1

PARTEA GENERALĂ
TITLUL I
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA
DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE
PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Secţiunea 1. Noţiunea şi importanţa dreptului comerţului internaţional.
1.1. Noţiunea dreptului comerţului internaţional. Dreptul comerţului emaţional este constituit din ansamblul normelor de drept
care reglementează -Torturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică - emaţională stabilite între
participanţii la comerţul internaţional1.
în literatura de specialitate, dreptul comerţului internaţional a fost definit de
mulţi autori. Profesorul Dragoş-Alexandru Sitaru2, definind dreptul comerţului
maţional al României, menţionează că dreptul comerţului internaţional este .:'intuit din ansamblul normelor care reglementează
raporturile patrimoniale cu ir icter de comercialitate şi internaţionalitate încheiate între persoane fizice şi/sau :ice române şi străine
care întrunesc calitatea de subiect de drept al comerţului iiccmaţional, inclusiv între asemenea persoane si stat — dacă statul
acţionează de i gestionis - raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.
Profesorul Ioan Macovei3 menţionează că dreptul comerţului internaţional :: :ezintă ansamblul nomelor care reglementează
relaţiile comerciale r :cmaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, în care : Irrile se află pe poziţie
de egalitate juridică.
Profesorul Dumitru Mazilu4 defineşte dreptul comerţului internaţional ca f - d ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile comerciale şi de .: i perare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale.
Alţi autori5 consideră că dreptul comerţului internaţional este format din : mele de drept care cârmuiesc relaţiile comerciale ce
depăşesc cadrul intern al _ - _ stat şi au aderenţe cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale.
Potrivit unei alte opinii6, dreptul comerţului internaţional este un ansamblu nome conflictuale, nome de drept civil, de drept
comercial şi nome de drept
material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează raporturile de comerţ
internaţional şi de cooperare economică
şi tehmco-ştiinţifică, stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori si de cunoştinţe. y
1.2. Importanţa dreptului comerţului internaţional. Comerţul
internaţional a cunoscut o expansiune fără precedent în ultimele două decenii ale secolului şi ale mileniului trecut. Un rol
determinant l-au avut revoluţiile din Europa Centrală şi de Est, care au deschis noi pieţe de desfacere.
în perioada contemporană, producţia de mărfuri şi serviciile au cunoscut o dezvoltare şi diversificare enormă. în aceste condiţii,
realizarea exclusiv prin mijloacele proprii de către un stat a întregii game de produse şi servicii necesare pentru satisfacerea
cerinţelor sale economice şi sociale a devenit practic imposibilă sub aspect tehnic şi ineficientă din punct de vedere economic.
Dezvoltarea şi amplificarea schimburilor între state constituie o cerinţă indispensabilă a progresului social-economic.
După cum afirma Charles Luis de Secondat Montesquieu7, două naţiuni care fac negoţ între ele devin dependente una de alta:
dacă una are interes să cumpere, cealaltă are interes să vândă, şi toate legăturile dintre ele se bazează pe nevoi reciproce. v
în contextul globalizării, tot mai multe state, mai mult sau mai puţin dezvoltate economic, intră pe pieţele mondiale şi sunt
nevoite să facă fată unei concurenţe acerbe. Acest proces influenţează permanent modul în care se desfăşoară relaţiile comerciale
şi activităţile cotidiene. Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională s-au
dezvoltat şi s-au diversificat pe parcursul anilor.
între economiile naţionale ale diferitor state s-a creat o interdependenţă, care a constituit fundamentul schimburilor economice
internaţionale* Interdependenţele economice dintre statele lumii s-au aprofundat ca o consecinţă a procesului de globalizare, care
se exprimă în mod esenţial prin internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiilor, a pieţelor de mărfuri, de servicii şi de capitaluri,
creşterea complexităţii şi diversităţii producţiei, comerţului şi desfacerii’ dezvoltarea şi sporirea fără precedent a rapidităţii
transporturilor şi
telecomunicaţiilor, inclusiv prin expansiunea comerţului electronic. Unii autori8 menţionează că globalizarea constituie
integrarea internaţională a pieţelor de capital, serviciilor şi factorilor de producţie, forţei de muncă, precum şi a capitalului.
Dezvoltarea şi diversificarea raporturilor comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională au generat schimbări profunde la nivelul dreptului comerţului internaţional, care reglementează aceste
xmartari. Toate domeniile dreptului comerţului internaţional au cunoscut un proces iHnăar, materializat atât prin adaptarea
instituţiilor sale tradiţionale la exigenţele —yi economice modeme, cât şi prin apariţia şi extinderea unor instrumente : :
r.cereseie participanţilor la relaţiile
«HBBRăfe actuale. Din aspectele cele mai semnificative, se remarcă:
^ apariţia unor noi tipuri de contracte, in special în domeniul transferului Mtnm&amâ de tehnologie şi al linanoni comerţului
internaţional;
, : - m : . '.creiere a contractelor, de exemplu, prin
m ’i:.K: e electronice;
. _ _ •. . f.rarec obiectelor contractelor de cooperare
re :№:muică mtemadonalâ.
, - _; . . ; ae contractare, de exemplu pe bază de condiţii
_ ; :r::i;:e-: r rac *.e :: merciale internaţionale standardizate, etc.;
^ . . ~rarara. internaţional a cunoscut o largă expansiune ca
 2
— :. . . mare a litigiilor care apar din raporturile comerciale
r. .. . rara economică internaţională.
m ntemaţional a exercitat, la rândul său, printr-o relaţie de
- , , instituţiilor sale adaptate noilor exigenţe ale vieţii
sc *m. - • - un efect stimulator asupra schimburilor comerciale
- _ arul juridic necesar pentru desfăşurarea acestora în condiţii
; ... - mâine juridică. Au fost elaborate convenţii internaţionale în
■mr MMM nan : TJOI,; - dreptului comerţului internaţional, de exemlu în materie de
■ in* - unu Î transport, leasing, factoring, arbitraj comercial internaţional,
a ; uniforme standardizate. Un exemplu elocvent îl constituie
mmmwa J. : cărre Camera Internaţională de Comerţ de la Paris odată la 10 ani, moamu:. . i ic 1980 (anterior perioadele fiind
diferite: 1936, 1953, 1967, 1976) a
IBJ i i -. rararms, ultima ediţie fiind Incoterms 2010. Revizuirile periodice ale
,: ; cterms se datorează evoluţiei semnificative a comerţului internaţional,
i ii-... precum şi a modernizărilor care au caracterizat procesul evolutiv al WKBI :cc mice internaţionale.
- cum se observă şi în literatura de specialitate9, importanţa dreptului . T- . :cemaţional se relevă prin prisma relaţiei dintre
acesta, ca disciplină
p— i ; raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică
Huencc : craii pe care le reglementează. După cum menţionează autorul citat, ne ;: raerţului internaţional apare ca o oglindă a
transformărilor produse la
ii rracticii comerciale internaţionale şi ca un factor de ordonare şi de stimulare
i acesteia. ..
Referitor la categoria normelor juridice care formează dreptul comerţului internaţional, în literatura de specialitate părerile
autorilor sunt diferite. Unii autori10 sunt de părere că dreptul comerţului internaţional este format din norme materiale şi norme
conflictuale. Alţi autori11 consideră că normele conflictuale din domeniul dreptului comerţului internaţional, atât cele
reglementate prin izvoare interne, cât şi cele unificate prin convenţii internaţionale, deşi interesează dreptul comerţului
internaţional - deoarece circumstanţiază sfera de aplicare a normelor sale materiale, cuprinse în diferite sisteme de drept - nu intră
în conţinutul dreptului comerţului internaţional, care, în esenţă, este un drept material. în ce ne priveşte, considerăm, că dreptul
comerţului internaţional este format, în principal din norme materiale, dar include şi unele norme conflictuale, în special în cazul
stabilirii dreptului aplicabil contractului comercial internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este o materie complexă, deoarece în conţinutul său se regăsesc norme din mai multe ramuri
de drept, în special, norme de drept comercial, drept civil, drept procesual civil, care în cazul inexistenţei reglementărilor speciale,
vor constitui dreptul comun în materie.
Unele norme juridice, care, prin natura lor, aparţin altor ramuri de drept, în anumite situaţii, vor reglementa raporturile de drept
al comerţului internaţional. Cu titlu de exemplu menţionăm unele dispoziţii ale dreptului constituţional (de exemplu, care stabilesc
principiile economice a ţării, precum principiul libertăţii comerţului), unele dispoziţii ale dreptului administrativ (de exemplu,
referitoare la regimul licenţelor şi a altor măsuri de control a operaţiunilor de import şi export), unele dispoziţii ale dreptului
vamal, financiar, valutar (de exemplu, cele referitoare la regimul operaţiunilor valutare şi cel vamal în comerţul internaţional),
unele dispoziţii ale dreptului bancar (de exemplu, referitoare la modalităţile de plată) unele dispoziţii ale dreptului muncii (în
special cele referitoare la regimul personalului străin al societăţilor comerciale cu sediul în Republica Moldova), unele dispoziţii
ale dreptului proprietăţii intelectuale (de exemplu, contractele privind transferul internaţional de tehnologie, protecţia
internaţională a mărcilor de fabrică, de comerţ, know-how etc.), unele dispoziţii ale dreptului internaţional public (cum ar fi, de
exemplu, acordurile interstatale în domeniul comerţului şi cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale şi implicaţiile
lor asupra contractelor comerciale internaţionale).
în cadrul raporturilor juridice de comerţ internaţional, părţile, comercianţi rersoane fizice sau persoane juridice, se află pe
poziţie de egalitate juridică. In ■■ele raporturi juridice de comerţ internaţional, statul acţionează de jure gestionis,
. i ;_b:ect de drept privat, adică pe poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte, care este o persoană fizică sau juridică din alt
stat. Prin egalitatea de tratament a CtiCZlOf. cir si prin ane e'encente care îl caracterizează, normele juridice ale
. ;:merţulu: interna:::nai aparţin, în majoritatea lor, dreptului privat .
Secnunea 4. Ob:ectui dreptului comerţului internaţional.
- i. > :; Jr.c : ,::ul dreptului comerţului internaţional este constituit
UT - ; _r c _e ratrimoniale, cu caracter de comercialitate şi
- r- . n . iri.:e:e care trebuie să existe concomitent. Raporturile
. T _: ; : iae sau fapte de comerţ. Noţiunea de acte şi fapte de
-«mier: t . 1 . sensu, incluzând atât actele şi faptele de comerţ propriu¬. . . : . im economică şi tehnico-ştiinţifîcă
internaţională.
. :: ectului dreptului comerţului internaţional se conturează
w ieniale ale raporturilor juridice de comerţ internaţional, şi
- ar immonial, caracterul comercial şi caracterul internaţional.
- : . i,-iaerul patrimonial. Raporturile juridice de comerţ internaţional
Bariu, i.i.e Şi unele drepturi referitoare la atributele de identificare ale
ier» . : * :n dreptul comun au caracter personal - nepatrimonial, atunci când
_ _ p articipant la relaţiile comerciale internaţionale, dobândesc o natură
 3
: ii Astfel, încălcarea drepturilor privind forma numelui comercial,
T . : fi_ sediului comercial, va fi apărată printr-o acţiune patrimonială13.
4J. Caracterul comercial. Caracterul comercial individualizează raportul i.n: - :ire rezultă din acte sau fapte de comerţ. Actele
şi faptele de comerţ
mr i: mal sunt14 cele care se interpun în procesul de circulaţie a mărfurilor şi
j . : r. se desfăşoară sub formă de întreprindere sau sunt conexe cu acestea ori
ic i miză între comercianţi sau cel puţin una din părţi este comerciant, având ca
mizarea de profit (caracterul de comercialitate) şi, totodată, prezintă : : entele de extraneitate caracteristice, care le conferă
caracter internaţional. Intr-
o altă concepţie15, actele sau faptele de comerţ internaţional sunt operaţiunile ce conţin elemente de extraneitate şi prin care
se realizează o interpunere în circulaţia bunurilor, cu scopul de a obţine profit. Distincţia dintre actele civile şi actele comerciale,
inclusiv cele din comerţul internaţional, este realizată de scopul actelor comerciale şi anume realizarea profitului. Toate
operaţiunile comerciale internaţionale se efectuează în scopul obţinerii profitului.
Actele şi faptele de comerţ sunt clasificate16 în următoarele categorii:
obiective, subiective şi mixte.
Actele şi faptele de comerţ obiective sunt considerate cele care prezintă caracterul comercial prin însăşi natura lor.
Comercialitatea actelor şi faptelor de comerţ rezultă din lege, care le enumeră ca atare.
Actele şi faptele de comerţ subiective sunt considerate comerciale prin prezumţia legii, acestea constituind celelalte contracte
şi obligaţii ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul din însăşi actul respectiv. In acest caz,
caracterul comercial al actului sau faptului juridic este dat de calitatea de comerciant a subiectului care îl săvârşeşte.
Actele şi faptele de comerţ mixte sau unilaterale se caracterizează prin aceea, că prezintă caracter comercial doar pentru una
din părţi. Operaţiunile mixte generează obligaţii comerciale pentru comercianţi şi obligaţii civile pentru necomercianţi. Drept
exemplu de acte şi fapte de comerţ mixte în literatura de specialitate17 se menţionează contractul de sponsorizare, care este
comercial pentru sponsor şi civil pentru sponsorizat.
4.4. Caracterul internaţional. Caracterul internaţional al raporturilor juridice, care constituie obiectul dreptului comerţului
internaţional prezintă unele particularităţi. Dreptul comerţului internaţional nu utilizează orice elemente de extraneitate pentru
determinarea caracterului internaţional, dar numai acelea, care prezintă o semnificaţie deosebită. Identificarea acestor elemente
este făcută prin convenţiile internaţionale sau legislaţiile naţionale. De exemplu, Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 198018 prevede expres19, că naţionalitatea părţilor nu este luată în considerare
pentru aplicarea convenţiei.
De regulă, convenţiile internaţionale consacră un singur criteriu de determinare a caracterului internaţional al raporturilor
juridice, care constituie
::: ectul dreptului comerţului internaţional, criteriu care, prin prisma obiectului de rec ementare, poate fi de natură subiectivă
sau obiectivă.
Potrivit criteriului de natură subiectivă, caracterul internaţional al rir: rr-ilui juridic este determinat de faptul ca părţile la
raportul juridic, persoane fiz ce sau iuridice, să aibă domiciliul, respectiv sediul în state diferite. Acest criteriu : . consacrat în mai
multe convenţii internaţionale, dar şi în unele legi interne, : - re care menţionăm următoarele:
> Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva ' ; ■ •>-: arbitraj, încheiate
pentru
mbtpnmarca litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ ■acnaşîaui între persoane fizice sau juridice, având,
în momentul încheierii «■■Nonei, reşedinţa lor obişnuită sau sediu] în State contractante diferite.
' Convenţia ONU asapra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri £c . f-na dm 11.04-19MT" precizează' case aplică
contractelor de vânzare de
năr ir u: rio" rare > a. seduci in state diferite, iar naţionalitatea părţilor24 şi
: ... - a. a. cărţilor sau al contractului nu sunt luate în
j'r--..i.aerarg reacEr* îşi icarea. convenţiei.
r; : : :: rrescnpţiei în materie de vânzare internaţională de
at ■ : - : 9"4"3 stabileşte26 că un contract de vânzare de
ţiiiiir ... ~~ • . .: £ cerat ca având un caracter internaţional dacă, în
IMIIIHMII.IM.III 'mn&wm -i r • _. ' cumpărătorul şi vânzătorul îşi au sediul în state
adKBMt
ir _x. .. nr ! c r 18.03.2004 cu privire la investiţiile în activitatea de ■iifSBi notar i: -: u' z estitorul străin ca fiind persoana
încadrată în activitatea
mi'iWEsoniMiit.:... cir : er*ublica Moldova care poate fi:
u .1 fizică cetăţean străin cu reşedinţă permanentă în alt stat sau .maru.: -1 * ; i nil remanentă în străinătate;
b) persoană juridică, formată în conformitate cu legislaţia unui alt stat, având sediu în acel stat sau persoană juridică având
sediu, administraţie centrală sau loc principal de activitate înregistrat în alt stat;
c) organizaţie sau asociaţie creată în urma unui tratat între state ori alţi subiecţi de drept internaţional.
> Legea nr. 24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial internaţional prevede28 că, arbitrajul se consideră
internaţional, dacă părţile unei convenţii de arbitraj îşi au, la momentul încheierii acesteia, locul de afaceri în diferite state.
Totuşi, sunt situaţii când sediul sau domiciliul părţilor contractante în state diferite nu este suficient pentru determinarea
intemaţionalităţii raportului juridic respectiv. Astfel, un contract de societate, perfectat în Republica Moldova între parteneri
contractuali cu cetăţenii/naţionalităţi diferite şi domicilii/sedii în state diferite, nu poate fi calificat contract internaţional, deoarece
 4
societatea comercială constituită pe această cale, având sediul social în Republica Moldova devine persoană juridică din momentul
înregistrării la Camera înregistrării de Stat pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova. Deşi în structura raportului juridic
respectiv există două elemente de extraneitate - cetăţenia străină şi sediul sau domiciliul în străinătate al uneia sau unora dintre
fondatori, nici unul dintre ele nu primeşte semnificaţia de element de intemaţionalitate. Prin urmare, nici raportul juridic creat prin
contractul de societate nu este un raport de comerţ internaţional, dar un raport comercial, integrat în ordinea juridică naţională.
Criteriul de natură obiectivă este adoptat de regulă în convenţiile internaţionale în materia transporturilor. Aceste convenţii
prevăd că este internaţional acel transport în care punctul de plecare şi cel de sosire al mărfurilor se află pe teritoriile a două state
diferite. Cu titlu de exemplu, menţionăm Convenţia de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele (C.M.R.)29, art.l, pct.l; Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor
(C.I.M.) din 1980, art.l, par.l; Convenţia de la Montreal din 28.05.1999 pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul
aerian internaţional30, art.l, par.2.; Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare (Convenţia de la Hamburg)
din 1978, art.l, pct.6.
în contextul criteriilor intemaţionalităţii, în literatura de specialitate se formulează următoarele două probleme:
> Care este raportul dintre ele, adică acestea sunt cumulative sau alternative?
> Care este caracterul enumerării elementelor de extraneitate, care intră în conţinutul lor: sunt limitative sau numai
exemplificative?
Referitor la prima problemă se opinează31 că cele două criterii sunt, în rr '. : alternative. Aşadar, îndeplinirea oricăruia dintre
ele este suficientă pentru i. ::r.feri raportului juridic caracter internaţional în sensul dreptului comerţului r :e~ aţional, dacă actele
normative - interne sau internaţionale - aplicabile în speţă _ rre\ ăd altfel, prin dispoziţii imperative.
Din practica comercială internaţională, rezultă faptul că, în majoritatea . izurilor, cele două criterii sunt întrunite cumulativ. Cu
toate acestea, există situaţii care este întrunit doar primul criteriu şi contractul îşi păstrează caracterul enaţional. De exemplu, este
încheiat un contract de vânzare-cumpărare între un . nerciant (în calitate de cumpărător) din Republica Moldova şi un comerciant
(în u:e de vânzător) dintr-un alt stat, obiectul contractului fiind o marfa, adusă în «-: jblica Moldova pentru a fi expusă la un târg
internaţional. Un asemenea ic rut are caracter internaţional, chiar dacă marfa nu este în tranzit internaţional, E : .=• cutarea acestui
contract.
Caracterul internaţional al unui contract, în sensul dreptului comerţului
г : iţional, se poate atesta şi în cazul în care este întrunit doar al doilea criteriu,
airi i fi realizat primul. Drept exemplu poate servi un contract de transport de nz încheiat între doi comercianţi (expeditor şi
transportator) din Republica НАИН:: a, care are ca obiect deplasarea mărfii din Republica Moldova în străinătate p ;:s are caracter
internaţional.
In ceea ce priveşte cea dea doua problemă, se consideră32 că răspunsul ier: :e de împrejurarea dacă în materie este aplicabilă
o reglementare eerzaiională sau internă şi de caracterul normei pe care aceasta o conţine, în mi : • ; Astfel, în cazul în care există
o convenţie internaţională sau o lege internă eurr rrevede anumite elemente de extraneitate în mod limitativ, prin dispoziţii r rc-
iiive, este exclusă posibilitatea luării în considerare a unor alte elemente de om.-.eitate, în materie. în lipsa unor reglementări
imperative într-o convenţie ■ML — nională sau într-o lege internă, cele două criterii ale intemaţionalităţii trebuie an :. rate numai
exemplificative.
Principiile UNIDROIT33 - 2010 asupra contractelor comerciale
■Tiirzarionale, Ediţia a treia34 nu adoptă un criteriu de definire a caracterului
internaţional al contractelor comerciale internaţionale. Totuşi, în comentariul la textul Preambulului (Scopul principiilor) se
menţionează că noţiunea de contracte internaţionale trebuie să fie interpretată în sensul cel mai larg, pentru a exclude doar acele
situaţii în care nu este implicat nici un element de extraneitate, adică situaţiile în care toate elementele definitorii ale contractului
în cauză sunt legate de un singur stat.
în literatura de specialitate se susţine35 că anumite elemente de extraneitate introduse în componenţa unor raporturi juridice
comerciale nu atribuie caracter internaţional acestor raporturi. Cu titlu de exemplu, se menţionează că simpla clauză contractuală
prin care părţile convin ca acelui contract să-i fie aplicabila, o lege străină sau numai clauza compromisorie în care se prevede, că
eventualele litigii dintre părţi urmează a fi deferite unei instanţe arbitrale străine, faiă ca respectivul contract să conţină alte
elemente de extraneitate, nu sunt suficiente pentru a conferi acelui contract caracter internaţional în sensul dreptului comerţului
internaţional. . ....
în dependenţă de interesele economiei naţionale, de obiectul cooperam şi de destinaţia produselor, cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională poate fi efectuată în diverse domenii şi forme, prevăzute de regulă în acordurile bilaterale de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică36. Aceste acorduri prevăd ca domenii posibile de cooperare: industria, energia,
agricultura, transporturile şi telecomunicaţiile, serviciile, construcţiile industriale şi civile, ştiinţa, tehnologia, precum şi alte
domenii de interes reciproc. ... .
Dintre formele principale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională, pot fi menţionate următoarele : ...
’ > efectuarea de lucrări şi prospecţiuni, exploatări şi explorări de zăcăminte
de minerale utile; . .
> elaborarea de programe comune de cercetare, producţie şi utilizare a
resurselor energetice disponibile in cele două ţări,
> efectuarea de studii, proiectare, construire şi punere în funcţiune de obiective economice în cele două ţări şi/sau în terţe
ţări, precum şi dezvoltarea sau modernizarea unor capacităţi de producţie existente;
> cooperarea în producţia de echipamente, maşini, utilaje şi alte produse, subansamble şi piese de schimb, în vederea
satisfacerii necesităţilor interne ale
 5
celor două ţări şi exportului în ţări terţe; .„ ..
> producerea şi comercializarea în comun a mărfurilor, inclusiv în ţări terţe;
> constituirea de bănci mixte, societăţi mixte de transport şi realizarea de
obiective turistice;
r- înfiinţarea de birouri tehnice sau societăţi mixte sau proprii de inginerie, ar - tanţă. marketing pentru realizarea de proiecte,
studii, lucrări de construcţii şi . : r.taj în diferite domenii de activitate;
> transferul de tehnologie, know-how, documentaţii, publicaţii, informaţii : ;_r.oştinţe tehnice şi ştiinţifice, schimbul de
experienţă, licenţe şi brevete,
erile reciproce la specialişti, pregătirea de personal pentru proiectele care se
ic - zzizâ în cooperare etc.
> cooperarea pe pieţe terţe în toate domeniile în care există interes —rţinclusiv participarea la realizarea în comun de
proiecte în ţări în curs de aer* tare. cu finanţarea băncilor şi organismelor economice şi financiare
r ersir male.
I in punct de vedere juridic, modalităţile de cooperare economică şi tehnico- «iiic ~. I internaţională sunt operaţiunile sub formă
contractuală şi operaţiunile sub r i, ;; restituirii de societăţi comerciale cu capital comun. Prima formă se manifestă
» u r. : erea unui contract de cooperare economică internaţională între părţile
2 iraniciLnte din state diferite, care apare ca o instituţie juridică complexă, ce implică <»: r: 'ncheierea prealabilă a unui
contract cadru. In baza contractului cadru se
ipuniec 1 :nai multe contracte din diverse domenii, cum ar fi vânzare-cumpărare, T iar rn icii, executare de lucrări, transfer de
tehnologie etc., dar care se află în ■HBU ;'dependenţă, prin scopul lor comun, şi anume realizarea obiectului
ani. A doua formă, de constituire a societăţilor comerciale cu capital comun,
IPMiini '-î: i:it o latură contractuală, materializată în actul de constituire, cât şi una
i I. constând în înfiinţarea unei noi persoane juridice, care acţionează ca
fUtMnniiiecr ;t al dreptului comerţului internaţional.
' cri unea 5. Raportul juridic de comerţ internaţional.
5 Noţiune. în literatura de specialitate, raportul juridic de comerţ
Uliii 4111. H u *TTJU2««. ^ ste definit de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii38, raportul juridic
sinii:: remaţional este o relaţie patrimonială în cadrul activităţii de comerţ
iMi»iiw'c*rk"T fglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-o deplină egalitate
i.iijiiHSKâL. s . ‘ titulari de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie, prin forţa de «III ii aug t"~z i statelor.
înr- aită concepţie39, raportul j uridic de comerţ internaţional este raportul
” . _\ementat prin normele dreptului comerţului internaţional, care se
ifeaca - -re participanţii la comerţul internaţional sau la operaţiunile de
«■apr . ; :.: nomică şi tehnico-ştiinţifică (persoane fizice şi persoane juridice),
II ifcMir’ai ;; drept, aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării
: - rmaţionale şi al schimbului mondial de valori şi de cunoştinţe.
- iZ'irtul juridic de comerţ internaţional este un raport patrimonial, cu : litri - :: ;omercialitate şi internaţionalitate, stabilit între
subiecţii dreptului
comerţului internaţional, aflaţi într-o deplină egalitate juridică şi reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional.
5.2. Premise. Raportul juridic de comerţ internaţional apare numai în
cazul existenţei următoarelor premise:
> Norma juridică de comerţ internaţional, care defineşte comportamentul posibil sau datorat al participanţilor la raporturile
comerciale internaţionale. Normele juridice constituie premisa fundamentală a raportului juridic de comerţ internaţional, deoarece
fără norma de drept, nu putem vorbi despre un raport juridic .
Norma juridică defineşte capacitatea subiecţilor raportului juridic de comerţ internaţional şi precizează categoriile de fapte
juridice care ar putea să producă efecte juridice în raporturile de comerţ internaţional .
> Participanţii la raporturile comerciale internaţionale. Subiecţii de drept reprezintă o altă premisă majoră a raporturilor
juridice de comerţ internaţional. Raporturile comerciale internaţionale se stabilesc între comercianţi persoane fizice şi persoane
juridice din state diferite.
> Existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor. Apariţia raporturilor juridice de comerţ
internaţional, evoluţia şi finalizarea lor sunt legate nemijlocit de existenţa actelor şi faptelor de comerţ internaţional. In absenţa
actelor şi faptelor de comerţ, nu se poate vorbi de un raport juridic de comerţ internaţional42.
5.3. Caracteristici. între principalele caracteristici ale raportului juridic de comerţ internaţional trebuie menţionate următoarele
:
> raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional. Orice contract comercial internaţional se încheie prin
acordul de voinţă al părţilor, participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină - prin acordul lor de voinţă - obiectul
şi conţinutul contractului pe care îl încheie; pe parcursul executării contractului - prin acordul lor de voinţă, părţile unui contract
comercial internaţional îl pot completa, modifica sau rezilia;
> raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmând obţinerea unui profit. Participanţii la raporturile de
comerţ internaţional urmăresc declarat, obţinerea unor beneficii, a unui profit;
> raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate. Caracterul internaţional, alături de caracterul
comercial, identifică raportul juridic de comerţ internaţional, deosebindu-1 de alte raporturi juiidice, ^
 6
> raportul juridic de comerţ internaţional este un raport obligaţional. In mod constant, obiectul acestui raport s-a dovedit a
fi prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze debitorul faţă de creditorul său .
5.4. Conţinut. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este45 .r.samblul drepturilor dobândite de subiectul activ
şi obligaţiilor asumate de subiectul pasiv privind fondul de comerţ, întreprinderea pe care o organizează sau activitatea de comerţ
internaţional, pe care urmează să o desfăşoare.
Contractele comerciale internaţionale sunt contracte sinalagmatice perfecte.
_ mtractul sinalagmatic sau bilateral, creează obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare parte având şi drepturi şi obligaţii.
Fiecare parte are atât calitatea de creditor, .ii şi calitatea de debitor. în contractul de vânzare-cumpărare internaţională, înzătorul
este creditor al preţului şi, concomitent, debitor cu privire la predarea .crului vândut, transmiterii dreptului de proprietate şi, dacă
este cazul, a remiterii iDcumentelor referitoare la marfa. Tot astfel, cumpărătorul este creditor în privinţa : redării bunului, a
transmiterii dreptului de proprietate şi remiterii documentelor -eferitoare la marfa şi, totodată este debitor al preţului46.
Operaţiunile comerciale internaţionale se caracterizează prin reciprocitatea irepturilor şi obligaţiilor.
Obligaţiile generate de faptele de comerţ sunt, în majoritatea cazurilor,
; rugaţii de rezultat, ceea ce înseamnă că prestaţia asumată de debitor într-un raport .ridic de comerţ internaţional va fî
considerată executată numai în cazul în care . editorul va obţine rezultatul vizat.
Operaţiunile de import şi export de mărfuri şi servicii47 pe care le lesfaşoară comercianţii - persoane fizice şi juridice (în
principal, societăţi .: nierciale) - implică, de regulă, o prestaţie, deci o anumită conduită în legătură cu ■ .nurile respective. Tocmai
această conduită constituie obiectul raportului juridic :e comerţ internaţional.
Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia .: nduita, comportamentul) subiectului pasiv pe care acesta o
datorează subiectului jciiv, în vederea satisfacerii intereselor sale legitime48.
Secţiunea 6. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu alte imuri de drept. Autonomia dreptului comerţului internaţional.
6.1. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu alte ramuri de
: -cpt. Dreptul comerţului internaţional are cele mai apropiate relaţii cu: dreptul . ercial, dreptul civil, dreptul procesual
civil, dreptul internaţional privat şi
; r tul internaţional public.
> Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul comercial Fir orturile juridice de comerţ internaţional se aseamănă în
mod esenţial cu .: :rturile de drept comercial intern. în ambele ramuri, raporturile juridice sunt
patrimoniale şi comerciale, iar participanţii la aceste raporturi sunt persoane fizice şi persoane juridice, care au calitatea de
comerciant. Excepţie face statul, care, deşi participă la raporturile juridice de comerţ internaţional, nu are calitatea de comerciant.
De asemenea, unitatea de esenţă a celor două categorii de raporturi este dată de faptul că sunt guvernate în mare parte de aceleaşi
acte normative interne49, în principal de codul comercial50 şi codul civil.
Dreptul comerţului internaţional, în calitate de materie pluridisciplinară, preia o parte din normele care aparţin dreptului
comercial, devenind un drept special faţă de dreptul comercial, care rămâne dreptul comun în materie.
Raporturile juridice de comerţ internaţional se deosebesc de raporturile comerciale interne prin faptul că au în cuprinsul lor
elemente de internaţionalitate, datorită cărora sunt susceptibile de a fi supuse reglementării a două sau mai multe sisteme de drept
diferite. Drept consecinţă a incidenţei a două sau mai multe sisteme de drept în stabilirea şi derularea raporturilor de comerţ
internaţional, apare un conflict de legi, care implică supunerea lor dreptului intern numai în măsura în care acesta este lex causae
în temeiul normei conflictuale aplicabile. Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt guvernate de convenţii internaţionale
sau de alte reglementări uniforme, care apar ca izvoare specifice ale dreptului comerţului internaţional. De asemenea, în dreptul
comerţului internaţional se aplică uzanţele comerciale internaţionale ca izvoare specifice.
> Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul civil. Raporturile juridice de comerţ internaţional şi raporturile de
drept civil prezintă unele elemente comune. Atât în raporturile de drept al comerţului internaţional, cât şi în raporturile de drept
civil, părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, ceea ce demonstrează existenţa unei metode de reglementare comună. In ambele
ramuri, raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul este principalul izvor de obligaţii. Dreptul civil constituie dreptul
comun faţă de dreptul comerţului internaţional, iar prevederile dreptului civil se aplică ori de câte ori reglementările speciale în
materia dreptului comerţului internaţional nu sunt suficiente.
între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil există următoarele deosebiri51:
a) subiecţii dreptului comerţului internaţional au capacitatea specială de a efectua operaţiuni de comerţ internaţional, pe când
persoanele fizice şi juridice - subiecţi ai dreptului civil - nu prezintă o asemenea calitate;
b) normele dreptului comerţului internaţional sunt norme speciale, care se ic -că numai raporturilor patrimoniale care decurg
din acte de comerţ sau din cele
.are participanţii acţionează în calitate de comercianţi, ceea ce subliniază una ; ce deosebirile importante între cele două ramuri
de drept;
c) raporturile de drept al comerţului internaţional sunt, în principiu, racimoniale, iar raporturile de drept civil sunt
patrimoniale şi personal¬:: icrimoniale;
d) spre deosebire de raporturile de drept civil, raporturile de drept al .: marţului internaţional au caractere specifice de
comercialitate şi
- :emaţionalitate.
> Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul procesual
. il Atât în raporturile de drept al comerţului internaţional, cât şi în raporturile de :;=pt procesual civil, părţile sunt pe poziţie
de egalitate juridică, ceea ce ceaionstrează existenţa unei metode de reglementare comună. Dreptul procesual . 1 constituie
dreptul comun faţă de dreptul comerţului internaţional, iar
revederile dreptului procesual civil se aplică ori de câte ori reglementările speciale
 7
- materia dreptului comerţului internaţional nu sunt suficiente. Se impune a fi s_rliniat faptul că au caracter comun pentru
dreptul comerţului internaţional doar i; -mele de drept procesual civil general, iar nu procedurile reglementate pentru in _mite
materii speciale.
Principalele deosebiri şi delimitări rezultă din natura comercială a litigiilor IJL caracterul internaţional al competenţei.
> Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul internaţional
- m at Sub aspectul asemănărilor, remarcăm faptul că raporturile juridice de drept
- comerţului internaţional şi raporturile de drept internaţional privat vizează : meniul privat, metoda de reglementare fiind
comună, iar poziţia părţilor este de Egalitate juridică. Ambele categorii de raporturi prezintă elementul de
e -naţionalitate, deşi în unele cazuri, sfera de internaţionalitate este mai restrânsă : entru raporturile juridice de drept al
comerţului internaţional.
Diferenţa esenţială dintre dreptul comerţului internaţional şi dreptul emaţional privat ţine de natura normelor juridice care intră
în conţinutul lor şi de
- actul de reglementare. Normele dreptului comerţului internaţional sunt
iteriale, iar normele de drept internaţional privat sunt, în marea lor majoritate,
: :actuale. Obiectul de reglementare este diferit. Astfel, dreptul comerţului
- emaţional are ca obiect raporturi juridice care apar în domeniul comerţului :maţional şi cooperării economice şi tehnico-
ştiinţifice internaţionale, iar dreptul : -naţional privat reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate din ite domeniile
dreptului privat52.
> Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul internaţional
yublic. între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există : .acte semnificative de convergenţă, care
rezultă, în primul rând, din elementul de
internaţionalitate, care caracterizează ambele ramuri. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public se aplică şi în
cazul dreptului comerţului internaţional şi, afortiori, se aplică raporturilor la care participă statul. De asemenea, acordurile
economice interstatale au un impact deosebit asupra contractelor comerciale internaţionale.
Dar între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există deosebiri esenţiale. în dreptul internaţional
public subiecţii sunt statele şi organizaţiile internaţionale guvernamentale, pe când subiecţii dreptului comerţului internaţional
sunt comercianţii, persoane fizice şi persoane juridice şi numai uneori, statele. în timp ce în dreptul comerţului internaţional poziţia
părţilor este de egalitate juridică, inclusiv statul când participă la un raport juridic de comerţ internaţional, acţionând în baza regulii
de jure gestionis, în raporturile de drept internaţional public, statul acţionează ca putere suverană, în baza regulii de jure imperii.
Chiar şi în situaţiile în care statul se implică în relaţiile comerciale internaţionale, elaborând norme fiscale, vamale etc., acţionează
ca putere suverană, de jure imperii.
6.2. Autonomia dreptului comerţului internaţional. După cum am remarcat, dreptul comerţului internaţional este o materie
pluridisciplinară, care cuprinde norme juridice aparţinând mai multor ramuri de drept, dar, în principal, dreptului comercial, civil
şi procesual civil, şi care constituie dreptul comun, aplicabil ori de câte ori nu există reglementări specifice în materie. Dar, dreptul
comerţului internaţional, reglementând raporturile juridice care apar în cadrul comerţului internaţional şi cooperării economice
internaţionale, consacră prin normele sale anumite reglementări specifice, care răspund exigenţelor pe care aceste raporturi juridice
le impun53.
Prevederile specifice ale dreptului comerţului internaţional în planul comercialităţii au drept scop satisfacerea celor două
cerinţe majore impuse de particularităţile operaţiunilor din comerţul internaţional şi anume:
a) desfăşurarea operaţiunilor din comerţul internaţional în condiţii de celeritate, care să le permită adaptarea la schimbările
permanente ale conjuncturii economice mondiale;
b) asigurarea securităţii tranzacţiilor în general şi a creditului în special, condiţie indispensabilă pentru menţinerea între părţi
a unui climat de încredere reciprocă, care, la rândul său, constituie premisa esenţială a promovării comerţului.
Regulile dreptului comerţului internaţional54, răspunzând în mod specific fiecăreia dintre cerinţele menţionate, sunt, într-o
apreciere generală, în unele cazuri, mai flexibile decât cele de drept comun, în sensul că adoptă minimum de formalităţi, iar în alte
cazuri, dimpotrivă, mai riguroase, asigurând o certitudine juridică superioară.
Ţinem să remarcăm că raporturile juridice de comerţ internaţional prezintă rie particularităţi, care ţin de specificul acestor
raporturi. Cu titlu de exemplu
enţionăm:
> în numeroase cazuri, contractele comerciale internaţionale se încheie raza uzanţelor comerciale internaţionale
standardizate, precum: Incoterms 2010 - materia vânzării comerciale internaţionale; Reguli uniforme privind garanţiile
: mtractuale 1993 - Publicaţia 524 a CCI; Reguli şi uzanţe uniforme privind . ;altele documentare 2007 - Publicaţia 600 a CCI
etc.
> Contractele comerciale internaţionale pot fi încheiate pe bază de .: ndiţii generale, contracte - tip, contracte - cadru,
elaborate de regulă de
ganizaţiile economice internaţionale, precum UNCITRAL, C.E.E. - O.N.U., de - -merele de comerţ şi industrie etc.
> Contractele comerciale internaţionale se încheie într-o proporţie mai _re decât contractele comerciale interne, inter
absentes, prin diverse metode, de
: .emplu, prin schimb de mesaje, prin fax sau e-mail, prin utilizarea semnăturii : ictronice.
> Litigiile ce apar din contractele comerciale internaţionale se : abonează în majoritatea cazurilor pe calea arbitrajului
comercial internaţional.
> în contractele comerciale internaţionale, care se încheie pe termen _ '2. sunt incluse anumite clauze specifice cu scopul de
a menţine echilibrul . mtractual, aşa cum a fost stabilit de părţi la încheierea contractului.
 8
> Contractele comerciale internaţionale se încheie într-o limbă străină, manta respectivă devenind deseori, prin voinţa
părţilor contractante, exemplarul
: r referinţă.
în raport cu ramurile ce constituie dreptul comun în materie, dreptul . merţului internaţional reprezintă o reglementare specială.
Beneficiind de reguli r; mii şi instituţii specifice, dreptul comerţului internaţional se caracterizează ca o i sciplină de sine stătătoare.
Secţiunea 7. Principiile dreptului comerţului internaţional.
7.1. Noţiune. în literatura de specialitate55, principiile dreptului comerţului -.emaţional sunt considerate acele idei călăuzitoare
în procesul elaborării normelor indice şi aplicării lor în raporturile comerciale şi de cooperare economică şi : ;nico-ştiinţifică
internaţionale, care asigură concordanţa normelor cu cerinţele dezvoltării obiective şi echilibrate ale acestor raporturi. Principiile
dreptului . merţului internaţional sunt prescripţiile fundamentale care călăuzesc crearea şi . : carea normelor juridice în acest
domeniu. Acţiunea principiilor are ca rezultat islaurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului comerţului internaţional, -
f menţionat56 că dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii,
unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale.
Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt următoarele: principiul libertăţii comerţului, principiul
concurenţei loiale, principiul egalităţii juridice a părţilor, principiul libertăţii convenţiilor, principiul bunei-credinţe.
7.2. Principiul libertăţii comerţului. Principiul libertăţii comerţului internaţional este cel mai general în materie, din el
decurgând şi regulile fundamentale, care guvernează alte principii, materializate în instituţii juridice, prin care se exprimă politica
în materie comercială a statului. Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală pentru asigurarea liberei
circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. Libertatea comerţului este o trăsătură definitorie, precum şi un aspect indispensabil în contextul
unei economii de piaţă.
Principiul libertăţii comerţului este consfinţit şi în Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 care prevede57 că
economia Republicii Moldova adoptă economia de piaţă, de orientare socială, bazată atât pe proprietatea privată cât şi pe
proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă. Potrivit alin.2, lit.b) al aceluiaşi articol, „statul trebuie să asigure:... b)
libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor
factorilor de producţie...”.
Principiul libertăţii comerţului poate fi abordat sub două aspecte: unul intern şi unul extern. Sub primul aspect, principiul se
exprimă în posibilitatea, recunoscută prin lege, persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecţi ai dreptului comerţului internaţional,
adică de a participa liber în toate domeniile relaţiilor comerciale internaţionale. Această capacitate implică libera circulaţie a
persoanelor, mărfurilor58, serviciilor şi capitalurilor. în ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, acesta se exprimă prin accesul
liber al subiecţilor de drept străini pe piaţa din Republica Moldova.
Spre deosebire de principiul libertăţii contractuale, care este un principiu de drept privat, principiul libertăţii comerţului
internaţional, prin natura sa, este un principiu de drept internaţional public59, deoarece constituie o formă de manifestare a politicii
statului în domeniul relaţiilor comerciale internaţionale.
Principiul libertăţii comerţului cunoaşte anumite limite, pe care statul le exercită, prin diferite instrumente ale politicii
comerciale, asupra activităţii de comerţ internaţional a subiecţilor de drept naţional din statul respectiv. Scopul acestor limite este
de a stimula sau restrânge comerţul cu diferite produse, protejarea pieţei interne împotriva concurenţei neloiale exercitate din
străinătate etc.
Obiectivul principal pe care statele îl urmăresc pe termen lung cu ajutorul .îirumentelor şi măsurilor politicii comerciale este
stimularea dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină.
