calificarea nu este chiar simplă, a se vedea
W.K. Simons, Ignorance and Mistake of Criminal Law, Noncriminal Law, and Fact, Ohio State
Journal of Criminal Law, vol. 9: Iss. 2, 2012, p. 525-529, disponibil online (http://moritzlaw.osu.
edu/students/groups/osjcl/issues-and-articles/issues-and-articles-archive/volume-92/).
48
S-a considerat, de pildă, că în situaţia în care X ştie că vânatul este interzis în anumite perioade
ale anului, dar nu ştie care sunt aceste perioade concrete am fi în prezenţa unei erori de fapt. În
acest sens, G. Antoniu, Vinovăţia penală, precit., p. 329. Nu putem fi de acord cu această aserţiune,
eroarea fiind în mod evident una de drept extrapenal. Agentul nu cunoaşte în mod complet textul legal
nepenal, or, problema erorii de fapt se pune doar în acele cazuri în care făptuitorul cunoaşte corect
prevederile legale. Ar fi fost o eroare de fapt dacă, de exemplu, agentul, vânător începător, împuşca
un animal protejat, crezând că nu ar fi, pentru că nu ştia cum arată acel animal protejat. Eroarea este
una culpabilă, dar acest aspect este irelevant pentru calificarea erorii ca fiind de fapt sau de drept.
49
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 317-318; I. Bott, Los errores de tipo y los problemas correspondientes
en Alemania y Uruguay, Revista de derecho de la Universidad de Montevideo, no. 9/2006, p. 175-176,
disponibil online (http://revistaderecho.um.edu.uy/wp-content/uploads/2012/12/Bott-Los-errores-del-
tipo-y-los-problemas-correspon-dientes-en-el-Derecho-penal-de Alemania-y-Uruguay.pdf); M.E. Badar,
op. cit., p. 237.
50
W.K. Simons, op. cit., p. 525. Autorul citat afirmă că orice element constitutiv are atât o
dimensiune legală, cât şi una factuală.
51
Trebuie menţionat că şi eroarea cu privire la domeniul de aplicare a textului legal este o eroare
de drept, nu una de fapt. În acest sens, W.K. Simons, Mistake of Fact or Mistake of Criminal Law?


Doctrină
cunoaşte faptul că este interzisă deţinerea anumitor substanţe şi că substanţa X se
află pe listă, dar nu ştie că ceea ce deţine el este substanţa interzisă X.
Având în vedere faptul că acest tip de eroare produce aceleaşi efecte ca şi
eroarea de fapt, când vizează elementele constitutive ale infracţiunii, se ridică
problema importanţei unei distincţii corecte. Considerăm că este relevantă o
calificare corectă, deoarece eroarea de drept (extrapenal) pune de cele mai
multe ori problema neinformării, fapt care se transpune în plan subiectiv în
existenţa unei culpe, ce poate conduce la atragerea răspunderii penale, dacă
fapta este incriminată şi atunci când se comite din culpă.
§ 2. Eroarea invincibilă şi eroarea culpabilă
2.1. Eroarea invincibilă

Eroarea poate fi considerată invincibilă doar dacă aceasta nu putea fi evitată
indiferent de câtă diligenţă ar fi manifestat agentul. Cu toate că trebuie avută
în vedere capacitatea subiectului de a evita realizarea unui conţinut penal52,
trăsăturile personale luate în considerare nu trebuie să releve o încălcare a
obligaţiei de diligenţă şi prudenţă53. Cu alte cuvinte, raportat la nivelul cultural
al subiectului, este posibil ca eroarea să pară invincibilă, însă dacă se constată
o încălcare a obligaţiei de diligenţă şi prudenţă, de care orice persoană trebuie
să dea dovadă, se va reţine eroarea culpabilă, nu cea invincibilă.
Efectul erorii invincibile constă în înlăturarea vinovăţiei, indiferent de forma
sub care s-ar prezenta (intenţie, praeterintenţie, culpă). Astfel, fapta agentului
de a merge îmbrăcat în vampir (cu ocazia Halloween-ului) acasă la prietena sa,
provocându-i acesteia o sperietură puternică, şi care pe fondul unor probleme
cardiace necunoscute decedează, nu constituie infracţiune, eroarea acestuia
fiind una invincibilă54.
Trebuie menţionat că efectul exonerator se produce atât în cazul erorii
de fapt, cât şi în ipoteza erorii de drept extrapenal. Pentru această din urmă
situaţie s-ar putea imagina următorul exemplu: presupunem că printr-un act
administrativ s-ar fi instituit de curând anumite condiţii tehnice pe care trebuie
să le îndeplinească autoturismele pentru a circula pe drumurile publice, în caz
contrar fapta constituind infracţiune, dar numai dacă fapta este intenţionată;
agentul, întors din străinătate, este oprit de Autoritatea Rutieră Română la câţiva
kilometri de graniţă, constatându-se că autoturismul acestuia nu corespundea
Explaining and Defending the Distinction, Criminal Law and Philosophy, vol. 3: Iss. 3, 2009, p. 232-233,
disponibil online (http://link.springer.com/journal/11572/3/3/page/1).
52
Şt.C. Oanţă, op. cit., p. 76.
53
54
S-ar putea ridica problema dacă nu ar putea răspunde pentru infracţiunea de lovire sau alte
violenţe. Dacă adăugăm la speţă faptul că acesta o anunţase în prealabil despre faptul că va veni
costumat într-un personaj înfricoşător, putem concluziona că nu a avut intenţia de a-i provoca vreo
suferinţă ori că ar fi acceptat acest aspect.

Doctrină
normelor tehnice mai sus menţionate. Într-o atare ipoteză, agentul poate invoca
cu succes eroarea invincibilă de drept extrapenal. Un alt exemplu ar putea fi
situaţia în care agentul cere opinia organului fiscal cu privire la o anumită
problemă juridică, iar ulterior, în urma unei inspecţii fiscale, se adoptă o altă
interpretare a normelor cu privire la care solicitase consultaţia, întocmindu-se
proces-verbal de constatare care este trimis organelor de urmărire penală,
reţinându-se aspecte specifice evaziunii fiscale.
În ipoteza unei fapte comise cu intenţie depăşită, eroarea invicibilă ar putea
să vizeze uneori strict rezultatul mai grav, cum ar fi exempli gratia ipoteza în
care inculpatul loveşte victima, despre care nu ştie însă că suferă de probleme
cardiace55, lovitură în urma căreia victima decedează.
2.2. Eroarea culpabilă

Eroarea trebuie apreciată ca fiind vincibilă sau culpabilă atunci când agentul o
putea evita manifestând mai multă diligenţă. În asemenea situaţii este înlăturată
doar intenţia, subzistând însă o culpă. Identic cu situaţia erorii invincibile, şi în
acest caz eroarea este incidentă indiferent dacă aceasta este de fapt sau de drept
extrapenal. În măsura în care fapta nu este incriminată în modalitatea culpei, aşa
cum se întâmplă în exemplul de mai sus cu normele tehnice pentru autoturisme,
eroarea va produce efecte depline, fiind în prezenţa temeiului de clasare/achitare
prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.56. În schimb, atunci
când fapta este prevăzută de lege şi cu forma de vinovăţie a culpei, agentul va
răspunde pentru fapta comisă. De pildă, s-a decis că fapta inculpatului, care,
trezit brusc din somn în timpul nopţii, trage asupra unei ,,mogâldeţe” despre care
a crezut că este un animal, constituie infracţiunea de vătămare corporală din
culpă, în condiţiile în care putea şi trebuia să prevadă că obiectul văzut este om,
nu animal (dacă efectua minime investigaţii)57.
III. Eroarea asupra antijuridicităţii
Prin eroare asupra caracterului ilicit se înţelege necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a caracterului interzis al conduitei adoptate, în sensul că
autorul conştientizează aspectul săvârşirii unei fapte tipice, dar consideră că
55
56
Fapta nu este comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
57
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 313/1978, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 400.


