URS Iosif Robi, Reflecţii asupra reglementării răspunderii juridice pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale

Publicaţie: Pandectele Romane 3 din 2019

Autor:
URS Iosif Robi
Tip:
Doctrina

Reflecţii asupra reglementării răspunderii juridice pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale

Prof. univ. dr. Iosif Robi URS
Facultatea de Drept, Universitatea Titu Maiorescu
ABSTRACT
This paper circumscribes to its scientific objective the analysis of the provisions of the Civil Code on the remedy of the damage
caused by the violation of non-patrimonial rights. The critical approach of art. 1391 and other legal texts related to the studied issue
(we refer, inter alia, to art. 58, art. 64, art. 252-256 or art. 1387-1389 of the Civil Code) enabled us to identify the potential limits of
the civil regulation related to the institution of liability in tort and also the potential solutions corresponding to them. Accepting that
the main inconsistencies noted in the legal regulation corresponding to the non-patrimonial rights reside in the absence of a unitary,
clear and synoptic legal framework, in relation to the provisions of the Civil Code, we proceeded to a conceptual clarification
process, also considering the connections between concepts. Exempli gratia, in order to ensure the logic of the regulation, we
highlighted the correlation between art. 1391(1), (2) of the Civil Code (through which two hypotheses of the remedy of non-
patrimonial damage are regulated) and art. 252-256 of the Civil Code that establishes the legal framework for the protection of non-
patrimonial rights. We also noted the excessive character of the regulation contained in art. 1391(3) which gives any holder of rights
and obligations the possibility of compensation in case of violation of non-patrimonial rights and the exclusion of the legal person
from this possibility under art. 1391(5).
Keywords: non-patrimonial damage, liability in tort, personality rights, damage, injury, compensation, indemnity.
REZUMAT
Prezenta lucrare circumscrie obiectivului său ştiinţific analiza prevederilor Codului civil referitoare la repararea prejudiciului
cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Abordarea critică a art. 1391 şi a altor texte legale relative la problematica
studiată (ne referim, inter alia, la art. 58, art. 64, art. 252-256 sau art. 1387-1389 C. civ.) ne-a permis deopotrivă identificarea unor
potenţiale limite ale reglementării civile aferente instituţiei răspunderii civile delictuale dar şi a unor potenţiale soluţii
corespunzătoare acestora. Acceptând că principalele inadvertenţe remarcate în reglementarea juridică corespunzătoare drepturilor
nepatrimoniale rezidă în inexistenţa unui cadru juridic unitar, clar şi sinoptic prin raportare la prevederile Codului civil, am
procedat la un demers de clarificare conceptuală, luând în considerare, de asemenea, conexiunile dintre concepte. Exempli gratia, în
scopul asigurării logicii normării, am evidenţiat corelaţia dintre art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ. (prin intermediul cărora sunt
reglementate două ipoteze de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale) şi art. 252-256 C. civ. care stabileşte cadrul juridic al apărării
drepturilor nepatrimoniale. De asemenea, am remarcat caracterul excesiv al reglementării cuprinse în art. 1391 alin. (3) care acordă
oricărui subiect de drept posibilitatea despăgubirii în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale şi excluderea persoanei juridice de
la această posibilitate prin art. 1391 alin. (5).
Cuvinte-cheie: prejudiciu nepatrimonial, răspundere civilă delictuală, drepturi ale personalităţii, daună, pagubă, compensaţie,
indemnizaţie.
Legislaţie relevantă: C. civ., art. 58, art. 64, art. 252-256, art. 1391
Aprecieri introductive asupra temei
Speranţa că ne aflăm în prezenţa unor reguli comune aplicabile reparării prejudiciilor nepatrimoniale indusă cititorului avizat de formula
aleasă de legiuitor şi exprimată sintetic în denumirea art. 1391 C. civ. „Repararea prejudiciului nepatrimonial” este risipită de îndată după
parcurgerea textului legal; departe de a da răspuns unei îndelungate controverse doctrinare şi soluţiilor jurisprudenţiale neunitare, textul
normativ se rezumă la separarea prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din atingerile aduse vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii [alin.
(1)] şi la prejudiciile pentru durerea pe care o cauzează moartea victimei unor categorii de persoane determinate ori „relativ determinate”.