Statul dispune de multiple mijloace tarifare (politica vamală) sau netarifare ■ politica financiară şi bancară a Băncii Naţionale
a Moldovei, regimul autorizaţiilor ae import - export, politica anti-dumping etc.), care îi permit să-şi îndeplinească echilibrat şi
echitabil funcţiile în acest domeniu, asigurând libertatea comerţului.
7.3. Principiul concurenţei loiale. Intre principiul libertăţii comerţului şi principiul concurenţei loiale există o corelaţie,
deoarece libertatea comerţului -onstituie esenţa economică a exercitării concurenţei în comerţ, care, la rândul său, reprezintă o
altă formă de manifestare a libertăţii comerţului. In cadrul relaţiilor comerciale, principiul liberei concurenţe se aplică între
persoane care exercită o -ctivitate asemănătoare. Concurenţa este o competiţie între comercianţi, exercitată in domeniile deschise
ale pieţei, pentru atragerea şi menţinerea clientelei, în scopul jbţinerii de profit. în funcţie de mijloacele folosite, concurenţa poate
fi loială sau celoială60.
Concurenţa constă în faptul că întreprinderile resimt o presiune constantă .are le determină să întreprindă anumite acţiuni pentru
a căpăta un avantaj în faţa concurenţilor, şi, bineînţeles, pentru a câştiga clienţi. Concurenţa stimulează novarea şi progresul tehnic,
procese de pe urma cărora cel care are de câştigat, este, ^discutabil, consumatorul, ale cărui interese sunt primordiale.
Pe o piaţă concurenţială, fiecare întreprindere tinde să fie cea mai bună şi să oolarizeze atenţia, precum şi fidelitatea
consumatorului-ţintă, stabilind un raport rreţ-calitate cât mai oportun cu putinţă.
Concurenţa loială se exercită în limita uzanţelor comerciale oneste. în cesfaşurarea relaţiilor comerciale internaţionale
concurenţa loială îndeplineşte multiple funcţii importante, dintre care reţinem61:
> funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă,
> funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor;
> funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.
Principiul concurenţei joacă un rol determinant în stabilirea preţului -irfurilor. în confruntarea comercianţilor, raporturile reale
dintre produsele şi ferviciile oferite pe piaţa consumatorilor, permit fixarea unor preţuri -orespunzătoare, care împiedică realizarea
profiturilor de monopol.
Reglementările aplicabile concurenţei comerciale se împart în două mtegorii principale62. Ele privesc restricţiile impuse
concurenţei şi reprimarea
 9
concurenţei neloiale. Restricţiile impuse concurenţei sunt menite să apere existenţa liberei concurenţe, suprimând practicile
monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice. Recurgând la practici restrictive de concurenţă, comercianţii
competitivi pot acapara piaţa într-un domeniu al producţiei de mărfuri sau prestaţiilor de servicii, perturbând mecanismele
economiei de piaţă. Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înţelegerile anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă
şi concentrarea de întreprinderi63. Protecţia împotriva concurenţei neloiale este prevăzută în Convenţia de la Paris din
20.03.188364 pentru protecţia proprietăţii industriale, potrivit căreia65 trebuie interzise mai ales:
> orice fapte care sunt de natură să creeze, prin oricare mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
> afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, care sunt de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
> indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare cu privire
la natura, modul de fabricaţie, caracteristicile, aptitudinea la întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
în literatura de specialitate66 s-a atras atenţia asupra necesităţii de a fi tratate ca acte de concurenţă neloială şi:
> substituirea produselor;
> dezorganizarea internă a întreprinderii;
> dezorganizarea generală a pieţei.
Reglementând regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, aşa cum a
fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, semnat la 13.12.2007 şi care a intrat în vigoare la 1.12.200967, prevede68 că sunt
incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice
practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care:
> stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;
> limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
> împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
> aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj
concurenţial;
> condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor,
sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Aceste prevederi pot fi declarate inaplicabile în cazul69:
> oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
> oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
> oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care ;ontribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei
de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul
obţinut şi care:
a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile centru atingerea acestor obiective;
b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce r riveşte o parte semnificativă a produselor în
cauză.
Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind iplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate70 defineşte71 icordul vertical ca
fiind un acord sau practică concertată convenite între două sau ■nai multe întreprinderi care acţionează fiecare, în sensul acordului
sau al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producţie şi de distribuţie, şi care se referă la condiţiile în care
părţile pot cumpăra, vinde, sau revinde anumite bunuri sau servicii.
Totuşi, anumite tipuri de acorduri verticale pot îmbunătăţi eficienţa economică în cadrul unui proces de producţie sau de
distribuţie prin facilitarea unei crai bune coordonări între întreprinderile participante. In special, acestea pot duce la : reducere a
costurilor de tranzacţie şi de distribuţie ale părţilor şi la o optimizare a nivelului vânzărilor şi investiţiilor acestora.
Potrivit Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene72, este ncompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care
poate afecta comerţul i ntre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe ntreprinderi a unei poziţii
dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte • emnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:
> impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de . impărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
> limitarea producţiei, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în iezavantajul consumatorilor;
> aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial;
> condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau
în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Pe plan intern protecţia concurenţei este reglementată, în principal, prin Legea concurenţei nr.l83-XIV din 11.07.20127 .
7.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor. Raportul juridic de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor.
Fiecare parte contractantă este în drept să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind asupra modului în care urmează să se deruleze
operaţiunile de comerţ internaţional în care se angajează.
Raporturile de comerţ internaţional care se stabilesc între comercianţi - persoane fizice şi persoane juridice — din diferite state,
în calitate de subiecţi ai dreptului comerţului internaţional, sunt de jure gestionis, adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei
părţi cu cealaltă parte. ^
 10
Şi statul când participă la raporturile de comerţ internaţional, acţionând de jure gestionis, se află pe poziţie de egalitate juridică,
cu cealaltă parte, care este o persoană fizică sau juridică din alt stat. Acest lucru se întâmplă, de regulă, când statul încheie contracte
comerciale internaţionale sau apare ca parte la un litigiu contractual de comerţ internaţional. In acele raporturi în cazul cărora
statul acţionează ca putere suverană, de jure imperii, în realizarea politicii comerciale, financiar-valutare, vamale etc., se stabileşte
o relaţie de subordonare a comercianţilor.
7.5. Principiul libertăţii convenţiilor înseamnă că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţe numai la ceea ce acceptă
şi doar în măsura în care doreşte. Potrivit prevederilor74 codului civil al Republicii Moldova , contractul încheiat legal obligă
părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau
cu principiile
echităţii. ... .
Prin urmare, părţile sunt libere să încheie, prin voinţa lor, orice fel de contracte comerciale internaţionale, să aleagă partenerul
cu care urmează să încheie contractul, să negocieze condiţiile de contractare, să insereze în contract acele clauze pe care le
consideră necesare, efectele pe care le vor produce, să modifice sau să stingă obligaţiile contractuale, cu condiţia respectării
normelor imperative de drept. De asemenea, părţile pot să desemneze legea aplicabilă contractului lor şi pot desemna tribunalul
arbitrai competent să soluţioneze eventualele litigii, ce pot apărea din executarea sau interpretarea contractului respectiv.
Codul civil al Republicii Moldova dispune76 că părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative
de drept, contracte, şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ,
efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor când obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau
dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
7.6. Principiul bunei-credinţe. Buna-credinţă este un principiu general, . are călăuzeşte atât procesul elaborării normelor
dreptului comerţului internaţional, cit şi pe cele al aplicării lor. în literatura de specialitate77, s-a menţionat că buna- .redinţă este
convingerea posesorului că are asupra lucrului ce posedă un drept de p roprietate pe baza unui titlu translativ a cărui invaliditate
o ignoră.
Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de 2 Yiena din 11.04.198078 precizează că la
interpretarea convenţiei se va ţine seama ce caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă,
rrecum şi de a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional.
Principiul bunei-credinţe în contractele comerciale internaţionale se .iroborează cu principiul loialităţii comerciale. Astfel,
potrivit Principiilor .NIDROIT79, părţile trebuie să acţioneze conform bunei-credinţe şi loialităţii :: merciale în comerţul
internaţional, iar părţile nu sunt în drept să excludă sau să citeze această obligaţie.
Codul civil al Republicii Moldova se referă la principiul bunei-credinţe în 2: multe cazuri. De exemplu, reglementând nulitatea
actului juridic încheiat prin ::1. prevede că80 dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări care :i:ă ar fi fost divulgate,
ar fi determinat cealaltă parte să nu mai încheie respectivul ii: juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în
care, în baza : ; ncipiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste rrejurări. Referindu-se la obligaţia
de informare şi confidenţialitate la încheierea .: -.tractului de franchising, codul civil stabileşte81 că părţile au obligaţia de a se -
forma în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchising- „ şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi
informaţia necesară în conformitate cu :' -.cipiul bunei-credinţe.
Buna-credinţă în afacerile comerciale internaţionale obligă comercianţii • rlicaţi în competiţia internaţională pentru a obţine un
profit cât mai mare82:
> să se comporte în limitele moralităţii în derularea şi finalizarea
mzacţiei;
> să nu recurgă la acţiuni care să urmărească obiectivul fraudării partenerului, deoarece chiar dacă acestea pot asigura un
câştig evident pe termen scurt, pierderile sunt incontestabile pe termen lung. Odată ce limitele unui minimum de moralitate au
fost depăşite, concurenţa devine neleală şi angajează răspunderea celui care a săvârşit actele susceptibile de o asemenea calificare.
In literatura de specialitate83, punându-se în lumină unicitatea principiilor dreptului comerţului internaţional, s-au conturat
următoarele concluzii:
> Principiile dreptului comerţului internaţional acţionează în consonanţă cu principiile corelative din dreptul intern,
deoarece este greu de crezut, că un asemenea principiu, cum este cel al libertăţii comerţului, ar putea acţiona numai în schimburile
comerciale internaţionale ale agenţilor economici, în condiţiile absenţei sale în tranzacţiile lor comerciale interne. Aceleaşi
considerente sunt de făcut în legătură cu libertatea convenţiilor, egalitatea juridică a părţilor, buna-credinţă şi concurenţei loiale.
> Formularea principiilor interne în domeniul comercial şi promovarea lor în practica relaţiilor comerciale constituie un
important suport în exercitarea principiilor dreptului comerţului internaţional.
> Principiile dreptului comerţului internaţional sunt complementare, în sensul că fiecare în parte poate fi înţeles şi explicat
în legătura sa, adesea intrinsecă cu celelalte principii. Complementaritatea este o caracteristică a principiilor dreptului comerţului
internaţional, care demonstrează unitatea lor.
> Caracterul unitar al principiilor rezultă şi din finalitatea lor comună: aşezarea relaţiilor comerciale internaţionale pe un
asemenea fundament juridic menit să stimuleze schimburile mondiale de valori, contribuind la progresul şi prosperitatea tuturor
naţiunilor.
> Principiile şi normele dreptului comerţului internaţional acţionează într- o unitate din ce în ce mai accentuată, fără a nega
diversitatea, ci pentru a orienta operaţiunile comerciale - în multitudinea formelor lor de manifestare - în direcţia generală a
progresului şi dezvoltării, asigurându-le coerenţa necesară, eficienţa şi rentabilitatea, care trebuie să caracterizeze comerţul
exterior al tuturor naţiunilor.
CAPITOLUL H. IZVOARELE DREPTULUI
 11
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Secţiunea 1. Noţiuni generale privind izvoarele dreptului comerţului
« 9 84
internaţional .
în comerţul internaţional există o multitudine de contracte reglementate de ;onvenţii internaţionale, dar şi de legi naţionale
diferite în materie contractuală. Există şi alte instrumente juridice elaborate la nivel internaţional, de exemplu: -zanţele comerciale
internaţionale uniforme, contractele - model, condiţiile ^enerale de livrare, care, dacă au fost desemnate de părţi ca reglementând
raportul :: juridic, sunt apte să guverneze contractul respectiv.
Izvorul dreptului comerţului internaţional este definit85 ca forma prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine
regulă de conduită, impunându-se ca -odei de urmat în relaţiile comerciale internaţionale.
Profesorul Dumitru Mazilu analizează izvoarele dreptului comerţului xemaţional în sens material şi în sens formal,
menţionând86 că rerum natura, iat"-ul realităţii comerciale şi cerinţele dezvoltării vieţii comerciale se constituie r.tr-un adevărat
sistem de izvoare în sens material ale dreptului comerţului rtemaţional. Ele alcătuiesc „dat”-ul care urmează a determina
„construitul” - acel r'oces tehnic juridic — prin care această realitate comercială devine drept; acea - altitudine de modalităţi, prin
care conţinutul perceptiv al normei de drept devine -egulă de conduită se impune ca model de urmat în relaţiile comerciale -
temaţionale. A subaprecia sau a neglija, pur şi simplu „dat”-ul realităţii, când .instruieşti norma juridică, înseamnă a promova
norme fără fond, ceea ce ar fi : .trem de dăunător în relaţiile comerciale internaţionale. Tocmai de aceea, susţine rrofesorul citat,
atunci când studiem izvoarele dreptului comerţului internaţional, este necesar să efectuăm o analiză completă a acestora, atât în
sensul lor material, şi în sensul lor formal, explicând modalităţile în care realitatea comercială este efectată în drept, îmbrăcând
forma juridică necesară expansiunii comerţului -ondial, dezvoltării economice a tuturor timpurilor.
Autorul citat subliniază că izvorul dreptului comerţului internaţional este finit şi ca izvor formal, care ne ajută să înţelegem
forma de exprimare a normei :e drept al comerţului internaţional. Astfel, izvoarele formale sunt formele de : grimare ale normelor
dreptului comerţului internaţional, care reflectă elementele -ilităţii comerciale, vizând realizarea schimburilor comerciale
internaţionale în
interesul prosperităţii tuturor naţiunilor. Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens formal reprezintă procesul de
„construire” a reglementărilor juridice privind relaţiile comerciale internaţionale87, modalităţile prin care cerinţele realităţii
comerciale îmbracă forma juridică a legii comerciale, a convenţiei internaţionale sau a legii uniforme în domeniul schimburilor
comerciale internaţionale. Procesul „construirii” normelor dreptului comerţului internaţional - deci, a reglementărilor care
guvernează raporturile comerciale internaţionale - reprezintă unitatea dintre:
> factorii care determină şi condiţionează şi
> acţiunea de creaţie, ca o activitate a puterii legiuitoare, la nivel naţional, sau ca o activitate de negociere, la nivel
internaţional, în scopul de a statornici cadrul adecvat de conduită tuturor participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.
Prin natura sa, dreptul comerţului internaţional implică două categorii de izvoare:
y interne şi
> internaţionale.
Unii autori menţionează88 că izvoarele dreptului comerţului internaţional cuprind norme de drept material şi norme
conflictuale în materie. Alţi autori89 sunt consecvenţi opiniei pe care o susţin în sensul că dreptul comerţului internaţional este un
drept material şi analizează doar normele de drept material ca izvoare ale dreptului comerţului internaţional.
Secţiunea 2. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional.
2.1. Precizări prealabile. Unii autori procedează mai mult din considerente didactice la clasificarea izvoarelor interne în90:
> izvoare specifice, conţinând în marea majoritate, norme destinate reglementării raporturilor de comerţul internaţional;
> izvoare nespecifice, constituite din actele normative care interesează în primul rând alte ramuri de drept, dar care conţin
şi norme de drept al comerţului internaţional.
In literatura de specialitate autorii sunt unanimi91 în a evidenţia locul primordial al legii comerciale în ansamblul izvoarelor
dreptului comerţului internaţional. Concomitent, se subliniază şi rolul important al altor izvoare interne ale dreptului comerţului
internaţional, cum sunt: legea civilă, uzanţele, practica
.: : ară şi arbitrală. Se susţine92 că principalul izvor intern al dreptului comerţului -;“aţional este legea comercială naţională
din următoarele considerente:
> este emisă sub imperiul cerinţelor realităţii comerciale percepute la nivel
naţional;
> stipulează îmbinarea intereselor naţiunii respective cu interesele altor
naţiuni;
> are forţa juridică cea mai mare, subordonează alte acte normative emise pe
teritoriul naţional privind relaţiile comerciale ale ţării respective cu alte ţări.
2.2. Legea comercială naţională poate îmbrăca trei forme de exprimare:
a) Codurile comerciale, care reglementează relaţiile comerciale interne,
: t:um şi cele internaţionale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Codul comercial -ancez din 1807, Codul comercial german din
1900, Codul comercial spaniol din i Codul comercial japonez din 1911, Codul comercial al Ucrainei din 2004.
Codul comercial constituie dreptul comun comercial, fiindcă reprezintă o :: ementare de bază a relaţiilor comerciale, oferă un
cadru general, care este apt să :>re soluţii juridice adecvate unei probleme comerciale concrete în raporturile de : ;erţ internaţional,
şi cuprinde o reglementare tipică a relaţiilor comerciale interne -.temaţionale.
b) Codurile de comerţ internaţional, care reglementează numai raporturile .r.dice de comerţ internaţional. Avantajul adoptării
unui cod de comerţ
 12
temaţional rezultă din faptul că :
> selectarea normelor privind reglementarea raporturilor comerciale • emaţionale a fost efectuată chiar de către legiuitor;
> facilitează activitatea participanţilor la circuitul comercial internaţional, jşoarece normele sunt aranjate într-o ordine
logică, în raport de obiectul
. ziementării;
> posibilităţile de eroare în aplicarea normelor de drept comercial sunt iduse considerabil.
Exemplul cel mai frecvent citat este Codul Comercial Uniform al Statelor _ mte ale Americii94, care se aplică în toate statele
federale, cu excepţia statului _: -ssiana, şi care a apărut ca o necesitate în direcţia elaborării unui cadru juridic . ".un şi uniform
pentru statele federale şi facilitării schimburilor comeiciale dintre utele federaţiei şi dintre acestea şi alte state. ^
c) Legile speciale reglementează relaţiile comerciale internaţionale în iţele care nu au adoptat un cod de comerţ internaţional
sau un cod comercial. Cu
: -/j de exemplu menţionăm Legea Republicii Moldova nr.24-XVI din 22.02.2008
cu privire la arbitrajul comercial internaţional95; Legea Republicii Moldova nr. 81- XV din 18.03.2004 cu privire la investiţiile
în activitatea de întreprinzător96; Legea Republicii Moldova nr.440-XV din 27.07.2001 cu privire la zonele economice libere97;
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.623 din 12.07.2010 cu privire la aprobarea Planului de acţiuni pentru anul 2010
privind realizarea Strategiei de atragere a investiţiilor şi promovare a exporturilor pentru anii 2006-201598 etc.
Unele legi speciale conţin norme cu caracter general în domeniul comercial, inclusiv norme care reglementează raporturile
comerciale internaţionale. Din această categorie menţionăm: Legea Republicii Moldova nr. 1134-XII1 din
2.04.1997 privind societăţile pe acţiuni99; Legea Republicii Moldova nr. 59-XVI din 28.04.2005 cu privire la leasing100;
Legea Republicii Moldova nr.l335-XIII din
1.10.1997 cu privire la franchising101 etc.
2.3. Legea civilă. în statele în care nu există dualitatea cod comercial - cod civil, cum este şi cazul Republicii Moldova, codurile
civile conţin norme care reglementează şi raporturile comerciale. Totodată, codurile comerciale conţin prevederi, că în comerţ se
aplică normele din codul comercial, iar acolo unde aceste norme nu dispun, se aplică prevederile codului civil.
2.4. Legislaţia Uniunii Europene. Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărârea nr.1345 din 24.11.2006 a aprobat
Regulamentul privind mecanismul de armonizare a Legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară102, potrivit căruia
armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene este un proces continuu, care are drept scop asigurarea
compatibilităţii depline a normelor de drept intern cu cele ale Uniunii Europene, prin modificarea, completarea sau elaborarea
actelor normative naţionale, armonizate cu cerinţele Uniunii Europene, ulterior aceste norme juridice devenind parte componentă
a dreptului naţional103.
2.5. Practica judiciară şi practica arbitrală. Practica judiciară şi practica arbitrală de principiu nu constituie un izvor de drept.
Practica judiciară are o pondere superioară şi o influenţă mai accentuată în sistemul common law. în dreptul comerţului
internaţional, practica judiciară şi arbitrală prezintă o valoare juridică imensă, a cărei importanţă nu poate fi neglijată. Astfel, rolul
ei constă în primul rând , în interpretarea şi adaptarea normelor juridice - mai ales în cazul în care acestea nu au fost edictate pentru
a reglementa în mod special raporturi de drept al
: rmerţului internaţional - în funcţie de exigenţele şi particularităţile relaţiilor .: ~ier ci ale internaţionale.
Secţiunea 3. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului nternaţional.
3.1. Convenţia internaţională. Convenţia internaţională constituie rr.ncipalul izvor internaţional al dreptului comerţului
internaţional. Rolul important . convenţiilor internaţionale în sistemul izvoarelor dreptului comerţului r:emaţional este apreciat de
toţi analiştii105, unii autori considerând convenţiile -.-maţionale ca fiind substanţa dreptului comerţului internaţional106 sau
principalul
- internaţional al dreptului comerţului internaţional107 ori constituind ~ . • • 108
: : umentul care controlează relaţiile dintre naţiuni .
Convenţia internaţională este acordul de voinţă între două sau mai multe riL:e. prin care se reglementează o anumită categorie
de relaţii internaţionale,
. -eind norme, modificând sau abrogând norme existente.
Convenţia internaţională constituie izvor al dreptului comerţului emaţional doar atunci când stabileşte norme ce reglementează
relaţiile ..: -erciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
- :emaţională.
în măsura în care privesc comerţul internaţional lato sensu, convenţiile
- -maţionale constituie izvoare specifice ale dreptului comerţului internaţional.
: nvenţiile internaţionale multilaterale sintetizează109 tendinţe şi orientări în
. -erţul internaţional, au ca scop eliminarea suprapunerilor şi contradicţiilor din
: ~ ementările existente, şi promovează un drept substanţial sau material uniform.
Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional XCITRAL) a creat un standard aproape mondial pentru
contractele de vânzare -maţională de bunuri - Convenţia asupra contractelor de vânzare internaţională de
irfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980, la care în prezent sunt părţi 79 de state110.
Convenţiile internaţionale pot fi multilaterale şi bilaterale.
3.1.1. Convenţiile internaţionale multilaterale. Convenţiile internaţionale multilaterale pot fi clasificate111, în funcţie de
criteriul ce are în vedere natura normelor instituite, în:
A. Convenţii prin care se formulează norme de drept material uniform.
Din această categorie menţionăm cu titlu de exemplu:
 13
> Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena Ia
11.04.1980, Ia care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.l 15-XIII din 20.05.1994.
> Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14.06.1974 şi
Protocolul de modificare a convenţiei, încheiat la Viena la 11.04.1980, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea
Parlamentului nr,1214~XIII din 25.06.1997.
> Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10.06.1958, la care
Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998, cu următoarele două rezerve:
a. Convenţia va fi aplicată de către Republica Moldova numai la sentinţele arbitrale pronunţate după intrarea ei în vigoare
pentru Republica Moldova şi
b. Convenţia va fi aplicată de către Republica Moldova pe bază de reciprocitate numai la sentinţele arbitrale pronunţate pe
teritoriul uni alt stat parte la convenţie.
> Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional, încheiată la Geneva la 21.04.1961 şi Aranjamentul relativ la
aplicarea Convenţiei Europene de arbitraj comercial internaţional, încheiat la Paris la 17.12.1962, la care Republica Moldova a
aderat prin Hotărârea Parlamentului nr,1331-XIII din 26.09.1996.
> Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), încheiată la Geneva la
19.05.1956, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.l318-XII din 02.03.1993 şi Protocolul la
Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, încheiat la Geneva la 5.07.1978, la care
Republica Moldova a aderat prin Legea nr.98-XVI din 13.04.2007.
> Convenţia pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28.05.1999,
la care Republica Moldova a aderat prin Legea nr.254-XVI din 05.12.2008.
B. Convenţii prin care se formulează norme de drept conflictual uniform. Din această categorie menţionăm cu titlu de
exemplu:
> Convenţia privind legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin, încheiată la Geneva la 7.06.1930.
> Convenţia privind reglementarea anumitor conflicte de legi în materii de cambii şi bilete la ordin, încheiată la Geneva la
7.06.1930.
> Convenţia privind reglementarea anumitor conflicte de legi în materie de cec, încheiată la Geneva la 19.03.1931.
> Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind cambiile inţernaţionale : : etele la ordin internaţionale, încheiată la New
York, la 9.12.1988112.
> Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, încheiată la ? : *na la 19.06.1980.
3.1.2. Convenţiile bilaterale. Convenţiile bilaterale sunt perfectate între :: Liâ state şi reglementează aspecte ale relaţiilor dintre
aceste state. Republica \: :ldova este parte la numeroase convenţii bilaterale, dintre care menţionăm:
A. Acorduri comerciale şi/sau de cooperare economică internaţională:
> Acord privind cooperarea economică între Guvernul Republicii Moldova ş: juvemul Bulgariei, semnat la Sofia, la
5.02.2007.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii : : 3nia privind cooperarea economică, semnat la
Krynica, la 7.09.2006.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Elene
: nd cooperarea economică, tehnologică şi ştiinţifică, semnat la Atena, la
1: 03.1998.
> Acord privind comerţul şi cooperarea economică între Guvernul
• -rublicii Moldova şi Guvernul Statului Israel, semnat la Ierusalim, la 22.06.1997
-
B. Acorduri privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor:
> Acord privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor între
• eoublica Moldova şi Regatul Spaniei, semnat la Chişinău, la 11.06.2006.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Consiliul de Miniştri al
• rrublicii Albania privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, :mnat la Chişinău, la 11.06.2004.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii ovenia privind promovarea şi protejarea reciprocă a
investiţiilor, semnat la 7?ljana, la 10.04.2003.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii L - .linia privind promovarea şi protejarea reciprocă a
investiţiilor, semnat la Yîlnius, la 20.09.1999.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Regatului Unit al Mirii Britanii şi Irlandei de Nord privind
promovarea şi protejarea reciprocă a
estiţiilor, semnat la Londra, la 19.03.1996.
> Acord între Republica Moldova şi Statele Unite ale Americii privind : movarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor,
semnat la Washington, la 1 04.1993.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României privind r-: movarea si proteiarea reciprocă a investiţiilor,
semnat la Bucureşti, la
- 08.1992. . .
> Acord între Republica Moldova şi Confederaţia Elveţiană privind P-:movarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat
la Chişinău, la 30.11.1995
C. Convenţii (Acorduri) privind evitarea dublei impuneri.
 14
> Convenţie între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea
evaziunii fiscale, cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnat la Chişinău, la 21.02.1995.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe
proprietate şi prevenirea evaziunii nscale, semnat la Moscova, la 12.04.1996.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Letonia pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea
evaziunii fiscale, cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnat la Riga, la 25.02.1998.
> Convenţie între Republica Moldova şi Regatul Ţărilor de Jos pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii
fiscale, cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnat la Chişinău, la 3.07.2000.
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Italiene pentru evitarea dublei impuneri cu privire la
impozitele pe venit şi pe capital şi prevenirea evaziunii fiscale, semnat la Roma, la 3.07.2002 etc.
D. Tratate de asistenţă juridică în materie civilă, familială, penală si vamală:
. Traîal lntre RePublica Moldova şi Republica Lituania cu privire la
902T^3JUndlCă ^ materie Civilă’ familială Penală> semnat la Chişinău la
• •^ Trataţ între Republica Moldova şi România cu privire la asistenta juridica in materie civilă şi penală, semnat la Chişinău
la 6.07.1996.
_ Trataf înţre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenta juridica in materie civilă, familială şi penală, semnat
la Moscova la 25.02.1993
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României privind cooperarea vamala şi asistenţa administrativă
reciprocă pentru prevenirea %£££ Ş1 COmbaterea infracţiunilor în domeniul vamal, semnat la Bucureşti la
^ Tratat între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la
a^1SAt®n;a J'Uridică în materie civiIă> familială şi penală, semnat la Ankara la 22.05.1996 etc.
Din analiza prevederilor convenţiilor internaţionale care constituie izvor al dreptului comerţului internaţional putem
concluziona, că unele convenţii conţin norme facultative, iar altele — norme imperative.
Din prima categorie putem menţiona cu titlu de exemplu Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, de la Viena din 11 aprilie 1980, care permite părţilor113 să excludă aplicarea convenţiei sau, sub rezerva dispoziţiilor
art.12, să deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le modifice efectele.
Din prevederile Convenţiei cu privire la factoring-ul internaţional de la Ottawa din 28.05.1988 rezultă caracterul facultativ al
acesteia114, părţile unui
. ic.ract de factoring sau unui contract de vânzare de mărfuri putând exclude i: ucarea Convenţiei, cu precizarea ca excluderea
să fie totală.
De asemenea, din prevederile Convenţiei UNIDROIT privind leasing-ul .iar de la Ottawa din,28.05.1988 poate fi dedus
caracterul facultativ115 al JJS : i zurilor Convenţiei, statele contractante având posibilitatea de a decide, dacă . :iică sau nu
prevederile Convenţiei; Deciziile de neaplicare pot.fi făcute împreună IIIL. pot fi unilaterale şi reciproce. Totuşi116, dispoziţiile
Convenţiei pot fi înlăturate . dacă părţile contractului de furnizare şi din contractul de leasing cpnsimt la : . aderea aplicării sale.
Dacă aplicarea Convenţiei nu a fost înlăturată, părţile pot r raporturile lor reciproce să deroge de la o dispoziţie a acesteia sau să-
i modifice ; :.:ele, cu excepţia clauzelor referitoare la garanţia finanţatorului contra evicţiunii si. jficărei tulburări a folosinţei şi
modul de calcul al daunelor-interese datorate de
ac. izator. ' - ' ■ • . ■ :,
în ceea ce priveşte normele convenţiilor internaţionale în materia ■_ -sporturilor, acestea sunt în principiu imperative, iar
derogările sunt permise ii _~iai în limitele admise de convenţie. De exemplu, din prevederile117 Regulilor IE forme privind
Contractul de Transport Internaţional Feroviar al Mărfurilor M), care constituie Apendicele B al Convenţiei privind transporturile
imemaţionale feroviare COTIF, adoptată la Berna la 9.05.1980, rezultă caracterul
i rerativ al normelor. Potrivit textului, cu excepţia unei prevederi contrare în
ic este Reguli uniforme, orice stipulare, care, în mod direct, sau indirect, ar deroga ; a Reguli, este nulă şi neavenită. Nulitatea
acestor stipulări nu implică şi nulitatea : t : rlalte prevederi ale contractului de transport.
O altă convenţie ale căror norme sunt imperative este Convenţia Naţiunilor :e privind transportul de mărfuri pe mare - Regulile
de la Hamburg, adoptată la - . :iburg, la 30 martie 1978. Potrivit Convenţiei118, orice stipulaţie dintr-un contract .: ransport
maritim, dintr-un conosament sau orice alt document, care face dovada . rtractului de transport maritim este nulă în măsura în care
derogă, direct sau rcirect, de la prevederile Convenţiei. Nu este admisă nici o rezervă de la :re*. ederile Convenţiei de la Hamburg.
3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.
3.2.1. Noţiunea şi importanţa uzanţelor comerciale uniforme ernationale. Un alt izvor internaţional al dreptului
comerţului internaţional îl
» ’ ••■•119
î: rezintă uzanţele comerciale uniforme internaţionale. Potrivit unei opmn , _zanţele comerciale uniforme internaţionale sunt
reguli prin folosirea repetată a L : r clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre _: nerciale şi pe care
practica comercială internaţională le-a pus în valoare, operând inumită standardizare şi unificare a lor, realizată prin diverse
metode, precum:
adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu privire la grupuri speciale de mărfuri,
includerea într-un anumit contract comercial internaţional a unor condiţii generale de livrare.
Alţi autori120 definesc uzanţele comerciale internaţionale ca fiind practici sociale (atitudini, comportări), prin natura lor
nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri
comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot
prezenta sau nu caracter de izvor de drept.
 15
Intr-o altă opinie121, uzanţele comerciale internaţionale sunt acele practici atitudini, comportamente, repetate de multe ori în
contractele pe care părţile le încheie şi derulează, facilitând schimburile comerciale dintre participanţii la raporturile juridice de
comerţ internaţional.
De exemplu, la elaborarea uzanţelor Incoterms s-a ţinut cont numai de uzanţele care atinseseră un grad suficient de maturitate
juridică şi care constituiau practici curente în ţările respective122.
Rolul important al uzanţelor comerciale internaţionale este confirmat atât de convenţiile internaţionale, Principiile UNIDROIT,
cât şi de legislaţiile naţionale. Cu titlu de exemplu, menţionăm:
> Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11.04.1980 stipulează123 că
părţile sunt legate prin uzanţele la care au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. în afară de convenţia contrară a
părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau
ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la
contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere.
> în termeni aproape identici, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale, Ediţia a treia,
adoptate la 10.05.2011, prevăd124, că părţile sunt ţinute de orice uzanţă asupra căreia au consimţit şi de practicile care le-au
stabilit între ele. Părţile sunt ţinute de uzanţa, care în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de
către părţile din ramura comercială corespunzătoare, cu excepţia cazurilor, când utilizarea unei asemenea uzanţe ar fi nerezonabilă.
> Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 21 aprilie 1961 dispune125 că arbitrii, în lipsa
unei indicaţii a părţilor privind dreptul aplicabil, vor aplica legea determinată de norma conflictuală, ţinând seama de stipulaţiile
contractului şi de uzanţele comerciale.
> Codul civil al Republicii Moldova defineşte uzanţa126 ca fiind o normă :e ;c r.duită care, deşi neconsfinţită de legislaţie
este general recunoscută şi aplicată
: : ircursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor . :le. Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine
legii, ordinii publice şi bunelor
roravuri.
> Potrivit Codului comercial uniform al S.U.A.127, o uzanţă comercială
sage of trade”) este orice practică sau metodă de afaceri, care este respectată cu
adia regularitate într-un loc, o profesie sau un comerţ încât justifică aşteptarea ca ic casta să fie respectată şi cu privire la
tranzacţia în cauză. Orice uzanţă comercială n rrofesia sau în comerţul în care părţile sunt implicate sau de care ele sunt sau
:ie să fie conştiente, conferă un înţeles special termenilor contractului şi oompletează sau califică aceşti termeni.
Uzanţele comerciale internaţionale posedă următoarele caracteristici :
> Conţin un element obiectiv şi anume constituie o practică socială. ; castă practică este un ansamblu de acte juridice şi
fapte materiale care au obţinut . = si caracter datorită aplicării lor repetate de către participanţii la comerţul
; naţional într-o anumită perioadă de timp. Durata în timp este un element de
"C stă al uzanţelor care trebuie să se coroboreze, implicit, cu cele de repetabilitate,
ammuitate şi stabilitate.
> Se aplică mai multor parteneri comerciali.
> Sunt opera participanţilor la raporturile juridice de comerţ internaţional.
> Sunt recunoscute ca utile şi necesare de către părţi.
> Au un rol esenţial în facilitarea desfăşurării raporturilor juridice de . nerţ internaţional.
> Caracterul uzanţelor comerciale de a fi sau nu izvor de drept depinde de c, isificarea lor în normative sau convenţionale.
3.2.2. Comparaţie cu obişnuinţele stabilite între părţi. Deosebirea dintre izinţele comerciale şi obişnuinţele stabilite între
părţile contractante constă în Tii:.r-lânii partenerilor care le aplică. Obişnuinţele stabilite între părţile contractante K zrmează între
doi sau un număr redus şi determinat de parteneri comerciali, irile pot insera în contractele pe care le încheie anumite expresii,
care exprimă _dini sau comportări existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare . istantă, expresiile folosite se transformă
în clauze de stil, care, aşa cum se - raţionează129, în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale : “Te părţi.
Codul comercial uniform al S.U.A. în art. 1-205 prevede că prin uzanţă a iiralor („course of dealing”) se înţelege o serie de
activităţi între părţi, anterioare jir- e: tranzacţii, care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind între ele o bază ; ~ ună de
interpretare a expresiilor şi actelor lor.
Simplele practici sau obişnuinţe se stabilesc între părţile contractante. Practicile individuale obligă numai partenerii comerciali
respectivi.
Obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale130. Punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor
îl constituie, de regulă, existenţa anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un
număr redus de parteneri comerciali. Datorită avantajelor pe care le prezintă uzanţele părţilor şi rezultatele lor pozitivei, aceste
practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ulterior fiind utilizate de un număr indefinit de parteneri din aceeaşi zonă
geografică sau din aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi expres, apoi tacit. In momentul în care practica individuală devine colectivă,
generală, socială, are loc trecerea către uzanţe.
Rolul obişnuinţelor între părţi este identificat131 cu cel al uzanţelor convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează
contractul părţilor şi pot oferi un înţeles specific termenilor utilizaţi în contract.
3.2.3. Clasificarea uzanţelor. In literatura de specialitate132 sunt distinse mai multe categorii de uzanţe, clasificate în funcţie
de mai multe criterii:
1. După întinderea aplicării lor în spaţiu, uzanţele comerciale pot fi:
> interne, care se folosesc pe teritoriul unui anumit stat şi
> internaţionale, care se utilizează în comerţul internaţional.
 16
2. Conform sferei lor de cuprindere, uzanţele se clasifică în următoarele categorii:
> uzanţe locale, care se aplică într-o anumită zonă geografică, cum ar fi o anumită localitate, o regiune, un port, o anumită
piaţă comercială;
> uzanţe speciale, care sunt configurate de ramura de activitate comercială (de exemplu, uzanţele statornicite în comerţul
cu cafea, cele existente în comerţul cu fructe, zahăr, cu cereale, cu lemn), de contractele al căror obiect îl constituie o anumită
operaţiune comercială ( uzanţele în domeniul contractelor de vânzare- cumpărare, de prestări de servicii), sau de o profesiune
anume (de exemplu uzanţele agenţilor de bursă);
> uzanţele generale, care se aplică la întreg ansamblul de relaţii
comerciale. ;
3. In funcţie de criteriul ce ţine seama de forţa juridică a uzanţelor, distingem:
> uzanţe normative;
'p- uzanţe convenţionale.
Uzanţele normative se includ în domeniul legii, având autoritate proprie. Dând expresie unei norme juridice, uzanţele
normative constituie izvor de drept. Uzanţele normative conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială, dar în cazul
acestor uzanţe practica socială este mai bine conturată, mai veche şi cu un
. ic .Dorit de continuitate şi repetabilitate, comparativ cu uzanţele convenţionale.
_ zantele normative prezintă un caracter de durată, de stabilitate şi de generalitate.
Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi i eralitate mai pronunţat decât în cazul uzanţelor
convenţionale.
Uzanţele normative conţin şi un element subiectiv - opinio juris sive . i ssitatis - care exprimă convingerea participanţilor că
uzanţa corespunde unei ^ aţii juridice, deoarece în caz contrar, ea poate fî impusă prin aplicarea de ■ . uni juridice, adică prin
mijloace coercitive prin care poate fî impusă o lege. \. £ s: element specific de natură subiectivă constituie o condiţie esenţială
pentru ca .-:ele normative să dobândească un caracter de izvor de drept, dar nu este KL . ent pentru ca o uzanţă să dobândească
caracter de normă juridică. Este necesar u : sternul de drept, care constituie lex causae în speţă să recunoască forţă i: - ni vă acestor
uzanţe.
Proba uzanţelor normative beneficiază de regimul recunoscut dispoziţiilor t. e Uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite
de către părţi. Datorită L.. '..lăţii de regim cu legea, se prezumă că arbitrul sau judecătorul cunoaşte . inele normative, jura novit
curia. El este obligat să invoce uzanţele normative
L • oficiu.
Rolul uzanţelor normative este de a determina drepturile şi obligaţiile T ir. lor întocmai ca şi legea. Acest rol se poate manifesta
în oricare din următoarele
-133. r •_ jn :
> de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege (consuetudo praeter legem);
> de a interpreta (completa) dispoziţiile legii (consuetudo secundum legem);
> de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale, care nu sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat al statului a
cărui lege constituie lex causae în speţă (consuetudo contra legem).
Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu, în sistemele care le mc -nosc, similară celei conferite unei legi supletive
speciale. Având putere de lege, * .iele normative se impun voinţei contractanţilor, chiar şi în cazurile în care nu rost acceptate sau
nu le-au cunoscut. Părţile pot să înlăture aplicarea uzanţelor ic ~~ ative, fie prin voinţa lor expresă, fie numai tacit, prin faptul că
prevăd în sor ract clauze care sunt contrare uzanţelor.
Sunt acceptate ca exemple de uzanţe normative unele uzanţe generale, ca de rv: rrolu, solidaritatea pasivă a codebitorilor în
operaţiunile comerciale; punerea de irar7. în întârziere a debitorului comerciant (curgerea de drept a dobânzilor la icaaenţă);
efectul suspensiv al forţei majore în scopul evitării rezoluţiunii imediate i :: ntractului comercial; obligaţia părţilor de a coopera
pentru limitarea : isrilor.134 De asemenea, sunt acceptate ca uzanţe normative135, de regulă :.i :ele porturilor, ale burselor de
mărfuri etc. Datorită caracterului lor de vechime,
de continuitate şi repetabilitate pronunţate, ca şi a întinderii largi a aplicării lor, o parte din aceste uzanţe au fost de-a lungul
timpului preluate de legiuitorii naţionali, fiind incluse în actele normative interne.
Uzanţele convenţionale sunt expresia autonomiei de voinţă a părţilor contractante. Autoritatea uzanţelor convenţionale rezultă
din acordul de voinţă expres, tacit sau cel puţin prezumat al părţilor. S-a remarcat136 că uzanţele convenţionale au valoarea
juridică a unei clauze tacite şi subînţeleasă într-un contract, prin care se completează şi se precizează conţinutul contractului.
Uzanţele convenţionale au două elemente definitorii - elementul obiectiv şi caracterul colectiv - specifice tuturor uzanţelor, dar
nu constituie izvor de drept. Uzanţele convenţionale prezintă au un caracter empiric, mobil şi colectiv137. Şi în cazul uzanţelor
convenţionale138 durata în timp a practicilor şi obişnuinţelor dintre părţile contractante, constanţa în aplicare şi repetabilitatea au
o semnificaţie deosebită.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale. Uzanţele convenţionale se aplică în temeiul
voinţei exprese a părţilor. Acordul părţilor se poate manifesta şi în mod tacit sau implicit. In absenţa unui indiciu al voinţei părţilor,
uzanţele se vor aplica în considerarea voinţei lor prezumate. Părţile pot înlătura aplicarea uzanţelor convenţionale, inserând în
contract o clauză contrară sau o altă reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau
dispozitive, nu şi de la regulile imperative ori prohibitive.
Situaţia cea mai frecventă de aplicare a uzanţelor convenţionale este acordul expres al părţilor, exprimat printr-o clauză de
trimitere prevăzută în contract. De regulă, părţile fac trimitere la uzanţele codificate, elaborate de organisme internaţionale sau de
asociaţii profesionale, cum ar fi de exemplu, Regulile Incoterms, elaborate sub egida Camerei de Comerţ Internaţională de la
Paris, la anumite contracte cadru, contracte-tip, condiţii generale de livrare etc.
 17
în unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de voinţă poate fi dedus din anumite indicii139, care pot fi intrinseci contractului,
de exemplu, părţile fac referire în contract la o practică specifică unei uzanţe) sau extrinseci acestuia (de exemplu, referirea la o
uzanţă în cadrul unui act adiţional, din care se poate trage concluzia, că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la contractul principal).