Doctrină
aceasta este permisă de lege . Cu alte cuvinte, agentul crede că acţionează
58
în condiţiile unei cauze justificative, deşi în realitate fie acea cauză nu este
reglementată de lege ca justificând fapta tipică, fie, deşi prevăzută de o normă
juridică, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi reţinută.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poate fi atât o eroare de fapt, cât
şi o eroare de drept penal sau extrapenal, fiind valabile, mutatis mutandis,
explicaţiile furnizate supra cu privire la distincţia dintre eroarea de fapt şi
cea de drept extrapenal în contextul analizei erorii asupra tipicităţii. Cu toate
acestea, nu putem ignora faptul că textul art. 30 alin. (5) din noul Cod penal
pare să consacre, aparent, doar eroarea de drept59. În cadrul analizei detaliate
a erorii de fapt asupra antijuridicităţii vom încerca să aducem argumente în
sprijinul susţinerii conform căreia eroarea cu privire la elementele obiective ale
unei cauze justificative, o eroare de fapt de cele mai multe ori, este consacrată
implicit de art. 30 alin. (5) noul Cod penal.
În ceea ce priveşte efectele unei astfel de erori, aceasta înlătură caracterul
imputabil al faptei comise, dar numai dacă este invincibilă, indiferent dacă
vorbim despre o eroare de fapt ori despre o eroare de drept penal sau extrapenal.
S-ar putea susţine totuşi că nu este echitabil ca persoana care acţionează ilicit în
condiţiile unei erori de fapt culpabile să fie asimilată sub aspectul tratamentului
sancţionator cu persoana care comite aceeaşi faptă având conştiinţa clară a
faptului că săvârşeşte o infracţiune. De lege lata, se va face încadrarea juridică
reţinând o infracţiune comisă cu intenţie sau praeterintenţie60, la fel ca în
cazul erorii culpabile de drept, urmând a se reţine o circumstanţă atenuantă
judiciară, în temeiul art. 75 alin. (2) lit. b)61, dacă este cazul.
§ 1. Eroarea de fapt şi eroarea de drept
1.1. Eroarea de fapt

Prin sintagma eroare de fapt înţelegem eroarea cu privire la elementele
obiective ale unei cauze justificative, privite sub aspectul factual al elementelor
normative şi/sau descriptive care le consacră.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină62, acest tip de eroare se apropie atât de
eroarea de fapt (n.n. - asupra tipicităţii), întrucât vizează aspectul factual al
58
I. Bott, op. cit., p. 173-174; F. Streteanu, op. cit., p. 568.
59
De altfel, există doctrină în acest sens. A se vedea: S. Bogdan, op. cit., p. 63; I. Pascu (coord.), op. cit.,
p. 222-223; V. Păvăleanu, op. cit., p. 274-275. Aceşti din urmă doi autori nu fac vreo menţiune expresă,
dar analizează doar eroarea de drept penal în contextul art. 30 alin. (5) din noul Cod penal.
60
S-ar putea reţine totuşi o infracţiune din culpă, în măsura în care este incriminată, doar în
acele ipoteze în care apărarea, de pildă, este o faptă comisă din culpă. Pentru un exemplu de astfel
de faptă, a se vedea F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 365. Însă, eroarea putea să nu existe, fapta
urmând să primească aceeaşi încadrare juridică în absenţa îndeplinirii condiţiilor legitimei apărări.
61
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 447; L.V. Lefterache, op. cit., p. 265; M. Udroiu, op. cit., p. 136.
62
G. Antoniu, Vinovăţia penală, precit., p. 335.

Doctrină
elementelor normative şi/sau descriptive din conţinutul incriminării, dar se
aseamănă şi cu eroarea de drept (n.n. - asupra interdicţiei), având în vedere
că autorul este perfect conştient de aspectul comiterii unei fapte tipice, pe
care însă o consideră justificată. Totuşi, eroarea trebuie considerată ca fiind
de fapt, raportat la obiectul acesteia. Sub acest aspect, trebuie asimilată erorii
asupra tipicităţii ori trebuie considerată o eroare asupra interdicţiei, ce poate fi
considerată implicit prevăzută de lege?
Cu titlu preliminar, se impune a se observa că eroarea cu privire la elementele
obiective ale unei cauze justificative ca eroare de fapt nu poate fi considerată
în niciun caz o eroare asupra tipicităţii63. Aceasta deoarece legiuitorul prevede
clar că eroarea poartă asupra caracterului ilicit al unei fapte tipice, or, a
asimila acest tip de eroare cu o eroare asupra tipicităţii ar face să nu mai existe
nicio deosebire între elementele negative de tipicitate şi cauzele justificative64.
Este adevărat că de multe ori consacrarea unei împrejurări ca fiind element
de tipicitate ori cauză justificativă poate fi aleatorie, depinzând de alegerea
de moment a legiuitorului65, dar acest unic aspect nu justifică asimilarea
acestei ipoteze cu eroarea asupra tipicităţii. În plus, trebuie observat că cel
care comite fapta considerând că s-ar afla în legitimă apărare, de exemplu,
cunoaşte şi acceptă caracterul tipic al acesteia. De aceea, chiar dacă s-ar putea
afla într-o eroare culpabilă cu privire la existenţa unui atac material imediat
(X duce mâna la buzunar, iar Y crede că va scoate un pistol, motiv pentru care
îl împuşcă), acest fapt nu afectează deloc latura subiectivă, acţiunea fiind în
mod clar intenţionată, de cele mai multe ori66, sau cel puţin praeterintenţionată.
Culpa în temeiul căreia i se poate imputa eroarea agentului nu vizează vreun
element constitutiv al infracţiunii, ci vizează caracterul ilicit al faptei comise.
Practic, agentul apreciază fapta sa ca fiind justificată, deşi nu este, dar eroarea
îi este imputabilă. O faptă tipică are caracter ilicit nu doar atunci când agentul
crede că acţionează în prezenţa unei cauze justificative neprevăzute de lege, ori
63
A se vedea nota nr. 60. Trebuie menţionat că în doctrina germană s-a formulat şi un punct
de vedere conform căruia acest tip de eroare trebuie să urmeze regimul juridic al erorii asupra
tipicităţii. Pentru detalii, a se vedea H.H. Jescheck, T. Weigend, Tratado de derecho penal. Parte
general (traducere din limba germană), Editorial Comares S. L., Granada, 2002, p. 499-500. În sens
contrar, H. Welzel, Derecho penal. Parte general (traducere din limba germană), Roque Depalma
Editor, Bunos Aires, 1956, p. 178-180.
64
Există anumite infracţiuni, precum furtul, unde se cere inexistenţa consimţământului persoanei
care deţine legitim bunul cu privire la acţiunea de luare, ori violarea de domiciliu, la care se
cere să nu existe un drept de a pătrunde şi nici consimţământul persoanei care locuieşte în acel
imobil (sau mobil uneori), pentru ca faptele să fie tipice. Având în vedere formularea negativă,
fără consimţământul persoanei/fără drept, acestea pot fi denumite elemente negative de tipicitate,
pentru că este necesar să nu existe pentru ca fapta să fie tipică. În absenţa menţionării lor în textul
legal, analiza s-ar face din perspectiva consimţământului victimei/exercitării unui drept recunoscut
de lege - cauze justificative.
65
F. Streteanu, op. cit., p. 580.
66
Se admite în doctrină faptul că apărarea poate fi comisă şi cu forma de vinovăţie a culpei. A se
vedea: F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 364-365; M. Udroiu, op. cit., p. 101.