[alin. (2)]
Dispoziţiile legale cuprinse în art. 1391 C. civ., consacrând expres posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale pentru prejudicii
nepatrimoniale suferite de victimă, reprezintă un progres lăudabil al legiuitorului şi dau expresie atât opiniilor şi soluţiilor jurisprudenţiale în
temeiul prevederilor adoptate încă de Codul civil de la 18651, cât şi legislaţiei europene care acordă protecţie specială reparării prejudiciilor
privind integritatea corporală şi sănătatea.
1
Privind istoric, legislaţia naţională în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale, influenţată de regimurile politice, a cunoscut
o evoluţie sinuoasă, de la admitere integrală până la interdicţie totală; Codul civil de la 1865 a adoptat regula reparării daunelor
morale prin mijloace patrimoniale aplicată alături de repararea prin mijloace nepatrimoniale (afişarea, publicarea hotărârii
judecătoreşti) până după cel de-al doilea război mondial; în perioada 1944-1965, deşi a fost admisă reparaţia bănească, şi-a făcut
apariţia teza incompatibilităţii reparaţiei pecuniare a daunelor morale cu etica şi conştiinţa socialistă, încât în anul 1952, printr-o
Decizie de Îndrumare a Tribunalului Suprem, instanţele judecătoreşti au fost îndrumate să nu admită repararea bănească a
daunelor morale; Decretul nr. 31/1954 a reglementat ocrotirea drepturilor nepatrimoniale şi repararea prejudiciilor nepatrimoniale
prin mijloace juridice nepatrimoniale. După adoptarea Constituţiei din 1965 s-a pus din nou, cel puţin la nivel de doctrină,
problema reparării băneşti a prejudiciilor morale. A se vedea: Fl.A. Baias şi alţii, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 1470; E.C. Dumitrache, Prejudiciul în cazul răspunderii civile delictuale, în
http://www.juspedia.ro/13150/prejudiciul-in-cadrul-raspunderii-civile-delictuale
Analiza critică a normelor Codului civil aplicabile prejudiciului nepatrimonial
Textul legal de mai sus, nefiind la adăpost de critică nici sub aspectul redactării şi nici al sistematizării asupra cărora ne vom opri în
continuare, ne oferă totodată prilejul să formulăm unele opinii cu privire la instituţia răspunderii civice delictuale, a modalităţilor de reparare
a prejudiciilor nepatrimoniale, mai precis a daunelor morale, concentrându-ne asupra rolului ce revine dreptului în a găsi soluţii cât mai
potrivite pentru protecţia reală a drepturilor nepatrimoniale şi pentru remedierea justă a oricărei atingeri aduse acestora.
În primul rând denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial” este criticabilă sub un dublu aspect: pe de o parte, folosirea
singularului („prejudiciului”)2 induce iluzia reglementării regimului juridic general al reparării prejudiciilor nepatrimoniale în cadrul
răspunderii delictuale, acordând termenului „prejudiciu” o valoare generică de „prejudicii nepatrimoniale”, ceea ce nu este adevărat; în al
doilea rând, aflăm din conţinutul textului [alin. (1) şi (2)] că singularul nefericit al legiuitorului, în fapt, are în vedere două categorii de
prejudicii nepatrimoniale: cele circumscrise vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii şi cele suferite de ascendenţi, descendenţi, fraţi,
surori ori soţ pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi de oricare altă persoană care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa
unor asemenea prejudicii, cunoscute ce prejudicii prin „ricoşeu”.
2
Folosirea singularului în contextul aşezării acestui text legal, în secţiunea „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”
Cartea a V-a, Titlul II, cap. IV, secţiunea a 6-a, art. 1381-1395 C. civ.
Textul legal de mai sus reglementează răspunderea juridică specială şi subsidiară pentru prejudicii nepatrimoniale (daune morale), care se
adaugă despăgubirilor patrimoniale cuvenite victimei în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii pentru pagubele efectiv
suferite (damnum emergens) şi pentru foloasele pe care este împiedicată să le dobândească (lucrum cessans), în condiţiile prevăzute de art.