Sunt situaţii în care uzanţele care îndeplinesc anumite condiţii sunt considerate prin lege ca fiind aplicabile tacit în contract.,
chiar în lipsa unui anumit indiciu al voinţei părţilor. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie prevederile art.9, alin.2 al
Convenţiei ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11.04.1980: „în afară de convenţia
contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod regulat
: rectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în • edere”. ' • ■ ■
Rolul uzanţelor convenţionale este de a interpreta, completa şi preciza
- ' v.nutul contractului. Acţiunea uzanţelor convenţionale, prin integrarea lor în
actele comerciale internaţionale, se exercită în legătură cu negocierea, r . r.eierea, conţinutul şi executarea contractului.
Proba uzanţelor convenţionale se face de partea care le invocă. Existenţa şi
- v.nutul uzanţelor convenţionale trebuie să fie probate ca orice altă stipulaţie : ractuală {actor incumbi onus probandî).
Pentru dovada uzanţelor convenţionale ■i roate recurge la orice mijloc de probă, cum ar fi: culegeri de uzanţe, |i' irrudenţă,
certificate, experţi, martori etc.
Putem concluziona că uzanţele normative şi cele convenţionale au caracter : generalitate, de continuitate şi de repetabilitate,
fiind aplicate de către părţi în srr.ractele lor de comerţ internaţional. Scopul atât a uzanţelor normative, cât şi a ce :: convenţionale
este de a facilita încheierea şi derularea contractelor comerciale i ;~aţionale. Trebuie menţionat faptul că între uzanţele normative
şi cele c : enţionale există deosebiri. Astfel, uzanţele normative ţin de domeniul legii, aceeaşi forţă juridică pe care o are legea,
uzanţele convenţionale ţin de a: eniul contractului, fiind expresia acordului de voinţă al părţilor. Dacă uzanţele ■H~ative se aplică
automat, prin autoritatea legii, excepţie fiind un refuz expres i : artea părţilor, uzanţele convenţionale sunt la latitudinea părţilor,
care pot să le ic -dă expres în contract sau tacit, ori prezumat, sau pe aceeaşi cale - să evite ■ : : area lor la încheierea sau derularea
contractului.
De exemplu, în temeiul uzanţelor o anumită comportare a părţilor valorează -ci• i jnţământ. In literatura de specialitate se aduce
următorul exemplu: la r . :vierea unui contract de salvare maritimă, ridicarea parâmei de la un remorcher ec alează cu exprimarea
voinţei de încheiere a contractului140. O altă deosebire lire de probaţiunea existenţei şi conţinutului uzanţelor. Uzanţele normative,
aşa Bi am arătat, nu trebuie probate de către părţi, aplicându-se ex-ojfcio, pe când i :ir.:ele convenţionale trebuie probate de partea
care le invocă. In timp ce uzanţele ■nrr.ative suplinesc sau completează normele juridice sau vizează înlăturarea ac varii unei
norme, uzanţele convenţionale au drept scop completarea şi precizarea
- nutului contractelor.
Rolul uzanţelor în comerţul internaţional se justifică prin cel puţin mrr .::oarele două considerente141:
> Aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale m: ~ aţionale din zilele noastre, precum şi dinamica
lor rapidă fac ca reglementările ia,: : r.ale şi convenţiile internaţionale, chiar şi cele elaborate special pentru a T g e menta raporturi
juridice de comerţ internaţional, să nu poată acoperi toate i . vviile litigioase, care apar între participanţii la aceste relaţii. Deseori,
nici părţile B * ractante nu pot să prevadă în contract toate ipotezele pe care practica le poate
ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru, tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor
comerciale.
Uzanţele, ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional, au o capacitate mai mare de a se
adapta noilor conjuncturi apărute în diferite domenii ale comerţului, rolul lor fiind de a colmata lacunele legislative şi contractuale.
> Marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate
pentru a reglementa în mod special raporturile juridice care apar în acest domeniu de activitate, ci sunt reglementări de drept
comun, nu întotdeauna perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.
Prin faptul că uzanţele vin să înlăture lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională şi internaţională, sau să
particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor comerciale internaţionale, uzanţele consacră anumite soluţii
uniforme la nivelul sistemelor de drept naţionale. In acest fel, uzanţele comerciale internaţionale îndeplinesc un rol de uniformizare
specifică a dreptului comerţului internaţional.
3.2.4. Conflicte între uzanţele comerciale. Utilizarea uzanţelor în contractele comerciale internaţionale poate determina apariţia
unor conflicte între uzanţele comerciale sau între uzanţe şi legile incidente142.
3.2.4.1. Conflictul între două uzanţe convenţionale. Acest conflict este echivalent cu conflictul între două stipulaţii
contractuale. La soluţionarea conflictului prioritate va avea uzanţa care se plasează în timp mai aproape de data încheierii
contractului, considerându-se că părţile s-au referit la acea uzanţă (posterior tempore, potior iure). Dacă între intervalul de timp
dintre momentul încheierii contractului şi momentul executării acestuia, uzanţa existentă la momentul încheierii contractului a
fost înlocuită cu o altă uzanţă, are prioritate uzanţa existentă la contractare, cu excepţia cazului în care părţile au inserat o clauză
contrară. Conflictul dintre uzanţe fiind în timp, se va aplica regula tempus regit ac turn.
3.2.4.2. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă.
în acest caz, vor prevala dispoziţiile uzanţei legale. Având forţa juridică a unei legi supletive, uzanţa normativă suplineşte
voinţa părţilor. în situaţia în care părţile au invocat o uzanţă convenţională, această uzanţă reflectă voinţa lor şi are prioritate în
aplicare. Prin urmare, aplicarea uzanţei normative depinde de voinţa părţilor, care pot stipula în contract o clauză contrară.
3.2.4.3. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă. în
-izul unui conflict între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă existente . :r.eomitent, are prioritate uzanţa, deoarece ea
constituie o stipulaţie contractuală,
 18
. ind caracter special în raport cu regula consacrată prin legea supletivă, care are icter general. Legea supletivă poate fi aplicată
numai dacă părţile au prevăzut se. ementarea respectivă. De vreme ce părţile au acceptat uzanţa convenţională, r icamnă că ele au
optat pentru rezolvarea dată de acea uzanţă şi au înlăturat car ea legii supletive.
3.2.4.4. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă. în
•: r.fiictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă civilă sau comercială zente concomitent, prioritate are legea
imperativă. Forţa juridică a uzanţei £ ' • cnţionale fiind cea a unei stipulaţii contractuale, nu poate înlătura legea
m ceraţi vă.
3.2.4.5. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă. Dacă : are un conflict între o uzanţă normativă şi o lege
imperativă se face distincţieîntre
i .1 situaţii diferite143:
> în situaţia în care uzanţa normativă completează o lege civilă sau : zercială supletivă, conflictul se rezolvă în favoarea
legii imperative, deoarece această lege are forţă juridică superioară legii supletive;
> dacă uzanţa normativă completează o lege civilă sau comercială imperativă, iczcivarea conflictului dintre acea uzanţă
normativă şi o altă lege civilă sau
~ ercială imperativă se face după regulile aplicabile conflictelor dintre legi mperative.
3.2.4.6. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă. în
eecflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă din domeniul comerţului r imaţional, vor prevala prevederile uzanţei
comerciale. Legea uniformă având un eiocter supletiv, prevalează uzanţa, cu excepţia cazului în care părţile au convenit
altfel. ■ ■ -
3.2.4.7. Conflictul între o uzanţă comercială şi convenţia expresă a lărţilor sau dispoziţii legale de ordine publică. în cazul
unui asemenea conflict, e nvenţia expresă a părţilor sau dispoziţii de ordine publică vor înlătura aplicarea ii.-ţelor
convenţionale sau normative.
3.2.5. Uzanţele comerciale standardizate (codificate, uniformizate). în
c - diţiile expansiunii comerţului mondial şi multiplicării schimburilor comerciale r r-naţionale, standardizarea uzanţelor
comerciale capătă o certitudine tot mai are. accentuând procesul de promovare a unui drept material uniform144.
în contextul vânzării internaţionale de mărfuri, Incoterms şi Principiile UNIDROIT asupra contractelor comerciale
internaţionale constituie exemple bine¬cunoscute de standardizare a practicii comerciale.
3.2.5.I. Regulile Incoterms. Cele mai cunoscute uzanţe uniformizate şi mai frecvent inserate în contractele de vânzare-
cumpărare internaţională sunt Regulile Incoterms - Rules for the Interpretation of Trade Terms. în varianta din 2010 denumirea
oficială este „ICC Rules for the Use of Domestic and International Trade Terms” sau „Regles de I’ICC pour l’utilisation des
termes de commerce nationawc et internationaux ”145 care în traducere înseamnă „Reguli ale C.C.I. pentru utilizarea termenilor
comerciali naţionali şi internaţionali”.
în mod frecvent, părţile contractante nu cunosc diferitele practici comerciale în vigoare în ţările partenerilor, fapt care poate da
naştere la neînţelegeri, controverse şi litigii, cu toate pierderile de timp şi de bani pe care acestea le generează146. Pentru a rezolva
aceste probleme Camera de Comerţ Internaţională de la Paris (C.C.I.) a publicat pentru prima dată Incoterms în anul 1936.
Revizuite în anul 1953, Incoterms au fost actualizate în anii 1967, 1976, 1980, 1990, 2000 şi 2010. Unii autori147 au menţionat
că regulile Incoterms reprezintă un mod de redactare sumară a cutumei internaţionale în materia vânzării.
Principalul motiv de revizuire succesivă a regulilor Incoterms este necesitatea adaptării lor la practicile comerciale
contemporane. Astfel, în reactualizarea din 1980 s-a introdus termenul Franco transportator - Free Carrier - pentru a reglementa
cazurile frecvente în care punctul sau locul de recepţie în comerţul maritim nu mai este tradiţionalul punct FOB (peste balustrada
navei), dar mai degrabă un punct sau loc pe pământ, înainte de încărcarea la bordul vasului, în care mărfurile sunt stivuite într-un
container pentru a fi ulterior transportate pe mare sau prin mai multe tipuri de transport combinate.
Ulterior, în reactualizarea Incoterms din 1990, clauzele referitoare la obligaţia vânzătorului de a furniza documente care atestă
livrarea au permis înlocuirea documentelor scrise, pe hârtie, cu mesaje EDI (schimb electronic de date), cu condiţia ca părţile să
fi căzut de acord să comunice prin mijloace electronice. Regulile Incoterms 1990 conţineau 13 termeni comerciali.
în Incoterms 1990, pentru o interpretare şi o înţelegere mai corectă şi mai uşoară, regulile au fost grupate în patru categorii
distincte:
> condiţia unică E: Ex Works, conform căreia vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în spaţii proprii;
> condiţiile F: FCA, FAS şi FOB, conform cărora vânzătorul trebuie să livreze mărfurile unui cărăuş numit de cumpărător;
> condiţiile C: CFR, CIF, CPT şi CIP, conform cărora vânzătorul este obligat să asigure transportul, dar fără să îşi asume
riscul pierderii sau deteriorări.
- irtiirilor şi fără să suporte costurile suplimentare datorate evenimentelor survenite :.: I încărcare şi expediere;
> condiţiile D: DAF, DES, DEQ, DDU şi DDP, conform cărora * arzătorul trebuie să suporte toate costurile şi riscurile
aferente transportului T 1-firilor până la locul de destinaţie.
In procesul de revizuire şi reactualizare, care a durat aproximativ doi ani, [ C I. a depus toate eforturile pentru a sintetiza
punctele de vedere şi reacţiile la : ectele succesive ale Incoterms, reacţii venite de la un spectru foarte larg de amrercianţi din
întreaga lume, reprezentaţi în comitetele naţionale prin care «Trează C.C.I. Deoarece Incoterms 1990 s-a bucurat de o recunoaştere
firii:-raţională, C.C.I. a decis să întărească această recunoaştere şi să evite «r -fi>area de dragul schimbării. In Incoterms 2000 s-
a păstrat acelaşi număr al i. — enilor comerciali ca şi în Incoterms 1990 şi anume 13.
In Incoterms 2000 au intervenit modificări substanţiale în două direcţii:
> îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata obligaţiilor vamale conform : S i franco de-a lungul navei) şi DEQ (franco pe
chei) şi
> obligaţiile de încărcare şi descărcare conform FCA (franco
 19
« icsportator).
Regulile Incoterms 2010 prezintă, în principal, următoarele noutăţi148:
> Numărul termenilor a fost redus de la 13 la 11, prin introducerea a două
: noi DAT - Delivered at Terminal şi DAP - Delivered at Place, care au
■iii ■. rit patru reguli din Incoterms 2000, şi anume DAF, DES, DEQ şi DDU.
> Cele 11 reguli sunt clasificate în două categorii distincte: reguli care se MT :ă la orice modalitate de transport, în care sunt
incluse EXW, FCA, CTP, CIP,
-7. DAP şi DDP, şi reguli care se aplică doar la transportul maritim sau fluvial, n . are sunt încadrate FAS, FOB, CFR şi CIF.
> Regulile Incoterms 2010 se aplică atât contractelor de vânzare¬:. - Dărare internaţională, cât şi contractelor de vânzare-
cumpărare internă, scopul TET-Iilor fiind oferirea unui set de reguli pentru explicarea termenilor comerciali ■r zaţi în vânzarea
internaţională şi internă de mărfuri. De regulă, uzanţele r . zerms se aplicau contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, când
T Ir: urile trec peste frontierele naţionale. Insă, datorită faptului, că în ultima K-radă, în diferite zone ale lumii s-au dezvoltat
blocuri economice, precum ( - _nea Europeană, în care frontierele dintre state şi-au redus sau chiar şi-au TIC - rut semnificaţia
juridică, în subtitlul Regulilor Incoterms 2010 se prevede în Wi*:c oficial faptul, că acestea se aplică atât contractelor de vânzare-
cumpărare nfr-raţională, cât şi contractelor de vânzare-cumpărare internă, iar în conţinutul i i multor reguli se menţionează, că
obligaţiile de îndeplinire a formalităţilor de
: - import există doar acolo unde este cazul.
> Fiecare regulă este însoţită de o notă de îndrumare - „Guidance Note”, «are explică utilizatorului când regula dată trebuie
să fie utilizată, transferul T : _:f or, precum şi repartizarea costurilor între vânzător şi cumpărător.
> Articolele Al/Bl din regulile Incoterms 2010 acordă aceleaşi efecte mijloacelor electronice de comunicare ca şi
comunicărilor pe suport hârtie, atâta timp cât părţile convin astfel sau când aceasta este uzual.
> Modernizarea clauzelor privind asigurarea.
> Reglementarea explicită a obligaţiilor de informare aferente controlului de securitate a mărfurilor şi operaţiunilor de
vămuire.
> Reglementarea explicită a modului de suportare a obligaţiilor de manipulare a mărfurilor în terminale.
> Adaptarea regulilor pentru operaţiunile de vânzare succesive.
UNCITRAL, ca organism specializat al O.N.U. a constatat că Incoterms
2010 constituie o contribuţie valoroasă la facilitarea desfăşurării comerţului global şi recomandă utilizarea acestor reguli în
tranzacţiile de vânzare internaţională149.
Dacă ne referim la forţa juridică a regulilor Incoterms, precizăm că acestea au un caracter facultativ şi se vor aplica doar dacă
părţile unui contract de vânzare- cumpărare vor stipula expres că, contractul lor este guvernat de o regulă Incoterms. De exemplu,
părţile pot insera în contract următoarea clauză: „Vânzarea mărfii, care constituie obiectul prezentului contract se va efectua în
conformitate cu regula EXW Ex Works/Franco fabrică (cu indicarea locului de livrare convenit), Incoterms 2010”.
Părţile sunt în drept să modifice sau să completeze conţinutul regulii desemnată de ele în contract, dar în cazul în care acestea
au desemnat o anumită regulă fără să o modifice, regula se va aplica integral, aşa cum este prevăzută în Incoterms.
Funcţia regulilor Incoterms este uniformizarea soluţiilor din materia contractului de vânzare-cumpărare internaţională de
mărfuri.
Varianta Incoterms 2010 cuprinde II reguli, care, în funcţie de modalităţile de transport la care se referă, pot fi clasificate în
două categorii:
A. Reguli care se aplică la orice modalitate de transport, inclusiv cel multimodal:
> EXW Ex Works (insert named place of delivery) / Franco fabrică (cu arătarea locului de livrare convenit).
> FCA Free Carrier (insert named place of delivery) / Franco transportator (cu arătarea locului de livrare convenit).
> CPT Carriage Paid To (insert named place of destination) / Transport plătit până la (cu arătarea locului de destinaţie
convenit).
> CIP Carriage and Insurance Paid To (insert named place oj destination) / Transport şi asigurare plătite până la (cu arătarea
locului de destinaţie convenit).
> DAT Delivered at Terminal (insert named terminal at port or place of ::ination) / Livrat la terminal (cu arătarea numelui
terminalului la portul sau locul
.: destinaţie convenit).
> DAP Delivered at Place (insert named place of destination) / Livrat la t : (cu arătarea locului de destinaţie convenit).
> DDP Delivered Duty Paid (insert named place of destination) / Livrat .e vamale plătite (cu arătarea locului de destinaţie
convenit).
B. Reguli care se aplică doar la transportul maritim sau fluvial:
> F AS Free Alongside Ship (insert named port of shipment) / Franco de-a L - gul navei (cu arătarea portului de încărcare
convenit).
> FOB Free on Board (insert named port of shipment) / Franco la bord (cu i .area portului de încărcare convenit).
> CFR Cost and Freight (insert named place of destination) / Cost şi m iu (cu arătarea locului de destinaţie convenit).
> CIF Cost, Insurance and Freight (insert named place of destination) / I ÎL asigurare şi navlu (cu arătarea locului de
destinaţie convenit).
3.2.5.2. Alte uzanţe comerciale internaţionale standardizate. Sub egida CC I. au fost elaborate şi alte uzanţe comerciale
internaţionale standardizate, de
± templu:
> Reguli şi uzanţe uniforme privind creditele documentare, varianta revizuită în 2007, Publicaţia 600.
 20
> Contractul model pentru franchising internaţional, Publicaţia 712E, Ediţia
2011.
> Reguli uniforme privind garanţiile la cerere, Publicaţia 758, Ediţia 2010.
> Subcontractul model al C.C.I., Publicaţia 706, Ediţia 2011.
> Reguli uniforme privind garanţiile contractuale 1993 - Publicaţia 524.
> Reguli uniforme privind încasările - Publicaţia 322/1978, revizuită şi republicată - Publicaţia 522150.
> Reguli uniforme privind garanţiile la cerere - Publicaţia nr.458/1992151.
> Contractul model pentru vânzarea internaţională - Publicaţia 556.
> Contractul model pentru distribuţie cu unic importator - distribuitor - Publicaţia 646.
> Contractul model pentru agenţia comercială — Publicaţia 644 etc.
Sub egida Comisiei Economice Europene a O.N.U. au fost întocmite mai ■L :e contracte tip şi condiţii generale de livrare,
toate având drept scop eliminarea 3 ~î.;:icii contractului de adeziune în comerţul internaţional. Astfel sunt, de exemplu,
. iiţiile generale Model 312 pentru vânzarea de fructe (în special citrice), Model
125 pentru vânzarea de produse metalice, Model 41G pentru vânzarea de lemne tăiate (cherestea), Model 151 pentru vânzarea
de cartofi etc.
C. E.E./O.N.U. a elaborat şi ghiduri pentru redactarea contractelor, cum
sunt:
> Ghidul pentru redactarea contractelor internaţionale de service referitoare la întreţinerea, repararea şi exploatarea de
instalaţii industriale şi a altora - 1987;
> Ghidul pentru redactarea contractelor internaţionale de cooperare industrială- 1976;
> Ghidul pentru redactarea contractelor referitoare la realizarea de mar: complexe industriale - 1976;
> Ghidul pentru redactarea contractelor privind transferul internaţional de know-how în industria construcţiilor de maşini -
1970 etc.
Secţiunea 4. Uniformizarea dreptului comerţului internaţional în cadrul organismelor internaţionale specializate.
4.1. Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL sau CNUDCI). Comisia Naţiunilor Unite
pentru Dreptul Comercia. Internaţional a fost creată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2205 (XXI) din 17.12.1966 ca
organ subsidiar al Adunării Generale152. Funcţiile principale ale UNCITRAL sunt de a favoriza participarea mai largă a statelor
h convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric necesa: elaborării unor noi reglementări
internaţionale, cu participarea ţărilor care reprezintă principalele sisteme juridice şi economice ale lumii.
Sub egida UNCITRAL au fost adoptate mai multe instrumente juridice, dintre care menţionăm următoarele153:
> Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la
11.04.1980.
> Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de transport internaţional de mărfuri efectuate total sau parţial pe mare
„Regulile de la Rotterdam”, încheiată la New York la 11.12.2008.
> Convenţia Naţiunilor Unite privind utilizarea comunicaţiilor electronici în contractele internaţionale, încheiată la New
York la 23.11.2005.
> Convenţia Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi : scrisorilor de credit stand-by, încheiată la New York la
11.12.1995.
> Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională di mărfuri, încheiată la New York la 14.06.1974 şi
Protocolul de modificare _ convenţiei, încheiat la Viena la 11.04.1980.
> Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitra.-, străine, încheiată la New York la 10.06.1958.
> Legea - model a UNCITRAL privind arbitrajul comercial internaţion:
din 1985, cu modificările din 2006.
> Regulile UNCITRAL cu privire la arbitraj revizuite în 2010, care au ncii in vigoare la 15.08.2010.
> Legea - model a UNCITRAL cu privire la concilierea internaţională din
2; 02. ■
> Legea - model a UNCITRAL privind semnăturile electronice şi Ghidul
: ir licăre din 2001.
> Legea - model a UNCITRAL privind comerţul electronic şi Ghidul de care din 1996.
> Ghidul juridic privind elaborarea de contracte internaţionale pentru s -struirea de obiective industriale din 1987.
> Ghidul privind operaţiunile de contrapartidă internaţională din 1992.
4.2. Comisia Economică pentru Europa a O.N.U. (C.E.E. - O.N.U.).
C rmisia Economică pentru Europa a O.N.U. a fost creată în anul 1947 şi joacă un T: important în unificarea regulilor dreptului
comerţului internaţional. Sub i. nciile C.E.E. - O.N.U. au fost elaborate mai multe convenţii internaţionale şi . duri, dintre care
menţionăm:
> Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional, încheiată la : :eva la 21.04.1961.
> Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri c şosele (C.M.R.), încheiată la Geneva la
19.05.1956.
> Convenţia privind contractul de transport de mărfuri în navigaţia ucerioară, încheiată la Budapesta, la 3.10.2000.
> Ghidul pentru redactarea contractelor privind transferul internaţional de -how în industria construcţiilor de maşini, 1970.
> Ghidul pentru redactarea contractelor referitoare la realizarea de mari : mplexe industriale, 1973.
> Ghidul pentru redactarea contractelor internaţionale de cooperare ne .istrială, 1976.
 21
4.3. Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat - MDROIT)154. Institutul Internaţional pentru Unificarea
Dreptului Privat este o emizaţie interguvemamentală, independentă, cu sediul la Roma.
UNIDROIT a fost înfiinţat în anul 1926, cu titlu de organ auxiliar al ..etăţii Naţiunilor, activitatea sa încetând odată cu
desfiinţarea organizaţiei
:ndiale. în anul 1940, Institutul a fost reînfiinţat pe baza unui acord interstatal,
. xre în fapt constituie Statutul UNIDROIT155.
Obiectivele UNIDROIT stabilite în Statut156 sunt, în principal, examinarea c; durilor în care se poate armoniza şi coordona
dreptul privat al statelor sau al
grupurilor de state, precum şi pregătirea unor reguli uniforme de drept privat pentru a fi adoptate de statele membre.
Sub egida UNIDROIT au fost elaborate mai multe instrumente juridice, dintre care menţionăm:
> Convenţia UNIDROIT cu privire la normele de drept material aplicabile valorilor mobiliare intermediate, încheiată la
Geneva, la 9.10.2009.
> Convenţia UNIDROIT privind garanţiile internaţionale în echipamentele mobile, încheiată la Cape Town, la 16.11.2001.
> Convenţia UNIDROIT privind leasing-ul financiar internaţional, încheiată la Ottawa, la 28.05.1988.
> Convenţia UNIDROIT privind contractul internaţional de factoring. încheiată la Ottawa, la 28.05.1988.
> Convenţia UNIDROIT privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri, încheiată la Geneva, la 17.02.1983.
> Legea model UNIDROIT cu privire la leasing, adoptată la 13.11.2008.
> Legea model UNIDROIT cu privire la divulgarea informaţiilor în materie de franchise, adoptată la 25.09.2002.
> Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale, prima ediţie fiind adoptată în 1994, a doua - în
2004 şi a treia, cunoscută sub denumirea de Principiile UNIDROIT 2010, adoptată la 10.05.2011.
> Principiile Institutului American de Drept157 şi UNIDROIT privind procedura civilă transnaţională, 2004158.
4.4. Camera de Comerţ Internaţională de Ia Paris (C.C.I.). Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a fost fondată în anul
1919, ca persoană juridică de drept francez, dar cu vocaţie universală prin structura şi competenţele sale159.
C. C.I. este o organizaţie neguvernamentală care are ca membri mii de societăţi comerciale din peste 130 de ţări. Atribuţiile
principale ale C.C.I. sunt de a promova dezvoltarea comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei
concurenţe, de a reprezenta comunitatea oamenilor de afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a
uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a furniza o gamă largă de servicii pentru
cercurile de afaceri. Sub egida C.C.I. au fost elaborate regul: uniforme, contracte model, clauze model etc., dintre care menţionăm:
> Reguli ale C.C.I. pentru utilizarea termenilor comerciali naţionali ş: internaţionali INCOTERMS - 2010, Publicaţia 715.
> Reguli şi uzanţe uniforme privind creditele documentare, varianta revizuită în 2007, Publicaţia 600.
> Contractul model pentru franchising internaţional, Publicaţia 712 E. Ediţia 2011.
> Reguli uniforme privind garanţiile la cerere, Publicaţia 758, Ediţia 2010.
> Subcontractul model al C.C.I., Publicaţia 706, Ediţia 2011.
4.5. Principiile Dreptului European al Contractelor. Principiile Dreptului E 'i'pean al Contractelor au fost elaborate în cadrul
Comisiei pentru Dreptul :?ean al Contractelor, constituită din jurişti din toate statele membre ale Uniunii . :oene, sub conducerea
profesorului danez Ole Lando. Principiile, fruct al -. etării universitare160, au trei părţi, Partea I şi Partea Il-a fiind adoptate în
anul v iar Partea IlI-a în anul 2000. Principiile au fost concepute pentru a se aplica rguli generale ale dreptului contractual în
Uniunea Europeană. Principiile se *: tcă atunci când părţile au convenit să le incorporeze în contractul lor sau ca :t:tivul contract
să fie guvernat de aceste Principii. De asemenea, Principiile pot ff icate atunci când părţile au convenit ca acel contract să fie
guvernat de • icipiile generale de drept”, de „lex mercatoria” sau formule asemănătoare, pr :i icn şi atunci când ele nu au ales nici
un sistem de norme juridice, care să emeze contractul lor.
Comisia Europeană încearcă să găsească soluţii în domeniul dreptului at 'Tactelor pentru a fluidiza funcţionarea pieţei unice
pentru consumatori şi deprinderi.
Comisia Europeană a adoptat la 1.07.2010 Cartea verde privind opţiunile de |i"n: ::că în perspectiva unui drept european al
contractelor pentru consumatori şi deprinderi, care prevede161 următoarele: „Piaţa internă este construită pe o . f .iudine de
contracte reglementate de legi naţionale diferite în materie a -fractuală. Cu toate acestea, diferenţele dintre legislaţiile naţionale în
materie . fractuală pot genera costuri suplimentare ale tranzacţiilor şi incertitudine juridică d ru întreprinderi, conducând la o lipsă
de încredere a consumatorilor în piaţa ;mă. Este posibil ca, din cauza divergenţelor dintre normele legislative în materie . fractuală,
întreprinderile să fie nevoite să îşi adapteze clauzele contractuale. Mai
_ L legile naţionale sunt rareori disponibile în alte limbi europene, ceea ce implică
-dil că figuranţii de pe piaţă trebuie să apeleze la un avocat care cunoaşte legile ~ sistemul juridic propus a fi ales ca lege
aplicabilă.
Iată câteva dintre motivele pentru care este posibil ca întreprinderile şi
0 - sumatorii, în special întreprinderile mici şi mijlocii care au resurse limitate, să : eticenţi să efectueze tranzacţii
transfrontaliere. Această reticenţă, la rândul său, s:e compromite concurenţa transfrontalieră în detrimentul bunăstării sociale.
1 "sumatorii şi întreprinderile mici din statele membre ar putea fi dezavantajaţi în : i deosebit.
Comisia doreşte ca cetăţenii să profite din plin de piaţa internă. Uniunea tr -fie să facă mai mult pentru a facilita tranzacţiile
transfrontaliere. Scopul acestei ir.: verzi este de a stabili opţiunile cu privire la modul de consolidare a pieţei
interne, prin realizarea de progrese în domeniul dreptului european al contractelor, şi să lanseze o consultare publică în legătură
cu acestea”.
D-na Viviane Reding, comisarul european pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie şi vicepreşedinte al Comisiei
Europene, menţiona la 1.07.2010: „Vreau ca un consumator polonez, german sau spaniol să se simtă la fel de în siguranţă când
încheie tranzacţii on-line cu o întreprindere italiană, finlandeză sau franceză ca şi atunci când ar face aceste tranzacţii acasă. Şi
 22
mai vreau ca întreprinderile mici şi mijlocii din Europa să îşi poată oferi produsele sau serviciile consumatorilor din alte ţări fără
a fi nevoite să devină experţi în legislaţiile naţionale ale contractelor din toate celelalte 26 de state membre. Le solicit
consumatorilor şi întreprinderilor din toate cele 27 de state membre să contribuie activ la consultarea publică a Comisiei. Este clar
că acesta este un moment de criză pentru economia Europei. Dar este şi un moment în care avem o ocazie istorică să contribuim
la creşterea economică prin reducerea costurilor tranzacţiilor transfrontaliere. De aceea, acum este momentul să înregistrăm un
progres substanţial către un drept mai european al contractelor”.
CAPITOLUL III. SUBIECŢII DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
Secţiunea 1. Statul ca subiect al dreptului comerţului internaţional162.
1.1. Noţiuni generale. în baza Cartei drepturilor şi obligaţiilor economice i ; statelor163, adoptată prin Rezoluţia 3281 (XXIX)
din 1974 a Adunării Generale a I NU.164, fiecare stat are dreptul de a participa la comerţul internaţional şi la alte 5; ~ne de
cooperare economică, indiferent de diferenţele din sistemele politice, :.:nomice şi sociale. în exercitarea comerţului internaţional
şi a altor forme de iperare economică, fiecare stat este liber să aleagă formele de organizare a : ariilor sale economice externe şi
să încheie acorduri bilaterale şi multilaterale în .: - cordanţă cu obligaţiile sale internaţionale şi cu necesităţile cooperării economice
■ temaţionale.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova165, statul şi . - ulţile administrativ-teritoriale participă la raporturile
juridice civile pe poziţii de ..uiitate cu ceilalţi subiecţi de drept. Atribuţiile statului şi ale unităţilor _ :~inistrativ-teritoriale se
exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în ; nformitate cu competenţa lor.
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale _:elor şi ale bunurilor acestora, adoptată la 2 decembrie
2004 la New York166 : .alică termenul stat şi expresia tranzacţie comercială. Deşi Convenţia se aplică - unităţii de jurisdicţie a
unui stat şi a bunurilor sale în faţa instanţelor unui alt stat, .lasiderăm relevant a menţiona aceste termene. Astfel, termenul de
„stat” : semnează167:
> statul şi organele sale de guvernare;
> componentele unui stat federal sau subdiviziunile politice ale statului, . ure sunt abilitate să îndeplinească şi îndeplinesc
efectiv acte în cadrul exercitării i _:orităţii suverane a statului;
> stabilimentele sau organismele statului ori alte entităţi, în măsura în care sunt abilitate să îndeplinească şi îndeplinesc
efectiv acte care presupun exerciţiul autorităţii suverane de stat;
> reprezentanţii statului, când aceştia acţionează sub acest titlu.
Expresia tranzacţie comercială desemnează168:
> orice contract sau tranzacţie cu caracter comercial făcută în scopul vânzării de bunuri sau furnizării de servicii;
> orice contract de împrumut sau altă tranzacţie de natură financiară, inclusiv orice obligaţie de garanţie ori de indemnizare
care are legătură cu un asemenea împrumut sau o asemenea tranzacţie;
> orice alt contract sau orice altă tranzacţie de natură comercială, industrială sau care priveşte prestarea de lucrări ori servicii,
cu excepţia contractelor individuale de muncă.
In raporturile juridice de comerţ internaţional, statul este un subiect cu o poziţie deosebită, deoarece, pe de o parte, acţionează
ca titular de suveranitate, iar pe de altă parte, ca persoană juridică, putând încheia acte de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea
de comerciant.
Poziţia specifică a statului în raporturile juridice internaţionale rezultă din atributele pe care le are ca titular de suveranitate,
calitate care-i conferă împuternicirea de a legifera statutul juridic al celorlalţi subiecţi de drept; negociază acordurile şi convenţiile
comerciale cu celelalte state; adoptă măsurile necesare pentru îndeplinirea clauzelor contractuale convenite169.
Ca putere suverană, statul acţionează ca subiect de drept administrativ, financiar, elaborând politicile comerciale pe care le
consideră necesare sau instituind un regim vamal de natură să garanteze o balanţă comercială activă, printr- o echilibrare a
importurilor şi exporturilor, în raport cu cerinţele fiecărei etape de dezvoltare.
In raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în care se implică, statul are o dublă calitate, de titular de
suveranitate şi de subiect de drept, asumându-şi unele obligaţii pentru subvenţionarea de investiţii din străinătate, garantarea de
credite în vederea realizării unor investiţii ori garantarea investiţiilor străine pe teritoriul naţional170.
1.2. Modalităţile în care statul participă la raporturile juridice de comerţ internaţional. Statul acţionează în raporturile juridice
de comerţ internaţional în două moduri.v»
> In raporturile pe care le încheie cu persoane fizice sau juridice străine statul acţionează ca putere suverană, de jure imperii.
Astfel, pe de o parte, statul poate apărea ca subiect de drept internaţional public, dacă cealaltă parte este un alt stat sau o organizaţie
internaţională. Cu titlu de exemplu menţionăm încheierea ’ acordurilor de împrumut sau finanţare ori de colaborare financiară cu
alte state sau
oi instituţii financiare internaţionale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional,
Banca Europeană de Investiţii etc.). Pe :: altă parte, statul poate apărea ca subiect de drept administrativ, constituţional, 'vanciar,
vamal etc., dacă cealaltă parte este o persoană fizică sau juridică străină, temenea cazuri apar în procesul aplicării de către stat a
politicii sale comerciale, ;c control şi supraveghere a exporturilor şi importurilor, privind regimul “ • estiţiilor străine, a politicii
vamale, financiar-valutare etc.
> In unele raporturi juridice, statul acţionează ca subiect de drept privat, de vre gestionis, pe poziţie de egalitate juridică, cu
cealaltă parte care este o persoană zică sau juridică nerezidentă. O atare situaţie apare atunci când statul este parte la _n contract
comercial internaţional sau la un litigiu contractual internaţional. I :ntractele dintre un stat, acţionând de jure gestionis şi o persoană
fizică sau .ridică străină sunt denumite în literatura de specialitate contracte Tiiintemaţionale sau mixte, în care statul participă, pe
de o parte, în dubla sa laiitate de titular de suveranitate (ca subiect al dreptului internaţional) şi de rersoană juridică (în calitate de
subiect de drept civil), iar pe de altă parte, .: mercianţi persoane fizice sau persoane juridice din alt stat (subiecţi de drept civil
 23
răin). Drept exemplu pot servi contractele de concesiune sau de asistenţă tehnică, ..: rdurile de investiţii industriale, sau contractele
de închiriere de bunuri sau servicii aparţinând proprietăţii publice. Asemenea contracte sunt guvernate de rreptul naţional
competent, completat cu anumite principii şi norme de drept ■ lemaţional public.
Secţiunea 2. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) ca subiecţi ai : eptului comerţului internaţional.
2.1. Noţiune. In literatura de specialitate, noţiunile de societate - jnsnaţională şi societate multinaţională sunt utilizate, în
principiu, ca sinonime. I nsiderăm că noţiunea de societate transnaţională reflectă mai mult activitatea ::estor societăţi în afara
statului unde îşi au sediul principal, iar noţiunea de :ietate multinaţională subliniază faptul că societăţile îşi au sediile în state i:
ferite.
Societăţile transnaţionale au fost definite de mai mulţi autori. Intr-o primă -ccepţiune171, societăţile transnaţionale sau
multinaţionale sunt societăţi comerciale, ; ire chiar de la constituirea lor se fundează pe elemente fără caracter naţional, cum _nt:
capitalul ce provine de la asociaţi din diferite ţări, stabilirea uneori a mai --itor sedii principale în ţări diferite etc. şi care sunt
lipsite de o legătură juridică : _ un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una din legile -aţionale, iar litigiile
izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive i _nt scoase (total sau parţial) din competenţa instanţelor naţionale,
pentru a fi date : re soluţionare unor instanţe speciale. Intr-o altă concepţie172, se admite că este
vorba în general despre societăţi sau grupuri de o mare anvergură, care, plecând de la o bază naţională, implantează mai multe
filiale în străinătate şi care beneficiază de o strategie şi de o organizare la nivel mondial, permiţându-le să deţină sau să controleze
diverse activităţi de producţie sau de prestare de servicii în afara ţării în care îşi au sediul principal. Alţi autori consideră173 că o
definiţie a societăţilor transnaţionale, dificilă ca urmare a extremei varietăţi a situaţiilor practice existente, se poate deduce cel mai
bine din enumerarea elementelor specifice ale societăţilor transnaţionale, şi anume:
> sunt societăţi cu capitaluri mari şi foarte mari, care provin, de regulă, de la asociaţi din mai multe state;
> pot avea mai multe sedii în ţări diferite;
> au o structură organizatorică internaţională, în sensul că au o existenţă juridică concomitentă în mai multe state, dar
beneficiază de un centru unic de decizie şi control, precum şi de gestiune globală;
> desfăşoară activităţi de producţie, comercializare şi prestări de servicii pe mai multe pieţe, dar pe baza unei strategii
economice şi financiare comune. Tendinţa lor economică este expansionistă, urmărind permanent pe noi pieţe şi consolidarea
celor existente;
> litigiile dintre asociaţi sau dintre diferitele entităţi juridice componente sunt deferite spre soluţionare, de regulă, unor
instanţe arbitrale sau tribunale internaţionale, fiind astfel scoase de sub jurisdicţia unui anumit stat.
2.2. Evoluţia societăţilor transnaţionale. Obiective principale. S-a
observat174 că faptul creşterii forţei şi influenţei societăţilor transnaţionale este o expresie a globalizării şi mondializării
economiei. Marile societăţi transnaţionale continuă să se dezvolte rapid şi să influenţeze schimbările din economia mondială. Ele
domină comerţul dintre ţările industrializate şi controlează mişcările capitalului internaţional.
Dacă analizăm evoluţia societăţilor transnaţionale, atunci datele comparative prezentate demonstrează că societăţile
transnaţionale înregistrează o creştere mai accelerată în comparaţie cu cea a economiei mondiale. Astfel, dacă în anul 1975 primele
50 de societăţi transnaţionale înregistrau o cifră de afaceri de 565 miliarde de dolari, din care 540 de miliarde de dolari vânzări,
iar 25 de miliarde profit, în anul 1990 vânzările primelor 50 de societăţi au depăşit 2 trilioane dolari, iar profitul a depăşit 70 de
miliarde, venit care tinde să fie dublu în anul 1998. Numai într-un singur an, 1998, forţa economică a celor mai multe societăţi
transnaţionale a înregistrat o creştere de 50 la sută, iar numărul companiilor s-a dublat comparativ cu anul 1996 .
Conform statisticilor realizate de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru . :nerţ şi Dezvoltare - UNCTAD176, la sfârşitul anului
2007 existau peste 79.000 : ~ corporaţii transnaţionale, cu aproximativ 790.000 filiale. în 2007, stocul mondial . = investiţii străine
directe deţinut de acestea a depăşit 15 trilioane de dolari. Cifra afaceri mondială a corporaţiilor transnaţionale se ridica la 31,2
trilioane de : lari, în contextul în care exporturile mondiale totalizau 17 trilioane de dolari. In -ii 2007, corporaţiile transnaţionale
totalizau peste 81,6 milioane de angajaţi.
Cercetătorii americani de la Fundaţia „Heritage” au concluzionat că :: formanţele şocante ale societăţilor transnaţionale se
explică prin:
> extinderea libertăţii comerţului în ultimul deceniu;
> derularea unor importante exporturi în ţările care au redus taxele vamale,
> reducerii intervenţiei statului în economie.
Evoluţiile spectaculoase ale societăţilor transnaţionale se explică şi prin1™:
a) Deţinerea unor evidente avantaje concurenţiale, ca urmare a superiorităţii ; tehnologice. Consolidarea societăţilor
transnaţionale prin mai multe fuziuni
.: -secutive pe plan internaţional le-a permis să realizeze o infuzie de tehnologii la ... mai înalt nivel, făcând faţă exigenţelor tot
mai ridicate ale pieţei. Pentru a ilustra . _ un singur exemplu efortul făcut in acest domeniu, autorul citat expune declaraţia _ aia
dintre cei mai mari producători de automobile din Japonia: „în timp ce un tip automobil se află pe banda de fabricaţie, al doilea
se află în faza proiectului irrobat, al treilea se află în faza finală de proiectare, al patrulea a început să fie rroiectat, iar al cincilea
se află în fază de concepţie, la care lucrează minţile cele ii luminate ale companiei. Dacă nu vom ţine acest ritm, vom decădea
treptat şi : arte curând vom fi eliminaţi de pe piaţă”.
b) Competenţa managerială şi organizatorică.
c) Existenţa unui sistem informaţional dezvoltat.
d) Accesul la resurse financiare importante, în condiţii avantajoase.
e) Posibilitatea diversificării pieţelor şi obţinerea unor valori adăugate din _e in ce mai ridicate..
 24
De asemenea179, revoluţiile din Europa Centrală şi de Est, precum şi aeralizarea comerţului au permis extinderea afacerilor
societăţilor transnaţionale "tr-o zonă considerată până în anul 1990 aproape inabordabilă pentru ele. Ţările ; .n această regiune au
adus societăţilor transnaţionale două avantaje imense:
> le-au oferit materii prime necesare, deoarece înaintea anilor ’90, espectivele resurse puteau fi preluate din zone îndepărtate;
> le-au deschis pieţele pentru tranzacţiile comerciale în creştere.
Obiectivul principal al societăţilor transnaţionale este obţinerea unui beneficiu cât mai mare într-un timp cât mai scurt prin
căutarea unei forţe de muncă la un preţ cât mai bun, obţinerea de avantaje fiscale şi de subvenţii statale, găsirea unor surse de
materii prime cât mai accesibile etc. Este frecventă delegarea activităţii de producţie efectivă către terţi, societatea transnaţională
rezervându-şi know-how-u\, marca şi metodele de marketing. Ceea ce caracterizează societatea transnaţională, este faptul, că
indiferent de forma de organizare, cele mai importante decizii sunt centralizate, existând o strategie globală180.