Doctrină
când consideră că nu este ncesară o anumită condiţie , ci şi atunci când se află
67
în eroare cu privire la aspectul factual al condiţiilor cauzelor justificative68. Este

o diferenţă evidentă între a nu dori sau a nu accepta moartea cuiva, decesul
rezultând ca urmare a faptului că agentul nu s-a asigurat că în raza armei sale
nu se află nicio persoană, acesta dorind să împuşte un animal, spre exemplu,
şi a ucide pe cineva crezând eronat că există un atac în sensul art. 19 alin. (2)
din noul Cod penal. Un alt argument în sprijinul ideii susţinute este legat tot
de legitima apărare. Dacă am admite asimilarea cu eroarea asupra tipicităţii,
„atacatorul”-victimă nu ar putea la rândul lui să se apere legitim69, fiindcă
atacul-apărare nu este injust70, or, este evident absurdă situaţia. Pentru toate
aceste considerente, apreciem că eroarea asupra elementelor obiective ale unei
cauze justificative se analizează din perspectiva reproşabilităţii faptei comise,
nu a vinovăţiei persoanei, fiind incident art. 30 alin. (5), nu alin. (1) – (3) ale
aceluiaşi text legal.
Din perspectiva efectelor unei asemenea erori, aşa cum prevede textul legal,
se va înlătura imputabilitatea ca trăsătură a infracţiunii, dar numai dacă eroarea
este invincibilă. În cazul unei erori culpabile, se poate reţine o circumstanţă
atenuantă judiciară71, fapta fiind încadrată însă ca infracţiune intenţionată,
deoarece eroarea asupra caracterului ilicit nu afectează forma de vinovăţie72.
Efectul reţinerii circumstanţei atenuante ar fi reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege, precum dispune art. 76 alin. (1) din noul Cod penal.
S-ar putea susţine că nu este suficient, raportat la faptul că asimilarea cu eroarea
asupra tipicităţii ar fi condus la reţinerea unei infracţiuni din culpă, cu limite
mult mai reduse. Dacă avem în vedere omuciderea, chiar şi pentru omor simplu
pedeapsa este de la 10 la 20 ani (6 ani şi 8 luni - 13 ani şi 4 luni cu reducerea de
1/3), în timp ce uciderea din culpă se sancţionează cu 1-5 ani în forma de bază,
67
De pildă, agentul crede că apărarea nu trebuie să fie proporţională.
68
De altfel, dacă elementele constitutive prezintă o dublă dimensiune, factuală şi legală, acelaşi
lucru se poate afirma şi despre condiţiile cerute pentru a fi incidente cauzele justificative. Dacă în
primul caz se admite fără dubiu că eroarea vizează elementele constitutive, nici în cea de-a doua
situaţie nu ar trebui să existe îndoială cu privire la calificarea corectă a tipului de eroare incident.
Nu vedem niciun motiv întemeiat pentru a separa cele două dimensiuni, încadrând aspectul factual
al erorii asupra antijuridicităţii la eroarea asupra tipicităţii.
69
V. Bullemore, J. MacKinnon, El error de prohibición y la reforma del ordenamiento penal,
Revista de Derecho de la Pontificia Universidad Católica de Valparaíso, vol. 1, Núm. XXVI, 2005,
p. 105, disponibilă online (http://www.redalyc.org/articulo.oa?id=173619921005).
70
Cel puţin în cazul erorii invincibile, în cazul celei culpabile putându-se discuta dacă este ori nu
este injust. În contextul doctrinar şi jurisprudenţial din România problema ar fi şi mai evidentă,
deoarece s-ar reţine probabil o cauză justificativă putativă, cu aceleaşi efecte ca şi cauza justificativă
corespunzătoare.
71
Din acest punct de vedere, s-a susţinut în doctrină faptul că nu orice absenţă a conştiinţei
ilicitului evitabilă va putea fi reţinută ca atenuantă judiciară, deoarece pot exista situaţii în care
lipsa conştiiinţei ilicitului evitabilă este atât de gravă, încât trebuie echivalată unei conduite voit
antisociale. A se vedea S. Bogdan, Conştiinţa ilicitului şi efectele ei în materia erorii de drept penal,
Caiete de Drept Penal nr. 1/2006, p. 63.
72

Doctrină
limitele cele mai mari, cuprinse între 3 ani şi 10 ani şi 6 luni, intervenind doar
dacă s-a comis o ucidere din culpă în condiţiile alin. (2) raportat la alin. (3)73. Deşi
nu considerăm că trebuie admisă asimilarea, nici măcar din motive de echitate,
de lege ferenda propunem ca eroarea de fapt culpabilă asupra antijuridicităţii
să fie consacrată legal ca circumstanţă atenuantă, având ca efect reducerea cu
jumătate a limitelor de pedeapsă74.
1.2. Eroarea de drept

Eroarea de drept vizează trei aspecte distincte. Pe de o parte, credinţa greşită
a agentului că acţionează în condiţiile unei cauze justificative, deşi aceasta nu
este prevăzută de lege ca atare75, or, legiuitorul exclude expres efectul unei
cauze justificative în cazul anumitor infracţiuni, cum ar fi de pildă infracţiunile
contra vieţii în cazul consimţământului victimei. Pe de altă parte, tot o eroare
de drept presupune şi ipoteza în care agentul consideră eronat că o anumită
condiţie nu este cerută de lege în cazul unei cauze justificative. Cu referire la
acelaşi consimţământ al victimei, agentul ar putea crede că nu este necesar ca
acesta să fie actual, fiind suficient, de pildă, faptul că victima i-a comunicat cu o
lună în urmă că poate să culeagă un coş de fructe din livada sa, ceea ce nu s-a
întâmplat la acel moment.
Trebuie menţionat faptul că în doctrina străină se face distincţie între eroarea
directă şi cea indirectă asupra interdicţiei76, însă cele trei ipoteze menţionate
supra se încadrează la eroarea indirectă. Eroarea directă vizează ipoteza în care
agentul nu cunoaşte împrejurarea că o anumită conduită este prevăzută de un
text de incriminare (fie complet, fie pentru că nu sunt întrunite toate elementele
constitutive - n.n.) ori cea în care autorul interpretează eronat norma legală,
considerând că nu este incidentă77. Doctrina română78 care a analizat instituţia
erorii intrând în aspectele de fond ale acesteia pare să ateste ideea conform
73
Adică, o ucidere din culpă profesională a cel puţin 2 persoane prin aceeaşi acţiune/inacţiune.
74
Aceasta întrucât în cazul membrilor de familie maximul special al omorului se măreşte cu ¼,
coform art. 199 alin. (1) C. pen., cu o treime sau cu jumătate dacă victima este funcţionar public
ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi care se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, poliţist, judecător sau procuror aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
conform art. 257 alin. (1) şi (4), respectiv art. 279 alin. (1) C. pen. Existenţa acestor ipoteze justifică
propunerea noastră de lege ferenda.
75
S-ar putea exemplifica cu cauza justificativă „Robin Hood” în materie de furt, când agentul
crede că fapta de a lua de la bogaţi pentru a da săracilor nu contravine ordinii juridice.
76
M.E. Badar, op. cit., p. 242; H.H. Jescheck, T. Weigend, op. cit., p. 490-497; P. Ceballos Patiño, El
error de prohibición: Institución necesaria en la legislation penal ecuatoriana, p. 90-93, disponibil
online (http://www.revistajuridicaonline.com/images/stories/revistas/2009/26/26_5_el_error_de_
prohibicion.pdf). Un alt autor, deşi nu menţionează expres clasificarea, include în cadrul erorii
asupra interdicţiei şi formele erorii directe. În acest sens, a se vedea C. Roxin, Derecho penal. Parte
general (traducere din limba germană), Tomo I, Editorial Civitas S. A., Madrid, 1997, p. 870-873.
77
M. E. Badar, op. cit., p. 242.
78