1387 C. civ. şi stabilite de art. 1388 şi art. 1389 C. civ.3
3
Opinăm că sintagma „repararea prejudiciului nepatrimonial” este folosită de legiuitor ca reflex istoric, datorat nediferenţierilor
între prejudiciul patrimonial şi cel moral din Codul civil francez (1804) şi Codul civil român (1865); credem cu tărie că prejudiciile
morale nu pot fi reparate neexistând mijloace juridice de reparare a durerii, a suferinţei ori a demnităţii, onoarei şi imaginii
încercate de victimă. Despăgubirea, indemnizaţia pentru daunele morale, pentru leziunile morale pot fi o consolare, o compensare,
dar nu o reparaţie. De asemenea, credem că în locul sintagmei „prejudiciu nepatrimonial” utilizată constant de legiuitor ar putea fi
folosită formula „daună morală” ori „leziune morală” mai aproape de valorile ocrotite prin reglementarea drepturilor
personalităţii. Pentru dezvoltări, a se vedea Sache Neculaescu, Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, în M. Uliescu
(coord.), Noul Cod civil, studii şi comentarii, vol. III, Partea I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 660.
Preocupat de protecţia integrităţii fizice şi psihice şi a inviolabilităţii corpului uman, ca drepturi ale personalităţii inerente fiinţei umane (art.
58 şi art. 64 C. civ.), legiuitorul instituie o despăgubire pentru daunele morale rezultate din vătămarea corporală ori a sănătăţii în cazul în
care daunele morale restrâng posibilităţile de viaţă familială şi socială a victimei. Despăgubirea la care ne referim are un caracter special, în
sensul ipotezei descrise în art. 1391 [alin. (1) teza 1] şi un caracter subsidiar, deoarece „poate” fi acordată dacă daunele au ca urmare
„restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Cu alte cuvinte, deşi art. 253 alin. (3) şi (4) C. civ. reglementează dreptul celui care
a suferit o încălcare sau o ameninţare a drepturilor nepatrimoniale la despăgubiri, la reparare sau la orice măsuri socotite necesare de către
instanţă fără nicio restricţie, dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. restrâng cu prea mare uşurinţă dreptul victimei în cazul prejudiciilor
corporale la repararea numai a acelor daune morale care conduc la restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
„Restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, chiar într-o exprimare generală şi flexibilă, nu poate lămuri şi stabili toate
situaţiile concrete, diverse şi diferenţiate în care se află victima unei vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fără a risca fie
restrângerea, fie adăugarea la lege şi, în consecinţă, existenţa unor soluţii jurisprudenţiale neunitare. Cu siguranţă că intră în această
categorie aşa zisele prejudicii de agrement, victima fiind privată de bucuriile şi plăcerile oferite de o viaţă normală în familie şi societate
(excursii, sport, activităţi culturale etc.); chiar dacă restrângerile profesionale pot duce la despăgubiri materiale ca efect al pierderilor suferite
ori nerealizate (art. 1387 C. civ.), credem că sunt restrângeri „profesionale” care pot fi şi ar trebui să fie indemnizate moral.
Precizăm că având în vedere diversitatea consecinţelor daunelor vătămării corporale şi a sănătăţii, în scopul uniformizării legislaţiei
europene şi a soluţiilor practice, Comitetul European de Asigurări a întocmit un nomenclator cu denumirea „Clasificarea Europeană a
prejudiciilor neeconomice” care, în materia prejudiciilor corporale, distinge între următoarele categorii de leziuni morale: dureri psihice,
fizice sau morale (pretium doloris); atingeri care afectează calitatea vieţii şi plăcerile acesteia, care restrâng posibilităţile de a manifesta
bucuria faţă de activităţi culturale, sportive (prejudiciu „hedonist”, cunoscut în sens larg ca prejudiciu de agreement, prejudiciul estetic
[pretium pulchritudinis], prejudiciul sexual4).
4
I. Turcu, Noul Cod civil, Cartea V, Despre obligaţii, Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 521; S. Neculaescu,
op. cit., p. 654.