Ca exemple de societăţi transnaţionale putem menţiona: Vodafone, Coca- Cola, Walt Disney, General Electrics, Exxon-Mobil,
Adidas, IBM, Unilever, Nestle, Levi Strauss, Asea Brown Boveri, Fiat, Du Pont, Bayer etc.
Secţiunea 3. Societăţile europene (Societas Europaeă).
3.1. Regimul juridic al Societăţii Europene. Regimul juridic al Societăţii Europene este instituit prin:
> Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene (SE)181, (în
continuare Regulamentul 2157/2001).
^ Directiva 2001/86/CE a Consiliului din 8 octombrie 2001 de completare a statutului societăţii europene în ceea ce priveşte
implicarea lucrătorilor (în continuare - Directiva 2001/86/CE)182.
In literatura de specialitate, societatea europeană este definită183 ca fiind acel tip de societate pe acţiuni, având personalitate
juridică proprie, constituită într¬una dintre modalităţile stabilite prin Regulamentul 2157/2001, şi al cărei regim juridic este
cârmuit de prevederile acestui regulament, precum şi de cele ale sistemului de drept al statului membru pe al cărui teritoriu şi-a
stabilit sediul social.
3.2. Modalităţile de constituire a SE. Regulamentul 2157/2001 stabileşte184 următoarele modalităţi de constituire a unei
societăţi europene:
a) Constituirea unei SE prin fuziunea unor societăţi pe acţiuni, formate în temeiul dreptului unui stat membru, având sediul
social şi administraţia centrală pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiţia ca cel puţin două dintre ele să fie reglementate de
legislaţia unor state membre diferite.
b) Constituirea unei societăţi de tip holding de către societăţi anonime şi societăţi cu răspundere limitată, înfiinţate în temeiul
legii unui stat membru, având
-nul social şi sediul central pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiţia ca fiecare : "Te cel puţin două dintre ele:
> să fie reglementate de legislaţia unor state membre diferite sau
> să deţină de cel puţin doi ani o filială reglementată de legislaţia unui alt SLK membru sau o sucursală pe teritoriul altui
stat membru.
c) Crearea unei filiale SE de către societăţile constituite în conformitate cu ; ziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv
societăţile cooperative şi alte
:'ioane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ,
. r.ituite în temeiul legii unui stat membru şi având sediul social şi administraţia centrală tritonul Uniunii Europene, cu condiţia
ca fiecare dintre cel puţin două dintre ele:
> să fie reglementate de legislaţia unor state membre diferite sau
> să deţină de cel puţin doi ani o filială reglementată de legislaţia unui alt u: membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat
membru.
d) Constituirea unei SE prin transformarea unei societăţi anonime, t.fiinţată în temeiul dreptului unui stat membru şi având
sediul social şi i iministraţia centrală pe teritoriul Uniunii Europene, şi dacă deţine de cel puţin doi io o filială reglementată de
dreptul altui stat membru.
Totuşi, potrivit Regulamentului 2157/2001, un stat membru poate permite unei _ ietăţi a cărei administraţie centrală nu se află
pe teritoriul Uniunii Europene să ajrucipe la constituirea unei SE, cu condiţia ca societatea în cauză să fie constituită în .: nformitate
cu dreptul unui stat membru, să aibă sediul social în statul membru -espectiv şi să aibă o legătură reală şi constantă cu economia
unui stat membru.
Capitalul unei SE este exprimat în euro. Capitalul subscris nu poate fi ferior sumei de 120000 EUR, iar dacă legislaţia unui
stat membru prevede un -ipital subscris mai mare pentru societăţile care desfăşoară anumite tipuri de activităţi, norma dată se
aplică şi societăţilor europene cu sediul social în statul
- embru în cauză.
Actul constitutiv al societăţii europene este statutul SE, care desemnează atât ictul constitutiv, cât şi statutul SE, în cazul în
care acestea sunt documente separate.
Sediul social al unei SE este situat pe teritoriul Uniunii Europene, în acelaşi zii membru ca şi administraţia centrală. In plus,
un stat membru poate impune SE "registrate pe teritoriul său obligaţia de a-şi amplasa administraţia centrală şi sediul
- cial în acelaşi loc.
3.3. Transferul sediului social al unei SE într-un alt stat nu are drept .: nsecinţă dizolvarea SE sau crearea unei noi persoane
juridice. Sediul social poate f transferat într-un alt stat, cu respectarea următoarelor cerinţe:
A. Elaborarea şi publicarea unui proiect de transfer de către organul de . nducere sau de administraţie185. Publicarea
proiectului nu se repercutează asupra i tor forme de publicitate suplimentare prevăzute de legislaţia statului membru în . ire se află
sediul social. în proiect se vor menţiona:
> denumirea societăţii;
 25
> sediul social şi numărul de înregistrare actual al SE;
> sediul social preconizat al SE;
> statutul SE preconizat, inclusiv, după caz, noua denumire;
> consecinţele pe care transferul le poate avea asupra implicării salariaţilor în SE;
> calendarul preconizat pentru transfer;
> toate drepturile prevăzute în materie de protecţie a acţionarilor şi a creditorilor.
B. Elaborarea unui raport de către organul de conducere sau de administraţie. Raportul dat explică şi justifică aspectele
juridice şi economice ale transferului, precum şi consecinţele transferului pentru acţionari, creditori şi lucrători.
C. Examinarea proiectului de transfer şi raportului de către acţionarii şi creditorii unei SE. Acţionarii şi creditorii unei SE au
dreptul, cu cel puţin o lună înainte de data la care este convocată adunarea generală ce urmează să se pronunţe asupra transferului,
să examineze la sediul social al SE proiectul de transfer şi raportul şi, la cerere, să obţină gratuit copii ale acestor documente.
D. Asigurarea unei protecţii adecvate a acţionarilor minoritari care se opun transferului. In cazul unei SE înmatriculate pe
teritoriul său, un stat membru poate adopta dispoziţii menite să asigure protecţia adecvată a acţionarilor minoritari care se opun
transferului.
E. Decizia de transfer poate fi adoptată numai după două luni de la publicarea proiectului.
F. Protecţia intereselor creditorilor şi ale titularilor altor drepturi faţă de SE. înainte ca autoritatea competentă să elibereze
certificatul care atestă încheierea actelor şi a formalităţilor necesare anterior transferului, SE dovedeşte că, în ceea ce priveşte
obligaţiile asumate anterior publicării proiectului de transfer, interesele creditorilor şi ale titularilor altor drepturi faţă de SE
(inclusiv interesele entităţilor publice) beneficiază de o protecţie corespunzătoare, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de
statul membru în care SE are sediul social anterior transferului.
G. Eliberarea unui certificat de către autoritatea competentă, care atestă în mod concludent încheierea actelor şi a
formalităţilor necesare anterior transferului. în statul membru în care o SE are sediul social, instanţa, biroul notarial sau o altă
autoritate competentă eliberează un certificat care atestă în mod concludent încheierea actelor şi a formalităţilor necesare anterior
transferului. Noua înregistrare poate avea loc doar după prezentarea certificatului menţionat şi a dovezii că au fost îndeplinite
formalităţile necesare înregistrării în ţara în care se află noul sediu social.
H. Intrarea în vigoare a transferului sediului social al unei SE. Transferul sediului social al unei SE şi modificările de statut
care rezultă din acesta intră în vigoare la data înmatriculării SE în registrul de la noul sediul social.
I. Proceduri ulterioare înmatriculării SE. După încheierea noii înmatriculări a SE, registrul în care se efectuează noua
înmatriculare notifică registrul vechii înmatriculări. Radierea vechii înmatriculări se face la primirea
.:;:ei notificări şi nu mai devreme. Noua înmatriculare şi radierea vechii i -triculări se publică în statele membre în cauză.
3.4. Procedura de constituire a unei SE prin fuziune. Realizarea lietci interne necesită186 recunoaşterea dreptului de fuziune
între societăţi .: irrinând unor state membre diferite. Este vorba, în realitate, despre o : • labilă circulaţie transfrontalieră a
societăţilor, deoarece o fuziune 11_~sfrontalieră facilitată de dreptul comunitar echivalează deseori cu un transfer i sediu social
fără inconvenientele ce rezultă din sistemele de drept naţional. 31..le de participare, înfiinţarea holding-urilor sau a subholding-
urilor comune, s i ~ este cazul întreprinderilor comune sunt moduri de concentrare sau de - ' rerare indispensabile, dar întotdeauna
inferioare din punct de vedere tehnic, iîxziunii.
O SE poate fi constituită prin fuziune, în următoarele două modalităţi:
> fuziunea prin absorbţie sau
> fuziunea prin constituirea unei noi societăţi.
Directiva 2011/35/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 a - - e 2011 privind fuziunile societăţilor comerciale pe
acţiuni187 (în continuare - Directiva 2011/35/UE) prevede188 că fuziunea prin absorbţie înseamnă operaţiunea i care una sau mai
multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi 11 sferă toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi, în schimbul emiterii
către marii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, mtual, al unei plăţi în numerar de maximum
10% din valoarea nominală sau, în »- enţa acesteia, din echivalentul contabil al acţiunilor astfel emise.
In accepţiunea Directivei 2011/35/UE, fuziunea prin constituirea unei noi ■st etăţi189 înseamnă operaţiunea prin care mai
multe societăţi sunt dizolvate fără a ichidate şi transferă toate activele şi pasivele lor unei societăţi pe care o acr.stituie, în schimbul
emiterii către acţionarii lor de acţiuni la societatea nou aor stituită şi, eventual, a unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea i ~mală sau, în absenţa acesteia, din echivalentul contabil al acţiunilor astfel
flnS€. V
Potrivit Regulamentului 2157/2001, în cazul fuziunii prin absorbţie, ;*:t etatea absorbantă devine SE în momentul fuzionării.
In cazul fuzionării prin - stituirea unei noi societăţi, SE este noua societate.
Procedura de constituire a unei SE prin fuziune presupune parcurgerea următoarelor etape:
I. Redactarea unui proiect de fuziune de către organele de conducere sau j de administraţie ale societăţilor care fuzionează.
Proiectul de fuziune include următoarele elemente190:
> forma juridică, denumirea şi sediul social al fiecăreia dintre societăţile care fuzionează, precum şi cele preconizate pentru
SE;
> raportul de schimb al acţiunilor şi, după caz, cuantumul sultei;
> modalităţile de predare a acţiunilor SE;
> data de la care aceste acţiuni dau dreptul de a participa la beneficii ş: orice modalităţi speciale privind acest drept;
> data de la care operaţiunile societăţilor care fuzionează sunt considerate din punct de vedere contabil ca fiind efectuate de
SE;
> drepturile acordate de SE acţionarilor care beneficiază de dreptur. speciale şi deţinătorilor de titluri, altele decât acţiuni,
sau măsurile propuse îr. privinţa acestora;
 26
> orice avantaj special acordat experţilor care examinează proiectul de fuziune, precum şi membrilor organelor de
administraţie, de conducere, de supraveghere sau de control ale societăţilor care fuzionează;
P statutul SE;
> informaţii privind procedurile de stabilire a modalităţilor referitoare la implicarea lucrătorilor, în temeiul Directivei
2001/86/CE.
Societăţile care fuzionează pot adăuga şi alte elemente proiectului de fuziune.
II. Publicarea următoarelor informaţii în jurnalul oficial al statuii membru în cauză191:
> tipul, denumirea şi sediul social al fiecăreia dintre societăţile care fuzionează;
> registrul în care sunt înregistrate documentele pentru fiecare dintre societăţile care fuzionează, precum şi numărul de
înregistrare în registrul în cauză;
> indicarea modalităţilor privind drepturile creditorilor societăţii în cauză şi adresa la care se pot obţine gratuit informaţii
complete privind aceste modalităţi;
> indicarea modalităţilor privind drepturile acţionarilor minoritari a: societăţii în cauză şi adresa la care se pot obţine gratuit
informaţii complete privin; aceste modalităţi;
> denumirea şi sediul social preconizat pentru SE.
III. Examinarea proiectului de către un grup de experţi192. Ca alternativă ’ experţii care acţionează în numele fiecăreia dintre
societăţile care fuzionează, unu sau mai mulţi dintre experţii independenţi, numiţi în acest scop la cererea comună : societăţilor de
către o autoritate judiciară sau administrativă din statul membru de care aparţine una dintre societăţile care fuzionează sau viitoarea
SE, pot examine I proiectul de fuziune şi pot întocmi un raport unic pentru toţi acţionarii.
Iy Aprobarea proiectului de fuziune de către adunarea generală a fiecăreia r::~ye societăţile care fuzionează193.
V. Examinarea de către autoritatea competentă (instanţa, notarul etc.) din n: are stat membru a legalităţii fuziunii în ceea ce
priveşte partea de procedură .t: zJtă de fiecare dintre societăţile care fuzionează, în conformitate cu legea privind Lziunea
societăţilor anonime aplicabilă în statul membru sub incidenţa căruia se - f. I societatea care fuzionează194.
■ 7. Examinarea de către autoritatea competentă (instanţa, notarul etc.) din
* "A membru sub a cărui incidenţă se află viitorul sediu social al SE a legalităţii ’xrcanii în ceea ce priveşte partea de
procedură legată de încheierea fuzionării şi JK 'onstituirea SE.
177 Pentru fiecare dintre societăţile care fuzionează, realizarea fuziunii face m rectul unei publicităţi efectuate în conformitate
cu modalităţile stabilite de I Ţ. raţia fiecărui stat membru.
Fuzionarea şi constituirea simultană a unei SE produce efecte de la data la re SE este înregistrată.
O fuziune prin absorbţie are ipso jure şi simultan următoarele consecinţe:
> întregul patrimoniu activ şi pasiv al fiecărei societăţi absorbite se transferă societăţii absorbante;
> acţionarii societăţii absorbite devin acţionari ai societăţii absorbante;
> societatea absorbită încetează să existe;
> societatea absorbantă adoptă forma de SE.
O fuziune realizată prin constituirea unei noi societăţi are ipso jure şi ti nultan următoarele consecinţe:
> întregul patrimoniu activ şi pasiv al societăţilor care fuzionează se transferă SE;
> acţionarii societăţilor care fuzionează devin acţionari ai SE;
> societăţile care fuzionează încetează să existe.
Dacă în cazul fuzionării unor societăţi anonime legislaţia unui stat membru ~ 7 ane încheierea unor formalităţi speciale înainte
de transferul anumitor bunuri, repturi şi obligaţii ale societăţilor care fuzionează către terţi, formalităţile în cauză
* -rlică şi se duc la îndeplinire fie de către societăţile care fuzionează, fie de SE miră înregistrare.
3.5. Procedura de constituire a unei SE holding. Societăţile care ir inovează constituirea unei SE holding continuă să existe.
Procedura de a stituire a unei SE holding presupune parcurgerea următoarelor etape:
I. întocmirea de către organele de conducere sau de administrare ale JK ; etăţilor participante a unui proiect de constituire a
unei SE. Acest proiect .ic. ude:
> un raport explicativ şi justificativ privind aspectele juridice şi economice ale constituirii, care indică, de asemenea,
consecinţele pe care adoptarea formei de SE le are pentru acţionari şi lucrători;
> denumirea şi sediul social al fiecăreia dintre societăţile care fuzionează, precum şi cele preconizate pentru SE;
> raportul de schimb al acţiunilor şi, după caz, cuantumul sultei;
> modalităţile de predare a acţiunilor SE;
> drepturile acordate de SE acţionarilor care beneficiază de drepturi speciale şi deţinătorilor de titluri, altele decât acţiuni,
sau măsurile propuse în privinţa acestora;
> orice avantaj special acordat experţilor care examinează proiectul de fuziune, precum şi membrilor organelor de
administraţie, de conducere, de supraveghere sau de control ale societăţilor care fuzionează;
> statutul SE;
> informaţii privind procedurile de stabilire a modalităţilor referitoare la implicarea lucrătorilor, în temeiul Directivei
2001/86/CE;
> stabilesc procentul minim de acţiuni sau părţi ale fiecăreia dintre societăţile care promovează operaţiunea cu care acţionarii
trebuie să contribuie la constituirea SE.
II. Efectuarea publicităţii proiectului de constituire a SE în conformitate c: modalităţile prevăzute de legislaţia fiecărui stat
membru pe teritoriul căruia îşi an sediul societatea participantă. Publicitatea se face cu cel puţin o lună înainte dc data adunării
generale convocată să se pronunţe asupra operaţiunii.
 27
III. Examinarea proiectului de constituire şi întocmirea unui raport ser;, destinat acţionarilor fiecărei societăţi de către unul
sau mai mulţi exper; independenţi ai societăţilor care promovează operaţiunea, desemnaţi sau autoriza; de o autoritate judiciară
sau administrativă a statului membru de care aparţin , fiecare societate, în conformitate cu dispoziţiile de drept intern. Cu acorde
societăţilor care promovează operaţiunea, se poate întocmi un raport scris pentr. acţionarii tuturor societăţilor, de către unul sau
mai mulţi experţi independen: desemnaţi sau autorizaţi de o autoritate judiciară sau administrativă a statuie membru de care
aparţine una dintre societăţile care promovează operaţiunea sa_ viitoarea SE, în conformitate cu dispoziţiile de drept intern.
Raportul trebuie să indice dificultăţile speciale de evaluare şi declară daci raportul de schimb al acţiunilor este sau nu pertinent
şi rezonabil, precizân: metodele prin care acest raport a fost determinat şi dacă aceste metode sur. adecvate pentru cazul în speţă.
IV. Aprobarea proiectului de constituire a SE holding de către adunare, generală a fiecăreia dintre societăţile care promovează
operaţiunea.
V. Efectuarea pentru fiecare dintre societăţile promotoare a publicităţii c: privire la constituirea SE holding în conformitate
cu modalităţile prevăzute d: dreptul intern sub incidenţa căruia se află fiecare dintre aceste societăţi.
VI. înregistrarea SE holding.
VII. Efectuarea publicităţii cu privire la înregistrarea SE holding.
3.6. Constituirea unei filiale a SE. Potrivit Regulamentului 2157/2001195, s _ .etăţilor sau altor entităţi juridice care participă
la o astfel de operaţiune li se
: că dispoziţiile care le reglementează participarea la constituirea unei filiale sub i: :mă de societate anonimă în temeiul dreptului
intern.
3.7. Constituirea unei SE prin transformarea unei societăţi anonime în
>E Transformarea unei societăţi anonime în SE nu duce nici la dizolvarea : etăţii, nici la crearea unei persoane juridice noi.
Procedura de constituire a unei SE prin transformarea unei societăţi m nime în SE implică parcurgerea următoarelor etape:
I. întocmirea de către organul de conducere sau de administraţie al
». ietăţii în cauză a unui proiect de transformare şi a unui raport explicativ şi î *7cativ privind aspectele juridice şi
economice ale transformării şi indicând
c:_5ecinţele pe care adoptarea formei de SE le are asupra acţionarilor şi lucrătorilor.
II. Efectuarea publicităţii proiectului de transformare în conformitate cu m: calităţile prevăzute de legislaţia fiecărui stat
membru. Publicitatea se face cu cel pucin o lună înainte de data adunării generale convocată pentru a se pronunţa asupra
nrsformării.
III. Atestarea, de către unul sau mai mulţi experţi independenţi desemnaţi j ; autorizaţi de o autoritate judiciară sau
administrativă a statului membru de pare aparţine societatea care se transformă în SE, a faptului că societatea dispune i active nete
cel puţin echivalente cu capitalul său, plus acele rezerve care nu pot T . itribuite în conformitate cu legea sau cu statutul.
IV. Aprobarea proiectul de transformare şi a statutului SE de către x marea generală a societăţii în cauză.
V. înregistrarea SE.
VI. Efectuarea publicităţii cu privire la înregistrarea SE.
3.8. Organizarea şi funcţionarea SE. Prin statutul SE poate fi adoptat un * r 77 dualist sau un sistem monist de organizare.
Astfel196, o SE include:
> adunare generală a acţionarilor şi
> fie un organ de supraveghere şi unul de conducere în cadrul sistemului dualist, fie un organ de administraţie în cadrul
sistemului monist.
Membrii organelor SE sunt desemnaţi pentru o perioadă stabilită prin statut, tire nu poate depăşi şase ani. Sub rezerva
restricţiilor prevăzute în statut, membrii : fi redesemnaţi o dată sau de mai multe ori pentru o perioadă de maximum şase
.ut ' ■ ■
Statutul unei SE poate prevedea ca o societate sau o altă entitate juridică să f: -jembru în unul din organele acesteia, cu condiţia
ca legislaţia statului membru ic :eritoriul căruia se află sediul social al SE în cauză, aplicabilă societăţilor
anonime, să nu conţină dispoziţii contrare. Societatea sau altă entitate juridică desemnează o persoană fizică pentru a o
reprezenta în organul respectiv.
Regulamentul 2157/2001197 stabileşte că nu pot fi membri ai unui organism al SE persoanele cărora:
> legislaţia statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al SE în cauză nu îi dă dreptul să facă parte din organul
corespunzător al unei societăţi anonime reglementate de dreptul statului membru în cauză;
> o hotărâre judecătorească sau administrativă pronunţată într-un stat membru nu îi dă dreptul de a face parte din organul
corespunzător al unei societăţi anonime reglementate de dreptul unui stat membru.
In conformitate cu legea aplicabilă societăţilor anonime în statul membru pe teritoriul căruia se află sediul social al unei SE,
statutul SE în cauză poate stabil: condiţiile speciale de eligibilitate pentru membrii care îi reprezintă pe acţionari.
Statutul unei SE enumeră categoriile operaţiunilor pentru care organul de conducere necesită autorizaţia organului de
supraveghere, în cadrul sistemului dualist, sau de decizia expresă a organului de administraţie, în cadrul sistemului monist. Un
stat membru poate prevedea ca în cadrul sistemului dualist, organul de supraveghere să poată impune obligativitatea unei autorizări
pentru anumite operaţiuni.
Referindu-se la obligaţia de confidenţialitate, Regulamentul 2157/2001 prevede198 că membrii organelor SE au obligaţia de a
nu divulga, chiar şi după încetarea funcţiilor lor, informaţiile de care dispun cu privire la SE şi a căror dezvăluire ar putea aduce
atingere intereselor societăţii, cu excepţia cazurilor în care dezvăluirea unor informaţii este solicitată sau admisă în temeiul
dispoziţiilor de drept intern aplicabile societăţilor anonime sau din motive de interes public.
Cu excepţia cazurilor în care Regulamentul 2157/2001 sau statutul conţir. dispoziţii contrare, normele interne privind cvorumul
şi adoptarea deciziilor de către organele SE sunt după cum urmează199:
 28
> cvorum: cel puţin jumătate din membri sau din reprezentanţii acestora trebuie să fie prezenţi;
> adoptarea deciziilor: majoritatea membrilor sau al reprezentanţilor trebuie să fie prezenţi.
In absenţa unor dispoziţii speciale în statut, preşedintele fiecărui organism are votul decisiv în cazul în care voturile sunt egal
împărţite. Cu toate acestea, statutul nu poate include o dispoziţie contrară în cazul în care jumătate din membri , organului de
supraveghere sunt reprezentanţi ai lucrătorilor.
In cazul în care participarea lucrătorilor este reglementată în conformitate cu Directiva 2001/86/CE, un stat membru poate
prevedea ca, procesul de luare a deciziilor, precum şi cvorumul în cadrul organului de supraveghere să fie reglementate de normele
aplicabile, în condiţii similare, societăţilor anonime reglementate de dreptul intern al statului membru în cauză.
In conformitate cu dispoziţiile aplicabile societăţilor anonime, în statul « :~.bru pe teritoriul căruia se află sediul social al unei
SE, membrii organului de . :r ucere, supraveghere sau de administraţie poartă răspundere pentru pierderile » - pagubele suportate
de SE ca urmare a încălcării de către aceştia a obligaţiilor c p'e. statutare sau de alt tip inerente funcţiei ocupate.
Adunarea generală decide în problemele care ţin exclusiv de competenţa i ;;teia în temeiul Regulamentului 2157/2001 sau
legislaţiei statului membru pe toriul căruia se află sediul social al SE, adoptată în aplicarea Directivei 1 86/CE. De asemenea,
adunarea generală decide în acele probleme care sunt de
- ?etenţa adunării generale a unei societăţi anonime reglementate de legislaţia r :::iă a statului membru pe teritoriul căruia
se află sediul social al SE, sau în i: -'iul legislaţiei statului membru în cauză, ori în temeiul statutului SE întocmit în c "fermitate
cu dreptul intern în cauză.
Organizarea şi desfăşurarea adunărilor generale, precum şi procedurile de ! sunt reglementate de legislaţia aplicabilă
societăţilor anonime în statul membru j eritoriul căruia se află sediul social al SE.
O SE convoacă adunarea generală cel puţin o dată în fiecare an
c. endaristic, în termen de şase luni de la încheierea exerciţiului financiar. Excepţie : . :azurile când legislaţia statului membru
pe teritoriul căruia se află sediul social * -E aplicabilă societăţilor anonime având acelaşi obiect de activitate ca şi SE în
c. _zâ. prevede obligativitatea convocării mai multor adunări generale. Totuşi, un B membru poate prevedea ca prima
adunare generală să aibă loc oricând în p- cada de 18 luni ulterioare constituirii SE.
Adunarea generală poate fi convocată în orice moment de către:
> organul de conducere;
> organul de administraţie;
> organul de supraveghere sau
> de orice alt organism sau autoritate competentă în conformitate cu €. s’aţia internă aplicabilă societăţilor anonime în statul
membru pe teritoriul Bir_ia se află sediul social al SE;
> unul sau mai mulţi acţionari, care deţin împreună acţiuni ce reprezintă
- ruţin 10 % din capitalul subscris al unei SE. Statutul SE sau legislaţia internă pet prevedea un volum mai mic pentru acest
procent deţinut, în aceleaşi condiţii ca
. ele aplicabile societăţilor anonime.
Cererea de convocare a adunării generale include şi elementele care trebuie » ' gureze pe ordinea de zi.
Dacă după exprimarea cererii de convocare a adunării generale, adunarea ş erală nu este convocată la timp sau, indiferent de
situaţie, în termen de două kr. . autorităţile judiciare sau administrative a căror jurisdicţie include teritoriul pe care se află sediul
social al SE pot dispune convocarea adunării generale într-o ? - oadă dată de timp sau pot autoriza acţionarii care au formulat
cererea respectivă B: reprezentanţii acestora să convoace o adunare generală.
Modificarea statutului unei SE ţine de competenţa adunării generale şi poate . rectuată doar printr-o decizie, adoptată cu o
majoritate de minimum două treimi ~ voturile valabil exprimate. Excepţie constituie cazurile în care legislaţia
aplicabilă societăţilor anonime în statul membru pe teritoriul căruia se află sediul social al SE cere sau permite o majoritate
mai largă.
In cadrul sistemului dualist, organul de conducere răspunde de gestionarea unei SE. Regulamentul 2157/2001 oferă opţiunea
statelor membre de a putea prevedea că unul sau mai mulţi directori generali sa fie răspunzători de gestionarea curentă în aceleaşi
condiţii ca şi pentru societăţile anonime, care au sediul social pe teritoriul statului membru respectiv. Membrul sau membrii
organului de conducere sunt numiţi şi revocaţi de către organul de supraveghere. Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent
membru al organului de conducere şi al organului de supraveghere al aceleiaşi SE. Există totuşi şi o excepţie când organul de
supraveghere poate numi pe unul din membrii săi membru al organului de conducere, dacă un astfel de post rămâne vacant. Totuşi,
pe durata acestei perioade se suspendă funcţiile persoanei în cauză ca membru al organului de supraveghere. Un stat membru
poate prevedea ca această perioadă să fie limitată în timp.
Organul de supraveghere nu este competent să asigure gestionarea unei SE, dar controlează activitatea organului de conducere.
Membrii organului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală. Membrii primului organ de supraveghere pot fi numiţi
prin statut.
Organul de conducere informează organul de supraveghere cel puţin o dată la fiecare trei luni cu privire la progresele şi
evoluţiile previzibile ale activităţilor desfăşurate de SE. Pe lângă aceste informaţii, organul de conducere comunică în timp util
organului de supraveghere orice informaţie privind evenimentele care ar putea avea efecte semnificative asupra SE.
Organul de supraveghere poate solicita organului de conducere orice fel de informaţii de care are nevoie în exercitarea
activităţii de control. Organul de supraveghere poate întreprinde sau solicita verificările necesare îndeplinirii misiuni sale.
Organul de supraveghere îşi alege un preşedinte dintre membrii săi. în căzu în care jumătate dintre membri sunt numiţi de către
lucrători, atunci poate fi ale; preşedinte doar un membru numit de adunarea generală a acţionarilor.
In cadrul sistemului monist, organul de administraţie asigură gestionare; unei SE. Un stat membru poate prevedea că unul sau
mai mulţi director administrativi sunt răspunzători de gestionarea curentă în aceleaşi condiţii ca ; pentru societăţile anonime care
 29
au sediul social pe teritoriul respectivului sta* membru. Numărul membrilor organului de administraţie sau regulile de stabilire a
acestuia se specifică în statutul SE. Totuşi, un stat membru poate stabili un numi minim şi, după caz, maxim de membri. Organul
de administraţie trebuie să f : format din cel puţin trei membri, în cazul în care participarea lucrătorilor în cadr. SE este organizată
în conformitate cu Directiva 2001/86/CE.
Membrul sau membrii organului de administraţie sunt numiţi de adunare generală, dar membrii primului organ de administraţie
pot fi numiţi prin statut.
Organul de administraţie se întruneşte la intervalele stabilite prin statut, ci cel puţin o dată la fiecare trei luni, pentru a discuta
progresele şi evoluţii previzibile ale activităţilor desfăşurate de SE.
Organul de administraţie îşi alege un preşedinte dintre membrii săi. în cazul n care jumătate dintre membri sunt numiţi de către
lucrători, atunci poate fi ales : reşedinţe doar un membru numit de adunarea generală a acţionarilor.
Referitor la lichidarea, dizolvarea, insolvabilitatea sau încetarea de plăţi şi ute proceduri similare, o SE este reglementată de
dispoziţiile legale aplicabile i; cietăţilor anonime constituite în temeiul dreptului intern al statului membru pe :eritoriul căruia se
află sediul social al SE, inclusiv acele dispoziţii referitoare la rrocedura de decizie în adunarea generală.
Dacă sediul social al unei SE nu este situat în acelaşi stat membru ca şi idministraţia centrală, statul membru pe teritoriul căruia
se află sediul social al SE i măsurile necesare pentru a obliga SE în cauză să îşi reglementeze situaţia într-un ermen stabilit prin:
> transferarea administraţiei centrale înapoi în statul membru pe teritoriul ;Iruia se află sediul social sau
> transferarea sediului social într-un alt stat membru.
Dacă o SE nu reuşeşte să îşi reglementeze situaţia în condiţiile . -smenţionate, statul membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al SE, adoptă “Isurile necesare pentru a se asigura că SE este lichidată.
O SE poate fi transformată într-o societate anonimă reglementată de dreptul mtem al statului membru pe teritoriul căruia se
află sediul social al SE în cauză. Z ecizia de transformare poate fi luată doar după doi ani de la data înregistrării sau : _pă aprobarea
primelor două conturi anuale. Transformarea unei SE în societate anonimă nu duce nici la dizolvarea societăţii, nici la constituirea
unei persoane .ridice noi.
Secţiunea 4. Societăţile cooperative europene.
4.1. Regimul juridic al societăţii cooperative europene. Regimul juridic * societăţii cooperative europene se constituie din:
> Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 rrivind statutul societăţii cooperative europene
(SCE)200, (în continuare - Regulamentul nr. 1435/2003).
> Directiva 2003/72/CE a Consiliului din 22 iulie 2003 de completare a bătutului societăţii cooperative europene201, (în
continuare - Directiva 2003/72/CE).
4.2. Natura SCE. O societate cooperativă se poate constitui pe teritoriul _ niunii Europene sub forma unei societăţi cooperative
europene (denumită în : ontinuare SCE), în condiţiile şi în conformitate cu modalităţile prevăzute de Regulamentul nr. 1435/2003.
SCE are personalitate juridică.
Capitalul subscris al SCE este divizat în părţi sociale. Atât numărul de membri, cât şi capitalul SCE sunt variabile. Fiecare
membru se angajează numai în mita capitalului pe care l-a subscris, cu excepţia cazului în care se prevede altfel în
statutul SCE. Atunci când membrii SCE au o răspundere limitată, firma SCE cuprinde la sfârşit termenii „cu răspundere
limitată”.
SCE are ca obiect principal satisfacerea necesităţilor şi/sau dezvoltarea activităţilor economice şi sociale ale membrilor săi, în
special prin încheierea unor acorduri cu aceştia, în vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a executării de lucrări în cadrul
activităţii exercitate sau controlate de SCE.
SCE nu poate admite ca nemembrii să beneficieze de activităţile sale sau ca aceştia să participe la operaţiunile sale, cu excepţia
cazului în care în statut se prevede altfel.
4.3. Constituirea SCE. în conformitate cu prevederile Regulamentului nr.1435/2003202, SCE se poate constitui după cum
urmează:
> de către cel puţin cinci persoane fizice rezidente în cel puţin două state membre;
> de către cel puţin cinci persoane fizice şi societăţi constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau
comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ,
precum şi de către alte entităţi juridice de drept public sau privat, constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru,
rezidente în cel puţin două state membre sau reglementate de legislaţia a cel puţin două state membre;
> de către societăţi constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative
şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ, precum şi de alte entităţi juridice de drept
public sau privat, constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, rezidente în cel puţin două state membre sau
reglementate de legislaţia a cel puţin două state membre;
> prin fuziunea unor cooperative constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, care îşi au sediul social şi
administraţia centrală în Uniunea Europeană, în cazul în care cel puţin două dintre ele sunt guvernate de legislaţia unor state
membre diferite;
> prin transformarea unei cooperative constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru care îşi are sediul social şi
administraţia centrală în Uniunea Europeană, în cazul în care are de cel puţin doi ani o unitate sau o filială care este guvernată de
legislaţia unui alt stat membru.
Regulamentul nr.1435/2003 admite posibilitatea ca un stat membru să prevadă că o entitate juridică, care nu are administraţia
centrală în Uniunea Europeană să poată participa la constituirea unei SCE, în cazul în care este constituită în conformitate cu
legislaţia unui stat membru, îşi are sediul social în statul membru respectiv şi are o legătură efectivă şi continuă cu economia unui
stat membru.
 30
Capitalul SCE se exprimă în moneda naţională. Capitalul subscris este de cel puţin 30000 de euro. Dacă legislaţia unui stat
membru prevede un capital subscris mai mare pentru persoanele juridice care exercită anumite tipuri de
i-v.vităţi se aplică SCE care îşi au sediul social în statul membru respectiv. O SCE, .. sediu social situat în afara zonei euro
poate, de asemenea, să-şi exprime capitalul
c euro.
Statutul SCE desemnează atât actul constitutiv, cât şi, în cazul în care face : r.ectul unui act separat, statutul propriu-zis al SCE.
In statutul SCE va fi inserată cel puţin următoarea informaţie:
> firma precedată sau urmată de sigla „SCE” şi, după caz, de termenii „cu . : undere limitată”;
> indicarea obiectului de activitate;
> numele persoanelor fizice şi firmei persoanelor juridice care sunt
- ~-bri fondatori ai SCE, cu indicarea, în al doilea caz, a obiectului şi sediului
ăcc îi al acestora;
> adresa sediului social al SCE;
> condiţiile şi procedurile aplicabile în cazul admiterii, excluderii şi Tragerii membrilor;
> drepturile şi obligaţiile membrilor şi, după caz, categoriile diferite de TI ~ bri, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei
categorii;
> valoarea nominală a părţilor sociale subscrise, precum şi cuantumul de ac :tal subscris şi indicarea variabilităţii capitalului;
> normele specifice privind alocarea excedentelor care trebuie repartizate, i : I caz, pentru rezerva legală;
> atribuţiile şi competenţele membrilor din fiecare organ de conducere;
> condiţiile pentru numirea şi revocarea membrilor organelor de
.. . “ducere;
> cerinţele cu privire la întrunirea majorităţii şi a cvorumului;
> durata societăţii, în cazul în care aceasta este limitată.
Sediul social al SCE se situează în interiorul Uniunii Europene, în acelaşi au: membru pe al cărui teritoriu se află şi administraţia
sa centrală. Un stat membru pute să impună societăţilor înregistrate pe teritoriul lui obligaţia de a avea m: .mistraţia centrală şi
sediul social în acelaşi loc.
SCE dobândeşte personalitate juridică în ziua înregistrării în statul membru ■e i. cărui teritoriu se află sediul social, în registrul
desemnat de statul respectiv.
SCE poate fi constituită prin fuziune şi prin transformarea unei : p erative existente într-o SCE.
A. Procedura de constituire prin fuziune. O SCE se poate constitui prin -ne realizată:
> în conformitate cu procedura de fuziune prin absorbţie, situaţie în care rerativa absorbantă ia forma de SCE odată cu
fuziunea;
> în conformitate cu procedura de fuziune prin constituirea unei noi persoane i~ ::ce, aceasta din urmă luând forma unei
SCE.
Procedura constituirii prin fuziune va respecta următoarele etape:
I. întocmirea unui proiect de fuziune de către organul de conducere sau
• nistrativ al cooperativelor care fuzionează. Proiectul trebuie să conţină
r~itoarea informaţie:
> firma şi sediul cooperativelor care fuzionează, precum şi cele prevăzute pentru SCE;
> raportul de schimb al părţilor sociale din capitalul subscris şi cuantumul sumei compensate în bani. în cazul în care nu
există părţi sociale, repartizarea exactă a activelor şi valoarea corespunzătoare în părţi sociale;
> modalităţile de remitere a părţilor sociale ale SCE;
> data de la care acţiunile SCE dau dreptul de participare la rezultate, precum şi orice modalitate specială legată de acest
drept;
> data de la care operaţiunile cooperativelor care fuzionează se consideră din punct de vedere contabil ca îndeplinite în
contul SCE;
> modalităţile sau avantajele speciale privind obligaţiunile sau alte titluri decât acţiunile, care nu conferă calitatea de
membru;
> drepturile asigurate de SCE pentru acţionarii care au drepturi speciale şi deţinătorii de titluri, altele decât acţiunile, sau
măsurile preconizate în privinţa acestora;
> formele de protecţie a drepturilor creditorilor din cooperativele care fuzionează;
> toate avantajele speciale atribuite experţilor care examinează proiectul de fuziune, precum şi membrilor organelor
administrativ, de conducere, de supraveghere şi de control ale cooperativelor care fuzionează;
> statutul SCE;
> informaţii privind procedurile în conformitate cu care se stabilesc modalităţile de implicare a lucrătorilor, în conformitate
cu Directiva 2003/72/CE.
Cooperativele care fuzionează pot adăuga şi alte elemente la proiectul de fuziune.
II. Explicarea şi justificarea proiectului de fuziune. Organele administrative sau de conducere ale fiecăreia dintre
cooperativele care fuzionează întocmesc un raport scris detaliat, care să explice şi să justifice din punct de vedere juridic şi
economic proiectul de fuziune şi, în special, raportul de schimb al părţilor sociale Raportul indică, de asemenea, orice dificultate
specială în calea evaluării.
III Publicitatea. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni în privinţa cerinţelor în materie de publicitate a proiectelor de
fuziune se aplică prin analogie fiecăreia dintre cooperativele care fuzionează, sub rezerva cerinţelor suplimentare impuse de statul
 31
membru sub incidenţa căruia intră cooperativa în cauză. Totuşi. pentru fiecare dintre cooperativele care fuzionează, publicarea
proiectului în buletinul naţional include următoarele indicaţii:
> forma, firma şi sediul social al cooperativei care fuzionează;
> adresa locului sau a registrului la care au fost depuse statutul şi toate celelalte acte şi informaţii pentru fiecare dintre
cooperativele care fuzionează, precum şi numărul de înscriere din respectivul registru;
> indicarea modalităţilor de exercitare a drepturilor creditorilor cooperativei în cauză, precum şi adresa de unde se pot
obţine, gratuit, informau, exhaustive privind aceste modalităţi;
> indicarea modalităţilor de exercitare a drepturilor membrilor ; iterativei în cauză, precum şi adresa de unde se pot obţine,
gratuit, informaţii : f.austive privind aceste modalităţi;
> firma şi sediul preconizate pentru SCE;
> condiţiile care determină data la care fuziunea intră în vigoare.
IV Cerinţe în materie de informaţii. Cel puţin cu o lună înainte de data la care itunarea generală se reuneşte pentru a se pronunţa
în privinţa fuziunii, orice embru are dreptul să consulte la sediul social următoarele documente:
> proiectul de fuziune;
> conturile anuale şi rapoartele de gestiune din ultimele trei exerciţii inciare ale cooperativelor care fuzionează;
> o situaţie contabilă, redactată în conformitate cu dispoziţiile aplicabile .ziunilor interne ale societăţilor pe acţiuni, în
măsura în care situaţia contabilă
"espectivă este impusă de dispoziţiile menţionate anterior;
> raportul experţilor privind valoarea părţilor sociale care trebuie
: siribuite în schimbul activelor cooperativelor care au fuzionat sau raportul
.nimbului de părţi sociale;
> raportul organelor administrative sau de conducere ale cooperativei.
V. întocmirea raportului de către experţi independenţi. Pentru fiecare dintre
. : perativele care fuzionează, unul sau mai mulţi experţi independenţi,
: :5emnat/desemnaţi de cooperativele în cauză, examinează proiectul de fuziune şi ncmeşte/întocmesc un raport scris destinat
membrilor.
VI. Aprobarea proiectului de fuziune de către adunarea generală a
::âreia dintre cooperativele care fuzionează.
VIL Controlul legalităţii fuziunii în ceea ce priveşte partea procedurii : zată de fiecare cooperativă care fuzionează se efectuează
în conformitate cu izislaţia aplicabilă în statul sub incidenţa căruia intră în cazul fuziunii .: operativelor şi, în absenţa acesteia,
dispoziţiilor aplicabile fuziunilor interne ale .letăţilor pe acţiuni în termenii legislaţiei statului respectiv.
VIII. Eliberarea de către autoritatea competentă din fiecare stat membru a r.ui certificat care atestă întocmirea
actelor şi a formalităţilor prealabile fuziunii.
IX. Controlul legalităţii unei fuziuni se efectuează, în ceea ce priveşte : 'jcedura referitoare la realizarea fuziunii şi constituirea
SCE, de către instanţa
_ zecătorească, notarul sau o altă autoritate a statului membru pe al cărui teritoriu se 12 afla sediul social al SCE, care este
competentă pentru controlul acestui aspect al ; calităţii fuziunii cooperativelor şi, în absenţa acestuia, al fuziunii societăţilor pe ic
nuni. Autoritatea competentă controlează în special dacă proiectul de fuziune a ::st aprobat în aceiaşi termeni de cooperativele
care fuzionează şi dacă au fost stabilite modalităţile de implicare a lucrătorilor în conformitate cu dispoziţiile I jectivei
2003/72/CE. De asemenea, se controlează îndeplinirea condiţiilor stabilite de legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se
află sediul social al SCE, în ceea ce priveşte constituirea acesteia din urmă.
X. înmatricularea fuziunii. Fuziunea şi constituirea simultană a SCE intră în i goare la data la care SCE este înmatriculată în
statul membru pe al cărui teritoriu
;. are sediul social.