Doctrină
căreia art. 30 alin. (5) ar consacra ambele forme ale erorii asupra interdicţiei.
Există două interpetări posibile, în opinia noastră:
a) O interpretare restrictivă a alin. (5), având în vedere faptul că la alin. (4)
legiuitorul prevede expres că doar eroarea de drept extrapenal asupra
elementelor constitutive este producătoare de efecte. Per a contrario, eroarea
de drept penal nu.
b) În sprijinul unei interpretări extensive, s-ar putea susţine faptul că
legiuitorul a prevăzut la alin. (4) doar eroarea de drept extrapenal, întrucât nu
a dorit ca eroarea de drept penal să producă efectele specifice erorii asupra
tipicităţii, ci pe cele specifice erorii asupra interdicţiei, ale cărei condiţii sunt
mai restrictive. Textul alin. (5) permite o astfel de interpretare, deoarece
condiţia comiterii unei fapte tipice poate fi considerată o condiţie obiectivă,
nefiind necesar ca agentul să cunoască acest aspect, mai ales că tocmai acesta
constituie obiectul erorii directe asupra interdicţiei.
Cheia interpretării corecte a textului art. 30 alin. (5) din noul Cod penal este
reprezentată de sintagma „caracter ilicit”. Se referă aceasta doar la cauzele
justificative ori, în general, la faptele prevăzute de legea penală? Expunerea de
motive nu ne oferă un răspuns cert, deoarece în cazul erorii de drept penal nu
exemplifică. Credem că era necesară o definire expresă a sintagmei „caracter
ilicit”, fapt care ar fi înlăturat orice dubiu. Alegând interpretarea restrictivă
şi considerând că sintagma „caracter ilicit” vizează strict cauzele justificative,
lăsăm în afara câmpului de aplicare a erorii ipoteze care probabil au determinat
legiuitorul să reglementeze eroarea asupra interdicţiei, cum ar fi cea în care
agentul nu a avut posibilitatea să cunoască faptul că o anumită conduită a fost
incriminată, din cauza unei calamităţi care afecta zona în care locuieşte, ori
pentru că anterior, pentru aceeaşi faptă, a fost achitat pe motivul că fapta nu
ar fi tipică79. Imposibilitatea de cunoaştere poate să derive însă şi din faptul
că difuzarea Monitorului Oficial pe tot cuprinsul ţării durează, ori ordonanţele
de urgenţă intră în vigoare chiar din momentul publicării80. Este adevărat că
internetul facilitează cunoaşterea rapidă a legii, dar pentru a te informa cu
privire la conţinutul unei norme, mai întâi trebuie să îi cunoşti existenţa. În
plus, nu toţi destinatarii legii au acces la internet. O altă ipoteză care nu trebuie
ignorată este interpretarea diferită a textului de incriminare de către un jurist
cu o pregătire temeinică, care a fost consultat de către agent anterior comiterii
79
G. Antoniu, Vinovăţia penală, precit., p. 338-339. Astfel, s-ar putea admite caracterul rezonabil
al unei erori asupra caracterului ilicit al faptei comise dacă anterior inculpatul a fost achitat pentru
aceeaşi faptă de către Curtea de Apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, prin decizie
definitivă, deoarece nimănui nu i se poate cere o mai mare înţelepciune decât celor mai înalte
instanţe din ţara sa, competente să judece în ultimă instanţă în materie penală. A se vedea S. Roy,
L’évolution à la pièce de la défense d’erreur de droit: l’erreur attribuable aux conseils inexactes d’un
juriste ou aux jugements des tribunaux fut-elle laissée à la dérive?, Les Cahiers de droit, vol. 50,
numéros 3-4, 2009, p. 819.
80

Doctrină
faptei, interpretare care nu concordă însă cu cea a organelor judiciare penale81.
Mai mult, nu trebuie ignorate nici schimbările de jurisprudenţă la nivelul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi „conflictele jurisdicţionale” cu
Curtea Constituţională82. Nu în ultimul rând, poate fi avută în vedere şi situaţia
străinilor raportat la fapte care în multe state nu constituie fapte ilicite. De
aceea, credem că este necesar să fie adoptată interpretarea extensivă, care să ia
în considerare şi eroarea directă asupra interdicţiei, ce vizează necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită a normei penale.
Un argument suplimentar ar fi legat de art. 17 din Codul penal german, care
consacră eroarea asupra interdicţiei, text legal ce utilizează sintagma unrecht,
care ar putea fi tradusă prin „contrar dreptului”, sintagmă pe care o considerăm
sinonimă celei utilizate de legiuitorul român. Având în vedere faptul că doctrina
germană83 admite că eroarea asupra interdicţiei poate fi atât o eroare directă,
cât şi una indirectă, nu credem că interpretarea dată art. 30 alin. (5) din Codul
penal român ar trebui să fie mai restrictivă.
Eroarea de drept poate fi una de drept penal sau de drept extrapenal, aşa
cum am mai menţionat deja. Argumentele anterioare în sprijinul extinderii
sferei erorii vizează exclusiv eroarea de drept penal, întrucât în cazul celei de
drept extrapenal ar fi incident alin. (4) al art. 30. Pentru a exemplifica, suntem în
prezenţa erorii de drept extrapenal în situaţia în care agentul crede că o normă
de drept civil îi conferă dreptul de a vinde un bun primit cu titlu netranslativ
de proprietate, comiţând în acest fel un abuz de încredere84. O eroare de drept
penal poate interveni, de pildă, atunci când autorul crede că nu este necesar
ca acţiunea de salvare să fie unica posibilitate eficientă de înlăturare a stării de
pericol.
În ceea ce priveşte efectele, la fel ca în cazul erorii de fapt, aceasta va produce
efecte în planul imputabilităţii, dar numai dacă este invincibilă.
81
S-ar putea invoca cu just temei faptul că un jurist nu este infailibil şi poate să interpreteze
eronat norma legală, astfel că o persoană cu o inteligenţă medie nu se poate baza orbeşte pe sfatul
chiar al unui profesionist al dreptului. A se vedea S. Roy, op. cit., p. 820.
82
Două situaţii de acest tip pot fi evidenţiate. Prima este legată de două fapte incriminate sub
imperiul vechiului Cod penal, insulta şi calomnia, considerate de instanţa supremă ca nemafiind
în vigoare prin Decizia în interesul legii nr. 8/2010. Ulterior, prin Decizia nr. 206/2013, Curtea
Constituţională a decis că textele de incriminare sunt în vigoare, Înalta Curte depăşindu-şi
competenţa. A doua situaţie vizează problema legii penale mai favorabile. Mai întâi, Înalta Curte a
considerat, prin Decizia pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 2/2014, că aceasta se aplică
pe instituţii autonome, în timp ce Curtea Constituţională a decis, ulterior, prin Decizia nr. 265/2014,
că aplicarea se face global. Desigur că aceste decizii nu produc efecte retroactive, însă nu se ştie
niciodată. Având în vedere faptul că fiecare dintre cele două decizii sunt obligatorii pentru instanţe
de la data publicării lor în Monitorul Oficial, logic şi firesc ar fi ca decizia instanţei supreme să fie
aplicabilă până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, care ar urma să fie respectată doar
de la acest moment, pentru viitor.
83
A se vedea nota nr. 73.
84
Expunerea de motive, precit., p. 11.


Doctrină
§ 2. Eroarea invincibilă şi eroarea culpabilă
2.1. Eroarea invincibilă

Caracterul invincibil al erorii presupune imposibilitatea de cunoaştere a
caracterului ilicit al faptei comise. Această imposibilitate nu se analizează in
abstracto, ci in concreto85, dar pe baza unor criterii care au în vedere o persoană
diligentă şi prudentă86. Prin urmare, este necesar ca agentul să se fi informat
în prealabil, cerând fie sfatul unui specialist în domeniu, fie adresându-se
unei persoane competente să îi clarifice valoarea juridică a conduitei sale87,
cum ar fi, de pildă, un funcţionar competent de la organul fiscal. Un alt indiciu
important al inevitabilităţii erorii care trebuie avut în vedere este buna-credinţă
a agentului. În absenţa acesteia, atitudinea psihică a autorului poate fi calificată
drept dubitativă, fiindu-i incert caracterul licit sau ilicit al conduitei sale.
Evident, aceasta nu este suficientă, ci trebuie dublată de informarea prealabilă
temeinică88.
Acest tip de eroare nu este susceptibil de a fi incident decât în ipoteza
incriminărilor care contravin unor dispoziţii legale instituite în scopul protejării
unor interese de ordin fiscal, vamal, comercial etc. ale statului, care ţin de
politica socioeconomică a acestuia, deoarece în cazul infracţiunilor denumite „de
drept natural”89 (omor, viol etc.) conştiinţa imoralităţii actului ori sentimentul
de justiţie şi de echitate90, care trebuie să guverneze comportamentul oricărei
persoane cu un psihic normal, se opun considerării erorii ca fiind invincibilă.
Ideea este valabilă doar pentru eroarea de drept, fiindcă în cazul erorii de
fapt sunt incidente alte mecanisme psihologice, cu toate că şi în acest caz este
necesar să nu existe incertitudini.
Un posibil exemplu de eroare invincibilă ar fi situaţia în care agentul comite din
nou fapta pentru care anterior fusese achitat prin hotărâre rămasă definitivă91.
Nu orice temei de achitare, dintre cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., ar putea
genera o eroare invincibilă. În opinia noastră, compatibile cu acest tip de eroare
85
D. Niţu, op. cit., p. 45. În sensul că imposibilitatea trebuie să fie absolută, deci analiza s-ar face
in abstracto, a se vedea I. Pascu (coord.), op. cit., p. 223.
86
Practic o poziţie intermediară situată între varianta analizei in abstracto şi cea analizei in
concreto, aşa cum s-a propus în doctrina franceză. A se vedea F. Desportes, F. Le Guhenec, Le
nouveau droit pénal. Tome 1. Droit pénal général, Édition Economica, Paris, 1994, p. 492.
87
N. Hosni, L’erreur de droit et son influence sur la responsabilité pénale, Revue de science
criminelle et de droit pénal comparé no. 4/1999, p. 726; W. H. Renout, Droit pénal général, Éditions
Paradigme, Orléans, 2003, p. 227.
88
89
Tr. Pop, op. cit., p. 459; N.T. Buzea, op. cit., p. 496. Pentru o decizie în acest sens, legată de caracterul
evitabil al erorii în cazul unor poliţişti est-germani care au împuşcat civili ce încercau să treacă graniţa
în Germania de Vest, invocând ordinul autorităţii, a se vedea M. E. Badar, op. cit., p. 243.
90
Şt.C. Oanţă, op. cit., p. 79.
91