Văzând amenajarea juridică a apărării drepturilor nepatrimoniale, a reparării prejudiciilor nepatrimoniale, de o manieră cel puţin
stânjenitoare în diferite „Titluri” şi „Cărţi” ale Codului civil, cu suficiente inadvertenţe, ne îngăduim să apreciem că, de principiu, orice
instituţie de drept civil trebuie să fie reglementată unitar, fără a fi supusă unor paralelisme şi fragmentări care pot duce şi chiar duc la diverse
interpretări şi erori. În speţă, din punctul nostru de vedere, dispoziţiile cuprinse în art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ. instituie două ipoteze de
reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, iar aşezarea lor firească ar trebui să fie în cadrul reglementării generale privind apărarea drepturilor
nepatrimoniale5, respectiv în art. 252-256 cuprinse în Cartea I - „Despre persoane”, în Titlul V - „Apărarea drepturilor nepatrimoniale”, şi nu
la „răspunderea delictuală (...)” alături de aspecte care ţin de acţiunea în justiţie întemeiată pe răspundere delictuală. Însăşi dispoziţia art.
1391 C. civ. ne avertizează, dacă mai era nevoie, că dispoziţiile art. 253-256 „rămân aplicabile”, formulare inedită care nu poate însemna
altceva în afara faptului că dispoziţiile respective se aplică în mod corespunzător, ori se aplică după caz.
5
Observăm că şi terminologia folosită de legiuitor cu privire la drepturile nepatrimoniale este neunitară şi ambiguă: „restabilirea
dreptului”; „despăgubire”, „reparare”; „reparaţie patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial” [art. 253 alin. (3) şi (4) C.
civ.].
Despăgubirea pe care o poate acorda instanţa de judecată (pretium affectionis) pentru prejudiciul încercat prin durerea, suferinţa provocate
de moartea unei fiinţe dragi (pretium doloris) se adresează terţilor (prejudiciu prin ricoşeu), din care fac parte două categorii de persoane:
cele cu legături de rudenie (ascendenţi, descendenţi, colaterali) şi soţul supravieţuitor şi orice „alte persoane” care „ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu” (s.n.). De observat că, între cele două categorii de terţi există o diferenţă de regim juridic, cel puţin aparent.
Astfel, persoanele enumerate în prima parte a textului de lege au vocaţie la despăgubire în virtutea calităţii lor, nefiind chemate să facă
dovada unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea rudei lor, (pretium doloris). Mai mult, vocaţia la indemnizarea
prejudiciului moral nu are legătură cu vocaţia succesorală şi nici cu eventuale despăgubiri materiale care s-ar putea pretinde celui chemat a
răspunde pentru cheltuieli făcute sau pentru întreţinerea pierdută, singura cerinţă fiind prejudiciul moral bazat pe sentimentul de afecţiune,
adică durerea şi suferinţa provocate de moartea victimei. Legea nu cere, aşa cum face cu a doua categorie de terţi, nicio dovadă a atingerilor
aduse sentimentului de afecţiune, prejudiciul moral fiind prezumat de instanţa de judecată. Cu toate acestea, credem că instanţa este
îndreptăţită să stăruie pentru determinarea existenţei prejudiciului moral prin ricoşeu şi să aprecieze gravitatea acestuia, intensitatea şi
importanţa valorilor lezate, apelând la orice mijloc legal, inclusiv la principiile de echitate - altfel, scopul şi finalitatea vor fi, în cel mai bun
caz, ocolite.
Deşi în materia reparării prejudiciilor morale atât doctrina cât şi jurisprudenţa s-au pronunţat în sensul că prejudiciul moral se constată şi nu
se probează6, art. 1391 alin. (2), teza a II-a prevede expres că o despăgubire (pretium affectionis) bazată pe durerea încercată prin moartea
victimei (pretium doloris) se cuvine oricărei persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Opinăm că legiuitorul a fost
prea generos atunci când a folosit sintagma oricare „alte persoane” fără alte criterii de circumstanţiere şi a fost, cel puţin neinspirat când a
cerut ca singură condiţie, dovada existenţei prejudiciului moral. Ne întrebăm ce dovezi pot măsura şi cântări suferinţa psihică (nu durerea
fizică) dincolo de orice interes material? Nu credem că despăgubirea la care se raportează dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ.
(pretium affectionis), acordată pentru suferinţa morală (pretium doloris), se poate confunda cu despăgubirea prevăzută în art. 1390 alin. (2)
C. civ., respectiv cea care poate fi acordată persoanei căreia victima decedată îi presta întreţinere în mod curent, fără a fi obligată - vorbim
aici despre o despăgubire pentru compensarea unui prejudiciu patrimonial 7. Interpretarea şi aplicarea acestui text legal, fără alte criterii de
apreciere, decât poate considerente de echitate, lasă deschisă calea restricţiilor ori exceselor, ceea ce determină o jurisprudenţă neunitară.