XI. Publicitatea realizării fuziunii.
Fuziunea realizată prin absorbţie are de drept şi simultan următoarele efecte:
> transmiterea universală către persoana juridică absorbantă a întregului patrimoniu activ şi pasiv al fiecărei cooperative
absorbite;
> membrii fiecărei cooperative absorbite devin membri ai persoanei juridice absorbante;
> cooperativele absorbite încetează să existe;
> persoana juridică absorbantă ia forma unei SCE.
Fuziunea realizată prin constituirea unei noi persoane juridice are de drept şi simultan următoarele efecte:
> transmiterea universală către SCE a întregului patrimoniu activ şi pasiv al cooperativelor care fuzionează;
> membrii cooperativelor care fuzionează devin membri ai SCE;
> cooperativele care fuzionează încetează să existe.
B. Procedura de constituire prin transformarea unei cooperative existente într-o SCE.
Transformarea unei cooperative în SCE nu atrage după sine nici dizolvarea cooperativei, nici crearea unei persoane juridice
noi. Cu ocazia transformării, sediul social nu poate fi transferat dintr-un stat membru în altul.
In cadrul procedurii de constituire prin transformarea unei cooperative existente într-o SCE urmează a fi respectate următoarele
etape:
I. Elaborarea de către organul administrativ sau de conducere al cooperativei în cauză a unui proiect de transformare şi unui
raport care explică şi justifică aspectele juridice şi economice ale transformării, precum şi consecinţele asupra locurilor de muncă,
şi precizează consecinţele asupra membrilor şi lucrătorilor ale adoptării formei juridice de SCE.
 32
II. Efectuarea publicităţii proiectului de transformare. Publicitatea se realizează în conformitate cu modalităţile prevăzute de
legislaţia fiecărui stat membru, cel puţin cu o lună înaintea datei, la care adunarea generală se reuneşte pentru a se pronunţa asupra
transformării.
III. Atestarea mutatis mutandis de către unul sau mai mulţi experţi independenţi, desemnaţi sau autorizaţi, în conformitate cu
dispoziţiile interne, de către o autoritate judiciară sau administrativă a statului membru sub incidenţa căruia intră cooperativa care
se transformă în SCE, că sunt respectate condiţiile din proiectul de fuziune referitoare la raportul de schimb al părţilor sociale din
capitalul subscris şi cuantumul sumei compensate în bani. în cazul în care nu există părţi sociale, repartizarea exactă a activelor şi
valoarea corespunzătoare în părţi sociale.
IV. Aprobarea proiectului de transformare şi statutului SCE de către adunarea generală a cooperativei în cauză.
4.4. Legea aplicabilă. O SCE este reglementată:
a) de Regulamentul nr. 1435/2003;
b) atunci când Regulamentul nr. 143 5/2003 autorizează în mod expres, de dispoziţiile statutului SCE;
c) în domeniile nereglementate de Regulamentul nr. 143 5/2003 sau, atunci ;ind un domeniu este reglementat parţial, pentru
aspectele neacoperite de : ^zulamentul nr. 1435/2003, de:
i) actele cu putere de lege adoptate de statele membre în aplicarea măsurilor *: -.unitare care se referă în mod special la
SCE;
ii) actele cu putere de lege statelor membre care se aplică unei societăţi .:: perative constituite în conformitate cu legislaţia
statului membru pe al cărui mtoriu SCE îşi are sediul social;
iii) dispoziţiile statutului SCE, în aceleaşi condiţii care se aplică unei
;:: perative constituite în conformitate cu legislaţia statului membru în care SCE îşi ire sediul social. ^
Pentru situaţiile în care legislaţia internă prevede norme şi/sau restricţii reciale, legate de natura activităţilor exercitate de o
SCE sau o formă de control : .ercitat de o autoritate de supraveghere, legislaţia respectivă se aplică integral
SCE.
4.5. Transferul sediului social al SCE într-un alt stat membru.
Transferul sediului social al SCE într-un alt stat membru nu atrage după sine nici : zolvarea, nici crearea unei persoane juridice
noi. Transferul sediului social plică respectarea următoarelor etape:
I. întocmirea unui proiect de transfer de către organul administrativ sau de - :ducere. Acest proiect menţionează firma, sediul
social şi numărul de -znatriculare actuale ale SCE şi constituie obiectul unei publicităţi, efectuate în
: iul prevăzut de legislaţia privind societăţile pe acţiuni a statului membru pe al ;inii teritoriu SCE îşi are sediul social.
Proiectul de transfer cuprinde următoarele:
> sediul social propus pentru SCE;
> statutul propus pentru SCE, inclusiv, după caz, noua sa firmă;
> calendarul propus pentru transfer;
> consecinţele pe care transferul le poate avea asupra implicării lucrătorilor în SCE;
> toate drepturile prevăzute în materie de protecţie a membrilor, creditorilor şi titularilor altor drepturi.
II. Efectuarea publicităţii proiectului de transfer conform prevederilor de i r 5laţiei privind societăţile pe acţiuni a statului
membru pe al cărui teritoriu SCE s: are sediul social.
III. întocmirea unui raport de către organul administrativ sau de : :ducere, care explică şi justifică aspectele juridice şi
economice ale transferului,
num şi consecinţele sale în materie de locuri de muncă, şi descrie consecinţele ri nsferului asupra membrilor, creditorilor,
lucrătorilor şi titularilor altor drepturi.
IV Dreptul membrilor, creditorilor SCE şi titularilor altor drepturi de a i- .minapropunerea de transfer şi raportul întocmit.
Acest drept poate fi exercitat . - cel puţin o lună înainte de adunarea generală care se reuneşte pentru a se :r: nunţa asupra
transferului.
V. Orice membru care se opune deciziei de transfer în cadrul adunării generale sau în cadrul adunării generale de secţiune
sau de filială îşi poate declara retragerea în termen de două luni de la decizia adunării generale. Calitatea de membru încetează la
sfârşitul exerciţiului financiar în cursul căruia s-a declarat retragerea. Transferul nu are efect în privinţa membrului respectiv.
VI. Adoptarea deciziei de transfer de către adunarea generală. Decizia de transfer poate interveni numai în termen de două
luni de la publicarea propunerii.
VII. SCE trebuie să demonstreze faptul că, în privinţa creanţelor apărute înainte de publicarea propunerii de transfer, interesele
creditorilor şi ale titularilor altor drepturi în legătură cu SCE, inclusiv cele ale unor entităţi publice, beneficiază de o protecţie
adecvată, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de statul membru în care SCE îşi avea sediul social înainte de transfer.
VIII. Eliberarea de către o autoritate competentă (o instanţă judecătorească, un notar etc.) din statul membru pe al cărui
teritoriu se află sediul social al SCE, a unui certificat care atestă în mod concludent întocmirea actelor şi formalităţilor prealabile
transferului.
IX. înmatricularea SCE în registrul de la noul sediu social. Orice SCE se înmatriculează în statul membru pe al cărui teritoriu
îşi are sediul social într-un registru desemnat de legislaţia statului membru în cauză în conformitate cu legislaţia aplicabilă
societăţilor pe acţiuni.
Transferul sediului SCE, precum şi modificarea statutului care decurge din acesta, intră în vigoare la data la care SCE este
înmatriculată în registrul noului sediu.
X. Radierea din registrul vechii înmatriculări în baza notificării din partea registrului care conţine noua înmatriculare.
XI. Efectuarea publicităţii în statele membre în cauză privind noua înmatriculare şi radierea vechii înmatriculări. Publicarea
noii înmatriculări a SCE face noul sediu opozabil terţilor. Cu toate acestea, atât timp cât nu a avut loc publicarea radierii
 33
înmatriculării din registrul precedentului sediu, terţii pot continua să se prevaleze de vechiul sediu, cu excepţia cazului în care
SCE dovedeşte că terţii au avut cunoştinţă de noul sediu.
O SCE împotriva căreia a fost iniţiată o procedură de dizolvare, de lichidare, inclusiv lichidarea voluntară, de insolvenţă, de
suspendare a plăţilor sau alte proceduri similare nu îşi poate transfera sediul.
O SCE care şi-a transferat sediul social într-un alt stat membru este considerată, în sensul oricărui litigiu care a apărut înaintea
transferului, ca având sediul social în statul membru în care SCE era înmatriculată înainte de transfer chiar dacă o acţiune este
intentată împotriva SCE după transfer.
4.6. Structura SCE depinde de forma de organizare stabilită prin statut. îr. cazul adoptării sistemului dualist, SCE va cuprinde
în structura sa următoarek organe:
> adunarea generală;
> un organ de supraveghere şi
> un organ de conducere.
In cazul adoptării sistemului monist, organele SCE sunt:
> adunarea generală şi
> un organ administrativ.
Adunarea generală are loc cel puţin o dată într-un an calendaristic, în »■- celor şase luni de după încheierea exerciţiului
financiar, cu excepţia cazului n -i:e legislaţia aplicabilă cooperativelor care exercită activităţi similare cu ale SI I din statul membru
pe al cărui teritoriu se află sediul social al acesteia din urmă T : ;de o frecvenţă mai mare.
Adunarea generală poate fi convocată în orice moment de către organul de szr ucere, organul administrativ, organul de
supraveghere sau orice alt organ sau
a. " iritate competentă în conformitate cu legislaţia aplicabilă cooperativelor din
i r_l membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE. La cererea organului
B: • .rraveghere, organul de conducere este obligat să convoace adunarea.
Toţi membrii sunt îndreptăţiţi să participe la adunarea generală cu drept de a Iu ;-vântul şi de a vota pentru punctele înscrise
pe ordinea de zi. Fiecare membru
ii SCE dispune de un vot, indiferent de numărul de părţi sociale pe care le deţine. T: 5 . Regulamentul nr. 1435/2003 permite
unele excepţii, şi anume:
> Atunci când legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul î E rermite acest lucru, statutul poate prevedea
ca un membru să dispună de un
mi !: de voturi determinat de participarea sa la activităţile cooperativei, în afară de
arar : parea sub formă de contribuţie la capital. Voturile astfel atribuite nu pot aer l i numărul de cinci pe membru sau 30 % din
totalul drepturilor de vot, ■|i “ indu-se valoarea cea mai scăzută.
> Dacă legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul SCE Şerxvie acest lucru, statutul SCE care participă la
activităţi din domeniul financiar m, : e asigurări poate prevedea că numărul de voturi este determinat de participarea wm : rului la
activităţile cooperativei, inclusiv sub formă de participare la capitalul SC E Voturile astfel atribuite nu pot depăşi numărul de cinci
pe membru sau 20 % z : : :alul drepturilor de vot, reţinându-se valoarea cea mai scăzută.
> Atunci când legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul 1 I oermite acest lucru, statutul SCE ai cărei
membri sunt în mod majoritar iUlC oerative poate să prevadă că
■■Tirul de voturi este determinat de participarea membrilor la activităţile ■■Derativei, inclusiv sub formă de participare la
capitalul SCE şi/sau de numărul «e : ~ bri din flecare entitate constitutivă.
■ei:-.tor la drepturile de vot pe care statutul le poate atribui membrilor (investitori) ■rit izatori, SCE este reglementată de
legislaţia statului membru pe al cărui m; r.u SCE îşi are sediul. Cu toate acestea, nu se pot atribui neutilizatorilor pm : v .lorilor)
mai mult de 25 % din totalul drepturilor de vot.
Adunarea generală poate adopta rezoluţii privind punctele înscrise pe
i i -.ea sa de zi. Adunarea generală ia hotărâri susţinute de majoritatea voturilor
TI - exprimate de membrii prezenţi sau reprezentaţi. Statutul prevede cerinţele cu
a -i ;e la cvorum şi la majoritatea aplicabilă adunărilor generale. Adunarea generală
■ceată să se pronunţe cu privire la o decizie care atrage după sine modificarea T r.lui deliberează valabil la prima convocare
numai în cazul în care membrii prezenţi sau reprezentaţi reprezintă cel puţin jumătate din numărul total al celor înscrişi la data
convocării. La a doua convocare privind aceeaşi ordine de zi, nu se impune nici o condiţie de cvorum.
Membrii organelor SCE sunt numiţi pe o perioadă stabilită în statut care nu poate să depăşească şase ani. Cu excepţia
restricţiilor prevăzute de statut, membrii pot fi numiţi pentru încă unul sau mai multe mandate.
Nu pot fi membri ai unui anumit organ al SCE persoanele care:
> nu pot face parte, în conformitate cu legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul SCE, din organul
corespunzător al unei cooperative care este guvernată de legislaţia statului respectiv;
> nu pot face parte din organul corespunzător al unei cooperative care est: guvernată de legislaţia unui stat membru, din
cauza unei decizii judiciare saL administrative adoptate în acest sens într-un stat membru.
Statutul SCE poate stabili, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei statuii membru privind cooperativele, condiţii speciale de
eligibilitate pentru membrii care reprezintă organul administrativ.
Membrii organelor SCE sunt obligaţi să nu divulge, nici după încetare: funcţiilor lor, informaţiile pe care le deţin despre SCE
şi a căror divulgare ar pute: aduce atingere intereselor cooperativei sau ale membrilor acesteia, cu excepţie cazurilor în care o
astfel de divulgare este impusă sau admisă de dispoziţiile legislaţiei interne aplicabile cooperativelor sau societăţilor sau în interes
public.
 34
Membrii organului de conducere, de supraveghere sau administrat: răspund, în conformitate cu dispoziţiile statului membru
pe al cărui teritoriu se afli sediul SCE aplicabile cooperativelor, pentru prejudiciul suportat de SCE ca urmai: a încălcării de către
aceştia a obligaţiilor legale, statutare sau a altor obligat:, inerente funcţiilor lor.
In cadrul sistemului dualist, organul de conducere este responsabil de gestiunea SCE şi o reprezintă pe aceasta faţă de terţi şi
injustiţie. Un stat memb: poate prevedea ca un director general să fie responsabil de gestiunea curentă L- condiţii identice cu cele
pentru cooperativele care au sediul social pe teritoriul săi Membrul sau membrii în organul de conducere sunt numiţi şi revocaţi
de organul de supraveghere. Funcţia de membru în organul de conducere şi cea de membru ir organul de supraveghere a SCE nu
poate fi exercitată concomitent. Totuşi, în căzu existenţei unui loc vacant în organul de conducere, organul de supraveghere poate
să desemneze pe unul din membrii săi să exercite această funcţie. în decursu acestei perioade, funcţiile persoanei în cauză în
calitate de membru în organul de supraveghere se suspendă. Organul de conducere îşi alege un preşedinte din rându. membrilor
săi, în conformitate cu dispoziţiile stabilite în statut.
Organul de supraveghere controlează gestiunea asigurată de organul de conducere. Organul de supraveghere nu poate exercita
de unul singur gestiune: SCE. Organul de supraveghere nu poate reprezenta SCE faţă de terţi. Organul de supraveghere reprezintă
SCE faţă de organul de conducere sau faţă de membrii care îl compun, în caz de litigiu sau la încheierea de contracte. Membrii
organului ct supraveghere sunt numiţi şi revocaţi de adunarea generală. Organul de conduce: : informează organul de
supraveghere, cel puţin o dată la trei luni, cu privire .
meîSvA $>CE ş\ cu pfmie \a evo\uţ\a sa previzMă, având in vedere
informaţiile privind întreprinderile controlate de SCE care pot avea un impact semnificativ asupra mersului activităţilor acesteia
din urmă. De asemenea, organul de conducere comunică fără întârziere organului de supraveghere orice informaţie privind
evenimente care pot avea repercusiuni importante asupra SCE. Organul de supraveghere îşi alege un preşedinte din rândul
membrilor săi.
In cadrul sistemului monist, organul administrativ asigură gestiunea SCE şi : reprezintă pe aceasta faţă de terţi şi în justiţie. Un
stat membru poate prevedea ca jn director general să fie responsabil de gestiunea curentă în condiţii identice cu :ele pentru
cooperativele al căror sediu social se află pe teritoriul său. Numărul de
- embri în organul administrativ sau normele de determinare a acestuia se stabilesc
- statutul SCE. Totuşi, acest organ trebuie să fie compus din cel puţin trei membri, atunci când participarea lucrătorilor în
cadrul SCE este organizată în conformitate cu Directiva 2003/72/CE.
Membrii organului administrativ, precum şi, atunci când statutul prevede acest lucru, supleanţii lor, sunt numiţi de adunarea
generală.
Organul administrativ se reuneşte cel puţin o dată la trei luni, cu o crriodicitate stabilită în statut, pentru a delibera cu privire
la mersul activităţilor 7 TE şi evoluţia lor previzibilă, având în vedere, după caz, informaţiile privind -piinderile contiolate de SCE
care pot avea un impact semnificativ asupra ~ crsului activităţilor acesteia din urmă.
^ Organul administrativ îşi alege un preşedinte din rândul membrilor săi. în
- izul în care jumătate dintre membri au fost desemnaţi de către lucrători, numai un ::Tîbru desemnat de adunarea
generală poate fi ales preşedinte. Preşedintele
-oacă organul administrativ în condiţiile prevăzute de statut, din oficiu sau la : -erea a cel puţin o treime dintre membrii săi.
Cererea trebuie să indice motivele ; ocării. în cazul în care preşedintele nu a răspuns cererii în termen de : - sprezece zile, organul
de supraveghere poate fi convocat de cei care au făcut aorerea.
In ceea ce priveşte dizolvarea, lichidarea, insolvenţa, încetarea plăţilor şi • - proceduri similare, SCE face obiectul actelor
cu putere de lege care se aplică
- cooperative constituite în conformitate cu legislaţia statului membru pe al cărui i: :riu se află sediul social al SCE, inclusiv
cele legate de luarea de decizii de :. re adunarea generală.
La cererea oricărei persoane care are un interes legitim sau a unei autorităţi arz oe tente, instanţa judecătorească sau orice
autoritate administrativă competentă nr zaţul membru pe al cărui teritoriu se află sediul SCE pronunţă dizolvarea ■ozr.eia în
următoarele cazuri:
> atunci când constată că o SCE nu a fost constituită conform prevederilor % i -. imentului nr. 143 5/2003;
> capitalul subscris este mai mic de 30 000 euro;
> absenţa controlului procedurii de fuziune şi legalităţii fuziunii.
Instanţa de judecată sau autoritatea administrativă competentă sunt în drept
să ioorde un termen SCE pentru ca să-şi regularizeze situaţia. în cazul în care regularizarea nu intervine în cursul acestui
termen, instanţa judecătorească sau autoritatea administrativă competentă pronunţă dizolvarea.
Dacă sediul social al unei SCE nu se află în acelaşi stat membru pe al cărui teritoriu se află şi administraţia sa centrală, statul
membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE ia măsurile adecvate pentru a obliga SCE să-şi regularizeze situaţia într-
un termen determinat:
> prin restabilirea administraţiei sale centrale în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE sau
> prin transferul sediului social.
Statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE ia măsurile necesare, pentru a garanta că o SCE, care nu îşi
redresează situaţia în termenul determinat, intră în lichidare.
Deschiderea unei proceduri de dizolvare, inclusiv de dizolvare voluntară, de lichidare, de insolvabilitate, de încetare a plăţilor,
precum şi închiderea acesteia şi decizia de a continua activitatea, fac obiectul unei publicităţi.
SCE se poate transforma într-o cooperativă care este guvernată de legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul
său social Transformarea unei SCE în cooperativă nu âre drept consecinţă nici dizolvarea sa. nici crearea unei noi persoane
juridice.
 35
Decizia privind transformarea nu poate fi luată înainte de expirarea a doi ani de la înmatriculare şi înainte de aprobarea primelor
două conturi anuale.
Transformarea unei SCE într-o cooperativă trebuie să parcurgă următoarele etape:
I. întocmirea de către organul de conducere sau administrativ al SCE a unui proiect de transformare şi a unui raport în care
explică şi justifică aspectele juridice şi economice ale transformării, precum şi consecinţele acesteia asupra locurilor de muncă, şi
precizează consecinţele adoptării formei de cooperativă pentru membrii şi titularii de titluri prevăzuţi la articolul 14 al
Regulamentului nr. 143 5/2003, precum şi pentru lucrători.
II. Publicitatea proiectului de transformare care se efectuează în conformitate cu modalitatea prevăzută de legislaţia fiecărui
stat membru, cu cei puţin o lună înainte de data reuniunii adunării generale chemate să se pronunţe asupra transformării.
III. Atestarea de către unul sau mai mulţi experţi independenţi, desemna: sau autorizaţi, în conformitate cu dispoziţiile interne,
de către o autoritate judiciar: sau administrativă a statului membru sub incidenţa căruia intră SCE care se transformă în cooperativă,
a faptului că aceasta din urmă dispune de active care, ce. puţin, corespund capitalului.
IV. Aprobarea de către adunarea generală a SCE a proiectului di transformare şi a statutului cooperativei.
Secţiunea 5. Fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni în Uniunea Europeană.
5.1. Fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni în cadrul aceluiaşi stat membru. Protejarea intereselor asociaţilor unei societăţi
comerciale, precum şi a :erţilor în cazul fuziunii societăţilor comerciale pe acţiuni, presupune coordonarea legislaţiilor statelor
membre ale Uniunii Europene privind fuziunile societăţilor pe icţiuni şi introducerea în dreptul tuturor statelor membre a unor
dispoziţii privind fiziunile.
Este foarte important ca acţionarii societăţilor care fuzionează să fie 'formaţi în mod corespunzător şi obiectiv, iar drepturile
acestora să fie protejate în ~od adecvat. în ceea ce priveşte protejarea drepturilor salariaţilor în cazul Tinsferului de întreprinderi,
unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi, acestea _nt reglementate de Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001
privind _: ropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor , ;:ătorilor în cazul transferului de întreprinderi,
unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi.
Fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni în Uniunea Europeană sunt ementate prin Directiva 2011/35/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului âc 5 aprilie 2011 privind fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni203 (în . "tinuare - Directiva
2011/35/UE) şi prin Directiva 2005/56/CE a Parlamentului £ _:opean şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind fuziunile
transffontaliere I e societăţilor comerciale pe acţiuni204 (în continuare - Directiva 2005/56/CE).
După cum rezultă din prevederile Directivei 2011/35/UE205, fuziunea se j ate efectua:
> prin absorbţia uneia sau mai multor societăţi de către o altă societate;
> prin constituirea unei noi societăţi.
Fuziunea prin absorbţie este206 operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi
transferă toate activele şi pasivele c mei alte societăţi, în schimbul emiterii către acţionarii societăţii sau societăţilor a sorbite, de
acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de n iumum 10% din valoarea nominală sau, în absenţa
acesteia, din echivalentul o "tabil al acţiunilor astfel emise.
’ . . w . A w?07 • ■
Fuziunea prin constituirea unei noi societăţi mseamna operaţiunea prin Bire mai multe societăţi sunt dizolvate fără a fi lichidate
şi transferă toate activele şi
p ele lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul emiterii către acţionarii
<E ie acţiuni la societatea nou constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar de . .:mum 10% din valoarea nominală sau, în
absenţa acesteia, din echivalentul z ' săbii al acţiunilor astfel emise.
Potrivit Directivei 2011/35/UE, un stat membru este în drept să prevadă în legislaţia sa, că fuziunea prin absorbţie/fuziunea
prin constituirea unei noi societăţi poate fi, de asemenea, realizată dacă una sau mai multe dintre societăţile absorbite/societăţile
care încetează să mai existe sunt în lichidare, impunându-se condiţia ca această opţiune să fie limitată la societăţile care nu au
început încă repartizarea activelor între acţionari.
Directiva 2011/35/UE stabileşte şi procesul de fuziune a societăţilor comerciale pe acţiuni.
I. Astfel o primă etapă o constituie întocmirea proiectului de fuziune de către organele administrative sau de conducere ale
societăţilor care fuzionează, care trebuie să conţină cel puţin următoarele menţiuni:
> forma juridică, denumirea şi sediul social al societăţilor care fuzionează;
> rata de schimb a acţiunilor şi valoarea eventualelor plăţi în numerar;
> condiţiile de alocare a acţiunilor la societatea absorbantă;
> data de la care deţinerea acestor acţiuni conferă acţionarilor dreptul de a participa la beneficii, precum şi orice condiţii
speciale care afectează acest drept;
> data de la care tranzacţiile societăţii absorbite sunt considerate din punct de vedere contabil ca aparţinând societăţii
absorbante;
> drepturile acordate de societatea absorbantă deţinătorilor de acţiuni care conferă drepturi speciale şi deţinătorilor de titluri,
altele decât acţiuni, sau măsurile propuse în privinţa acestora;
> orice avantaj special acordat experţilor, care acţionează în numele societăţilor care fuzionează şi care întocmesc un raport
scris către acţionari privind propunerea de fuziune, precum şi membrilor organelor administrative, de conducere, de supraveghere
şi control ale societăţilor care fuzionează.
II. Următoarea etapă o constituie publicarea proiectului de fuziune. Publicarea proiectului de fuziune se va efectua în
conformitate cu prevederile Directivei 2009/101/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 de
coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în înţelesul articolului 48 al doilea paragraf
din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor208 (în continuare - Directiva 2009/101/CE).
 36
Conform Directivei 2009/101/CE209, în fiecare stat membru, fie la registru, central, fie la registrul comercial sau registrul
societăţilor, se deschide un dosa; pentru fiecare dintre societăţile înregistrate în registrul în cauză.
Statele membre se asigură că societăţile au un identificator unic, care permite identificarea lor fără echivoc în comunicarea
dintre registre prin intermediu sistemului de interconectare a registrelor centrale, ale comerţului şi ale societăţilor denumit
„sistemul de interconectare a registrelor”. Acest identificator unic includ; cel puţin elemente care să permită identificarea statului
membru al registrulu registrul naţional de origine, numărul societăţii din registrul respectiv şi, dacă est: cazul, elemente pentru a
evita erorile de identificare.
Actele şi informaţiile care urmează a fi publicate, trebuie păstrate în dosar sau înregistrate în registru. Este necesar ca statele
membre ale Uniunii Europene să se asigure că va fi posibilă depunerea pe cale electronică de către societăţi, precum şi de alte
persoane şi organisme care trebuie să notifice sau să participe la notificare, i tuturor actelor şi informaţiilor care trebuie publicate.
De asemenea, statele -icmbre pot obliga toate societăţile sau anumite categorii de societăţi să depună rate actele şi informaţiile
respective sau o parte dintre acestea pe cale electronică.
Proiectul de fuziune trebuie publicat pentru fiecare dintre societăţile care -zionează, cu cel puţin o lună înainte de data adunării
generale care urmează să se rronunţe asupra proiectului de fuziune.
Directiva 2011/35/UE exonerează societăţile comerciale care fuzionează de Uligaţia publicării cu condiţia ca, pentru o perioadă
continuă, începând cu cel puţin /ană înainte de data fixată pentru adunarea generală care urmează să decidă cu : - vire la proiectul
de fuziune şi încheindu-se nu mai devreme de finalul adunării espective, să pună în mod gratuit la dispoziţia publicului proiectul
fuziunii espective pe propria sa pagină de internet. Statele membre nu condiţionează i: eastă exonerare de alte obligaţii sau restricţii
decât cele necesare pentru a asigura ; uritatea paginii de internet şi a autenticităţii documentelor şi pot impune astfel de bligaţii
sau restricţii numai în măsura în care acestea sunt proporţionale cu : mizarea obiectivelor respective. Prin derogare, statele membre
pot solicita ca nmlicarea să fie efectuată prin intermediul platformei electronice centrale a elinului naţional desemnat de statul
membru în acest sens. Alternativ, statele u ;~:bre pot solicita ca publicarea respectivă să fie efectuată pe orice altă pagină de --met
desemnată în acest scop de acestea. în cazul în care recurg la una dintre
n. c ste posibilităţi, statele membre se asigură că nu se impune societăţilor * erciale o taxă specială pentru o astfel de
publicare.
Dacă se utilizează o altă pagină de internet decât platforma electronică fpr~ra 1ă pe platforma electronică centrală cu cel puţin
o lună înaintea datei la care .ssc. programată adunarea generală, se publică o referinţă care oferă acces la pagina Î; rectivă de
internet. în referinţă se va menţiona data publicării pe pagina de
: met a proiectului de fuziune şi trebuie să fie accesibilă în mod gratuit
pi: icului. Nu se impune societăţilor comerciale o taxă specială pentru această publicare.
IU O altă etapă a fuziunii societăţilor comerciale pe acţiuni o constituie 4 " 'area proiectului de fuziune şi modificărilor din
statut de către adunările Cmrale a fiecăreia dintre societăţile care fuzionează. Aprobarea trebuie adoptată m majoritate de cel puţin
două treimi din voturile aferente acţiunilor sau car ralului subscris reprezentate. Directiva 2011/35/UE admite că fuziunea poate
fi i rită cu o majoritate simplă de voturi, cu condiţia să fie îepiezentat cel puţin Bnif.ttate din capitalul social.
Pentru situaţia în care există mâi multe categorii de acţiuni, decizia privind
i _-ea constituie obiectul unui vot separat cel puţin pentru fiecare categorie de
« : riri ale căror drepturi sunt afectate de operaţiune. _
în cazul fuziunii prin absorbţia uneia sau mai multor societăţi de către o altă . etate, legislaţia unui stat membru poate să nu
impună aprobarea fuziunii de
către adunarea generală a societăţii absorbante, cu condiţia îndeplinirii următoarelor cerinţe:
> pentru societatea absorbantă publicitatea trebuie să aibă loc cu cel puţin o lună înainte de data stabilită pentru adunarea
generală a societăţii sau societăţilor absorbite care trebuie să se pronunţe asupra proiectului de fuziune;
> cu cel puţin o lună înainte de data stabilită pentru adunarea generală a societăţii sau societăţilor absorbite care trebuie să
se pronunţe asupra proiectului de fuziune, toţi acţionarii societăţii absorbante trebuie să aibă dreptul de a consulta documentele de
fuziune la sediul social al societăţii absorbante;
> unul sau mai mulţi acţionari ai societăţii absorbante care deţin acţiun: pentru un procent minim din capitalul subscris
trebuie să aibă dreptul de a solicita convocarea unei adunări generale a societăţii absorbante pentru a se pronunţa asupra aprobării
fuziunii, procentul minim fiind stabilit la maximum 5%.
IV. Următoarea etapă în realizarea fuziunii o constituie întocmirea uni raport scris privind proiectul de fuziune de către
organele de administrare sau de conducere cile fiecăreia dintre societăţile comerciale care fuzionează.
Raportul trebuie să fie detaliat şi să explice proiectul de fuziune, să precizeze fundamentul juridic şi economic al proiectului,
în special cu privire la rata de schimb a acţiunilor şi să descrie orice dificultăţi speciale de evaluare survenite.
V O altă etapă constă în întocmirea raportului de analiză a propunerii de fuziune de către unul sau mai mulţi experţi. Astfel,
pentru fiecare dintre societăţile care fuzionează, unul sau mai mulţi experţi, acţionând în numele societăţilor care fuzionează, dar
independent de acestea, desemnaţi sau agreaţi de către o autoritar administrativă sau judecătorească, analizează propunerea de
fuziune şi întocmesc u: raport scris către acţionari. Totuşi, legislaţia unui stat membru poate să prevaci desemnarea unuia sau mai
multor experţi independenţi pentru toate societăţile care fuzionează, dacă desemnarea se face de către o autoritate judecătorească
sa. administrativă, la solicitarea comună a societăţilor respective. Experţii pot fi, în funcţie de legislaţia fiecărui stat membru,
persoane fizice sau juridice sau societăţi.
Raportul trebuie să conţină declaraţia experţilor, în care aceştia menţionează dacă, în opinia lor, rata de schimb a acţiunilor
este corectă şi rezonabilă. Declaraţia trebuie cel puţin să indice metoda/metodele utilizate pentru obţinerea ratei propuse pentru
schimbul de acţiuni şi dacă metoda/metodele respective sunt adecvate pentru cazul în speţă, să menţioneze valorile obţinute prin
 37
utilizarea fiecăreia dintre aceste metode şi să emită o opinie privind importanţa relativă atribuită metodelor în cauză pentru
obţinerea valorii decise.
Directiva 2011/35/UE dispune210 că toţi acţionarii au dreptul de a consulta la sediul social, cu cel puţin o lună înainte de data
adunării generale care urmează să se pronunţe asupra proiectului de fuziune, cel puţin următoarele documente:
> proiectul de fuziune;
> conturile şi rapoartele anuale ale societăţilor care fuzionează pentru cele trei exerciţii financiare anterioare;
> după caz, o situaţie contabilă întocmită nu mai devreme de prima zi a celei de a treia luni anterioare datei proiectului de
fuziune, dacă cele mai recente conturi anuale au fost întocmite pentru un exerciţiu financiar încheiat cu mai mult de şase luni
înainte de această dată. Totuşi, nu este necesară o situaţie contabilă dacă societatea publică un raport financiar semestrial în
conformitate cu art.5 al Directivei 2004/109/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind
armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise
la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi îl pune la dispoziţia acţionarilor. De asemenea, statele membre pot decide că nu este
necesară o situaţie contabilă în cazul în care toţi _cţionarii şi deţinătorii de alte titluri care conferă drept de vot ai fiecăreia dintre
; rcietăţile implicate în fuziune au convenit în acest sens;
> după caz, rapoartele organelor de administrare sau de conducere ale : cietăţilor comerciale care fuzionează;
> după caz, raportul întocmit de către experţi.
Potrivit Directivei 2011/35/UE212, legislaţia unui stat membru poate să : revadă că nu este necesară efectuarea unui nou
inventar fizic, iar evaluările registrate în ultimul bilanţ sunt modificate doar pentru a reflecta intrările din registrele contabile.
Totuşi, se va ţine cont de amortizări şi provizioane interimare şi — modificări semnificative ale valorii reale neînregistrate în
registre.
Fiecare acţionar este în drept să solicite şi să obţină gratuit copii integrale, i- parţiale, ale documentelor. Dacă un acţionar a
fost de acord ca pentru .unicarea de informaţii societatea să utilizeze mijloace electronice, se pot trimite . irmenea copii prin poşta
electronică.
Nu este necesar ca o societate comercială să pună la dispoziţie la sediul său * : :al documentele menţionate mai sus, dacă pentru
o perioadă continuă, începând -Ci puţin o Jună înainte de data fixată pentru adunarea generală care urmează să
- . dă cu privire la proiectul de fuziune şi încheindu-se nu mai devreme de finalul J. : -rării respective, le pune la dispoziţie,
pe pagina sa de internet.
VI. întocmirea şi certificarea proiectului de fuziune este o altă etapă a
- - -zării fuziunii societăţilor comerciale pe acţiuni.
In cazul fuziunii prin constituirea unei noi societăţi, proiectul de fuziune şi. i-.l sunt conţinute într-un document separat, actul
constitutiv ori proiectul de act iTitutiv şi statutul, sau proiectul de statut al noii societăţi, trebuie să fie aprobate i nunarea generală
a fiecăreia dintre societăţile care încetează să mai existe.
Dacă legislaţia unui stat membru nu prevede controlul preventiv : ;:ătoresc sau administrativ al legalităţii fuziunilor sau dacă
acest control nu se : eră la toate actele juridice necesare pentru fuziune, procesele-verbale ale *: .nărilor generale care decid asupra
fuziunii şi, dacă este cazul, contractul de
---ne încheiat ca urmare a acestor adunări generale se întocmesc şi se certifică în
i ~a legală adecvată. în cazurile în care fuziunea nu trebuie aprobată de adunările
generale ale societăţilor care fuzionează, proiectul de fuziune este întocmit şi certificat în forma legală adecvată.
Notarul sau autoritatea competentă să întocmească şi să certifice documentul în forma legală adecvată trebuie să verifice şi să
ateste existenţa şi legalitatea actelor şi a formalităţilor impuse societăţii comerciale pentru care acţionează notarul sau autoritatea
competentă respectivă şi ale proiectului de fuziune.
Data de la care fuziunea produce efecte se determină conform prevederilor legislaţiilor statelor membre.
Conform prevederilor Directivei 2011/35/UE213 o fuziune prin absorbţie are următoarele efecte ipso jure şi simultan:
> transferul, atât între societatea absorbită şi societatea absorbantă, cât şi în ceea ce priveşte terţii, a tuturor activelor şi
pasivelor societăţii absorbite către societatea absorbantă;
> acţionarii societăţii absorbite devin acţionari ai societăţii absorbante;
> societatea absorbită încetează să mai existe.
Adoptarea de către statele membre a dispoziţiilor privind nulitatea fuziunilor este condiţionată de îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
> nulitatea trebuie pronunţată prin hotărâre judecătorească. Prin derogare, legislaţia unui stat membru poate să prevadă
pronunţarea nulităţii unei fuziuni de către o autoritate administrativă, dacă o astfel de decizie poate fi contestată în instanţă;
> fuziunile pot fi declarate nule doar dacă legalitatea lor nu a fost supusă controlului preventiv judecătoresc sau
administrativ, dacă nu au fost întocmite sau certificate în forma legală adecvată sau dacă se arată că decizia adunării generale este
nulă sau poate fi anulată în conformitate cu dreptul intern;
> procedurile de anulare nu pot fi iniţiate după expirarea unui termen de şase luni de la data la care fuziunea este opozabilă
persoanei care invocă nulitatea sau dacă situaţia a fost rectificată;
> dacă neregula care poate conduce la anularea unei fuziuni poate f: remediată, instanţa competentă acordă societăţilor
implicate un termen pentru rectificarea situaţiei;
> hotărârea de pronunţare a nulităţii fuziunii se publică în modul prevăzur de legislaţia fiecărui stat membru în conformitate
cu art.3 al Directive 2009/101/CE;
> opoziţia terţilor, dacă legislaţia unui stat membru prevede acest lucru poate fi exprimată doar în termen de şase luni de la
publicarea hotărârii în modu prevăzut în Directiva 2009/101/CE;
 38
> hotărârea care pronunţă nulitatea fuziunii nu aduce atingere prin e: însăşi valabilităţii obligaţiilor în sarcina sau în
beneficiul societăţii absorbante angajate înainte de publicarea hotărârii şi după data de la care fuziunea produc: efecte;
> societăţile care au participat la fuziune poartă răspunderea comună şi indivizibilă pentru obligaţiile societăţii absorbante.
în privinţa societăţilor aflate sub incidenţa legislaţiilor interne, statele membre adoptă dispoziţii privind operaţiunea prin care
una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi, care
deţine toate acţiunile lor sau alte titluri conferind drepturi de vot n adunarea generală.
5.2. Fuziunile transfrontaliere. Fuziunile transfrontaliere sunt 'eglementate prin Directiva 2005/56/CE. Domeniul de aplicare
al Directivei 1305/56/CE este reprezentat de fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni, : instituite în conformitate cu dreptul
unui stat membru şi care îşi au sediul social, _ iministraţia centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii Europene, cu -: ndiţia
ca cel puţin două dintre ele să fie reglementate de dreptul unor state embre diferite.
Directiva 2005/56/CE defineşte214 fuziunea ca fiind o operaţiune prin care:
a) una sau multe societăţi comerciale care, ca urmare a dizolvării fără . idare, îşi transferă toate activele şi pasivele unei alte
societăţi existente, cetatea absorbantă, în schimbul emiterii către asociaţi a unor titluri de valoare
a acţiuni reprezentând capitalul celeilalte societăţi şi, după caz, prin efectuarea i i plăţi în numerar care nu depăşeşte 10% din
valoarea nominală sau, în absenţa i = valori nominale, din valoarea contabilă nominală a titlurilor de valoare sau _nilor respective,
sau
b) două sau multe societăţi comerciale care, ca urmare a dizolvării fără c iare, îşi transferă toate activele şi pasivele unei
societăţi pe care o constituie,
ii. i societate, în schimbul emiterii către asociaţi a unor titluri de valoare sau ic _ni reprezentând capitalul acestei noi societăţi
şi, după caz, prin efectuarea unei »ic in numerar care nu depăşeşte 10% din valoarea nominală sau, în absenţa unei i nominale, din
valoarea contabilă nominală a titlurilor de valoare sau ■cr. - iilor respective, sau
c) o societate comercială care, ca urmare a dizolvării fără lichidare, îşi
: :eră toate activele şi pasivele către societatea care deţine toate titlurile de
m. ire sau acţiunile reprezentând capitalul său.
După cum rezultă din definiţia dată, observăm că şi potrivit Directivei - 1 5 6 CE fuziunea poate fi realizată în două
modalităţi: prin absorbţie şi prin
k urnirea unei societăţi noi.
In contextul realizării fuziunilor transfrontaliere, Directiva 2005/56/CE2h WKştcre următoarele condiţii:
> fuziunile transfrontaliere sunt posibile numai între formele de societăţi m rot fuziona în temeiul dreptului intern al statelor
membre în cauză şi
> o societate care participă la o fuziune transfrontalieră trebuie să respecte im zitiile şi formalităţile dreptului intern căreia i
se supune acestea referindu-se în
special la procesul decizional cu privire la fuziune şi, luând în considerare natura transfrontalieră a fuziunii, la protecţia
creditorilor
societăţilor care fuzionează, a titularilor de creanţe şi a titularilor de titluri de valoare sau acţiuni.
Pentru realizarea fuziunii transfrontaliere, organul de conducere sau administrativ al fiecăreia dintre societăţile care fuzionează,
elaborează un proiect comun de fuziune transfrontalieră, în care trebuie să fie inserată cel puţin următoarea informaţie216:
> forma, denumirea şi sediul social al societăţilor care fuzionează şi cele propuse pentru societatea care rezultă în urma
fuziunii transfrontaliere;
> raportul aplicabil schimbului titlurilor de valoare sau acţiunilor care reprezintă capitalul societăţii şi valoarea oricărei plăţi
în numerar;
> modalităţile de distribuire a titlurilor de valoare sau acţiunilor reprezentând capitalul societăţii care rezultă în urma fuziunii
transfrontaliere;
> posibilele repercusiuni ale fuziunii transfrontaliere asupra forţei de
muncă;
> data începând cu care deţinerea titlurilor de valoare sau a acţiunilor care reprezintă capitalul societăţii dau dreptul
deţinătorilor să participe la profit, precum şi toate condiţiile speciale care afectează acest drept;
'> data începând cu care tranzacţiile societăţilor care fuzionează sunt tratate din punct de vedere contabil ca aparţinând societăţii
care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
> drepturile acordate de societatea care rezultă în urma tranzacţiei transfrontaliere membrilor care se bucură de drepturi
speciale sau deţinătorilor de titluri de valoare, altele decât acţiuni reprezentând capitalul societăţii sau măsurile propuse cu privire
la aceştia;
> toate avantajele speciale acordate experţilor care examinează proiectui comun privind condiţiile tranzacţiei
transfrontaliere sau membrilor organelor administrative, de conducere, de supraveghere sau de control ale societăţilor care
fuzionează;
> statutul societăţii care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
> după caz, informaţii privind procedurile de stabilire, a modalităţilor de participare a salariaţilor la definirea drepturilor de
participare ale acestora la societatea care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
> informaţii privind evaluarea activelor şi pasivelor care sunt transferate societăţii care rezultă în urma fuziunii
transfrontaliere;
> datele din contabilitatea societăţilor care fuzionează, utilizate pentru stabilirea condiţiilor fuziunii transfrontaliere.
Proiectul comun de fuziune transfrontalieră se publică în modalitatea prevăzută de dreptul fiecărui stat membru, pentru fiecare
dintre societăţile care fuzionează, cu cel puţin o lună înainte de data adunării generale care trebuie si decidă în acest sens217.