Doctrină
ar putea fi temeiurile de la lit. b) teza I şi lit. d) teza I92. Celelalte temeiuri fie nu
sunt compatibile cu eroarea, cum ar fi cel de la lit. a) - fapta nu există - şi cel de
la lit. b) teza a II-a – fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege -, fie
ţin de probaţiune [lit. c) – nu există probe că o persoană a comis infracţiunea].
O eroare de fapt invincibilă asupra interdicţiei ar putea fi prezentă în ipoteza în
care X este ameninţat cu o armă de recuzită, iar agentul scoate cuţitul, rănindu-l
grav pe atacator.
Efectele erorii invincibile se produc în ceea ce priveşte imputabilitatea, care
este înlăturată, astfel că fapta nu constituie infracţiune.
2.2. Eroarea culpabilă

Caracterul vincibil sau culpabil al erorii se raportează la posibilitatea
agentului de a evita comiterea unei fapte ilicite, prin depunerea unor diligenţe
rezonabile în scopul clarificării situaţiei, astfel încât conduita sa să fie conformă
ordinii juridice. Se apreciază că eroarea este întotdeauna evitabilă atunci când
agentul îşi dă seama că săvârşeşte o faptă imorală ori când evaluarea juridică a
faptei o relevă ca fiind contrară sentimentului de justiţie sau de echitate, astfel
încât interdicţia legală era previzibilă93. Aceeaşi idee este valabilă şi pentru
situaţia în care fapta comisă se situează în domeniul preocupărilor profesionale
ale agentului94.
Exemple de erori culpabile asupra interdicţiei se pot imagina facil, majoritatea
erorilor asupra interdicţiei fiind evitabile în condiţiile unei informări prealabile
comiterii faptei. De pildă, X crede că o persoană pare să alerge direct spre el,
cu intenţia de a-l lovi sau tâlhări (având un aspect puţin dubios), motiv pentru
care atunci când ajunge în apropierea sa îl loveşte puternic cu pumnul în faţă,
doborându-l. Tot astfel, se află în eroare culpabilă cel care distruge maşina
veche a vecinului, uitând că acesta şi-a retras consimţământul dat anterior.
Eroare culpabilă există şi în ipoteza în care agentul se bazează pe o hotărâre
judecătorească pronunţată într-o situaţie similară cu a sa faţă de altă persoană,
având în vedere faptul că fiecare speţă practică are particularităţile sale,
determinate de multe ori şi de persoana făptuitorului. De exemplu, presupunem
că s-a statuat într-o cauză faptul că acţiunea inculpatului de a instala un sistem
de securitate în locuinţa sa, care prin activare a generat imobilizarea hoţului,
nu constituie infracţiune, fiind incidentă legitima apărare. Un vecin, care ştia de
achitare, s-a decis să îşi monteze un sistem similar, mai ales că avusese anterior
92
Fapta nu este prevăzută de legea penală, respectiv există o cauză justificativă. În acest ultim caz,
nu orice cauză justificativă, ci doar cea a exercitării unui drept/îndeplinirii unei obligaţii, deoarece
legitima apărare, starea de necesitate şi consimţământul victimei sunt situaţii circumstanţiale,
şansele de repetare identică a situaţiei faptice care a generat anterior achitarea fiind infime. În
schimb, dreptul/obligaţia prezintă o anumită existenţă în timp, în general constantă ca nivel de
condiţii, atât timp cât actul juridic sursă nu se modifică.
93
94
N. Hosni, op. cit., p. 726.


Doctrină
probleme cu hoţii. Sistemul achiziţionat, deşi similar, prezenta funcţii tehnice
suplimentare (pe care inculpatul le cunoştea), în sensul că putea provoca
vătămarea corporală a celui care încerca să penetreze imobilul, dacă nu era
setat corect, fapt care se şi întâmplă la un moment dat. Prin urmare, nu se va
putea reţine legitima apărare în acest ultim caz, cele două speţe fiind similare,
dar nu identice.
Eroarea vincibilă nu produce niciun efect cu privire la caracterul imputabil
al faptei comise, aceasta urmând a fi calificată drept infracţiune, intenţionată
de cele mai multe ori.
IV. Concursul cu alte cauze de neimputabilitate
A. Eroarea şi iresponsabilitatea
Iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate reglementată de noul Cod

penal la art. 28. Textul nu prezintă modificări substanţiale faţă de art. 48 din
vechiul Cod penal, singura modificare importantă fiind generată de consacrarea
iresponsabilităţii drept cauză de neimputabilitate, pe fondul preluării teoriei
normative a vinovăţiei, anterior iresponsabilitatea înlăturând vinovăţia înţeleasă
din perspectiva teoriei psihologice.
Responsabilitatea are în vedere aptitudinea unei persoane de a înţelege
semnificaţia socială a faptelor sale şi de a-şi putea dirija şi controla
comportamentul în mod voluntar95, presupunând, prin urmare, doi factori: unul
intelectiv (capacitatea de înţelegere) şi altul volitiv (capacitatea de autocontrol).
Cauzele iresponsabilităţii, astfel cum rezultă şi din textul legal, constau fie
într-o boală psihică, fie în alte cauze. Doctrina96 include în categoria altor cauze
stări precum somnul, somnambulismul, hipnoza sau subdezvoltarea mintală.
Având în vedere, pe de o parte, că aceste stări pot fi permanente sau trecătoare
(cele permanente pot fi caracterizate de scurte momente de luciditate), iar
pe de altă parte faptul că depinde şi de natura infracţiunii comise aprecierea
iresponsabilităţii unei persoane, nefiind exclus ca o persoană bolnavă psihic
să înţeleagă semnificaţia omorului, de exemplu, dar nu şi a unei fapte de fals
material, existenţa cauzei de iresponsabilitate constituie doar un indiciu, urmând
ca printr-o expertiză de specialitate să se stabilească în concret dacă persoana

95
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 416; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 198-199; M. Udroiu,
96
op. cit., p. 126; V. Brutaru, op. cit., p. 46.