6
Curtea Supremă, Decizia nr. 5437/2003, în Dreptul nr. 2/2005, p. 224; Sache Neculaescu, op. cit., p. 652; L.R. Boilă, Răspunderea
civilă în Fl.A. Baias şi alţii, op. cit., p. 1470.
7
Ghe. Durac, în Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 723.
Pe fond, art. 1391 C. civ. priveşte strict două categorii de despăgubiri cu titlu de daune morale izvorâte din vătămarea integrităţii fizice sau a
sănătăţii: prima pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială a victimei (în principal, este vorba despre prejudiciul de
agrement) [alin. (1)] şi a doua, pentru prejudiciile numite îndeobşte în doctrină şi jurisprudenţă „prin ricoşeu” (pretium affectionis) [alin.
(2)].
În continuarea definirii regimului juridic al despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale în cazul vătămării
integrităţii fizice sau sănătăţii, legiuitorul, prin alin. (3) al art. 1391 C. civ., introduce o dispoziţie care creează serioase confuzii şi
contradicţii în raport cu regimul de ocrotire şi apărare a drepturilor nepatrimoniale. Astfel, art. 1391 alin. (3) C. civ. prevede că „Dreptul la
despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost
stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.”
De observat că textul se referă la dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente (s.n.) personalităţii „oricărui subiect de
drept”, depăşind ipoteza regimului special al vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, declarat expres prin art. 1391 alin. (1) C. civ.
Dispoziţia legală la care ne referim [alin. (3)] aduce în discuţie regimul general al apărării drepturilor nepatrimoniale reglementat în art. 252-
257 C. civ., potrivit fiind ca aceste dispoziţii să-şi găsească locul în Cartea I - „Despre persoane”, Titlul V - „Apărarea drepturilor
nepatrimoniale”, şi nu în textul care priveşte doar vătămarea integrităţii şi nu şi alte drepturi inerente fiinţei umane.
În Codul civil, (Cartea I - „Despre persoane”, Titlul II - „Persoana fizică”, cap. II - „Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei
inerente”) sunt enumerate drepturi ale personalităţii şi drepturi inerente fiinţei umane (art. 58 şi respectiv, art. 61 C. civ.), în timp ce art. 252
C. civ. intitulat „Ocrotirea personalităţii umane”, structurat în Titlul V - „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” are în vedere „dreptul la
ocrotirea valorilor intrinseci (s.n.) fiinţei umane” enumerând unele drepturi care lărgesc categoria drepturilor inerente la care se referă art. 58
C. civ.8 Chiar dacă art. 58 C. civ. trimite la „alte asemenea drepturi”, enumerarea făcută în art. 252 C. civ. (creaţia ştiinţifică, artistică,
literară sau tehnică excede drepturilor inerente fiinţei umane). Sublinierea făcută în art. 1391 alin. (3) C. civ. prin cuvântul „inerente” nu
adaugă nicio semnificaţie juridică la calificarea personalităţii, iar sintagma „oricărui subiect de drept”, ni se pare că este excesiv folosită în
context. Deşi este adevărat că persoana juridică ca subiect de drept, are personalitate juridică (art. 193 C. civ.), conceptul de drepturi ale
personalităţii nu are nimic în comun cu aptitudinea de a exercita drepturi şi asuma obligaţii, adică de a avea personalitate juridică ca subiect
de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice civile. Sintagma „oricărui subiect de drept” include automat şi persoana juridică, deşi trebuie
observat că trimiterea pe care o face art. 1391 C. civ. prin alin. (5) la art. 253-256 9C. civ. exclude persoana juridică, astfel încât dispoziţiile
art. 1391 rămân aplicabile în privinţa drepturilor la despăgubire privind numai persoana fizică şi nu oricare subiect de drept. Este firesc să
fie aşa deoarece, în toate ipotezele în care vorbim despre drepturi ale personalităţii, avem în vedere calităţile şi valorile care definesc
individualitatea şi trăsăturile care caracterizează fiecare om în parte, ca persoană umană în totalitatea sa şi în realitatea sa biologică,
psihologică şi socială10, cu prerogative nepatrimoniale intim legate de persoană, care exprimă esenţa fiinţei umane, fiind intrinseci acesteia,
care caracterizează fiecare individ11 şi îl diferenţiază de alt individ12 şi sociologic, care priveşte personalitatea ca expresie socio-culturală a
individualităţii umane13.