 39
Organul de conducere sau administrativ al fiecăreia dintre societăţile care fuzionează întocmeşte un raport destinat membrilor,
care explică şi justifică aspectele juridice şi economice ale fuziunii transfrontaliere, şi care explică implicaţiile fuziunii
transfrontaliere pentru asociaţi, creditori şi salariaţi. Raportul este pus la dispoziţia asociaţilor şi a reprezentanţilor salariaţilor sau,
în absenţa unor astfel de reprezentanţi, a salariaţilor înşişi, până la împlinirea unui termen de o lună nainte de data adunării
generale.
De asemenea, pentru fiecare societate care fuzionează se elaborează un aport de către un expert independent, destinat
asociaţilor, care este pus la :;spoziţie cu cel puţin o lună înainte de data adunării generale.
După ce adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile care fuzionează a _at cunoştinţă cu rapoartele prezentate de organul de
conducere sau administrativ - fiecăreia dintre societăţile care fuzionează şi de către expertul independent,
: ecide în legătură cu aprobarea proiectului comun de fuziune transfrontalieră.
Fuziunea transfrontalieră este supusă condiţiei certificării prealabile de • ® instanţă judecătorească, un notar sau o altă autoritate
competentct^.
*_ pul certificării este de a controla legalitatea fuziunii transfrontaliere în ceea ce mveşte partea de procedură referitoare la
fiecare societate care fuzionează, supusă ireptului intern. în fiecare stat membru în cauză, autoritatea competentă eliberează -«.iiat
fiecărei societăţi care fuzionează un certificat care atestă în mod r :ontestabil îndeplinirea corectă a actelor şi formalităţilor
prealabile fuziunii.
Data începând cu care fuziunea transfrontalieră produce efecte este stabilită .onformitate cu dreptul statului membru sub
incidenţa căruia se află societatea ■ -rezultă în urma fuziunii transfrontaliere.
Pentru realizarea fuziunii transfrontaliere este necesar, de asemenea, ca rcare stat membru să desemneze o autoritate
competentă (instanţă judecătorească.
1 etc-) care să controleze legalitatea fuziunii transfrontaliere în ceea ce priveşte r«. ea de procedură referitoare la realizarea
fuziunii transfrontaliere şi, după caz, imarea unei societăţi noi în urma fuziunii transfrontaliere, în cazul în care K. e:atea creată
prin fuziunea transfrontalieră este supusă dreptului său intern . rritatea desemnată se asigură, în special, de faptul că societăţile
care fuzionează *- ~robat proiectul comun de fuziune transfrontalieră în aceleaşi condiţii şi. după ; că modalităţile referitoare la
participarea salariaţilor au fost stabilite în .imitate cu art.16 al Directivei 2005/56/CE. In acest scop, fiecare societate care cază
prezintă autorităţii competente certificatul care atestă în mod i . _.:estabil îndeplinirea corectă a actelor şi formalităţilor prealabile
fuziunii în i ~ en de şase luni de la eliberarea acestuia, împreună cu proiectul comun de i-: -Ţ.S transfrontalieră aprobat de adunarea
generală a fiecăreia dintre societăţile ■ ; fuzionează.
Potrivit Directivei 2005/56/CE219, legislaţia fiecăruia dintre statele membre ? irEdicţia căruia se află societăţile care
fuzionează stabileşte, pentru teritoriul . - ui respectiv, modalităţile, în conformitate cu art.3 din Directiva 2009/101/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse
societăţilor în statele membie, în înţelesul art.54 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor,
prin care se face publică realizarea fuziunii transfrontaliere în registrul public la care societăţile trebuie să-şi depună documentele.
Registrul de înmatriculare a societăţii rezultate în urma fuziunii transfrontaliere notifică imediat, prin intermediul sistemului
de interconectare a registrelor centrale ale comerţului şi ale societăţilor faptul că fuziunea transfrontalieră s-a produs, acest fapt
urmând să fie notat în registrul în care fiecare societate trebuia să depună documentele. Radierea vechii înmatriculări se efectuează,
dacă este cazul, la primirea notificării, nu înainte.
Fuziunea transfrontalieră realizată prin absorbţie produce următoarele
efecte, începând cu data intrării ei în vigoare: ^
'F toate activele şi pasivele societăţii absorbite se transferă societăţii
absorbante;
> asociaţii societăţii absorbite devin asociaţii societăţii absorbante;
> societatea absorbită îşi încetează existenţa.
Fuziunea transfrontalieră realizată prin constituirea unei societăţi noi produce următoarele efecte începând cu data intrării ei în
vigoare.
> toate activele şi pasivele societăţilor care fuzionează se transferă noi societăţi;
> asociaţii societăţilor care fuzionează devin asociaţii noii societăţi;
> societăţile care fuzionează îşi încetează existenţa.
Fuziunea transfrontalieră care intră în vigoare în conformitate cu dreptu statului membru sub incidenţa căruia se află societatea
care rezultă în urma fuziuni transfrontaliere, nu poate fi declarată nulă de drept.
Aşa cum rezultă şi din Directiva 2011/35/UE, pentru asigurarea certitudini juridice în raporturile dintre societăţile implicate
într-o fuziune, între acestea şi ter şi între acţionari, este necesar să se limiteze cazurile de nulitate prin prevedere, posibilităţii de a
acoperi neregulile ori de câte ori este posibil şi prin restrângere, termenului în care poate fi invocată nulitatea.
Secţiunea 6. Grupurile Europene de Interes Economic.
6.1. Noţiuni introductive. în Uniunea Europeană Grupurile Europene ; : Interes Economic (GEIE) se constituie conform
prevederilor Regulamentului (CEE nr. 2137/85 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul European de Interi Economic
(GEIE)221, (în continuare - Regulamentul (CEE) nr. 2137/85).
Obiectivul GEIE este facilitarea sau dezvoltarea activităţii economice 1 membrilor săi şi îmbunătăţirea sau creşterea
rezultatelor acestor activităţi.
Scopul GEIE nu este de a obţine profit pentru el însuşi. Activitatea grupului rebuie să fie legată de activitatea economică a
membrilor săi şi poate avea doar un . iracter auxiliar acestei activităţi.
Potrivit prevederilor Regulamentului (CEE) nr. 2137/85222, unui GEIE i se
rerzice:
 40
> să exercite, direct sau indirect, dreptul de a conduce sau controla activităţile propriilor membri sau activităţile unei alte
întreprinderi, în special în
meniul resurselor umane, al finanţelor şi al investiţiilor;
> să deţină, direct sau indirect, cu orice titlu, o parte sau acţiuni, indiferent - :e formă, într-o întreprindere membră a grupului.
Deţinerea de părţi sau acţiuni la
i i tă întreprindere este posibilă numai în măsura în care este necesară pentru - : riinirea obiectivelor grupului şi dacă este făcută
în numele membrilor;
> să angajeze mai mult de 500 de persoane;
^ să fie folosit de către o societate comercială pentru a face un împrumut j > r_ directorul unei societăţi comerciale sau pentru
oricare altă persoană aflate iu relaţie cu acesta, atunci când aceste împrumuturi sunt restricţionate sau * :: ate în temeiul
legislaţiilor statelor membre privind societăţile comerciale. De
: menea, un grup nu poate fi folosit pentru un transfer de proprietate mobiliară sau imc biliară între o societate şi un director
sau orice persoană aflată în legătură cu teesta, în afara cazurilor permise de legislaţiile statelor membre privind societăţile;
> să fie membru al unui alt grup european de interes economic.
6.2. Constituirea unui GEIE. Părţile care intenţionează să constituie un 4 trebuie să încheie un contract şi să înregistreze grupul
în registru, în statul în «ari are sediul.
Pot fi membre ale unui GEIE:
> societăţile comerciale, precum şi alte entităţi juridice de drept public sau Wm - : constituite în conformitate cu legislaţia
unui stat membru şi care îşi au sediul m .'^r sau legal şi administraţia centrală în Uniunea Europeană. în cazul în care, în « nnitate
cu legislaţia unui stat membru, o societate sau altă entitate juridică nu m t rugată să aibă un sediu statutar sau legal, este suficient
ca societatea sau altă «■D _:e juridică să aibă administraţia centrală în Uniunea Europeană;
> persoanele fizice care exercită orice activitate industrială, comercială, muţi .-mgărească ori agricolă, o profesiune liberală
sau servicii de altă natură în
- nil I -r- n ca Europeană.
Un GEIE trebuie să cuprindă cel puţin:
> două societăţi sau alte entităţi juridice, care au administraţia centrală în «a ; membre diferite sau
> două persoane fizice, care îşi desfăşoară activităţile principale în state ■ ii : :e diferite sau
> o societate sau altă entitate juridică şi o persoană fizică, dintre care
f : are administraţia centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua îşi
|hf s r ară activitatea principală în alt stat membru.
Statele membre sunt în drept să stabilească unele restricţii pentru GEIE. Astfel, un stat membru poate prevedea ca grupurile
înregistrate în registrele sale să poată avea maximum 20 de membri. în acest scop, statul membru respectiv este în drept să prevadă
că, în conformitate cu legislaţia sa, fiecare membru al unei entităţi juridice constituite în temeiul legislaţiei sale, alta decât o
societate înregistrată, să fie tratat ca un membru separat al unui grup. De asemenea, orice stat membru poate să interzică sau să
restricţioneze, din motive de interes public, participarea la grupuri a anumitor categorii de persoane fizice, societăţi sau alte entităţi
juridice.
Actul de constituire a unui GEIE trebuie să cuprindă cel puţin următoarea informaţie:
> denumirea grupului precedat sau urmat de cuvintele „Grup European de Interes Economic” sau de iniţialele „GEIE”, cu
excepţia cazului în care aceste cuvinte sau iniţiale fac deja parte din denumirea sa;
> sediul grupului;
> obiectivul pentru care a fost constituit grupul;
> numele, denumirea, forma juridică, domiciliul sau sediul social, precum şi numărul şi locul de înregistrare, dacă există, al
fiecărui membru al grupului;
> durata grupului, în afara cazului când aceasta este nedeterminată.
Numărul, data şi locul de înregistrare a GEIE sunt publicate în monitori.
oficial din statul membru în care grupul îşi are sediul.
Sediul GEIE menţionat în contractul constitutiv trebuie să fie situat E Uniunea Europeană.
Sediul trebuie să fie stabilit:
> acolo unde grupul îşi are administraţia centrală, fie
> acolo unde unul din membrii grupului îşi are administraţia centrală sa i în cazul unei persoane fizice, unde îşi desfăşoară
activitatea principală, cu condu ca grupul să îşi desfăşoare o activitate în acel loc.
Este permis transferul de sediu al unui GEIE în interiorul Uniu Europene.
6.3. Membrii şi administratorii unui grup. Organele unui grup sun I membrii care acţionează în mod colectiv şi
administratorul/administratorii.
Contractul constitutiv al unui grup poate să prevadă existenţa altor orga- * I situaţie în care se specifică şi competenţele
acestora. Membrii unui grup, ci* I acţionează ca un organ, pot lua orice decizie prin care să se realizeze obiecti\ = I grupului.
Fiecare membru dispune de un vot. Totuşi, contractul constitutiv al . grup poate să atribuie mai multe voturi anumitor membri,
cu condiţia ca nici I membru să nu deţină majoritatea voturilor.
Potrivit prevederilor Regulamentului (CEE) nr. 2137/85223 este necesj ifl
decizia în unanimitate a membrilor pentru:
> modificarea obiectului de activitate al grupului;
> modificarea numărului de voturi atribuite fiecărui membru;
> modificarea condiţiilor de luare a deciziilor;
 41
> prelungirea duratei grupului peste termenul stabilit în contractul ;onstitutiv al grupului;
> modificarea contribuţiei fiecărui membru sau a anumitor membri la nanţarea grupului;
> modificarea oricărei obligaţii a unui membru, în afara cazului în care se : evede altfel în contractul constitutiv al grupului;
> orice altă modificare a contractul constitutiv al grupului, cu excepţia ; uz-ilui în care contractul prevede altfel.
Fiecare membru este în drept să obţină informaţii de la . irninistrator/administratori în ceea ce priveşte afacerile grupului şi să
consulte • _ strele şi documentele grupului.
Un grup este administrat de una sau mai multe persoane fizice, desemnate i contractul constitutiv al grupului sau printr-o
decizie a membrilor. Condiţiile i: urnire şi revocare a administratorului / administratorilor, precum şi atribuţiile ac; -Tuia/acestora
se stabilesc în contractul constitutiv al GEIE.
GEIE este reprezentat în relaţiile cu terţii de către administrator, iar în cazul care există mai mulţi administratori, de oricare
dintre aceştia. Oricare .: - uiistrator angajează grupul faţă de terţi atunci când acţionează în numele ac5:_ia, chiar dacă actele sale
nu se încadrează în obiectivele grupului. Excepţie ca dtuie cazul în care grupul demonstrează că terţul cunoştea sau nu putea să
nu a : cscă, că actul respectiv nu se încadra în obiectivele grupului. Nici o limitare a a retenţelor administratorului sau
administratorilor, ca rezultat al contractului ai v.tutiv al grupului sau al unei decizii a membrilor, nu este opozabilă terţilor, silii
:ică aceasta este publicată.
Profiturile care rezultă din activităţile GEIE sunt considerate a fi profiturile IB ”: rilor şi se distribuie între ei, în cote stabilite
prin contractul constitutiv al pii ixiui sau, în lipsa unei astfel de dispoziţii, în părţi egale.
Membrii GEIE contribuie la plata sumei cu care cheltuielile depăşesc nour ..r.le, în cotele stabilite în actul de constituire a
grupului sau, în lipsa unei ■Ut ie dispoziţii, în părţi egale.
Orice membru al unui grup poate ceda participaţia sa într-un grup sau o fu -: im aceasta fie unui alt membru, fie unui terţ,
efectele cesiunii fiind «o»: :: nate autorizaţiei acordate în unanimitate de către ceilalţi membri.
Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 stabileşte224 că membrii GEIE răspund nud:ir- şi solidar pentru datoriile grupului,
indiferent de natura lor. Legislaţia
iiiiKr"' I stabileşte consecinţele acestei răspunderi.
6.4. Dizolvarea GEIE. Un GEIE poate fi dizolvat225 prin decizia membrilor ■« £ . ::spun dizolvarea acestuia. O astfel de
decizie trebuie luată în unanimitate, iută : antractul constitutiv al grupului nu se prevede altfel.
n grup trebuie dizolvat printr-o decizie a membrilor săi care:
> constată expirarea termenului stabilit în contractul constitutiv al grupului sau existenţa oricărei alte cauze de dizolvare
prevăzute în contract sau
> constată îndeplinirea obiectivelor grupului sau imposibilitatea de a le
continua. .
Dacă în termen de trei luni de la apariţia uneia din situaţiile menţionate mai
sus membrii nu au luat o decizie de dizolvare a grupului, oricare membru poate cere
instanţei dizolvarea GEIE. _
De asemenea, un grup trebuie să fie dizolvat prin decizia membrilor săi sau
a membrului rămas, în cazul în care grupul nu cuprinde cel puţin.
> două societăţi sau alte entităţi juridice, care au administraţia centrală în
state membre diferite sau ... . . „
^ două persoane fizice, care îşi desfăşoară activităţile principale în state
membre diferite sau _
^ o societate sau altă entitate juridică, şi o persoană fizică, dintre care prima are administraţia centrală într-un stat membru, iar
cea de-a doua îş: desfăşoară activitatea principală în alt stat membru.
Radierea înregistrării unui GEIE din registru se publică în monitorul oficia, din statul membru în care grupul îşi are sediul.
Secţiunea 7. Controlul concentrărilor economice între întreprinderi ÎD Uniunea Europeană.
7.1. Stabilirea dimensiunii comunitare a unei concentrări. Unul di obiectivele stabilite în Uniunea Europeană este instituirea
unui sistem care si asigure că, în cadrul pieţei comune, concurenţa nu este denaturată. Activităţii, statelor membre şi ale Uniunii
Europene trebuie să se desfăşoare în conformitate c. principiul unei economii de piaţă deschise cu liberă concurenţă.
Realizarea pieţei interne şi a uniunii economice şi monetare, extindere Uniunii Europene şi reducerea obstacolelor
internaţionale în calea schimburilor ş: . investiţiilor contribuie la reorganizări majore ale societăţilor, în special sub fon: de
concentrări. Asemenea reorganizări trebuie să respecte cerinţele unei concuren dinamice şi să ducă la creşterea competitivităţii
industriei europene şi la creştere standardului de viaţă din Uniunea Europeană. Totuşi, este necesar să se asigure . procesul de
reorganizare nu provoacă daune durabile concurenţei. In acest scop. fost necesar ca dreptul Uniunii Europene să includă dispoziţii
care să reglemente: acele concentrări ce pot afecta semnificativ concurenţa efectivă pe piaţa comună sa pe o parte semnificativă a
acesteia şi care să permită controlul eficient asupra tuturor concentrărilor în ceea ce priveşte efectul acestora asupra structu:
concurenţei în Uniunea Europeană. Astfel, la 20.01.2004 a fost adop.. Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind
controlul concentrări, economice între întreprinderi [Regulamentul (CE) privind concentrăr economice]226 (în continuare -
Regulamentul (CE) nr. 139/2004) şi Regulamer: (CE) nr. 802/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi227 (în
continuare - Regulamentul (CE) nr. 802/2004).
Regulamentul (CE) nr. 139/2004 stabileşte228 că o concentrare are dimensiune comunitară în următoarele cazuri:
> cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile ziplicate depăşeşte 5000 de milioane EUR şi
> cifra de afaceri totală realizată în Uniunea Europeană de către fiecare din cel puţin două întreprinderi implicate depăşeşte
250 de milioane EUR,
 42
> cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate talizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de
afaceri la nivel comunitar
' "tr-unul şi acelaşi stat membru.
Pentru situaţia în care o concentrare nu atinge pragurile sus-menţionate, zre dimensiune comunitară în cazul în care:
> cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate
reprinderile implicate depăşeşte 2500 de milioane EUR; .
> în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri . -ubinată realizată de toate întreprinderile implicate
depăşeşte 100 de milioane EUR;
> în fiecare din cel puţin trei state membre menţionate la alineatul precedent, cifra totală de afaceri realizată de către fiecare
din cel puţin două dintre
■ aprinderile implicate depăşeşte 25 de milioane EUR şi
> cifra totală de afaceri realizată în Uniunea Europeană de către flecare din : ruţin două dintre întreprinderile implicate
depăşeşte 100 de milioane EUR,
> cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate :: zează mai mult de două treimi din cifra sa totală de
afaceri la nivel comunitar izr-unul şi acelaşi stat membru.
Calcularea cifrei de afaceri se efectuează în felul următor229:
> Cifra totală de afaceri cuprinde sumele obţinute de întreprinderile ar: ,;ate pe parcursul exerciţiului financiar anterior din
vânzarea de produse şi p-i^irea de servicii făcând parte din activităţile obişnuite ale întreprinderilor în cu . după deducerea
rabaturilor aplicate la vânzare şi a taxei pe valoarea adăugată s : iitor impozite direct legate de cifra de afaceri.
> Cifra de afaceri, realizată în Uniunea Europeană sau într-un stat 'mc :ru. include, după caz, produsele vândute şi serviciile
prestate întreprinderilor va .; nsumatorilor în Uniunea Europeană sau în statul membru în cauză.
Prin derogare, în cazul în care concentrarea constă în achiziţionarea unor 3 ile uneia sau mai multor întreprinderi, indiferent
dacă acestea au sau nu ■HBiinalitate juridică, pentru vânzător sau vânzători se ia în considerare numai cifia «e meri relevantă
pentru părţile care fac obiectul concentrării. Totuşi, două sau mm :e operaţiuni, care au loc pe parcursul unei perioade de doi ani
între aceleaşi
persoane sau întreprinderi, sunt tratate ca fiind una şi aceeaşi concentrare, realizată la data încheierii ultimei operaţiuni.
în locul cifrei de afaceri pentru instituţiile de credit şi întreprinderile de asigurare pot fi folosite alte elemente de venit. Astfel:
Pentru instituţiile de credit şi pentru alte instituţii financiare se foloseşte suma următoarelor elemente de venit, după deducerea
taxei pe valoarea adăugată şi a altor impozite direct legate de aceste elemente, dacă este cazul:
a. venituri din dobânzi şi venituri asimilate;
b. venituri din valori mobiliare:
c. venituri din acţiuni şi din alte valori mobiliare cu randament variabil;
d. venituri din participaţii;
e. venituri din acţiunile deţinute la întreprinderile afiliate;
f. comisioane de încasat;
g. profit net din operaţiuni financiare; 1
h. alte venituri din exploatare.
Pentru societăţile de asigurare, valoarea primelor brute subscrise care includ toate sumele încasate sau de încasat în temeiul
unor contracte de asigurare emise de către sau în numele societăţilor de asigurare, inclusiv primele plătite j reasigurătorilor, şi
după deducerea impozitelor, a contribuţiilor parafiscale sau 2 taxelor percepute pe baza cuantumului primelor individuale sau a
volumului total a. primelor.
Potrivit Regulamentului (CE) nr.139/2004230, se consideră că se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de
durată a controlului rezultă în urma.
> fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sat I părţi ale unor întreprinderi sau
> preluării, de către una sau mai multe persoane care controlează deja ce puţin o întreprindere sau de către una sau mai
multe întreprinderi, fie prii achiziţionarea de valori mobiliare sau de active, fie prin contract sau prin orice alte I mijloace, a
controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinde: sau părţi ale acestora.
Controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte mijloace care, f . separat sau combinate şi având în vedere considerentele
de drept sau de fa:- relevante, conferă posibilitatea exercitării unei influenţe decisive asupra une întreprinderi, în special prin
dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă integra i ll sau parţială asupra activelor unei întreprinderi, sau prin drepturi sau
contracte ca conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor sau deciziilor organelor ur3 1 întreprinderi.
Se consideră că persoanele sau întreprinderile care sunt titulare s beneficiare ale drepturilor în baza contractelor în cauză sau,
deşi nu sunt titulare acestor drepturi sau beneficiare ale drepturilor în baza acestor contracte pre;; controlul în cazul în care au
puterea de a exercita drepturile care decurg din aceste, fl
Nu se consideră că s-a realizat o concentrare în cazul în care:
> Instituţiile de credit sau alte instituţii financiare sau societăţi de asigurări, ale căror activităţi obişnuite includ tranzacţionarea
şi negocierea de valori mobiliare in contul lor sau în contul altora, care deţin temporar valori mobiliare ale unei 'ntreprinderi pe
care le-au dobândit în vederea revinderii, cu condiţia ca acestea să nu îşi exercite drepturile de vot conferite de valorile mobiliare
în cauză pentru a ietermina comportamentul concurenţial al întreprinderii respective, sau cu condiţia 51 îşi exercite aceste drepturi
de vot numai pentru pregătirea cesionării integrale sau rarţiale a întreprinderii respective sau a activelor acesteia sau a cesionării
valorilor mobiliare în cauză, şi ca cesiunea să aibă loc în termen de un an de la data achiziţiei. Comisia este în drept să prelungească
acest termen, la cerere, dacă espectivele instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea nu a fost posibilă, în : audiţii rezonabile,
în termenul stabilit.
 43
> Controlul este dobândit de o persoană mandatată de autorităţile publice - conformitate cu legislaţia statului membru
privind lichidarea, falimentul, uolvenţa, încetarea plăţilor, concordatul sau alte proceduri similare.
> Preluarea de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel : _;m o întreprindere sau de către una sau mai
multe întreprinderi, este realizată de
lingurile financiare menţionate la art.5 alin.3 din a patra Directivă 78/660/CEE a . : nsiliului din 25 iulie 1978 adoptată în
temeiul art. 54 alin.3 lit.g) din tratat ind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi231, cu condiţia, totuşi, ca . - ioturile de
vot legate de participaţiile deţinute să fie exercitate, în special în ceea :.c priveşte numirea membrilor organelor de conducere şi
supraveghere ale aprinderilor la care deţin participaţiile, doar pentru a menţine valoarea integrală . investiţiilor respective şi nu
pentru a determina, direct sau indirect,
0 --.portamentul concurenţial al respectivelor întreprinderi. Potrivit Directivei ' 460/CEE, holdingurile financiare sunt
societăţi al căror obiect unic de activitate
; de a achiziţiona participării la alte întreprinderi şi de a gestiona şi valorifica
i. : ;:e participării, fără a se implica direct sau indirect în gestionarea întreprinderilor
1 . uză, fără a aduce atingere drepturilor pe care holdingurile financiare le deţin în ute de acţionari.
Comisia, la efectuarea evaluării concentrărilor, ia în considerare următoarele aspecte232:
> necesitatea menţinerii şi dezvoltării unei concurenţe efective pe piaţa ca - uă având în vedere, inter alia, structura tuturor
pieţelor vizate şi concurenţa a i sau potenţială din partea întreprinderilor aflate pe teritoriul sau în afara 'Uite uii Europene;
> poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate şi puterea lor economică şi fe -iară, alternativele disponibile furnizorilor şi
utilizatorilor, accesul acestora la IE ; de aprovizionare sau pieţe şi orice alte bariere legale sau de altă natură la i® iru pe piaţă,
tendinţele ofertei şi cererii pentru bunurile şi serviciile relevante, ■ : rule consumatorilor intermediari şi finali şi evoluţia
progresului tehnic şi
economic, cu condiţia ca acesta să fie în beneficiul consumatorului şi să nu reprezinte un obstacol în calea concurenţei.
La realizarea evaluării concentrărilor, Comisia ţine cont în special de următoarele:
> dacă două sau mai multe societăţi-mamă reţin, într-o măsură semnificativă, activităţile de pe aceeaşi piaţă ca şi societatea
în comun, sau de pe o piaţă situată în amonte sau în aval faţă de cea a societăţii în comun sau pe o piaţă vecină aflată în strânsă
legătură cu această piaţă;
> dacă, prin coordonarea care reprezintă consecinţa directă a creării societăţii în comun, întreprinderile implicate au
posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte semnificativă a produselor sau a serviciilor în cauză.
7.2. Notificarea concentrărilor cu dimensiune comunitară. Concentrările care au dimensiune comunitară trebuie notificate
Comisiei înainte de punerea în aplicare şi după încheierea acordului, anunţarea ofertei publice sau după preluarea pachetului de
control.
Notificarea poate fi efectuată şi în cazurile în care întreprinderile implicate demonstrează Comisiei intenţia de bună credinţă
de a încheia un acord sau, în căzui unei oferte publice, în cazul în care şi-au anunţat public intenţia de a face o astfel de ofertă, cu
condiţia ca acordul sau oferta planificată să aibă ca rezultat o concentrare cu dimensiune comunitară.
O concentrare care constă într-o fuziune sau în preluarea controlului în comun, se notifică împreună de către părţile la fuziune
sau de către cele care au dobândit controlul în comun, după caz. în toate celelalte cazuri, notificarea trebuie realizată de persoana
sau întreprinderea care preia controlul asupra uneia sau ma multor întreprinderi sau asupra unei părţi din una sau mai multe
întreprinderi.
Comisia examinează notificarea imediat după primirea acesteia.
In cazul în care ajunge la concluzia că o concentrare notificată nu intră su: incidenţa Regulamentului (CE) nr. 13 9/2004,
Comisia consemnează aceasii constatare printr-o decizie.
Dacă se constată că o concentrare notificată, deşi intră sub incident Regulamentului (CE) nr. 13 9/2004, nu generează îndoieli
grave privin: compatibilitatea sa cu piaţa comună, aceasta decide să nu i se opună şi o declari compatibilă cu piaţa comună. Se
consideră că decizia de declarare a une concentrări compatibile include restricţiile direct legate şi necesare punerii - aplicare a
concentrării.
In cazul în care Comisia constată că o concentrare notificată nu ridi:: obstacole semnificative în calea concurenţei efective pe
piaţa internă sau pe o pari semnificativă a acesteia, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poz: dominante, este emisă
o decizie prin care concentrarea este declarată ca fiii-l compatibilă cu piaţa comună.
Se consideră că o decizie prin care se declară o concentrare ca fiaJ compatibilă, include restricţiile direct legate şi necesare
punerii în aplicare concentrării.
O concentrare care ar ridica obstacole semnificative în calea concurenţei efective de pe piaţa internă sau de pe o parte
semnificativă a acesteia, în special ca -irnare a creării sau consolidării unei poziţii dominante, este declarată
~ compatibilă cu piaţa comună. ^
în cazul în care Comisia constată că o concentrare a fost deja pusă în -r .icare şi că acea concentrare a fost declarată
incompatibilă cu piaţa comună sau a pusă în aplicare cu încălcarea unei condiţii incluse într-o decizie adoptată,
: ~isia este în drept: ^
> să solicite întreprinderilor implicate să dizolve concentrarea, în special
3 - dizolvarea fuziunii sau prin cesionarea tuturor acţiunilor sau activelor
i rindite, astfel încât să se restabilească situaţia existentă anterior punerii în i - -are a concentrării. Dacă prin dizolvarea
concentrării nu este posibilă i: r.ibilirea situaţiei existente anterior punerii în aplicare a concentrării, Comisia
ite adopta orice altă măsură adecvată pentru a restabili, în măsura posibilului,
= ,2tia anterioară; _
 44
> să dispună orice altă măsură adecvată pentru a se asigura că m prinderile implicate dizolvă concentrarea sau iau măsurile
de restabilire a aa i :::ei prevăzute în decizia sa.
7.3. Notificarea autorităţilor competente ale statului membru implicat.
Comisia poate trimite o concentrare notificată autorităţilor competente ale & izului membru implicat, printr-o decizie
notificată fără întârziere
prinderilor implicate şi autorităţilor competente ale celorlalte state membre, rmătoarele situaţii:
I. Un stat membru poate informa Comisia în termen de 15 zile lucrătoare de | j lata primirii unei copii a notificării, din
proprie iniţiativă sau la invitaţia ; siei, care informează întreprinderile implicate:
> că o concentrare ameninţă să afecteze semnificativ concurenţa pe o piaţă n natul membru respectiv, care prezintă toate
caracteristicile unei pieţe distincte sau
> că o concentrare afectează concurenţa pe o piaţă din statul membru ■escectiv, care prezintă toate caracteristicile unei pieţe
distincte şi care nu constituie
ine semnificativă a pieţei comune.
II. în cazul în care Comisia consideră că, având în vedere piaţa produselor tmi 2 serviciilor în cauză şi piaţa geografică de
referinţă, există o astfel de piaţă Jur :tă şi există o astfel de ameninţare fie:
> Comisia soluţionează ea însăşi cazul în conformitate cu Regulamentul
C3E nr. 13 9/2004, fie
> Comisia trimite cazul, parţial sau integral, autorităţilor competente ale _ ui membru în cauză în vederea aplicării legislaţiei
naţionale plivind
am.. penţa statului respectiv. .... .
III. Dacă, totuşi, Comisia consideră că nu există o astfel de piaţă distinctă im astfel de ameninţare, adoptă o decizie în acest
sens, pe care o adresează
tu ui membru în cauză, şi soluţionează cazul în conformitate cu Regulamentul CI -r. 139/2004.
Pentru situaţia în care un stat membru informează Comisia că o concentrare afectează concurenţa pe o piaţă distinctă de pe
teritoriul său care nu reprezintă o parte semnificativă a pieţei comune, Comisia trimite, integral sau parţial, cazul privind piaţa
distinctă în cauză, în situaţia în care consideră că este afectată o astfel de piaţă distinctă.
Decizia de a trimite sau nu cazul se adoptă:
> ca regulă generală, în termen de cel mult 35 de zile lucrătoare în cazul în care Comisia a decis să nu se opună unei
concentrări notificate, o declară compatibilă cu piaţa internă şi nu a iniţiat procedura sau
> în termen de cel mult 65 de zile lucrătoare de la notificarea concentrării în cauză, în situaţia în care Comisia a constatat,
că o concentrare notificată generează îndoieli grave privind compatibilitatea sa cu piaţa comună şi a iniţial procedura, fără a
parcurge etapele pregătitoare în vederea adoptării măsurile: necesare pentru a menţine sau restabili concurenţa efectivă pe piaţa
în cauză.
In cazul în care în termenul de 65 de zile lucrătoare, în pofida unei reiterări din partea statului membru în cauză, Comisia nu a
adoptat o decizie privin: trimiterea şi nici nu a parcurs etapele pregătitoare, se consideră că a adoptat c decizie de trimitere a
cazului către autoritatea competentă a statului membru in cauză în vederea aplicării legislaţiei naţionale privind concurenţa a
statuii: respectiv.
Autoritatea competentă a statului membru în cauză decide cu privire la ca: fără întârzieri nejustificate. în termen de 45 de zile
lucrătoare de la trimitere: Comisiei, autoritatea competentă a statului membru în cauză informează întreprinderile implicate cu
privire la rezultatul evaluării preliminare a concurenţe şi la acţiunile ulterioare pe care propune să le întreprindă, dacă este cazul.
State membru în cauză poate suspenda în mod excepţional acest termen, în cazul în care întreprinderile implicate nu au furnizat
informaţiile necesare în conformitate legislaţia sa naţională privind concurenţa. Potrivit Regulamentului (CE) ::: 802/2004233, se
consideră respectat termenul de 45 de zile lucrătoare în cazul în care autoritatea competentă a statului membru în cauză informează
întreprinder t interesate în modul stabilit, înainte de expirarea perioadei.
în cazul în care o notificare este solicitată în conformitate cu legisla naţională, termenul de 45 de zile lucrătoare începe să curgă
din ziua lucrăton următoare zilei primirii unei notificări complete de către autoritatea competent: a statului membru respectiv.
Piaţa geografică de referinţă este constituită din zona în care întreprinde: ko implicate participă la cererea şi oferta de produse
sau servicii, în care condiţiile as concurenţă sunt suficient de omogene şi care poate fi deosebită de zor.; e învecinate, în special
deoarece condiţiile de concurenţă sunt considerabil diferii: ■ zonele respective. Evaluarea dată trebuie să ia în considerare în
special natur: p caracteristicile produselor şi serviciilor în cauză, existenţa unor bariere la intrarea :« piaţă sau a unor preferinţe
ale consumatorilor, a unor diferenţe considerabile înn
cotele de piaţă ale întreprinderilor din zona în cauză şi zonele învecinate sau diferenţele semnificative de preţ.
7.4. Competenţa Comisiei de a efectua inspecţii la întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi. Pentru realizarea sarcinilor care i-
au fost atribuite prin Regulamentul (CE) nr. 139/2004, Comisia este în drept să efectueze toate inspecţiile necesare la întreprinderi
şi asociaţii de întreprinderi.
Funcţionarii şi celelalte persoane autorizate de Comisie care îi însoţesc centru a efectua o inspecţie, după prezentarea unei
autorizaţii scrise, care menţionează obiectul şi scopul inspecţiei, au competenţa234:
> de a intra în orice sediu, pe orice teren şi în orice mijloace de transport lie întreprinderilor sau ale asociaţiilor de
întreprinderi;
> de a examina registrele şi alte evidenţe privind activitatea comercială, diferent de formatul în care sunt păstrate;
> de a lua sau de a obţine, în orice format, copii sau extrase din astfel de rgistre sau evidenţe;
> de a sigila orice sediu al activităţii comerciale şi orice registre sau ienţe pe perioada şi în măsura necesară pentru inspecţie;
 45
> de a solicita oricărui reprezentant sau membru al personalului aprinderii sau al asociaţiei de întreprinderi explicaţii asupra
faptelor sau
. umentelor legate de obiectul şi scopul inspecţiei şi de a înregistra răspunsurile.
întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi trebuie să se supună inspecţiilor ittsruse prin decizia Comisiei, care menţionează
obiectul şi scopul inspecţiei, s :: deşte data la care aceasta urmează să înceapă şi menţionează sancţiunile ce . ează a fi aplicate în
cazul furnizării unor informaţii eronate, precum şi dreptul i: i solicita revizuirea deciziei de către Curtea de Justiţie. Comisia adoptă
astfel de lucizii după consultarea autorităţii competente a statului membru pe teritoriul tsrxa urmează să se desfăşoare inspecţia.
Dacă funcţionarii şi celelalte persoane autorizate de Comisie care îi însoţesc airLitată că o întreprindere se opune unei inspecţii,
inclusiv sigilării sediilor iac ::ăţii comerciale, a registrelor sau a evidenţelor, statul membru în cauză le K - iă asistenţa necesară,
solicitând, dacă este cazul, intervenţia poliţiei sau a unei ar; ie ordine echivalente, astfel încât să le permită efectuarea inspecţiei.
7.5. Competenţa Comisiei de a impune amenzi şi de a aplica penalităţi d titlu cominatoriu. Comisia poate impune prin decizie
persoanelor care ■o r: lează direct sau indirect una sau mai multe întreprinderi sau părţi ale acestora, |m. a: Tinderilor sau
asociaţiilor de întreprinderi, amenzi care variază între 1% - 10% Un ..fia totală de afaceri a întreprinderii sau a asociaţiei de
întreprinderi235. Astfel, C misia impune amenzi în valoare de cel mult 1% din cifra totală de afaceri a mnrnnderii sau a asociaţiei
de întreprinderi în cauză în cazul în care, în mod âm ~ donat sau din neglijenţă:
> acestea furnizează informaţii incorecte sau care induc în eroare într-0 cerere, o confirmare, o notificare sau o completare
la aceasta;
> acestea furnizează informaţii incorecte sau care induc în eroare ca răspuns la o cerere simplă de informaţii;
> acestea furnizează informaţii incorecte, incomplete sau care induc în eroare sau nu furnizează informaţii în termenul impus
ca răspuns la o solicitare făcută prin intermediul unei decizii;
> acestea furnizează registrele sau celelalte evidenţe ale activităţii comerciale solicitate într-o formă incompletă pe parcursul
inspecţiilor efectuate sau refuză să se supună unei inspecţii dispuse printr-o decizie;
> ca răspuns la o întrebare formulată de funcţionarii şi celelalte persoane care îi însoţesc pentru a efectua o inspecţie,
- acestea oferă un răspuns incorect sau care induce în eroare;
- acestea nu rectifică în termenul stabilit de Comisie un răspuns incorect, incomplet sau care induce în eroare oferit de un
membru al personalului sau
- acestea nu furnizează sau refuză să furnizeze un răspuns complet cu privire la fapte legate de obiectul şi scopul unei
inspecţii;
> sunt rupte sigiliile aplicate de funcţionari sau de alte persoane autorizate de Comisie care îi însoţesc.
Comisia poate impune, printr-o decizie, amenzi care nu depăşesc 10% din cifra totală de afaceri a întreprinderii în cauză
persoanelor care controlează direct sau indirect una sau mai multe întreprinderi sau părţi ale acestora, întreprinderilor sau
asociaţiilor de întreprinderi, în cazul în care, în mod intenţionat sau din neglijenţă, acestea:
> nu notifică o concentrare înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepţia cazurilor în care sunt autorizate în mod
expres în acest sens sau printr-o decizie adoptată de Comisie;
> realizează o concentrare suspendată;
> realizează o concentrare declarată incompatibilă cu piaţa comună sau nu respectă orice măsură dispusă printr-o decizie
privind dizolvarea concentrării;
> nu respectă o condiţie sau o obligaţie impusă printr-o decizie adoptată de Comisie.
La stabilirea valorii amenzii, Comisia va lua în considerare natura gravitatea şi durata încălcării.
De asemenea, Comisia este în drept să aplice printr-o decizie persoanele* care controlează direct sau indirect una sau mai
multe întreprinderi sau părţi a ie acestora, întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi, penalităţi cu titL cominatoriu care nu
depăşesc 5 % din media zilnică a cifrei totale de afaceri . întreprinderii sau a asociaţiei de întreprinderi în cauză pentru fiecare zi
lucrătoare di întârziere, calculate de la data prevăzută în decizie, pentru a le obliga.
> să furnizeze informaţiile complete şi corecte pe care le-a solicitat pr
decizia adoptată;
> să se supună unei inspecţii pe care a dispus-o printr-o decizie adoptată:
> să respecte o obligaţie impusă printr-o decizie adoptată sau
> să respecte orice măsuri dispuse printr-o decizie adoptată.
Comisia poate fixa valoarea definitivă a penalităţilor cu titlu cominatoriu la o valoare mai mică decât cea care decurge din
decizia iniţială în cazul în care a fost îndeplinită obligaţia a cărei respectare era urmărită prin intermediul penalităţilor cu :itlu
cominatoriu.
Curtea de Justiţie are competenţă deplină în sensul articolului 261 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene în ceea
ce priveşte controlul ieciziilor prin care Comisia a aplicat o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiţie poate
anula, reduce sau majora amenda sau penalităţile cu titlu cominatoriu aplicate.
Secţiunea 8. Subiecţii de drept naţional, participanţi la raporturile u ridice de comerţ internaţional.
Participanţii cei mai des întâlniţi la raporturile juridice de comerţ cemaţional sunt comercianţii persoane fizice şi comercianţii
persoane juridice. în ceratura de specialitate s-a remarcat236, că subiecţi ai raporturilor juridice pot fi .: ar oamenii, fie individual,
fie grupaţi în forme organizate.
Deoarece problematica juridică a societăţilor comerciale este cercetată în :' rptul comercial intern237, ne vom referi doar la
aspectele care prezintă interes entru comerţul internaţional.
Participarea societăţilor comerciale la comerţul internaţional implică din -r;ea acestora o activitate în afara ţării pe teritoriul
căreia îşi are sediul social.
.zastă activitate pune problema recunoaşterii pe plan internaţional a personalităţii . - zice a acestor societăţi.
 46
în toate sistemele de drept societăţilor comerciale li se recunoaşte calitatea ie comerciant şi de persoană juridică. Drept
consecinţă ele au un statut juridic a; zervat comercianţilor, statut ce diferă de la o ţară la alta şi sunt supuse regimului L' zic atribuit
subiecţilor colectivi de drept. în fiecare stat legile incidente în - erie stabilesc condiţiile de constituire, organizare, înregistrare şi
funcţionare a etăţilor comerciale. Societăţile comerciale nu-şi limitează activitatea de comerţ
T ii pe teritoriul unde au fost constituite, dar stabilesc raporturi juridice de comerţ
r ; naţional cu parteneri din diferite ţări.
Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferite sisteme de drept ir ;j totuşi, trăsături comune ce caracterizează profesia
de comerciant şi anume:
> exercită acte de comerţ prin natura sau prin forma lor;
> execută acte de comerţ în mod sistematic, permanent, cu titlu de 3 :Tsiune obişnuită;
> acţionează în numele şi pe contul său, ceea ce înseamnă o independenţă a . r .nzătoare şi asumarea unui risc.
Este comerciant acela care exercită acte de comerţ, facându-şi profesia sa obişnuită. Cât priveşte societăţile comerciale, acestea
dobândesc calitatea de comerciant ope legis. După cum s-a remarcat238, în ce le priveşte această calitate rezidă în însăşi faptul
constituirii lor şi se exprimă prin forma lor, indiferent de actele sau faptele pe care le săvârşesc.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova239, în Republica Moldova o societate comercială poate fl constituită doar sub
formă de societate în nume colectiv, de societate în comandită, de societate cu răspundere limitată şi de societate pe acţiuni.
Societatea în nume colectiv este constituită dintr-un număr de minimum doi şi maximum 20 membri, care practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia240. ^
Societatea în comandită este societatea comercială în care, de rând cu membrii care practică în numele societăţii activitate de
înti epi mzătoi şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-
finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul
pierderiloi ce
* .. ’ . w - -241
rezultă din activitatea societăţii . . .
Societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale conform actului
de constituire şi ale cărei obligaţii
sînt garantate cu patrimoniul societăţii242.
Societate pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt garantate
cu patrimoniul societăţii2' Pentru unele genuri de activitate legislaţia Republicii Moldova prevede forma organizatorico-juridică
de societate pe acţiuni ca fiind obligatorie. De exemplu, activitatea de asigurare poate fi desfăşurată exclusiv sub formă de societăţi
pe acţiuni244 şi băncile sunt organizate ca societăţi pe acţiuni245.
Potrivit Legii nr.81-XV din 18.03.2004 cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător246 (în continuare - Legea nr.81-
XV din 18.03.2004)247, nvestitorii îşi pot plasa investiţiile pe întreg teritoriul Republicii Moldova în toate domeniile activităţii
de întreprinzător, în condiţiile legislaţiei în vigoare, dacă respectă interesele securităţii naţionale, prevederile legislaţiei
antimonopol, normele re protecţie a mediului înconjurător, de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi ordinea rublică. Republica Moldova
asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu ratatele internaţionale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor
la . are Republica Moldova este parte, un regim de securitate şi protecţie deplină şi permanentă a tuturor investiţiilor, indiferent
de forma lor.
Potrivit Legii nr.81-XV din 18.03.2004248, în Republica Moldova pot fi 'fiinţate întreprinderi cu investiţii străine sub formă
de întreprinderi mixte şi itreprinderi cu capital străin. Capitalul social al întreprinderii mixte este compus : irţial din investiţii
străine, iar capitalul social al întreprinderii cu capital străin este . impus exclusiv din investiţii străine.
în Republica Moldova constituirea, desfăşurarea activităţii şi dizolvarea -iei întreprinderi cu investiţii străine parcurge aceleaşi
etape şi proceduri ca şi o deprindere autohtonă249.
Totuşi, investitorii străini nu pot dobândi pe teritoriul Republicii Moldova Terenuri cu destinaţie agricolă şi terenuri din fondul
silvic, pentru a desfăşura i:n\ itate de întreprinzător250.
De asemenea, Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi deprinderi251 (în continuare - Legea nr. 845-XII
din 03.01.92) prevede252, că : Iţenii străini şi apatrizii care practică activităţi de antreprenoriat pe teritoriul I ;rublicii Moldova au
aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Republicii Moldova, în cazul rare legislaţia în vigoare nu stabileşte altfel.
TITLUL II
CONTRACTELE COMERCIALE
INTERNAŢIONALE
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICA
GENERALĂ A CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractelor comerciale internaţionale.
1.1. Noţiunea contractelor comerciale internaţionale. Contractele comerciale internaţionale constituie principalul instrument
juridic de îealizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehmco- ştiinţifică internaţională.
Contractul reprezintă instrumentul juridic indispensabil pentru orice tranzacţie comercială.
Contractul253 este un acord de voinţă constituit între două sau mai multe persoane, care creează o obligaţie de a face sau a nu
face ceva.
S-a menţionat254, că în contract avem raportul între două voinţe, ca fiin; voinţa comună. Această voinţă comună este expresia
înţelegerii contractuale, p- care se fundamentează dreptul de a cere executarea. în contract, cei care au căzut de acord păstrează
 47
încă voinţa lor particulară, voinţa ce îşi află expresia şi în procese executării contractului, moment atât de important în toate tipurile
de contrac:
inclusiv în cele de comerţ internaţional. ^
Un contract comercial255, în termenii cei mai simpli, este un acord încheic între două sau mai multe părţi în scopul realizării
unei afaceri. Contractul comercia devine şi mai important atunci când una dintre părţi îl încheie cu un partener necunoscut, de
dincolo de graniţele naţionale. Conceperea unui conţi a^. internaţional este un proces mai complex decât întocmirea unui contract
între păr care provin din aceeaşi ţară şi din acelaşi mediu cultural. Intr-o tranzacţ internaţională, părţile nu se întâlnesc de regulă
faţă în faţă, au. valori sociale : practici diferite, iar legile cărora li se supun sunt impuse de administraţii distinc:; cu sisteme juridice
diferite. Aceşti factori pot să ducă uşor la neînţelegeri, mot: pentru care părţile contractante trebuie să-şi definească acordul
reciproc sub for:
unor clauze contractuale, de preferinţă în scris.
Considerăm contractul comercial internaţional ca fiind acordul de vointi încheiat între doi sau mai mulţi subiecţi ai dreptului
comerţului internaţional d state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de come internaţional.
Unii autori256 definesc contractul de comerţ internaţional ca un acord de voinţă între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul
internaţional în vederea obţinerii unui profit (beneficiu).
Pe plan terminologic se utilizează expresii diferite pentru desemnarea contractului comercial internaţional, şi anume: contracte
externe, contracte de -omerţ internaţional. Intr-o concepţie doctrinară de vădită exigenţă ştiinţifică, se consideră257 că termenii
de convenţie şi contract trebuie diferenţiaţi: primul este genul, iar cel de-al doilea - specia. Convenţia este un acord de voinţe cu
obiect uridic, care cuprinde nu numai contractul, dar şi înţelegerile dintre oameni prin care se sting sau se modifică obligaţiile
rezultate din contracte258. Orice contract este o convenţie, însă nu orice convenţie este un contract259.
In ce ne priveşte, considerăm că denumirea de contract comercial aernaţional este în concordanţă cu caracterele fundamentale
de comercialitate şi "temaţionalitate, care constituie obiectul de reglementare al acestor contracte.
1.2. Caracterele juridice ale contractelor comerciale internaţionale.
zeci fie contractului comercial internaţional îi sunt două elemente: comercialitatea mternaţionalitatea, elemente care trebuie să
existe cumulativ, deoarece absenţa -".uia din ele face ca acest contract să se situeze în sfera contractelor civile sau -: merciale,
supuse incidenţei exclusive a dreptului naţional. Astfel, operaţiunea de r Toducere sau scoatere din ţară prin colete (este frecvent
utilizată metoda de . -mpărare on-line) sau de către călători, în condiţiile legii, a unor bunuri de uz ;: sonal, deşi prezintă elemente
de extraneitate, nu pot fi considerate contracte .: merciale internaţionale din cauza absenţei elementului comercial. Tot astfel,
."zarea comercială, transportul, agenţia, franchising-ul, asigurarea, mandatul .: mercial, comisionul atunci când sunt lipsite de
elementul de internaţionalitate .in simple contracte comerciale.
Pe lângă caracterele de comercialitate şi inter naţionalitate, contractele . merciale internaţionale mai au următoarele caractere
juridice:
> Sunt contracte sinalagmatice, deoarece creează obligaţii reciproce şi r erdependente, părţile având şi drepturi, şi obligaţii.
Fiecare parte are atât calitatea : ;reditor, cât şi calitatea de debitor. De exemplu, în contractul de vânzare¬-: ipărare, denumit astfel
tocmai pentru a evidenţia caracterul său sinalagmatic, Î zătorul este creditor al preţului şi, în acelaşi timp, debitor cu privire la
predarea i.. "_lui vândut, iar în situaţiile în care transmiterea dreptului de proprietate nu are t . :n momentul acordului de voinţă,
el este debitor şi în privinţa transmiterii ir. rrului de proprietate. Tot astfel, cumpărătorul este creditor în privinţa predării
lucrului, eventual şi cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, dacă acesta nu s-a transmis prin însuşi acordul de voinţă
al părţilor, precum şi debitor al preţului260. Unii autori261 consideră contractul de vânzare-cumpărare prototipul contractelor
sinalagmatice.
Codul civil al Republicii Moldova prevede262, că un contract este sinalagmatic, dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc,
astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. Potrivit codului civil român \ contractul este
sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. în caz contrar, contractul este unilateral
chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Reciprocitatea obligaţiilor determină implicit şi interdependenţa lor. De aici decurg următoarele consecinţe: posibilitatea
invocării excepţiei de neexecutare • contractului (exceptio non adimpleti contractus), precum şi posibilitatea de a cer: executarea
contractului sau rezoluţiunea lui de către partea interesată, în cazul i: care partenerul său contractual nu-şi onorează obligaţiile
asumate prin contract.
> Sunt contracte consensuale, deoarece se încheie în mod valabil pric simplul acord de voinţă al părţilor, fără a mai fi
necesară vreo formalitate sau vre formă specială de manifestare a voinţei părţilor. Contractul se formează soi: consensu. De regulă,
părţile unui contract comercial internaţional se înţeleg si consemneze în scris acordul lor de voinţă, dar aceasta nu pentru validitate,
contractului, însă pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinut, contractului. Suntem, deci, în prezenţa cerinţei
adprobationem şi nu a condiţiei . validitatem. Principiile UNIDROIT prevăd264 că un contract este încheiat, modifu: sau încetează
prin simpla înţelegere a părţilor, fără alte cerinţe suplimentare.
> Sunt contracte cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmăreşte i contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face ori se
obligă s-o facă, în favoarea celeilalte părţi {do ut des). Potrivit codului civil al Republicii Moldova265, prin ac:i juridic cu titlu
oneros se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţineret r schimb a unui alt folos patrimonial. Conform codului civil
român256, contractul p: i care fiecare parte doreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asuma* este cu titlu oneros.
Cu titlu de exemplu putem menţiona, că la încheierea contractulu: ai: vânzare-cumpărare internaţională, fiecare parte urmăreşte
un avantaj patrimor d: vânzătorul - obţinerea preţului, iar cumpărătorul - transmiterea proprietăţi: predarea mărfii.
Totuşi, unii autori susţin267, că intrusiunea titlului gratuit în structura unor .: ntracte comerciale internaţionale nu poate fi
negată. Sunt menţionate cu titlu de : .emplu distribuirea gratuită de eşantioane, soldarea unor mărfuri şi licenţele ^remunerate de
brevete de invenţie. In realitate, însă nici una dintre aceste reraţiuni nu rămâne în exteriorul titlului oneros. Astfel, distribuirea
 48
gratuită de : mtioane urmăreşte exclusiv scopuri publicitare, de reclamă, având drept scop rgerea clientelei. Şi vânzarea în regim
de solduri, care în realitate este o vânzare SL: cost, nu se fundează pe intenţia de avantajare generoasă a cumpărătorilor. Si; pul
este de a proteja interesul comerciantului de a evita pierderi încă mai mari, ,.;Inuar lichida stocurile de mărfuri. De regulă, sunt
soldate mărfuri existente în s .. greu vandabile, fie că sunt necompetitive din cauza parametrilor tehnico¬. i zativi inferiori, fie că
au ieşit din modă sau din sezon. Dacă asemenea mărfuri ar mute la preţ, vânzarea lor ar deveni din ce în ce mai dificilă, iar în cele
din urmă, _r imposibilă. De asemenea, prin stocarea mărfii greu vandabile, în speranţa zării ei în viitor, comerciantul îşi blochează
ineficient depozitele. Astfel, - ierţul său nu va putea fi exercitat în condiţii optime de eficienţă. In fine, a ractul de licenţă gratuită
a unui brevet de invenţie are în vedere avantaje ce aiB-r; irâ din alte operaţiuni corelative, precum: livrarea de instalaţii adecvate
pentru T -rea în aplicare a licenţei respective, acordarea asistenţei tehnice necesare ii : donării normale a acelei instalaţii, precum
şi pătrunderea pe acea piaţă cu pi zisele sale. în acest sens s-a menţionat268, că animus donandi lipseşte practic în
■i erţul internaţional, astfel încât chiar şi operaţiunile efectuate aparent gratuit,
an n un element oneros.
> Sunt contracte comutative, deoarece întinderea prestaţiilor datorate de ■fere părţi este certă şi poate fi apreciată din momentul
încheierii contractului. Se « : _ ează şi se promit lucruri care există la acel moment sau a căror existenţă ire este certă. Aceasta
este regula, de la care există şi excepţii, şi anume an* netele aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare,
-jr netul internaţional de reasigurare şi fidejusiunea, în care existenţa şi întinderea HE eriilor depind de un eveniment viitor şi
incert (alea).
Potrivit codului civil român269, este comutativ contractul în care, la
» entul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar
ir: cerea acestora este determinată sau determinabilă şi este aleatoriu contractul ai': zrin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă
fiecărei părţi atat şansa unui s: g. cat şi riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.
Potrivit unei opinii270, contractele comerciale internaţionale sunt acte sau ipri: :e comerţ, invocându-se următoarele
argumente: contractele comerciale m,: - cdonale au întotdeauna caracter speculativ, fiecare dintre părţi încheind as-rectul în scopul
obţinerii unui profit. Or, finalitatea ce vizează obţinerea şinei*' _ ji ţine de specificul actelor sau faptelor de comerţ.
2.1. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale în funcţie de criteriile nespecifice. Contractele comerciale
internaţionale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, unele nespecifice, de natură civilă şi altele specifice dreptului
comerţului internaţional271.
în funcţie de criteriile nespecifice, contractele comerciale internaţionale se clasifică după cum urmează:
I. în raport cu efectele pe care le generează, contractele pot fi:
> Constitutive de drepturi, care creează pe seama părţilor sau pe seama unui terţ anumite drepturi subiective, inexistente
până atunci în patrimoniu, titularului lor. Contractele constitutive de drepturi vizează, de regulă, crearea drepturilor de creanţă ca,
de exemplu, contractele de mandat, comision, depozit transport etc. în unele cazuri, prin efectele unor contracte comerciale
internaţionale se constituie drepturi reale (de exemplu, contractul de ipotecă întâlnit, mai ales îr domeniul garanţiilor bancare).
> Translative de drepturi, care se referă, în special la drepturile reale ş: anume la transferul, fie al dreptului de proprietate al
unei mărfi (de exemplu vânzarea - cumpărarea şi schimbul), fie al unui drept de folosinţă (de exemplu contractul de licenţă de
brevet de invenţie, de leasing, de franchising). Contracte translativ de drepturi de creanţă este des întâlnit în comerţul internaţional
sub formu contractului de factoring.
> Declarative de drepturi, care sunt relativ rar întâlnite în practic: comercială internaţională (de exemplu contractul de
tranzacţie)272.
II. în funcţie de modul de executare, contractele comerciale internaţional:
pot fi:
> Cu executare instantanee sau imediată, care au ca obiect una sau mu multe prestaţii, care se îndeplinesc imediat. Asemenea
contracte se întâlnesc relaî rar în comerţul internaţional.
> Cu executare succesivă, de specificul cărora este faptul, că obligaţi £ părţilor sau, cel puţin obligaţia ce revine uneia din
părţi, comportă o executare timp printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel, repetate la intervale de timp regulaţi sau neregulate. Drept
exemplu ne serveşte contractul de leasing, în baza căru utilizatorul se obligă să efectueze plata chiriei pentru folosinţa bunului,
eşalonat timp, la intervale regulate, pe toată durata contractului. Un alt exemplu est: contractul de vânzare-cumpărare cu plata
preţului în rate.
> Cu executare continuă, în baza cărora debitorul desfăşoară o activii' neîntreruptă pe tot termenul contractului. Aşa este,
de exemplu, contractul internaţional de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale.
III. In funcţie de obiectul obligaţiilor pe care le generează, contractele . merciale interaaţioanle se clasifică în:
> Contracte ce dau naştere la obligaţii de a da, din care fac parte . Tactele translative de drepturi reale (vânzarea-cumpărarea,
schimbul,
:: gaţiunea finală de cumpărare la leasing etc), precum şi cele care comportă o . raprestaţie pecuniară ca, de exemplu, plata
preţului, plata unui comision, navlu,
~ a de asigurare sau plata unei chirii în cazul contractului de leasing.
> Contracte ce dau naştere la obligaţii de a face, din care fac parte contractele : executare de lucrări, de exemplu antrepriza
sau cele de prestări de servicii.
> Contracte care generează obligaţia de a nu face, din care fac parte acele B ~racte în conţinutul cărora există obligaţia de a
nu face, de exemplu, concurenţă.
Acest criteriu nu permite o delimitare riguroasă a celor trei subgrupe de K ntracte menţionate, deoarece fiecare contract
generează obligaţii diferite sub t rectul obiectului lor. Astfel, un contract de vânzare-cumpărare internaţională de T l-furi dă naştere
întotdeauna atât la o obligaţie de a da, cât şi la o obligaţie de a face. . ' ceri el poate genera şi o obligaţie de a nu face, de exemplu,
 49
când cumpărătorul îşi .. _~.ă obligaţia ca pentru durata contractului convenit cu vânzătorul să nu se ier; izioneze cu marfa de
acelaşi gen de la un alt furnizor. De exemplu273, contractul j: - mdat remunerat generează obligaţii de a face în sarcina
mandatarului şi de a da - i nnsmite o cantitate de semne monetare -, pentru mandant.
Conform unei clasificări, realizată şi ea în funcţie de obiectul obligaţiilor **£ierate de contractele comerciale internaţionale,
distingem:
> contracte ce dau naştere la obligaţii de rezultat şi
> contracte ce dau naştere la obligaţii de mijloace.
Comercianţii, prin încheierea contractelor comerciale internaţionale, îşi I obligaţii de rezultat, deoarece acestea sunt de esenţa
comerţului. Toate ar :;;etele comerciale internaţionale dau naştere la obligaţii de rezultat, dar în ar -utul unor contracte pot fi
inserate şi obligaţii de mijloace. De exemplu, într- ■ ntract de vânzare-cumpărare internaţională, vânzătorul îşi asumă, atunci când
rs : - ecesar, obligaţia de a depune toată diligenţa pentru obţinerea autorizaţiei de » : " a mărfii care constituie obiectul contractului,
iar cumpărătorul îşi asumă • _;::a de a depune eforturile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de import a «oe :: mărfi, dacă
legislaţia ţării importatorului cere o astfel de formalitate.
O clauză care generează obligaţii de mijloace poate fi formulată în felul
ai „Vânzătorul se obligă să depună toată diligenţa pentru obţinerea
•asm zjţiei de export a mărfurilor, care constituie obiectul prezentului contract, ju r: J data de 1 iulie 2013” sau „Cumpărătorul
se obligă să depună toată Miurca pentru obţinerea autorizaţiei de import a mărfurilor, care constituie :aru prezentului
contract până la data de 15 iulie 2013, astfel încât mărfurile să
i» ic *: vredate la destinaţie, la data stabilită în contract fără impedimente”.
Principiile UNIDROIT reglementează obligaţia de rezultat şi obligaţia de im i ;e. dispunând274 că debitorul unei obligaţii de
rezultat este obligat să obţină
acel rezultat. Debitorul unei obligaţii de diligenţă este obligat să depună în executarea prestaţiei sale aceleaşi eforturi pe care
o persoană rezonabilă din aceeaşi categorie le-ar depune în circumstanţe asemănătoare. Pentru a se determina dacă o obligaţie este
de rezultat sau de mijloace, trebuie avute în vedere, pe lângă alţi factori, următoarele:
> modul în care obligaţia este exprimată în contract;
> preţul şi alte elemente ale contractului;
> gradul de risc implicat în mod normal în obţinerea rezultatului aşteptat;
> capacitatea celeilalte părţi de a influenţa executarea obligaţiei.
S-a remarcat275 că obiectul multor contracte de comerţ internaţional este. prin excelenţă, economic, cum este cazul
contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri, contractele de schimb, contractele de executare de lucrăr (de
exemplu, contractele de proiectare, contractele de engineering, contractele de antrepriză) sau cele de prestare de servicii (de
exemplu, contractul de transport contractul de depozit, contractul de mandat).
2.2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale în funcţie de criteriile specifice. In funcţie de criteriile specifice de
clasificare, contractele comerciale internaţionale se clasifică după cum urmează:
I. In raport cu subiecţii de drept, care participă la încheierea contractului, se disting:
> Contracte încheiate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state diferite. Această categorie de
contracte reprezintă de fap: contractele comerciale internaţionale clasice, încheiate între comercianţi din diferite ţări, partenerii
contractuali având calităţi şi natură juridică similară.
> Contracte încheiate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii juridice
naţionale din diferite ţâr Aceste contracte sunt numite „State Contracts”, la care una din părţi este un sta: care acţionează de jure
gestiones, iar cealaltă parte este o persoană fizică sa. juridică ce aparţine ordinii juridice interne a unui alt stat.
II. După natura operaţiunilor comerciale care formează obiect contractelor116, există:
> Contracte comerciale internaţionale clasice, care au ca obie: I operaţiunile de export sau import de mărfuri, lucrări şi
servicii - corespunzătoa:: I sensului etimologic al cuvântului „comerţ”, care înseamnă operaţiuni efectuate ... marfa” {cum merx)
- şi care au ca pivot contractele de vânzare-cumpărare I schimb, cu variantele lor.
> Contracte specifice epocii moderne, obiectul cărora este format c:: I operaţiunile de cooperare economică internaţională,
care nu presupun neapărat : legătură directă cu marfa, dar care dau expresie unei relaţii de conlucrare înv: I părţile contractante
pentru desfăşurarea - de regulă, pe perioade de timp determin: :: I - a unor operaţiuni conexe celor de comerţ în vederea obţinerii
de avan:: :
eciproce. în unele cazuri contractele de cooperare economică internaţională se lesfaşoară în cadrul unor forme instituţionalizate
ca, de exemplu, a societăţilor cu : inicipare străină.
III. In funcţie de complexitatea contractelor, distingem:
> Contracte unitare care, potrivit naturii lor, comportă un singur acord de aţă între părţi ca, de exemplu, contractele de
vânzare - cumpărare, mandat,
: .rozit, transport etc.
> Contracte complexe, în structura cărora intră două sau mai multe . rduri de voinţă (în sensul de negotium), care sunt legate
între ele printr-o cauză
ii. dică unică, constând într-o finalitate economică comună şi care formează o ; • tate juridică supusă anumitor reguli proprii,
distincte de cele aplicabile = entelor contractuale componente. Este indiferent dacă aceste acorduri de voinţă consemnate într-un
înscris unic sau în înscrisuri separate277. Din categoria ; pactelor complexe fac parte contractele de leasing, contractele de
contrapartidă, . ractele de construcţii - montaj, contractele de exporturi complexe, contractul de OB s -ilting - engineering,
contractul de cooperare economică internaţională etc.
IV Pe baza duratei pentru care se încheie, contractele comerciale ut r-iaţionale se clasifică în:
 50
> contracte de scurtă durată, care se încheie pentru operaţiuni ocazionale pi : e regulă se execută imediat sau executarea lor
nu depăşeşte un an;
> contracte de durată medie, care se încheie pentru o perioadă ce nu i : I seşte 5 ani. Aceste contracte prezintă avantaje
pentru ambii parteneri orractuali şi sunt frecvent întâlnite în practică. Astfel, importatorul are siguranţa i zionării cu marfa dorită
şi certitudinea obţinerii serviciilor necesare pentru i Aurarea în condiţii normale a activităţii sale comerciale. Exportatorul are mr
:_dinea comercializării produselor şi, respectiv, serviciilor sale pe o piaţă sigură fiert m o perioadă suficient de mare pentru ca
afacerea respectivă să fie rentabilă;
> contracte de lungă durată, care se încheie pentru o perioadă mai mare de S ai Contractele de lungă durată sunt preferabile
în anumite ramuri ale comerţului ■ -*_me: aprovizionarea cu materii prime, energie sau gaze naturale, domenii în ca : urata
contractelor este în mod obişnuit de 15 — 25 ani.
S-a remarcat278 că regimul juridic al contractelor de lungă durată prezintă m . - particularităţi în raport cu contractele de durată
scurtă sau medie. Deoarece same. .urea contractelor de lungă durată se prelungeşte de-a lungul mai multor ani ■E ecesare o serie
de clauze preventive, care să le asigure derularea ritmică în awn . programului global stabilit şi să menţină echilibrul valoric între
prestaţiile mc : : :e, în eventualitatea producerii pe parcurs a unor perturbări economice, ■Bt unbile să determine repercusiuni
asupra preţurilor şi cursurilor valutare.
3.1. Precizări prealabile. în lipsa unor reglementări speciale, condiţiile de validitate ale contractelor comerciale internaţionale
sunt cele de drept comun, şi anume: capacitatea părţilor, consimţământul părţilor, obiectul contractului şi cauza.
3.2. Capacitatea părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractulu comercial internaţional, părţile trebuie să aibă capacitatea
cerută de lege.
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului comerciai internaţional sunt cele generale, prevăzute de lege pentru
încheierea oricărui ac: juridic, şi anume capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de a contracta a comercianţilor persoane-fizice este reglementată de lex personalis. în literatura de specialitate s-a
remarcat279 că, ir conformitate cu legea personală, fie legea naţională, fie legea domiciliului, ar trebu să rezulte următoarele
consecinţe:
> dacă o persoană este capabilă după legea sa naţională, ea va : considerată capabilă în oricare altă ţară;
> dacă o persoană este incapabilă potrivit legii sale personale, ea va : considerată astfel în orice ţară s-ar duce.
In practica judiciară şi în legislaţiile unor state îşi găseşte aplicar: consecventă numai prima consecinţă. Situaţia este alta în
ceea ce priveşte consecinţa a doua: o persoană considerată incapabilă după legea sa personală este posibil să fie recunoscută
capabilă în altă ţară. Se ajunge la această situaţie în cadru teoriei interesului naţional, care constituie o limitare a sistemului legii
naţionale.
Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţiona este reglementată de lex societatis.
Capacitatea statului şi a reprezentanţilor săi în contractele comercial: internaţionale este reglementată de norme naţionale şi
internaţionale, ceea ce conferă statului un statut special280.
Organizaţiile interguvemamentale de asemenea au un statut juridic specii în ce priveşte capacitatea de a contracta. în multe din
statutele acestor organizaţii se stipulează în mod expres condiţiile în care acestea se pot implica în contracte;: internaţionale.
Organizaţiile interguvemamentale, fiind create de statele semnatare ale convenţiei prin care acestea sunt constituite, au calitatea
de subiecţi de dre; derivaţi a căror capacitate juridică este subordonată realizării finalităţii avută vedere la înfiinţarea acestora.
3.3. Consimţământul părţilor. Consimţământul reprezintă voinţa internă :e a încheia contractul, exteriorizată sau manifestată.
Consimţământul reprezintă, iitfel spus, exteriorizarea sau manifestarea hotărârii de a încheia contractul281. Fiind acord de voinţă
între două sau mai multe persoane, care încheie un contract .: mercial internaţional, consimţământul se concretizează în oferta
făcută de o parte B acceptarea ei de către cealaltă parte282.
Conform codului civil al Republicii Moldova283, consimţământul este Ti ar.ifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a
încheia un act juridic.
Consimţământul este un act voliţional, constând din voinţa psihică de a :: - tracta, numită voinţa internă şi exteriorizarea acestei
voinţe, numită voinţă :.arată. Dacă între voinţa internă şi voinţa declarată există discordanţă, ceea ce se
- tâmplă uneori în practică, suntem în prezenţa unui conflict ce trebuie soluţionat pe
e de interpretare, conform legislaţiei aplicabile în materie şi rezolvărilor de
- tcipiu ale practicii judiciare. Drept consecinţă, în funcţie de gravitatea :: ttrivirilor, contractul va fi validat sau invalidat284.
Consimţământul produce
r r;:e juridice numai dacă a fost exprimat liber, în cunoştinţă de cauză, nefiind I c at în conţinutul său intelectual (eroare sau
doi) sau în exercitarea sa liberă (prin : strângere).
Condiţiile de validitate ale consimţământului sunt următoarele28^:
> Să provină de la o persoană cu discernământ.
> Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Nu este mu;: inită această condiţie dacă:
a) manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
b) manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie, curtoazie sau pură
~ plezenţă;
c) manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de
I jtf n 2tarul acesteia;
d) manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie pur potestativă din îs® -; i celui care se obligă;
e) manifestarea de voinţă este foarte vagă;
f) manifestarea de voinţă în cazul simulaţiei.
 51
> Să fie exteriorizat, adică manifestat în exterior. Modalităţile de «a : - irizare a consimţământului pot fi: în scris, verbal,
prin gesturi, prin fapte asii-, adente.
> Să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ (eroare, doi, violenţă, c . e . Un contract viciat de eroare, violenţă sau doi
este nul, însă nulitatea este «ac:'. 1 şi nu absolută. Per a contrario, un contract al cărui obiect sau a cărui cauză
MI aite, este nul absolut.
3.4. Viciile de consimţământ. Viciile de consimţământ sunt următoarele. eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. Atât
reglementările uniforme cât şi doctrina şi practica arbitrală sunt constante în interpretarea restrictiva a viciilor de consimţământ în
materia comerţului internaţional.
3.4.1. Eroarea. Eroarea constă în credinţa greşită în care se poate găsi una din părţile contractante în legătură cu contractul
încheiat sau în falsa reprezentare a
realităţii la încheierea unui contract . ~, »
’ în funcţie de elementul real asupra căruia poartă această reprezentare falsa.
reprezentarea poate fi de fapt - când partea care încheie contractul are o falsa reprezentare a situaţiei de fapt - sau poate fi de
drept - când eroarea se refera E
existenta sau conţinutul unei norme de drept. _
Principiile UNIDROIT definesc eroarea2 ca fiind reprezentarea greşita i unor fapte ori a unor raporturi juridice existente la
momentul încheierii conţi actuE Reglementând nulitatea actului juridic afectat de eroare, codul civil a Republicii Moldova
stabileşte288 că actul juridic încheiat în baza unei ero: considerabile poate fi declarat nul de instanţa de judecată. Eroarea eşti
considerabilă dacă la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:
> natura actului juridic;
> calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic, ^
> părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în ca', identitatea acestora este motivul determinant al încheierii
actului juridic.
Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motiv, este inclus în obiectul actului juridic. Eroarea
imputabilă celui al căni consimţământ este viciat nu poate servi temei pentru anularea actului juridic.^
Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să rep_ celeilalte părţi prejudiciul cauzat, dar nu mai mult
decât beneficiul pe care aceasta ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară cazul în care se
demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia :
ştie despre eroare. , _ ,
Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat daca ceala. .
parte este de acord să-l execute în conformitate cu dorinţa părţii care intenţionezi
să conteste actul. ., _ w , ,
Cu referire la dreptul naţional, unii autori consideră, ca eroarea de drc ►
nu este viciu de consimţământ, deoarece există prezumţia de cunoaştere a legi: m nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii: nemo consetur ignom legem. Alţi autori290 sunt de părere, că eroarea de drept este admisibilă dacă es* gravă,
vizând însăşi cauza esenţială a actului juridic.
Principiile UNIDROIT prevăd291, că nulitatea în caz de eroare poate fi avocată de către o parte doar dacă, atunci când a fost
încheiat conţi actul, eioaiea era de o asemenea importanţă, încât o persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi ncheiat contractul în
termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat deloc dacă edevărata stare a lucrurilor ar fi fost cunoscută, şi doar dacă.
> cealaltă parte a făcut aceeaşi eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa
erorii acţionând astfel
potriva principiilor bunei credinţe în materie comercială prin lăsarea în eroare a
- contractantului; sau . _.
> cealaltă parte nu a acţionat în baza contractului, până la data invocam
■ . .ităţii contractului. w
Cu toate acestea, nulitatea pentru eroare nu poate fi invocată dacă:
> partea care o invocă a fost deosebit de neglijentă când a comis eroarea; sau
> eroarea se referă la o chestiune în legătură cu care riscul de a greşi era . .mat, sau, având în vedere circumstanţele, ar fi
trebuit să fie suportat de partea
. r s-a aflat în eroare.
în dreptul comerţului internaţional se admite că prezumţia de cunoaştere a :. . nu operează în cazul normelor de drept dintr-un
stat străin, iar eventualitatea informări incomplete asupra existenţei şi conţinutului acelor norme devine Bioisibilă. S-a
remarcat292 pe bună dreptate, că reglementările aplicabile într-o alta -•i nu pot fi atât de familiare subiectului de drept ca propria
sa legislaţie. Se j : ..zează, însă, că, consimţământul nu este vulnerabil eo ipso ori de câte ori voinţa : st influenţată de o eroare de
drept. Se cere ca aceasta să prezinte gravitate. în raport cu efectele pe care le produce, eroarea de fapt poate ff :
A Eroarea obstacol sau eroarea distructivă de voinţă, care împiedică firmarea contractului, acesta fiind lovit de nulitate absolută.
Eroarea obstacol există i .rmătoarele cazuri:
> eroarea asupra naturii contracului (error in negotio), de exemplu, o parte - :e un lucru cu titlu de vânzare, iar cealaltă parte
crede că îl primeşte cu titlu de
ai"r.:e; ... .
> eroarea asupra identităţii lucrului (error in corpore) care constituie
, ectul contractului. De exemplu, una din părţi crede că vinde un anumit lucru, iar
a: i altă crede că a cumpărat un alt lucru. ^ ...
 52
B. Eroarea viciu de consimţământ, care nu împiedică formarea « ^simţământului şi, deci, naşterea contractului, dar alterează
voinţa părţii care a aă- - :n eroare şi viciază consimţământul. Eroarea viciu de consimţământ atrage ® i tatea relativă a contractului.
Eroarea viciu de consimţământ poate fi cu privire la substanţa lucrului
fa» r in substantiam) sau cu privire la identitatea persoanei cu care se contractează.
S-a constatat294, şi ne raliem acestei opinii, că în contractele comerciale . -aţionale eroarea cu privire la substanţa lucrului este
extrem de rar întâlnită.
Este greu de admis, ca un comerciant care acţionează ca profesionist, să se poată înşela cu privire la substanţa mărfurilor pe
care le prelucrează sau le vinde în mod obişnuit. Capacitatea lui profesională şi experienţa acumulată în activitatea comercială nu
lasă loc ignoranţei susceptibile să genereze asemenea erori. Eroarea de fapt, de principiu, nu constituie un viciu de consimţământ
în contractele comerciale internaţionale. ^
C. Eroarea fără efecte asupra valabilităţii contractului. In acest caz este vorba de eroarea asupra unor calităţi nesubstanţiale
privind obiectul contractului sau eroarea asupra identităţii ori calităţilor cocontractantului, care nu au fost determinante la
încheierea contractului.
3.4.2. Dolul. Potrivit codului civil al Republicii Moldova295, actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de
comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autoru
dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a cârc: dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat actul juridic,
anularea actului juridi. poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credinţe, se pute; aştepta ca cealaltă parte
să dezvăluie aceste împrejurări.
în privinţa dolului, Principiile UNIDROIT prevăd296, că o parte poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost
determinată să încheie contractul de către manopere dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau datorite
nedezvăluirii frauduloase a unor circumstanţe, care, conform standardelor bune: credinţe în materie comercială, ar fi trebuit
dezvăluite.
în cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau
trebuia să ştie despre doi.
S-a menţionat297 că, de cele mai multe ori, mijloacele viclene constau îr. afirmări mincinoase, în insinuări, în înscenări false,
maşinaţii, şiretenii.
Dolul presupune două elemente, şi anume:
> obiectiv care constă în folosirea unor mijloace frauduloase, comisive sau omisive;
> subiectiv care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentn. a o determina să încheie contractul. Autorul citat
concluzionează că dolul reprezint; o eroare provocată.
Pentru afiîn prezenţa dolului, trebuie îndeplinite următoarele condiţii22
> mijloacele viclene grave să fie determinante la încheierea contractului ş:
> mijloacele viclene grave să provină de la cealaltă parte. Această condit:: se consideră îndeplinită şi în cazul în care dolul
provine de la un terţ, c;
cocontractantul cunoaşte această împrejurare, precum şi în cazul când dolul provine ie la reprezentantul cocontractantului.
Conform unor uzanţe mai vechi, în materie comercială dolul nu se ;oreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în materie civilă. Nu se
consideră a fi mijloace elene constitutive de doi manifestările lipsite de gravitate, precum^ simpla exagerare în scop de reclamă a
calităţilor mărfurilor oferite spre vânzare. In unele . izuri chiar şi lauda excesivă a mărfurilor a fost privită de judecători cu o
anumită : ieranţă. Este vorba de acel “dolus bonus” cunoscut de dreptul roman, care face : xrte din arta de a vinde. Acelaşi lucru
putem spune şi despre trecerea sub tăcere a or defecte pe care cumpărătorul putea să le descopere singur în împrejurările date _ _
alte asemenea manifestări, admise în cadrul practicii contractuale.
Fiecare parte trebuie să se informeze singură asupra calităţilor şi defectelor . or mărfuri. S-a menţionat299 că reticenţa în
contractarea unei vânzări comerciale : : ite atrage nulitatea doar în cazul, când una din părţi este singura în măsură să . .ooască un
fapt pe care cealaltă parte nu-1 cunoaşte şi care este determinant în i-irea consimţământului acesteia.
Unii autori sunt de părere300 că dolul nu poate constitui viciu de . simţământ în contractele comerciale internaţionale, deoarece
particularităţile r ;heierii contractelor comerciale internaţionale, precum şi profesionalismul ce aterizează participanţii la asemenea
contracte, fac improbabile atât utilizarea de - mopere dolosive cu ocazia perfectării contractului, cât şi posibilitatea inducerii în :
ire a unui contractant de către partenerul său contractual.
3.4.3. Violenţa. Violenţa este folosirea unor mijloace de constrângere t „:ra unei persoane pentru a o determina să încheie
un contract. Mijloacele de strângere pot fi de natură fizică, de exemplu, constrângerea unei persoane de a tc - ta un contract sau
de natură morală, de exemplu, ameninţarea unei persoane că, . i nu va semna un contract, ea sau rudele sale apropiate, ori averea
acestora, vor a»: s de suferit un rău considerabil301.
Reglementând nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă, codul civil al 1 i riblicii Moldova prevede302, că actul juridic
încheiat în urma constrângerii prin »’« enţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în «„iZ'-riie când
violenţa a fost exercitată de un terţ. Violenţa este temei de anulare a ■c ..ui juridic numai în cazul în care se demonstrează că este
de natură să determine ■ :t:soană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori ş. - moniul lor sunt expuşi unui
pericol iminent. Nu există violenţă atunci când ■fierul ei nu a utilizat vreun mijloc ilicit.
Principiile UNIDROIT referindu-se la violenţă, prevăd303 că o parte poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost
obligată să îl încheie printr-o ameninţare nejustificată a celeilalte părţi care, având în vedere circumstanţele, este atât de iminentă
şi serioasă încât nu oferă primei părţi nici o alternativă rezonabilă. O ameninţare este nejustificată, mai ales dacă acţiunea sau
omisiunea care a format obiectul ameninţării este ilegală în sine, ori este ilegală utilizarea acesteia ca mijloc de încheiere a
contractului.
 53
S-a remarcat304 că în cazul contractelor comerciale internaţionale, violenţa nu poate fi luată în considerare ca viciu de
consimţământ. Este greu de imaginat că participanţii la contracte de acest nivel s-ar putea preta la o asemenea conduită şi. dacă,
prin absurd, s-ar admite o atare eventualitate, ar fi şi mai greu de imaginat, ca respectivele contracte să fie executate. Contractul
comercial de vânzare-cumpărare internaţională, în majoritatea cazurilor se încheie după negocieri prealabile între vânzător şi
cumpărător. Or, într-o atare situaţie, este imposibil ca unul dintre partenerii de negocieri să fie constrâns prin violenţă de către
celălalt partener pentru a accepta condiţiile de contractare impuse de acesta şi aceasta cu atât mai mult cu cât în marea majoritate
a cazurilor contractele comerciale de vânzare-cumpărare internaţională se încheie prin corespondenţă.
3.4.4. Leziunea. Leziunea este paguba materială pe care o suferă una dir. părţile contractante datorită disproporţiei vădite
dintre valoarea prestaţiilor dir. momentul încheierii contractului305.
Reglementând nulitatea actului juridic încheiat prin leziune, codul civil al Republicii Moldova dispune306, că actul juridic pe
care o persoană l-a încheiat dir. cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem de
nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată. Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pârâtul oferă o
reducere a creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.
Unii autori307 consideră că, în principiu, leziunea nu influenţează validitate; consimţământului.
Potrivit Principiilor UNIDROIT308, o parte poate invoca nulitate; contractului sau a unei clauze dacă, la momentul încheierii
contractului, contractu în ansamblul său ori doar clauza respectivă îi dădea celeilalte părţi, în moc nejustificat, un avantaj excesiv.
Trebuie avute în vedere următoarele:
> faptul că cealaltă parte a profitat în mod neloial de dependenţa prime părţi, de dezavantajul economic sau de necesităţile
urgente ale acesteia, ori de faptu că aceasta este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de experienţă sau lipsită dt capacităţi de
negociere;
> natura şi scopul contractului.
O instanţă poate adapta contractul sau clauza la cererea părţii care primeşte otificarea de invocare a nulităţii contractului, cu
condiţia ca expeditorul notificării I fie informat prompt şi să nu fi acţionat bazându-se pe aceasta.
Principiile UNIDROIT reglementează regimul erorii, dolului, violenţei şi leziunii generate prin fapta terţului. Astfel309,
victima unui doi, a unei violenţe, leziuni sau erori a căror cauză este imputabilă unui terţ de ale cărui fapte răspunde .: contractantul
victimei, poate invoca anularea contractului ca şi cum ar fi -putabile cocontractantului. Atunci când dolul, violenţa sau leziunea
sunt -iputabile unei terţe persoane pentru ale cărei acte cocontractantul victimei nu este esponsabil, contractul poate fi anulat dacă
acest cocontractant cunoştea sau ar fi ebuit să cunoască dolul, violenţa sau leziunea, ori nu a efectuat nici un act de : .ecutare, până
la data invocării nulităţii, în baza contractului.
3.5. Obiectul contractului. Obiectul contractului constituie prestaţia acţiunea sau inacţiunea) la care părţile sau una din părţi
se obligă reciproc, rrincipiile UNIDROIT stabilesc310, că simplul fapt, că în momentul încheierii .: .tractului executarea obligaţiei
asumate era imposibilă, nu afectează validitatea .: ztractului. Simplul fapt, că în momentul încheierii contractului o parte nu era
zreptăţită să dispună de bunurile la cer contractul se referă, nu afectează abilitatea contractului.
3.6. Cauza. Cauza este scopul urmărit de către părţi când încheie . ntractul, adică rezultatul sau efectul către care tind ele prin
contractul încheiat311.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova312, actul juridic . »i 1 încheiat fără cauză otd fondat pe o cauză
falsă sau ilicită nu poate avea nici un ; ect. Cauza actului juridic se prezumă până la proba contrară. Este ilicită cauza . - e contravine
legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Alte cerinţe se apreciază în funcţie de lex contractus, ceea ce înseamnă că : e nu au întotdeauna acelaşi conţinut, dar pot fi
diferite de la un contract la altul.
. ar dacă legislaţiile naţionale dau accepţiuni diferite cerinţelor menţionate, erenţierile de optică legislativă nu vizează esenţa
conceptelor respective, dar -Ziai unele aspecte de detaliu.
S-a remarcat313 că există o unitate de concepţie legislativă în toate :.:slaţiile naţionale privind criteriile de determinare a ceea
ce este licit sau ilicit, urecum şi a ceea ce este moral sau imoral. Insă nu întotdeauna ordinea juridică ; -.rr-o anumită ţară coincide
sub aspectul conţinutului cu ordinea juridică dintr-o 1 ţară. Deoarece caracterul licit sau ilicit al unui contract se determină prin nr
:rtarea acelui act la exigenţele ordinii juridice din care face parte legea care o £ _ emează, iar aceste exigenţe uneori diferă de
ordinea juridică care corespunde
altui sistem de drept, e firesc ca conceptul de “licită” să învedereze nuanţe diferite la contractele ce intră sub incidenţa de
reglementare a unor legi naţionale diferite.