Doctrină
era sau nu responsabilă la momentul comiterii faptei97. În categoria altor
cauze nu se include minoritatea şi intoxicaţia, care reprezintă cauze distincte
de neimputabilitate, deşi acestea produc efecte tot în planul responsabilităţii
persoanei.
Iresponsabilitatea presupune o abolire totală a discernământului, aşa încât,
dacă se constată doar o diminuare a acestuia, nu se va reţine iresponsabilitatea,
ci împrejurarea va fi avută în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei,
în temeiul art. 74 alin. (1) lit. g) din noul Cod penal. De asemenea, în cazul
infracţiunilor cu durată de consumare (cu excepţia celei progresive), starea de
iresponsabilitate trebuie să subziste pe toată durata comiterii acestora.
Raportat la efecte, constatarea iresponsabilităţii determină reţinerea cauzei
de neimputabilitate, neputându-se reproşa agentului conduita adoptată, însă,
deşi nu se poate aplica o pedeapsă, se poate lua împotriva făptuitorului măsura
de siguranţă a internării medicale ori cea a obligării la tratament, după caz,
întrucât fapta comisă este tipică şi antijuridică. Cât priveşte răspunderea civilă,
aceasta se va putea reţine chiar şi în sarcina iresponsabilului, conform art. 1368
alin. (1) din noul Cod civil, în măsura în care nu se poate angaja răspunderea
altei persoane, în temeiul răspunderii pentru fapta altuia (persoana care avea
obligaţia supravegherii persoanei iresponsabile).
Din punct de vedere teoretic, este posibil ca şi o persoană iresponsabilă să
comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei erori de fapt, mai
ales. Din acest punct de vedere, un autor a susţinut că trebuie făcută distincţia
între eroarea fără nicio legătură cu cauza de iresponsabilitate şi eroarea
patologică, care se datorează stării psihice a agentului98.
În prima ipoteză menţionată urmează să se aplice dispoziţiile de la eroare,
starea de iresponsabilitate nefiind relevantă. De altfel, este logic să se întâmple
astfel, fiindcă fapta nu relevă o stare de pericol pentru societate, fiind o faptă
echivalentă uneia pe care şi o persoană responsabilă putea să o comită,
nefiind îndeplinită una dintre cerinţele legale pentru dispunerea măsurilor de
siguranţă, prevăzută de art. 107 alin. (1). Dacă s-ar reţine iresponsabilitatea,
ignorându-se eroarea, şansele ca instanţa să aplice o măsură de siguranţă ar fi
mai ridicate.
În cazul în care eroarea se datorează unei boli psihice, de pildă, eroarea
va fi lipsită de relevanţă, urmând a se analiza dacă este cazul să se reţină sau
nu iresponsabilitatea, caz în care se pot lua şi măsuri de siguranţă cu caracter
medical. O problemă interesantă de analizat, în această situaţie, o constituie
ipoteza în care eroarea patologică poartă asupra unui element de fapt al unei
cauze justificative. Vom aplica art. 28 sau art. 30 alin. (5)? S-ar putea susţine
că trebuie avut în vedere art. 28, conform regulii enunţate, deoarece eroarea se
datorează stării de iresponsabilitate a agentului. Totuşi, suntem de părere că nu
97
98


Doctrină
trebuie exclusă de plano aplicabilitatea art. 30 alin. (5), în cazul în care eroarea
ar fi invincibilă. Ne putem imagina, cu titlu de exemplu, următoarea situaţie:
X, care suferă de schizofrenie paranoidă, îl vede pe Y întins pe o bancă în parc;
observând că e roşu la faţă şi puţin rece, dar părându-i-se şi că lui Y i-ar curge
sânge din nas şi din urechi, sustrage o maşină pentru a-l duce pe Y la spital; acolo
se constată că de fapt Y era doar intoxicat cu alcool şi prezenta o stare de uşoară
hipotermie, însă viaţa acestuia nu se afla în pericol (prin urmare, era suficient să
fie chemată o ambulanţă). În acest exemplu se pune problema incidenţei erorii
raportat la starea de necesitate, mai precis, cu privire la caracterul iminent al
pericolului, dar şi cu privire la gravitatea acestuia, care influenţează indirect
condiţia inevitabilităţii stării de pericol. În opinia noastră, în situaţii de acest tip,
care nu relevă o stare de pericol pentru societate, ar fi mai potrivit să se reţină o
eroare de fapt invincibilă asupra antijuridicităţii drept cauză de neimputabilitate,
nu iresponsabilitatea, din motive care ţin de o echivalenţă parţială cu aceeaşi
situaţie, dar în care ar fi implicat un responsabil (chiar dacă în cazul acestuia
din urmă este posibil să se considere vincibilă eroarea), dar şi de valorizarea
pozitivă a mobilului agentului, reţinerea iresponsabilităţii şi în astfel de ipoteze
nefiind de natură să scoată în evidenţă acest aspect, dimpotrivă, atrăgând
în opinia noastră o valorizare negativă a faptei comise. S-ar putea obiecta că
şi cauzele de neimputabilitate, la fel ca trăsăturile infracţiunii, se analizează
în ordine, iresponsabilitatea verificându-se înaintea erorii asupra interdicţiei.
Chiar dacă suntem de acord, în principiu, nu considerăm totuşi că ordinea legală
împiedică valorificarea erorii în dauna iresponsabilităţii, deoarece este necesar
să fie întrunite condiţiile pentru a se constata incidenţa fiecăreia. Cu toate că am
stabilit că eroarea patologică implică, ca regulă, valorificarea iresponsabilităţii,
prin excepţie, credem că uneori ar trebui reţinută eroarea asupra interdicţiei, nu
iresponsabilitatea, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, un exemplu
în acest sens fiind dat supra.
Concluzionând, se poate observa că eroarea şi iresponsabilitatea, ca de
altfel orice alte cauze de neimputabilitate, sunt susceptibile să fie prezente
concomitent într-o cauză, dar nu pot fi reţinute simultan, ci trebuie valorificată
doar una dintre acestea, după distincţiile enunţate supra.
B. Eroarea şi intoxicaţia
Intoxicaţia este o cauză de neimputabilitate reglementată de art. 29 din noul

Cod penal, fiind echivalentul beţiei din vechiul Cod penal. Deşi denumirea este
diferită, modificări substanţiale nu există. La fel ca în cazul iresponsabilităţii,
intoxicaţia este cauză de neimputabilitate, spre deosebire de beţie, care înlătura
vinovăţia. Trebuie menţionat faptul că intoxicaţia cuprinde atât starea provocată
de alcool, cât şi pe cea rezultată ca urmare a consumului de substanţe psihoactive.
Cu toate acestea, şi sub imperiul vechiului Cod penal se admitea că beţia include şi

Doctrină
aşa-zisa „beţie rece”99, generată de consumul de substanţe psihoactive (droguri,
medicamente etc.), nu doar beţia cauzată de consumul de alcool. Noua denumire
este însă mai adecvată, fiind de natură să sugereze şi din punct de vedere lingvistic
faptul că abolirea discernământului ca urmare a consumului unor substanţe se
poate datora nu numai alcoolului, având în vedere că sensul comun al termenului
„beţie” vizează doar starea provocată de consumul de alcool.
După cum am anticipat deja, cauzele intoxicaţiei sunt consumul de alcool ori de
substanţe psihoactive. Conform art. 241 din Legea de punere în aplicare a noului
Cod penal100, aceste substanţe urmează să fie stabilite prin lege la propunerea
Ministerului Sănătăţii. Pe baza doctrinei corespunzătoare vechiului Cod penal101,
se pot include în această categorie drogurile şi precursorii din droguri, dar şi
unele medicamente care produc ca efecte secundare stări similare consumului
de droguri. Aceste urmări constau în afectarea totală a responsabilităţii, în
aspectul său intelectiv sau volitiv, după cum rezultă din textul legal. S-a susţinut
în doctrină102 faptul că noua reglementare nu ar mai conţine condiţia ca starea
de intoxicaţie să fie completă, spre deosebire de vechea reglementare, care o
prevedea expres. Pe de altă parte, această opinie pare singulară, alţi autori103
considerând că această condiţie rezultă din textul legal, fiind deci prevăzută
implicit. Nu putem decât să fim de acord cu această din urmă opinie, din următorul
considerent. Pentru ca o persoană să ajungă în situaţia de a nu-şi mai putea
da seama de faptele sale, ori de a nu-şi mai putea controla comportamentul,
starea de intoxicaţie trebuie să fie completă, altfel, persoana respectivă prezintă
doar o afectare parţială a discernământului. Intoxicaţia completă nu presupune
consumul unei anumite cantităţi de substanţe, ci depinde de fiecare persoană în
parte. Unele persoane, datorită obişnuinţei şi a unei stări de sănătate optime,
trebuie să consume cantităţi mai mari de alcool, de exemplu, pentru a ajunge
în stare de iresponsabilitate totală, în timp ce în cazul altora este suficientă o
cantitate mai mică. De aceea, considerăm că sintagma utilizată de legiuitor este
echivalentă semantic cu intoxicaţia completă.
Specific intoxicaţiei este caracterul său temporar, aceasta neconfundându-se
cu intoxicaţia cronică cu alcool, care constituie o cauză a iresponsabilităţii
în sensul art. 28104, fiind o veritabilă afecţiune psihică generată de consumul
permanent de alcool în cantităţi mari. Drept urmare, aceasta trebuie să
subziste pe tot parcursul comiterii faptei, aspectul fiind relevant mai ales în
cazul infracţiunilor cu durată de consumare.
99
100
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările ulterioare.
101
102
V. Brutaru, op. cit., p. 47.
103
F. Streteanu, R. Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor
SNG, Bucureşti, 2010, p. 82; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 202; V. Paşca, op. cit., p. 229.
104