8
În opinia noastră, întreaga problematică a drepturilor personalităţii ar trebui reamenajată juridic, cu o terminologie unitară,
evitându-se astfel inadvertenţele şi confuziile. În prezent, art. 58 intitulat „Drepturi ale personalităţii” enumeră câteva drepturi
esenţiale, arătând că sunt şi „altele asemenea”. Uneori sunt numite „drepturi inerente fiinţei umane” - Cartea I, Titlul II, cap. II.
„Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente” este reglementat în art. 61 C. civ. „Garantarea drepturilor inerente
fiinţei umane”, dar, surprinzător, garantarea se referă numai la „viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică”; se pare că dreptul
la demnitate (art. 72 C. civ.), dreptul la propria imagine (art. 73 C. civ.), dreptul la viaţa privată (art. 71 C. civ.), deşi sunt drepturi
ale personalităţii, nu sunt drepturi inerente fiinţei umane. Cu toate acestea, ele sunt caracterizate ca „valori intrinseci fiinţei
umane” în art. 252 C. civ. Trebuie să înţelegem că drepturile personalităţii ocrotite, ca valori intrinseci fiinţei umane (art. 252 C.
civ.) nu se suprapun cu drepturile inerente fiinţei umane (art. 61 C. civ.). De asemenea, credem că legiuitorul trebuie să opereze cu
noţiuni şi termeni care să fie înţeleşi şi însuşiţi de destinatarii normelor de drept, mai ales în materia drepturilor nepatrimoniale şi a
daunelor aduse acestora (ex: apărare, ocrotire, protecţie, garantare; despăgubire, reparare, restabilire, compensare; prejudiciu,
daună, pagubă, lezare etc.) În felul acesta, multe confuzii ar fi înlăturate.
9
Art. 257 C. civ. precizează că dispoziţiile cuprinse în art. 252-256 se aplică în mod corespunzător apărării drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei juridice.
10
O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, în Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Jurisprudentia, Supliment,
2005, p. 19.
11
G. Cornu, Vocabulaire juridique, P.U.F. Paris, 1987, p. 679.
12
N. Sillamy, Larouse. Dictionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
13
C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babei, Bucureşti, 1993.
În sensul art. 1391 alin. (3) C. civ., insinuat artificial în context, dreptul la despăgubire în discuţie poate fi cedat dacă a fost stabilit printr-o
tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Cu alte cuvinte, deşi drepturile personalităţii sunt strict legate de fiinţa persoanei,
sunt strict personale şi sunt netransmisibile conform art. 58 alin. (2) C. civ., despăgubirile care se cuvin persoanei vătămate pot fi cedate prin
tranzacţie ori hotărâre judecătorească. Nu este foarte clar dacă termenul „cedat” se referă la „cesiune” în sensul art. 1566 C. civ. dar,
înlăturând dispoziţiile din art. 1569 C. civ. sau are în vedere „concesiile” şi „renunţările” la care se referă tranzacţia în sensul art. 2267 C.
civ.
În condiţiile art. 1391 alin. (4) C. civ., dreptul la despăgubire pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii nu trece la moştenitori.
Aceştia îl pot exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct. Ceea ce susţine legiuitorul este în spiritul regimului juridic aplicabil
drepturilor personalităţii; dreptul la despăgubiri este netransmisibil, dar în realitate, ceea ce nu se transmite („nu trece” în litera textului) la
moştenitori este dreptul la acţiune, deoarece moştenitorii pot „exercita” dreptul dacă acţiunea a fost „pornită” de defunct. Încă o dată
netransmisibile sunt drepturile personalităţii [art. 58 alin. (2) C. civ.], iar nu dreptul la despăgubire care este un drept de creanţă care poate
„trece” la moştenitori care îl pot exercita (adică pot beneficia de el) dacă acţiunea a fost pornită de defunct; de observat că interdicţia pare a
fi o excepţie sau o contrarietate faţă de dispoziţiile art. 256 alin. (1) C. civ. care dispune că „acţiunea pentru restabilirea dreptului
nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită (s.n.) după moartea persoanei vătămate” de către moştenitori.