Doctrină
De asemenea, pentru a fi relevantă din perspectiva art. 29, intoxicaţia
trebuie să fie involuntară. În concluzie, se poate susţine cu just temei că art. 29
reglementează intoxicaţia involuntară completă. Dacă este incompletă, poate fi
avută în vedere ca circumstanţă atenuantă judiciară în condiţiile art. 75 alin. (2)
lit. b) din noul Cod penal.
Intoxicaţia voluntară, completă sau incompletă, dacă este provocată în
vederea comiterii unei infracţiuni, constituie circumstanţă agravantă legală,
conform art. 77 alin. (1) lit. f), la fel ca şi sub imperiul vechiului Cod penal. Pe
de altă parte, dacă nu este incident acest text legal, spre deosebire de vechea
reglementare, unde putea fi reţinută şi ca circumstanţă agravantă judiciară105,
în noua reglementare va putea fi reţinută doar ca circumstanţă atenuantă
judiciară, în temeiul art. 75 alin. (2) lit. b), posibilitatea de a reţine circumstanţe
agravante judiciare fiind suprimată.
Incidenţa erorii simultan cu intoxicaţia este posibilă în două categorii diferite
de ipoteze:
• agentul se află în eroare cu privire la natura sau efectele substanţei
consumate106;
• agentul se află în eroare de fapt ca urmare a intoxicaţiei107.
În prima ipoteză avută în vedere, eroarea nu produce efectele sale specifice,
ci se va considera că agentul nu a consumat în mod voluntar acele substanţe.
Având în vedere faptul că agentul nu a ştiut fie că ceea ce consumă reprezintă
alcool ori droguri, fie că medicamentele luate produc efecte similare alcoolului
ori drogurilor, nu se poate susţine că acesta a înţeles să consume substanţe cu
asemenea efecte asupra responsabilităţii ori că a acceptat faptul că medicamentele
ingerate ar putea avea asemenea efecte. Din acest punct de vedere, consumul
acestora apare ca unul involuntar, deoarece în condiţiile unei cunoaşteri corecte
a realităţii agentul le-ar fi evitat. Este adevărat că eroarea poate fi una culpabilă,
dar acest aspect este irelevant atât timp cât intoxicaţia este completă. În cazul
celei incomplete se poate pune problema formei de vinovăţie a faptei comise, care
poate fi şi culpa uneori. De exemplu, X se intoxică cu medicamente, fapt care îi
afectează parţial gândirea raţională şi autocontrolul, motiv pentru care scapă de
pe balcon un ghiveci cu flori, lovind un trecător.
În ceea ce priveşte a doua categorie de situaţii, cea în care eroarea de fapt
(fie asupra tipicităţii, fie asupra interdicţiei) se datorează stării de intoxicaţie a
celui care o invocă, la momentul comiterii faptei, trebuie menţionată o decizie108
105
106
F. Streteanu, R. Moroşanu, op. cit., p. 82.
107
S. Roy, L’erreur de fait attribuable à l’intoxication comme moyen de defense en droit criminel
canadien - Mémoire présenté à la Facultés des études supérieures de l’Université Laval pour
l’obtention du grade de maître en droit (LL.M.), 2001, p. 1-2, disponibilă online (http://www.
collectionscanada.gc.ca/obj/s4/f2/dsk3/ftp04/MQ57887.pdf).
108
C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 495/1998, în V. Papadopol, Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 112.

Doctrină
în care s-a considerat că nu sunt incidente dispoziţiile consacrate erorii, ci cele
aferente beţiei, în ipoteza în care inculpatul, beat fiind, a pătruns în curtea altei
persoane, crezând că este vorba despre domiciliul său. În consecinţă, instanţa
a refuzat să dea efecte erorii de fapt, considerând-o irelevantă. De altfel, ar fi
regula stabilită la iresponsabilitate, eroarea cauzată de intoxicaţie neproducând
efecte, urmând să se analizeze condiţiile intoxicaţiei, la speţa concretă. Admiţând
însă relevanţa erorii de fapt cauzate de intoxicaţie109, trebuie să facem distincţie
între intoxicaţia involuntară completă şi celelalte ipoteze de intoxicaţie.
Astfel, în cazul în care o persoană aflată în stare de intoxicaţie completă
involuntară comite o faptă prevăzută de legea penală aflându-se într-o eroare de
fapt cauzată de intoxicaţie, se ridică problema unui concurs între cele două. Dacă
eroarea priveşte un element constitutiv al infracţiunii, trebuie să dăm eficienţă
acesteia, dat fiind că aceasta produce efecte cu privire la vinovăţie, a doua
trăsătură a infracţiunii, neputând trece mai departe pentru a analiza condiţiile
intoxicaţiei, care înlătură imputabilitatea. Exempli gratia, X merge într-un club,
unde consumă doar bere fără alcool, însă la un moment dat cineva îi pune în
pahar droguri, profitând de neatenţia acestuia. Acolo întâlneşte o minoră de 14
ani, al cărei aspect fizic însă era al unei persoane cu o vârstă mai mare (aceasta
a intrat în club cu o carte de identitate aparţinând surorii sale mai mari cu care
semăna destul de bine). Cei doi întreţin relaţii sexuale liber consimţite.
În cazul în care eroarea de fapt vizează o cauză justificativă, am fi din ambele
puncte de vedere pe terenul imputabilităţii. Prin urmare, trebuie să stabilim care
dintre cele două va fi luată în considerare. Într-o atare ipoteză am fi tentaţi să
revenim la regulă şi să analizăm intoxicaţia. În plus, ar fi şi argumentul legat
de condiţia invincibilităţii erorii, greu de îndeplinit. Totuşi, se poate observa că
intoxicaţia este involuntară, deci eroarea nu îi poate fi imputată agentului, eroarea
putând fi considerată invincibilă. În doctrină110 s-a susţinut că în cazul unei erori
de fapt, dacă beţia este involuntară, eroarea va înlătura vinovăţia agentului.
Prin urmare, relevantă ar trebui să fie eroarea, nu beţia involuntară, chiar dacă
e completă. În opinia noastră, soluţia trebuie nuanţată. Dacă eroarea ar fi putut
interveni în aceleaşi condiţii şi în ipoteza în care agentul nu ar fi fost afectat de
intoxicaţie, ar trebui să dăm prevalenţă erorii, iar în caz contrar, intoxicaţiei. Acest
aspect nu semnifică faptul că eroarea nu se datorează intoxicaţiei, ci că eroarea nu
este rezultatul exclusiv al intoxicaţiei, putând fi generată şi de alţi factori în absenţa
acesteia. Mai precis, trebuie verificat dacă acea eroare ar fi putut interveni, ca
rezultat al intervenţiei altor factori, în condiţiile absenţei intoxicaţiei.
În celelalte ipoteze de intoxicaţie nu se mai ridică problema unui concurs între
două cauze de neimputabilitate, ci doar a reţinerii erorii şi/sau a intoxicaţiei -
109
În doctrina mai veche s-a susţinut că legea nu limitează incidenţa erorii de fapt în funcţie de
factorii care au generat-o, recunoscându-se posibilitatea reţinerii erorii şi în caz de beţie voluntară.
În acest sens, T. Vasiliu ş.a., Codul penal al R. S. R. comentat şi adnotat: partea generală,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 378.
110


Doctrină
circumstanţă atenuantă, neputând fi reţinute ambele decât în ipoteza în care nu
este înlăturată vinovăţia. Eroarea de fapt asupra tipicităţii se impune a fi luată
în considerare, cu observaţia că eroarea de cele mai multe ori va fi culpabilă. În
acest caz, apreciem că poate fi valorificată şi intoxicaţia voluntară ca circumstanţă
atenuantă judiciară, dacă e cazul. Numai în ipoteza intoxicaţiei involuntare
incomplete s-ar putea pune problema unei erori invincibile, cu consecinţa
înlăturării vinovăţiei. Fapta neconstituind infracţiune, circumstanţa atenuantă
este irelevantă. Cât priveşte eroarea asupra interdicţiei, dacă intoxicaţia este
involuntară incompletă, iar eroarea invincibilă, va produce efecte aceasta din
urmă. În ipoteza erorii culpabile se vor reţine ambele circumstanţe atenuante
ori doar una dintre ele, după caz, deşi efectul este acelaşi indiferent de numărul
lor, conform art. 76 alin. (3) din noul Cod penal. În caz de intoxicaţie voluntară,
eroarea fiind culpabilă întotdeauna, s-ar putea reţine fie doar eroarea, fie şi
intoxicaţia, drept circumstanţe atenuante, după caz.
O ultimă ipoteză care merită analizată este concursul dintre intoxicaţie,
circumstanţă agravantă legală, şi eroare. Agravanta presupune faptul că o persoană
se intoxică voluntar, în scopul comiterii unei infracţiuni. În cazul infracţiunii dorite,
eroarea s-ar putea raporta eventual la o agravantă a acelei infracţiuni, generală
sau specială, care nu se va reţine ca efect al erorii, chiar culpabile (o eroare
invincibilă oricum nu se poate reţine, intoxicaţia fiind voluntară). De asemenea,
eroarea ar putea viza o altă infracţiune decât cea propusă, dar culpabilă fiind, i se
va reţine o infracţiune din culpă alături de infracţiunea intenţionată, în măsura în
care este incriminată, dacă le-a comis pe ambele. Spre exemplu, X consumă alcool
în prealabil, după care se deplasează la locuinţa victimei pe care o agresează.
Ulterior urcă în maşina victimei, crezând că este a sa, deoarece venise cu maşina,
dar uitase locul în care parcase. Agravanta intoxicaţiei preordinate nu se va
putea reţine însă decât în ceea ce priveşte infracţiunea intenţionată pe care şi-a
propus să o comită. Suntem de părere că nu se va putea reţine, de principiu, vreo
circumstanţă atenuantă în cazul eventualei infracţiuni din culpă (furtul maşinii, în
exemplul dat, care nu constituie însă infracţiune, dar am putea adăuga un accident
rutier cu victime comis de agent la volanul maşinii „sustrase”), din cauza iradierii
negative a agravantei intoxicaţiei preordinate, deşi nu constituie premeditare
întotdeauna, care produce efecte prin ricoşeu. Considerăm că persoanele care se
intoxică în prealabil în vederea comiterii unei infracţiuni prezintă un grad sporit
de periculozitate, riscul de a comite şi alte fapte, din culpă sau nu, fiind ridicat, iar
atitudinea lor indiferentă trebuie tratată în consecinţă.
Modul de abordare din această secţiune se aseamănă cu analiza care se face
în cazurile de actio libera in causa, dar în realitate, cu excepţia ultimei situaţii,
reprezintă doar ipoteze de concurs între eroare şi intoxicaţie. Actio libera in
causa nu prezintă relevanţă pentru tema abordată, deoarece, deşi este posibil
ca agentul să îşi provoace din eroare cauza de iresponsabilitate pe fondul căreia
să comită o faptă penală, această eroare nu poartă nici asupra elementelor
constitutive, nici asupra unei circumstanţe agravante, nici asupra interdicţiei.

Doctrină
Raportat la cele expuse, se poate concluziona că, în caz de concurs între
eroare şi intoxicaţie, soluţiile care trebuie adoptate sunt mai numeroase şi mai
nuanţate decât în ipotezele analizate în secţiunea precedentă.
V. Concluzii
Aşa cum am arătat, instituţia erorii a fost substanţial modificată în noul Cod
penal. Din păcate, nu întreaga doctrină a sesizat acest aspect, unii autori având
aceeaşi abordare, tratând eroarea din perspectiva clasificării tradiţionale
care distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept, deşi Expunerea de
motive a noului Cod penal menţionează expres că principala clasificare pe
care o consacră alin. (1) – (5) ale art. 30 vizează eroarea aspra elementelor
constitutive şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei. Însă majoritatea
autorilor care au analizat eroarea prin prisma noii clasificări au comis o altă
„eroare”, respectiv nu au luat în considerare faptul că, astfel cum rezultă şi din
Expunerea de motive, doar eroarea asupra caracterului ilicit al faptei constituie
o cauză de neimputabilitate, considerând că ambele tipuri de eroare constituie
cauze de neimputabilitate. Credem că soluţia legiuitorului de a le reglementa
în cuprinsul aceluiaşi articol, poziţionat în cadrul capitolului destinat cauzelor
de neimputabilitate, nu a fost tocmai inspirată din acest punct de vedere. Cel
puţin, ar fi trebuit să prevadă expres, într-un alineat distinct ori chiar ca teză
finală a alin. (5), că doar eroarea asupra caracterului ilicit al faptei înlătură
imputabilitatea, cealaltă producând efecte în planul laturii subiective.
O altă critică ce se poate aduce alin. (5) al art. 30 este legată de semnificaţia
sintagmei caracter ilicit. După cum am menţionat în cuprinsul lucrării,
Expunerea de motive a trecut sub tăcere acest aspect, nefiind dat niciun
exemplu care să indice intenţia legiuitorului sub aspectul interpretării corecte
a sintagmei amintite, cu incidenţă asupra sferei de aplicare a textului. Rămâne
de văzut cum va fi interpretat de practică acest text. O intervenţie legislativă
în sensul clarificării faptului dacă s-a avut în vedere strict eroarea asupra
cauzelor justificative ori putem include şi eroarea de drept asupra unui element
constitutiv ori cu privire la existenţa incriminării ar fi oportună. Un alt aspect
care ar trebui precizat de legiuitor ar fi dacă eroarea de fapt asupra unor cauze
justificative se include la alin. (5) ori trebuie asimilată erorii de fapt asupra
tipicităţii.
Nu în ultimul rând, prin intermediul acestei lucrări am formulat şi o
propunere de lege ferenda, ca alternativă la asimilarea menţionată supra, pe
care nu o considerăm oportună, legată de consacrarea erorii de fapt vincibile
asupra unei cauze justificative drept circumstanţă atenuantă legală care să
aibă ca efect reducerea cu ½ a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

A-New-Normative-Perspective-Over-Error-In-Criminal-Law - Content File PDF

Uploaded by

Document Information

Original Description:

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

A-New-Normative-Perspective-Over-Error-In-Criminal-Law - Content File PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Source: Caiete de drept penal

Criminal Law Writings

38 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

Noua viziune normativă asupra erorii în dreptul penal

A new normative perspective over error in Criminal Law

CEEOL copyright 2023

 KEYWORDS: error, culpability, providing by law, prohibition, mistake of

CEEOL copyright 2023

40 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

penal7 realizează o separaţie netă între aceste instituţii8, reglementând în două

Eroarea constituie una dintre cele nouă cauze de neimputabilitate reglementate

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

42 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

CEEOL copyright 2023

În ipoteza infracţiunilor complexe situaţia este puţin diferită. Astfel, de pildă,

Eroarea poate fi indusă agentului şi în mod indirect, atunci când provocatorul se

CEEOL copyright 2023

44 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

II. Eroarea asupra elementelor constitutive

Eroarea asupra elementelor constitutive este reglementată de legiuitor în alin.

censetur ignorare legem cu referire la normele de drept penal.

CEEOL copyright 2023

§ 1. Eroarea de fapt şi eroarea de drept

1.1. Eroarea de fapt

a) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală. Această condiţie

CEEOL copyright 2023

46 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

b) Făptuitorul să nu fi cunoscut, la momentul comiterii, un element de care

c) Eroarea trebuie să se menţină pe întreaga durată a comiterii acţiunii/

d) O altă condiţie ar fi, în opinia noastră, ca eroarea să nu fie imputabilă

CEEOL copyright 2023

1.2. Eroarea de drept

CEEOL copyright 2023

48 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

Pentru un exemplu similar, D. Niţu, op. cit., p. 42.

F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 432-433.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

50 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

§ 2. Eroarea invincibilă şi eroarea culpabilă

2.1. Eroarea invincibilă

CEEOL copyright 2023

2.2. Eroarea culpabilă

III. Eroarea asupra antijuridicităţii

Prin eroare asupra caracterului ilicit se înţelege necunoaşterea sau

CEEOL copyright 2023

52 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

§ 1. Eroarea de fapt şi eroarea de drept

1.1. Eroarea de fapt

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

54 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

în eroare cu privire la aspectul factual al condiţiilor cauzelor justificative68. Este

CEEOL copyright 2023

1.2. Eroarea de drept

CEEOL copyright 2023

56 Caiete de drept penal ¦ nr. 3/2016

CEEOL copyright 2023

KEYWORDS: error, culpability, providing by law, prohibition, mistake of