Aspecte concluzive
În opinia pe care o promovăm, afirmăm că răspunderea juridică delictuală pentru daune morale trebuie reconsiderată şi structurată
corespunzător, valorificând experienţa legislativă şi jurisdicţională atât naţională cât şi europeană, înlăturând contradicţiile, paralelismele şi
confuziile, prin găsirea şi stabilirea unor soluţii juridice cu privire la răspunderea făptuitorului care să reflecte cu adevărat valoarea
drepturilor personalităţii. Pentru a justifica demersul nostru, dacă mai este necesar, sintetizăm mai jos unele inadvertenţe, ca să ne exprimăm
nesupărător faţă de sârguinţele legiuitorului care se impun a fi remediate cât mai curând posibil:
- sintagma „drepturi nepatrimoniale” cuprinde toate drepturile care nu au un conţinut economic; în cadrul ei sunt cuprinse: drepturi ale
personalităţii (art. 58 C. civ.), drepturi inerente personalităţii [art. 1391 alin. (3) C. civ.], drepturi inerente fiinţei umane (art. 61 C. civ.);
drepturi care ocrotesc personalitatea umană şi au în vedere „ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane” (art. 252 C. civ.) şi „alte asemenea”
cum sunt: dreptul la nume (art. 82 C. civ.), dreptul la domiciliu (art. 86 C. civ.) apărate prin măsuri juridice distincte (art. 254 C. civ.);
- art. 58 C. civ. aşezat în Capitolul II „Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente” (Cartea I, Titlul II) enumeră exemplificativ
drepturi ale personalităţii, art. 61 C. civ. „garantează drepturile inerente fiinţei umane”, în timp ce art. 252 C. civ. aşezat în Titlul V
„Apărarea drepturilor nepatrimoniale” sub denumirea de „ocrotirea personalităţii umane” evidenţiază „dreptul la ocrotirea valorilor
intrinseci fiinţei umane (...)”;
- art. 253 alin. (1) C. civ. intitulat „Mijloace de apărare” se referă la drepturi nepatrimoniale ale persoanei fizice încălcate ori ameninţate fără
nicio deosebire, în timp ce art. 1391 C. civ. se referă la „atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept”, în
condiţiile în care, pe fond textul normativ se referă la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
- art. 253 alin. (3) C. civ. dispune că persoana care a suferit o încălcare a unui drept nepatrimonial poate cere instanţei să îl oblige pe autorul
faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului atins cu referire la „repararea prejudiciului
cauzat” [alin. (3) lit. b)] la „despăgubiri” sau la „reparaţie patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial” [art. 253 alin. (4) C. civ.].
Este adevărat că în temeiul răspunderii delictuale repararea prejudiciului se face fie „în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare” 14, fie
„prin plata unei despăgubiri” (art. 1386 C. civ.).
14
Art. 253 alin. (3) C. civ. cu referire specială la apărarea drepturilor nepatrimoniale priveşte orice măsuri socotite necesare de
către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.
În opinia pe care o susţinem repararea în natură prin restabilirea dreptului şi plata unei despăgubiri pot fi măsuri speciale şi suficiente pentru
încălcarea unui drept patrimonial, dar niciodată pentru încălcarea drepturilor personalităţii. De asemenea, din terminologia textelor
normative, s-ar putea înţelege că reparaţia patrimonială ori despăgubirea (compensaţia economică) reprezintă o suficientă răspundere
juridică a încălcării unui drept al personalităţii, a unei valori nepatrimoniale inerente fiinţei umane, producând confuzii între răspunderea
privind drepturile patrimoniale şi drepturile nepatrimoniale.
Răspunderea juridică pentru încălcarea drepturilor personalităţii, a drepturilor inerente fiinţei umane trebuie reglementată unitar, distinct de
răspunderea delictuală, ţinând seama de formele vinovăţiei (intenţie, culpă) amenajată astfel între răspunderea civilă şi răspunderea penală.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 3 din data de 30 iunie 2019