O situaţie similară întâlnim la determinarea a ceea ce este moral sau imora atunci când se analizează cauza unui contract
comercial internaţional.
Cerinţele cauzei de a fi licită şi morală sunt interdependente, fapt pentru care organul de jurisdicţie în cazul contractelor de
comerţ internaţional, trebuie să se facă ţinându-se seama înainte de toate, de legea aplicabilă contractului şi dc orientarea de
principiu a jurisprudenţei create în statul care a edictat această lege"1
Totuşi, unele acte juridice care se încheie în comerţul internaţional, curr sunt, de exemplu, titlurile de credit, sunt valabile
indiferent de cauza lor Valorificarea cecului, cambiei sau biletului la ordin poate fi efectuată independerr de cauză.
Secţiunea 4. Forma, proba şi limba contractului comercial
internaţional.
4.1. Forma contractului comercial internaţional. Referitor la fom:: contractelor comerciale internaţionale se aplică regula
consensualismului, conforr căreia contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor. Prin urmare, părţi ; sunt libere să aleagă
modalitatea în care îşi exteriorizează consimţământul lor.
în ceea ce priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare internaţionali Convenţia de la Viena stipulează reguli exprese,
precizând315 că acesta nu trebuie ; fie încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formi Un contract
 54
scris316, care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sa. reziliere trebuie făcută în scris, nu poate fi modificat sau
reziliat în mod amiabi într-o altă formă. Potrivit Convenţiei de la Viena317, orice dispoziţie a art.ll. art.29 sau a părţii a Il-a a
Convenţiei, care autorizează altă formă decât forma sen si | fie pentru încheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale
amiabilă a ur iii contract de vânzare, fie pentru orice ofertă, acceptare sau altă manifestare :e intenţie, nu se aplică decât dacă una
din părţi are sediul într-un stat contractant, ci îs a făcut o declaraţie în conformitate cu art.96 din Convenţie. Părţile nu pot deroga
:e la art. 12, nici să-i modifice efectele.
Referitor la contractul de transport internaţional de mărfuri, aşa cum rezu | din convenţiile internaţionale, acesta se încheie în
formă scrisă. Mai mult decât au: convenţiile internaţionale stipulează şi menţiunile care urmează a fi inserate r documentul de
transport.
De exemplu, Convenţia pentru unificarea anumitor norme referitoare is transportul aerian internaţional de la Montreal din 28
mai 1999 prevede318 că per: transportul de mărfuri se eliberează o scrisoare de transport aerian. Folos rai oricărui alt mijloc de
consemnare a informaţiilor privitoare la transportu.
-rmează a fi efectuat poate să se substituie eliberării scrisorii de transport aerian. în .izul în care se folosesc alte asemenea
mijloace, transportatorul eliberează : .^editorului, la cererea acestuia, o chitanţă de primire a mărfurilor care permite :entificarea
expedierii şi accesul la informaţiile consemnate prin aceste alte
.oace. Art.5 al Convenţiei pentru unificarea anumitor norme referitoare la
insportul aerian internaţional de la Montreal din 28 mai 1999 este consacrat .:'rinutului scrisorii de transport aerian sau chitanţei
de primire al mărfurilor.
în acelaşi sens, Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al Lrfurilor pe şosele (C.M.R.) de la Geneva din
19.05.1956 dispune319, că proba . 'Tactului de transport se face prin scrisoare de trăsură, precizând, totuşi, că ar :enţa,
neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existenţa,
. valabilitatea contractului de transport, care rămâne supus dispoziţiilor : nvenţiei.
Exigenţele date sunt determinate, pe de o parte, de complexitatea a: "Ţinutului contractului de transport, iar pe de altă parte de
faptul că i. TDortatorilor deseori le sunt încredinţate bunuri mobile de valori foarte mari.
în privinţa contractului internaţional de asigurare, ţinem să menţionăm, că m_; r.a trebuie să fie încheiat în formă scrisă, iar
dovada încheierii contractului se fit. c doar în baza unui document sau înscris. în acest sens, codului civil al I :: iblicii Moldova
prevede că320, contractul de asigurare se încheie în formă war >i Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar
dacă există un nt ::rt de dovadă scrisă. Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă şi din
i :erea unui document de asigurare, precum poliţă de asigurare (certificat), din
- . ea de plată a primei ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei p, sau din orice înscris din care reiese faptul
încheierii contractului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova321, contractul de franchising ■ne •.:e încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea
nulităţii. Potrivit Legii nr.l335-XIII JOH . 10.1997322, în Republica Moldova contractele de franchising se înregistrează Im -
^nţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
Perfectarea contractelor comerciale internaţionale în formă scrisă mezintă multiple şi importante avantaje, dintre care în
literatura de specialitate iunt enţionate următoarele323:
> creează pentru părţi posibilitatea de a preciza în termeni clari conţinutul u .:ului şi, prin consecinţă, se reduce riscul
apariţiei unor neînţelegeri ulterioare ■m : rartenerii contractuali atât cu privire la existenţa contractului în sine, cât şi e :: la
întinderea drepturilor şi obligaţiilor generate de acesta pe seama BK iruia dintre ei;
> reprezintă o garanţie pentru executarea obligaţiilor asumate;
> conferă certitudine momentului perfectării contractului şi delimitează astfel obligaţiile contractuale propriu-zise în raport
cu negocierile precontractuale. lipsind de eficienţă juridică toate documentele anterioare, care nu au fost încorporate în contract;
> asigură părţilor posibilitatea să răspundă unor formalităţi administrative, de natură bancară, vamală etc.
> facilitează controlul şi supravegherea modului de executare a obligaţiile: contractuale, fapt ce prezintă o importanţă
deosebită.
4.2. Proba contractelor comerciale internaţionale. în ceea ce priveşte proba contractelor comerciale internaţionale, ţinem să
remarcăm că se aplici principiul libertăţii probelor, care constituie o formă de manifestare a principiului general al libertăţii
contractuale, precum şi o consecinţă a principiului consensualismului la încheierea contractelor comerciale internaţionale.
Cu privire la proba contractului de vânzare, Convenţia de la Viena consacri principiul libertăţii probei, precizând324 că acesta
poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori. în mod expres, se prevede325 că termenul “înscris” cuprinde comunicările
adresate prin telegramă sau prin telex.
Convenţia pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aeric internaţional de la Montreal din 28 mai 1999
dispune326 că nerespectare. dispoziţiilor Convenţiei referitoare la documentele de transport nu afectează in-existenţa, nici
valabilitatea contractului de transport care rămâne supus dispoziţii! Convenţiei, inclusiv celor privind limitarea răspunderii.
Şi Principiile UNIDROIT consacră principiul libertăţii probelor. Potri\ reglementării327, contractul poate fi dovedit prin orice
mijloace, inclusiv prr martori.
Obiectul probei contractului comercial internaţional este constituit c existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, precum şi
de orice fapte juridice ca: produc efecte pe plan contractual.
Conform codului de procedură civilă a Republicii Moldova328, probele pricinile civile sunt elementele de fapt, dobândite în
modul prevăzut de lege, car servesc la constatarea circumstanţelor care justifică pretenţiile şi obiecţiile părţi:: precum şi altor
circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii, calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate
:i explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, c»l depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe
materiale, înregistrări audio-video, aii concluziile experţilor.
 55
Pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie legale, adică să corespuns prevederilor normelor imperative ale sistemului de
drept, care constituie lex cam.,e I
Potrivit codului de procedură civilă a Republicii Moldova329, admisibilitatea : robelor se determină în conformitate cu legea
în vigoare la momentul eliberării lor.
In sfera condiţiilor de formă se include şi limba contractului, pe care părţile I aleg prin consens. Contractele comerciale
internaţionale se încheie, de cele mai r . :e ori, în două sau trei exemplare originale, având conţinut identic, dar fiind m :rotate în
limbi diferite. Un exemplar din contract se redactează în una din limbile :c orgă circulaţie internaţională şi constituie elementul
de referinţă pentru ipoteza : _:;ţiilor ulterioare a unor neînţelegeri între părţile contractante.
Alegerea limbii contractului de către părţi prezintă interes atât la momentul r : emirii documentelor iniţiale, cât şi ulterior acelui
moment. De regulă, limba :: ".ractului este limba corespondenţei comerciale subsecvente, precum şi limba în i.i:e se va desfăşură
procedura de soluţionare a unui eventual litigiu.
Secţiunea 5. Dreptul aplicabil contractelor comerciale internaţionale.
5.1. Explicaţie preliminară. Orice contract intern sau internaţional este . "/uit de o lege, deoarece numai ea îl poate valida şi
permite contractului să ţm: i-că efecte juridice. Pentru un contract comercial intern problema nu se pune, i i:ece este firesc ca un
astfel de contract să fie cârmuit de legea naţională a puru.or. Problema se pune în cazul contractelor comerciale internaţionale, ic-
i/ecej3° nu există nici o lege care să se aplice în mod automat în comerţul ■rt: m uţional, după cum nu există nici o lege care să
nu poată fi aplicabilă niciodată.
încă din momentul încheierii contractului comercial internaţional este ■anrsar să se cunoască sistemul de drept care va guverna
acest contract din m ~ entul încheierii şi până la ultimul act de executare a obligaţiilor pe care le asarr _.e. Anume caracterul
internaţional, care este indispensabil contractului ; r'rial internaţional, pune în prezenţă şi în conflict mai multe sisteme de drept,
; :u titluri juridice se pretind deopotrivă competente pentru cârmuirea, în
iManT-ate sau în parte, a acestor raporturi juridice.
Pentru evitarea conflictului de legi părţile, în baza principiului lex ma "\~:is, prin folosirea clauzei electio juris, pot desemna
explicit sau implicit lkp - irlicabilă contractului comercial internaţional. In cazul în care părţile nu şi-au
it voinţa cu privire la această lege, determinarea ei revine organului de
* : :::e competent.
Principiul lex voluntatis prezintă avantajul de a se ţine seama de exigenţele «*] : "-.ui internaţional, deoarece permite părţilor
să adapteze contractul la iiicrir/: :ie juridice variate ale diferitelor pieţe străine. Acest principiu, fiind comun n ; : .iţii sistemelor
de drept internaţional privat, contribuie la uniformitatea •nur.: conflictuale în materia actelor juridice. în mod obişnuit părţile îşi
aleg legea |ipBi ::lă prin inserarea unei clauze în contractul lor. Părţile au, însă, posibilitatea
să-şi aleagă legea aplicabilă şi printr-o înţelegere constatată printr-un înscris separai de contractul principal331.
5 2 Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţiona de către părţile contractante. Deoarece contractele
comerciale internaţionale sunt. prin excelentă, expresia voinţei părţilor, este normal ca ele sa aleaga drept , aplicabil contractului
lor. Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de tom şi efectele contractului se numeşte lex contractus. Prin lex contractus
se înţelege acea lege, care reglementează iniţial majoritatea problemelor privind condiţiile dc
fond şi efectele contractului privite în totalitatea lor.
Convenţia asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, elaborata cadrul Comunităţii Economice Europene, semnată la
Roma la 19 iunie 19 continuare - Convenţia de la Roma)33 , prevede că un contract este guvernat legea aleasă de către părţi. în
statele membre ale Uniunii Europene, Convenţia dc Roma a fost înlocuită prin Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamenta..
European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale ( Rc I”) din 17 iunie 2008335 (în continuare -
Regulamentul CE nr.593/2008). In Unic. ; 1
Europeană a fost adoptat şi Regulamentul CE nr.864/2007 al Parlamenta
European şi al Consiliului dm 11 iulie 2007 privind legea aplicabila obligaţi, necontractuale („Roma II”) .
Şi codul civil al Republicii Moldova dispune33 că, contractul este guv e. I
de legea aleasă prin consens de părţi.338
După cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Roma şi ale coc ., n civil al Republicii Moldova339, părţile contractului pot
stabili legea aplicabila : I
întregului contract, cât şi unor anumite părţi ale acestuia. .. J
Atât Convenţia de la Roma340 cât şi codul civil al Republicii Moldo\ a permit părţilor să desemneze legea aplicabilă atât în
momentul mche . it contractului, cât şi ulterior acestui moment. De asemenea, părţile pot moi oricând legea aplicabilă contractului.
în acest sens Convenţia de^ la R prevede342, că orice variantă a părţilor privind legea care va fi aplicata, efect unii
după încheierea contractului, nu trebuie să aducă prejudicii valabilităţii sale foir
conform art. 9 al Convenţiei sau să aibă un efect contrar asupra drepturilor ■
;-ţe părţi. Codul civil al Republicii Moldova dispune343 că determinarea, după - fneierea contractului, a legii aplicabile are
efect retroactiv şi se consideră valabilă r. momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei : Tactului sau
drepturilor dobîndite de către terţi în legătură cu acest contract.
Potrivit prevederilor Convenţiei de la Roma344, faptul că părţile au ales o t ie străină, indiferent dacă este însoţită sau nu de
alegerea unei instanţe străine, icând toate elementele relevante ale situaţiei din acel moment al alegerii sunt i p.:s numai de un
singur stat, nu trebuie să prejudicieze aplicarea reglementărilor ac i i e din ţara respectivă, de la care nu se poate deroga prin
contract şi care ar ::mie reglementări obligatorii.
Convenţia de la Roma dispune345 că existenţa şi validitatea unui contract ai. i oricărui termen dintr-un contract, vor fi
determinate de legea căreia va fi ■o:conform prevederilor Convenţiei, dacă acel contract sau termen au fost a urile. Totuşi, dacă
 56
din împrejurări rezultă că nu ar fi rezonabil să fie determinat ari . comportării unei părţi în conformitate cu legea
menţionată, ea poate să
ae ire că nu a consimţit şi se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa ■ikŞDuită.
în privinţa validităţii de formă, Convenţia de la Roma prevede346 că un amumct încheiat între persoane, sau reprezentanţii
acestora care se află în aceeaşi
na n momentul încheierii contractului, este considerat valabil din punct de vedere
* Tnei, dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de legea care îl ts. : Tentează pe fond, în conformitate cu prevederile
Convenţiei sau de legea ţării ■ ore se încheie contractul.
Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanţii acestora care se află ÎB T diferite în momentul încheierii contractului
este considerat valabil din punct li :z:e al formei, dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de legea care îl m. : Tentează pe
fond, în conformitate cu prevederile Convenţiei, sau de legea •m mei ţări în care se află oricare dintre părţi ori reprezentanţii
acestora la MP TTTUI încheierii contractului, sau de legea ţării în care, la data respectivă, îşi ■mc 'rsedinţa obişnuită oricare dintre
părţile contractante.
Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu mi ne ract încheiat sau care urmează să fie încheiat
este considerat a fi valabil din liincî ze vedere al formei, dacă îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de legea
re reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu
MK-ieTle Convenţiei, sau de legea ţării în care a fost încheiat actul, sau de legea Ifitni i ; ire autorul actului îşi avea
reşedinţa obişnuită la acea dată.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova347, condiţiile de formă ale ■t: oui i undic sunt stabilite de legea statului care
guvernează fondul actului juridic. Urni. .::zic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră valabil iui • . ii de
vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
^ este respectată legea locului unde a fost întocmit;
> sunt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
> este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care i-: întocmit;
> este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitate, actului juridic.
Referindu-se la incapacitatea persoanei fizice, Convenţia de la Ror . dispune că în cazul unui contract încheiat între persoane
aflate în aceeaşi ţari persoana fizică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei ţări, poate invoca incapacitatea sa
rezultând din legea altei ţări numai în cazul în care, la de., încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoştinţă de
respecţi . incapacitate sau nu o cunoştea ca urmare a neglijenţei sale. în acelaşi sens şi coc. civil al Republicii Moldova
reglementează348 incapacitatea persoanei fizice.
în literatura de specialitate349 s-a atras atenţia că principiul lex voluntatis r trebuie înţeles în sensul că părţile, prin voinţa lor
pot să creeze efecte j uridice pe, lege sau în afara oricărei legi, căci dacă părţile pot să-şi aleagă legea aplicabilă, e : au această
posibilitate, deoarece legea o permite. Voinţa părţilor se poate manifest! doar în limitele pe care legea le permite. Unii autori
menţionează35 că apare nejustificată absolutizarea principiului lex voluntatis în cazurile în care alegere, dreptului se datorează
unei erori, cum ar fi optarea pentru o lege care anuleaii contractul sau nu cuprinde reglementări susceptibile să se aplice raporturi
respective. Astfel, un contract de vânzare de măsline de către o firmă din Grec, unei firme din România, a fost supus printr-o
clauză expresă legii române, care -. prevede nimic referitor la cultura măslinelor. în timpul executării contractului : apărut
neînţelegeri privind calitatea mărfii livrate. S-a pus problema criteriiloi ac care depinde determinarea proprietăţilor calitative ale
măslinelor şi modul de a m efectua calibrajul lor. Comisia de arbitraj din Bucureşti a înlăturat parţial incider legii române, aplicând-
o pe cea greacă, deoarece cuprindea toate reglementăr e necesare în vederea soluţionării litigiului.
5.3. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Roma. Aşa cum rezultă : ■ prevederile Convenţiei de la Roma, aceasta se aplică
obligaţiilor contractuale care există un conflict de legi. Convenţia prevede expres351 cazurile excluse : domeniul de reglementare.
Astfel, sunt excluse din domeniul de aplicare â Convenţiei:
> aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a ac . a atingere articolului 11;
> obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relaţiile care. « conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt
considerate ca având efe .* comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere;
> obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor iirimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care
sunt considerate, în
-informitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele . e căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg
din testamente şi succesiuni;
> obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte strumente negociabile, în măsura în care obligaţiile
care decurg din astfel de
i : cmente negociabile derivă din caracterul lor negociabil;
> convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei « -petente;
> aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor
i cinisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin
. cistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea « . etăţilor şi a altor organisme, constituite sau
nu ca persoane juridice, şi
innderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile
m. etăţii sau ale organismului;
> chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi
ii : mderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al M : societăţi sau al altui organism,
constituit sau nu ca persoană juridică, poate ■ .: i faţă de terţi răspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;
 57
> constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi %t enciarii acestora;
> contractele de asigurări care acoperă riscurile existente în teritoriile mc £ :>r membre ale Uniunii Europene. în vederea
determinării dacă un risc este am - in acele teritorii instanţa trebuie să aplice legea internă;
> probele şi aspectele de procedură, fără a aduce atingere articolului 14353.
5.4. Limitarea normei lex voluntatis. Domeniul de aplicare al normei lex
Ui Jiis este limitat de frauda de lege şi de ordinea publică din dreptul
Bmr-idonal privat. Frauda de lege în dreptul internaţional privat este operaţiunea ir i . ne părţile unui raport juridic, utilizând
unele dispoziţii legale convenabile lor, aaiui: izli alte dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi creează în mod voit i ■ :
sau împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale iaiţpt _::ve spre alte dispoziţii legale mai
convenabile354.
Dacă frauda de lege este dovedită, alegerea de către părţi a legii «ura ierului va fi înlăturată de organul de jurisdicţie şi înlocuită
cu sistemul de drept amic if£ o legătură reală cu contractul.
O altă limitare a normei lex voluntatis o constituie ordinea publică de drept
11(1:0' ■ :nal privat. Problema excepţiei de ordine publică se poate pune numai în
itv ■_ esii străine luată în considerare cu titlu de lex causae, deoarece numai într- iL;in::r - : maţie pot fi apreciate dispoziţiile
legii alese de părţi în raport cu principiile ■ II .. mtale ale legii forului.
Aplicarea normei lex voluntatis este limitată şi de normele de drept material uniform. Normele de drept material uniform
suprimă, în principiu, conflictele de legi, pe care norma lex voluntatis este chemată să le soluţioneze. De exemplu, ca urmare a
aderării Republicii Moldova la Convenţia Naţiunilor Unite asupri contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena
din 11 aprilie 1980, ir materia vânzării nu mai există conflicte de legi şi îşi găseşte aplicarea automa: dreptul material uniform din
această Convenţie. însă, dreptul material uniform oricât ar fi de cuprinzător, nu reuşeşte să acopere întreaga problematică. Pentr.
domeniile neacoperite de normele uniforme de drept material, reintră în joc norme ; conflictuale, în primul rând, norma lex
voluntatis, dacă normele de drept uniform r. _ indică o altă soluţie. Convenţia de la Viena prevede355 în acest sens, că probleme
. privind materiile cârmuite de prezenta convenţie şi care nu sunt rezolvate în mo: expres de către ea, vor fi reglementate potrivit
cu principiile generale din care ea se inspiră sau, în lipsa unor asemenea principii, în conformitate cu legea aplicabilă * temeiul
normelor de drept internaţional privat.
Relaţia lex voluntatis - libertatea contractuală. Principiul libertă: contractuale îşi găseşte aplicare atât în domeniul contractelor
interne, cât şi în celor internaţionale, dar el funcţionează în domeniul normelor supletive, nu şi „ celor imperative. Lex voluntatis,
chiar dacă este un reflex al principiului libertin contractuale, are o natură juridică deosebită: principiul libertăţii contractuale este
. principiu de drept civil intern în timp ce lex voluntatis este o normă de dre: internaţional privat.
Lex voluntatis exclude retrimiterea. Când părţile aleg un sistem de dreur aplicabil (lex causae) se presupune, că ele au convenit
să se refere la drep:. material al statului respectiv. Dacă s-ar alege şi normele conflictuale, s-ar pun. ajunge la situaţia ca sistemul
de drept respectiv să refuze guvernarea contractului > să trimită la un alt sistem de drept. Or, prin recurgerea la dreptul aplicabil
de cătrj părţi, acestea doresc să evite asemenea consecinţe.
Convenţia de la Roma exclude retrimiterea în materie contractua l. dispunând356 că atunci când se prevede aplicarea legii unei
anumite ţări, se înţele- că sunt aplicabile numai normele juridice în vigoare în acea ţară, cu excludert. normelor de drept
internaţional privat.
5.5. Determinarea legii aplicabile contractului în cazul în care aceasta nu a fost aleasă de către părţi. Cu toate avantajele pe
care le prezintă aleger; i sistemului de drept naţional care urmează să se aplice contractului comerc:_ internaţional, practica relevă
că, în unele cazuri, părţile nu desemnează contractus.
în cazul în care legea aplicabilă contractului nu a fost desemnată de ca: j părţi, contractul se va supune legii statului cu care
contractul prezintă cele ma
rânse legături. Totuşi o parte separată a contractului, care este mai strâns legată de ic'ălalt stat poate pe cale de excepţie să fie
supusă legii celeilalte ţări357.
în accepţiunea Convenţiei de la Roma358 un contract* are legăturile cele mai «rinse cu statul unde partea care trebuie să
execute prestaţia caracteristică are, la E: mentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul unei societăţi,
: ciaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central. Totuşi, dacă un contract este . heiat în exercitarea activităţii profesionale a
acestei părţi, acest stat este cel unde : ne situat sediul principal al afacerii sau dacă potrivit contractului, prestaţia trebuie -: jtată
printr-un loc al afacerii, altul decât sediul principal, statul în care acest alt | c al afacerii este situat. Această prevedere nu se aplică,
dacă nu poate fi Determinată natura executării şi dacă din împrejurări rezultă, că acel contract jre zintă legături mai strânse cu
celălalt stat.
Regulamentul CE nr.593/2008 prevede expres359 dreptul aplicabil în lipsa . Terii pentru anumite categorii de contracte. Astfel,
potrivit reglementării, dacă Ic-re-a aplicabilă contractului nu a fost desemnată de către părţile contractante, ea se x termina după
cum urmează:
> contractul de vânzare-eumpărare de bunuri este reglementat de legea i ~ La care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
> contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;
> contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de «MC une asupra unui imobil este reglementat de legea
ţării în care este situat
n c.lul; ■- ■
> fără a aduce atingere prevederilor alineatului precedent, contractul de ifcic. _ne având drept obiect folosinţa privată şi
temporară a unui imobil pe o pare idlă de maximum şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care iii TT reşedinţa
obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană femei s: să îşi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
> contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are i«ais: r.ţa obişnuită beneficiarul francizei;
 58
> contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi are • n: :a obişnuită distribuitorul;
> contractul de vânzare-eumpărare de bunuri la licitaţie este reglementat m riei ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate
stabili care este acest loc;
> orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte ■M ir.jtează reunirea de interese multiple de
vânzare-eumpărare de instrumente :# T . ire ale terţilor, astfel cum sunt definite la art.4 alin.l, pct.17 din Directiva J: - : - CE360,
în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat
II* unică, este reglementat de legea respectivă.
în privinţa contractului a cărui obiect îl constituie un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil, potrivit prevederilor
Convenţiei de la Roma , se prezumă că acel contract este mai strâns legat de statul în care se găseşte imobilul. Prevederea dată nu
se aplică, dacă nu poate fi determinată natura executării şi dacă din împrejurări rezultă, că acel contract prezintă legături mai
strânse cu celălalt stat.
Conform Convenţiei de la Roma362, dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă unui contract de transport, legea aplicabilă
este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reşedinţa
obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă. Contractul de tip charter-party şi alte contracte, care au
drept scop principal transportul de bunuri trebuie tratate drept contracte de transport de bunuri. Şi această prevedere nu se aplică,
dacă nu poate fi determinată natura executării şi dacă din împrejurări rezultă, că acel contract prezintă legături mai strânse cu
celălalt stat.
în ceea ce priveşte cesiunea de creanţă şi subrogarea, Convenţia de la Roma dispune363, că raporturile dintre cedent şi cesionar
sau dintre creditor şi subrogat cu privire la o creanţă faţă de un terţ (debitor) în cadrul unei cesiuni de creanţă sau al unei subrogaţii
convenţionale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul Convenţiei, contractului dintre cedent şi cesionar, respectiv
dintre creditor şi subrogat. Legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc subrogaţia determină caracterul
cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile în care cesiunea sau subrogaţia îi este opozabilă debitorului,
precum şi caracterul liberator al prestaţiei executate de către debitor.
Referitor la sarcina probei, Convenţia de la Roma prevede, că legea care reglementează o obligaţie contractuală în temeiul
Convenţiei, se aplică în măsura ÎL care cuprinde, în materia obligaţiilor contractuale, norme care instituie prezumţi. legale sau
repartizează sarcina probei.
Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi proba: cu orice mijloace de probă admise fie de legea
forului, fie de oricare dintre legi.; menţionate la art.9 în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil dir punct de
vedere al formei, cu condiţia ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în faţa instanţei sesizate.
CAPITOLUL H. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE
Secţiunea 1. Negocierea contractelor comerciale internaţionale.
1.1. Noţiuni generale privind negocierea. Negocierile comerciale .: nstituie un proces complex care se desfăşoară în momentele
decisive ale formării ...: ntractului, implicând participarea activă - fizică şi intelectuală - a rgociatorului364.
Negocierea contractelor comerciale internaţionale implică stil şi 5 - ;ronizare, precum şi procedură şi esenţă. Stilurile de
negociere diferă de la o .. 'ură la alta, precum şi de la o persoană la alta365.
Unii autori366 definesc negocierea ca un proces organizat de comunicare re doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, care
urmăresc adaptarea progresivă . : rziţiilor lor în scopul realizării unei înţelegeri reciproc acceptabile, materializată r .: ntractul
extern.
într-o altă opinie367, negocierea contractelor comerciale internaţionale .: rmie o activitate complexă întreprinsă prin excelenţă
de comercianţi, persoane :e şi societăţi comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate reciproc avantajoase r rrocesul derulării
raporturilor contractuale. Negocierea acestor contracte este un purces organizat, etapizat şi competitiv între două sau mai multe
firme comerciale, - : mnt preponderent partenere, în cursul căruia se ajustează şi armonizează rr resele lor fundamentale,
urmărindu-se ca - dincolo de competiţia inerentă dintre stt - să se asigure obţinerea profitului scontat de către fiecare în parte.
în literatura de specialitate368 sunt enumerate câteva principii care primează negocierile contractuale, şi anume: principiul
ajustării pretenţiilor,
JCI r.ilor compensatorii, legalităţii şi moralităţii, bunei-credinţe, reciprocităţii,
■v -: tării ordinii publice.
S-a remarcat369 că, spre deosebire de negocierile comerciale interne, cele «n ar irionale prezintă un grad sporit de dificultate,
atât în etapa pregătirii, cât şi în am i :esfaşurării lor, avându-se în vedere complexitatea structurii şi fenomenelor ifpene ~iondiale,
caracterizate prin:
> concurenţa deosebit de puternică şi calificată;
> conflicte între preţuri interne şi preţuri externe;
> confruntări de legislaţii naţionale;
> confruntări între monedele naţionale;
> fluctuaţii valutare; ■
> condiţionări tehnice de adaptare, confecţionări de ambalaje şi marcaje
speciale;
> dificultăţi în procurarea mijloacelor de transport;
:> finanţarea exportului, organizarea activităţii de marketing etc.
La baza oricărei negocieri comerciale moderne stau în mod obligatoriu 70:
> funcţionarea reţelei externe de reprezentare şi comercializare;
> existenţa unor legături şi interdependenţe ale sistemului informaţiona.
 59
atât pe plan intern, cât şi pe plan extern;
^ funcţionarea unui sistem de elaborare şi editare de material tehnic
documentar şi de publicitate;
> formarea şi specializarea cadrelor de negocieri, inclusiv sub aspec: moral, cultural şi psiho-fiziologic.
Pe plan secundar, în conţinutul pregătirii negocierilor comerciale intră:
> identificarea partenerului extern de afaceri potenţial şi examinare: bonităţii lui;
> stabilirea obiectului negocierii;
> formarea echipei de negocieri şi elaborarea materialului specific.
Se are în vedere şi faptul că piaţa mondială este fragmentată într-o mulţime de segmente, mai mult sau mai puţin apropiate de
ţara exportatorului sau importatorului, care trebuie cunoscute şi studiate.
în relaţiile comerciale internaţionale procesul negocierilor este finalizat pri: comunicări scrise, comunicarea verbală având un
rol primordial atât din punct di vedere al spaţiului pe care-1 ocupă (etapa de selecţie, tratativele propriu-zf~ perioade de redactare
a clauzelor contractuale, aspectele de derulare, activitate, post-negociere etc.), cât şi din punct de vedere al conţinutului (elementele
esenţia. : ce fac obiectul negocierilor se stabilesc prin dialog direct). Practica contractuală . demonstrat, că cele mai divergente
situaţii au fost soluţionate prin comunica: -
verbală371. . . „
în literatura de specialitate372 s-a remarcat că negocierile între partener
comerciali sunt necesare pentru stabilirea preţurilor de contract pe baza preţuri I: mondiale caracteristice, impuse în mod
obiectiv de acţiunea legii valoiii pe p_ mondial, în confruntarea între cerere şi ofertă, precum şi a celoilalte clau_ menţionate în
contractul de vânzare-cumpărare.
Unii autori menţionează373 că negocierea comercială prezintă o serie de : irticularităţi. în primul rând, este vorba de un proces
organizat, adică de un irsamblu de iniţiative, contacte, schimburi de mesaje, discuţii etc., care se : i.izează de parteneri comerciali
în conformitate cu regulile şi uzanţele statornicite lumea de afaceri, cu reglementările legale pertinente. în al doilea rând,
"z fierea este un proces de adaptare, de armonizare a intereselor distincte ale Ir.:lor în vederea atingerii obiectivului comun al
partenerilor: realizarea unui acord ic voinţă privind încheierea unei afaceri. în al treilea rând, negocierea este un : - .tscuo finalitate
precisă: încheierea de contracte comerciale internaţionale.
Pentru că la morale des affaires est une morale de fer, negociatorul trebuie ai .r ărească realizarea propriului interes, fiind
totodată atent la interesul :. r erului şi loial faţă de acesta374. Aşadar, negociatorul trebuie să se informeze el r .şi. să-l informeze
sau, după caz, să-l sfătuiască pe partener şi să aibă faţă de el o .: ci uită loială.
1.2. Pregătirea negocierilor. Orice negociere trebuie să înceapă cu o p rare preliminară, care constituie o măsură necesară pentru
buna organizare a • .. . erii şi pentru asigurarea succesului acesteia375.
Condiţia esenţială pentru reuşita negocierilor comerciale internaţionale o n*: ezintă pregătirea riguroasă a acestora, respectiv,
crearea premiselor pentru xr. zentarea poziţiilor părţilor, comunicarea deschisă între parteneri şi finalizarea f . :ajoasă a
tratativelor376. în acest sens practica internaţională relevă 4 - motoarele etape în pregătirea negocierilor:
> Examinarea pieţei externe, a climatului general de afaceri şi 'ic ar ea potenţialilor parteneri comerciali. în această etapă
comerciantul xr .. iează la prospectarea, investigarea şi studiul pieţelor străine în scopul ■Excitării unei opţiuni în cunoştinţă de
cauză cu privire la operaţiunea comercială TE :are doreşte să o efectueze377.
Paralel cu prospectarea sistematică a unor pieţe străine sunt utilizate, în | - ; preferate, mijloacele locale de propagandă
comercială (de exemplu, pu: xaţiile pentru S.U.A. - Moody's Industrial Manual378 sau Thomas Register 9, f* rxru Japonia -
Standard Trade Index of Japan380), de publicitate prin cele mai n rrse mijloace: presă, radio, televiziune, difuzarea de pliante,
broşuri, a unor 'zx .... :age de export şi chiar a unor mostre de reclamă. Organizarea unei asemenea rănii formează de multe ori
obiectul unui contract de publicitate comercială.
Negociatorii trebuie să cunoască bine pievedeiile convenţii! internaţionale, legislaţia şi uzanţele comerciale, reglementările de
politic: comercială, cele financiar-valutare şi incidenţele acestora, capacitatea pieţei 5 delimitarea segmentului de piaţă pentru care
sunt destinate produsele exportate sa: de la care urmează să provină importurile, posibilităţile de distribuire, condiţiile de
promovare a vânzărilor, modalităţile de comercializare etc. De asemenea, es.* important să cunoască starea economică şi
financiară a partenerului, solvabilitatea ş
reputaţia comercială ale acestuia etc. ^
> Iniţierea dialogului contractual. în situaţia în care, după demersurile exploratorii efectuate, apare interes pe piaţa respectivă
pentru produsele oferite respectiv solicitate, se iniţiază negocieri între potenţialii parteneri contractual Intenţia de a negocia
reprezintă etapa care precede negocierea piopi iu-zisă.
Dialogul contractual poate fi propus de exportator sau de importate precum şi de intermediari. Dar întotdeauna negocierile au
un caracter facultativ, ele fiind o condiţie prealabilă încheierii contractului. Iniţiativa dialogului contractua poate să aparţină
exportatorului, care lansează o ofertă publicitară, sa. importatorului, care emite o cerere de ofertă. Ambele, însă, fund facultative,
pot :
oricând retrase de către cel care le-a emis . _
După contactarea partenerului urmează ultima fază a dialogul i . precontractuale şi anume tratativele comerciale, etapă în care
părţile urmăresc =. ajungă la o înţelegere în privinţa tuturor clauzelor care vor fi inserate în contract, comercial internaţional.
Premisa esenţială a tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului dese: al comunicării, asigurarea unui climat de lucru, de
cooperare între părţi Negocierea propriu-zisă este definită prin participarea echipelor de negociatori la un dialog efectiv, în cursul
căruia fiecare parte îşi prezintă argumentele, urmărindu-se prevenirea sau combaterea obiecţiilor partenerului .
 60
Negocierile propriu-zise se declanşează atunci când pe masa negociatorilor se află o ofertă. Oferta fermă şi formulată cu
claritate, în sensul unei descrieri la:: ambiguităţi, precizării termenelor de plată, termenelor de livrare a mărfii şi i instrucţiunilor
privind ambalarea, transportul şi asigurarea, constituie premisa unr
negocieri fructuoase384. .
Părţile care participă la negocieri trebuie să negocieze cu bună-credinţă ş sunt obligate să păstreze confidenţialitatea asupra
informaţiilor care i-au deveni cunoscute în timpul negocierilor.
Referindu-se la negocierea cu rea-credinţă, Principiile UNIDROIT prevăd385, că o parte este liberă să negocieze şi nu este
răspunzătoare pentru eajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile . ^ rea-credinţă poartă
răspundere pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. Este rea- .redinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să continue
negocierile .' .mei când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte. Prevederile icestui articol sunt ilustrate prin
patru exemple, dintre care menţionăm următoarele :: JL Primul: A află despre intenţia lui B de a-şi vinde restaurantul. A, care nu
are enţia de a cumpăra restaurantul, intră cu toate acestea în negocieri de durată cu B, scopul de a-1 împiedica pe B să vândă
restaurantul lui C, un concurent al lui A. care întrerupe negocierile atunci când C cumpără un alt restaurant, este rLi mnzător faţă
de B, care ulterior reuşeşte să vândă restaurantul la un preţ mai i. Lzut decât cel oferit de C, pentru diferenţa de preţ.
Un alt exemplu este: A, care negociază cu B pentru promovarea cumpărării .t echipament militar de către forţele armate ale
ţării lui B, află că B nu va obţine .: :a de import necesară de la autorităţile sale guvernamentale, o cerinţă ir; afabilă pentru
permisiunea de a plăti taxele lui B. A nu dezvăluie acest fapt lui B p. - fmal încheie contractul , care totuşi, nu poate fi executat
pe motivul lipsei IK : :ei. A este răspunzător faţă de B pentru costurile suportate după ce A a aflat j : :e imposibilitatea de a obţine
licenţele obţinute. ^
în privinţa obligaţiei de confidenţialitate, Principiile UNIDROIT dispun1 6 nonei când unele informaţii sunt oferite cu caracter
de confidenţialitate de către i : ir.i în cursul negocierilor, cealaltă parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui ■cei r.formaţie sau
de a o folosi necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar mc in contract este încheiat ulterior sau nu. Atunci când este
cazul, despăgubirea ici r- încălcarea acestei obligaţii poate include compensaţii bazate pe beneficiile «poin _:e de cealaltă parte.
1.3. Desfăşurarea negocierilor. De regulă, desfăşurarea negocierilor are linie i - ?aza unei agende stabilite în prealabil de către
negociatori, de la care, în Iţa . :enţă de situaţie, pot fi efectuate unele devieri. în literatura de specialitate'5 mm . _merate
următoarele etape în deschiderea şi desfăşurarea negocierilor:
l Deschiderea negocierilor. Principalul scop al deschiderii negocierilor aufc : marea distanţei care separă echipele de negocieri
şi identificarea punctelor
■ o: :;ord. în această etapă se vor asculta dorinţele partenerilor, fără a se expune mm . de vedere faţă de solicitarea acestuia,
de asemenea partenerii vor formula
im un: - Trebări de informare şi clarificare a unor probleme neclare. Se va da dovadă
« : înţelegere şi cooperare, obiectivul acestei etape fiind cunoaşterea cât
■ si ru.etă a poziţiei partenerului şi nu rezolvarea imediată a problemelor. Pe tot ipişi ig negocierilor este
necesar de reţinut, că o importanţă deosebită piezmtă
i I \wmgm milizat. Acesta trebuie să asigure o discuţie directă şi la obiect, bazată pe
dialoguri concise, clare, pornind de la premisa, că negociatorul trebuie, în primul rând, să convingă.
Practica de afaceri arată că în comunicarea dintre partenerii de negociere se recomandă respectarea unor cerinţe de ordin tehnic,
şi anume:
> începerea discuţiei să se bazeze pe un raţionament care să provoace reacţia partenerului;
> să se accepte de la bun început ideea că discuţia poate provoca schimbări în propriul raţionament;
> să se folosească o argumentare corectă, concretă şi convingătoare, adecvată situaţiei în cauză;
> să se aprecieze în permanenţă punctele convergente şi cele divergente şi fiecare dintre parteneri să-şi definească poziţia;
> să se încerce, cu tactul necesar, soluţionarea punctelor divergente.
Un principiu de bază în negocieri constă în necesitatea de a nu combate niciodată cu duritate obiecţiile. Prevenirea şi
combaterea obiecţiilor presupune o pregătire foarte bună, cunoaşterea temeinică a obiectului negocierii, precum şi mu. tact şi
abilitate. S-a remarcat388 că persoanele care participă la tratative trebuie si aibă o pregătire multilaterală sub aspect juridic, tehnic
şi economic.
în formularea de obiecţii, precum şi în combaterea celor formulate de către partenerii de afaceri, este necesar să se aibă în
vedere principiul obţinerii de avantaje reciproce, al asigurării condiţiilor acceptabile pentru partener de finalizare a negocierilor.
II. Pauza pentru analiza şi crearea unor binoame de concesii. După prime etapă, de regulă, se face o pauză, durata căreia
variază în funcţie de importanta I negocierii. Este necesar ca pauza să fie menţionată în ordinea de zi a şedinţei de I negociere.
Tranziţia de la prima etapă a negocierii la ce-a de-a doua etapă se poate recunoaşte prin următoarele semne: atmosfera este mai
destinsă, iar luările I c»M satft mat straie s\ mmfovA de erezie. Pe parcursul negocierilor « I
pot face una sau mai multe pauze, necesare pentru a permite celeilalte ech.pe a analizeze o nouă propunere, ofertă sau punct
de vedere sau pentru a atenua obosea,.
fizică şi a servi cafele şi răcoritoare ori pentru a calma spiritele. ;
IIlEvaluarea concesiilor reciproce posibile. Un rol împortan .. I menţinerea caracterului deschis al comunicării revine
disponibilităţii partenerilor a concesii (renunţarea unilaterală de către una din părţi la una sau mai multe dr dispoziţiile susţinute
în scopul creării condiţiilor pentru o înţelegere) compromisuri (acordarea de concesii reciproce în scopul deblocării tratativelor ş.
i facilitării perfectării contractului).
Comunicarea în această etapă este de tipul de exemp
 61
Dacă dumneavoastră sunteţi gata să livraţi marfa pana la data de 12 iulie . "atunci noi vom achita 10% din cheltuielile de
transport sau veţi achita preţul mărfii în avans, până la data de 10 mai 2013. să vă acordăm un rabat de 5% din preţul total al
mărfii". In cazul in care binor .1
nu este acceptat de partener, acesta poate face o nouă propunere care se va analiza şi iacă nu se va putea găsi o soluţie
convenabilă, se va propune partenerului .egocierea unui alt punct de pe ordinea de zi, cu menţiunea că se va mai reveni i supra
chestiunii date.
Nu se vor face concesii gratuite, dar se va aplica permanent dictonul „dau :;i îmi dai”. Fiecare concesie ipotetică făcută
partenerului constituie un gest de
■ -năvoinţă pentru cealaltă parte, care va fi nevoită să facă efortul de reciprocitate.
IV. Negocierea fiecărei clauze din contract. Scopul acestei etape este rţinerea acordului partenerului pentru fiecare clauză
contractuală. Etapa presupune
. tativitate, intuiţie şi capacitate de a decide sub presiunea timpului.
V. Redactarea finală a contractului. Fiecare punct sau clauză va fi formulat reformulat cu acordul ambelor părţi şi va fi înscris
în contract în limba sau
I "bile convenite în prealabil. Deoarece contractele comerciale internaţionale se j ;neie de cele mai multe ori în două sau trei
exemplare originale, având conţinut izentic, dar fiind redactate în limbi diferite, părţile, de regulă, stipulează în contract * :.auză
conform căreia, exemplarul întocmit în una din limbile de circulaţie j emaţională constituie exemplarul de referinţă.
VI. Dactilografierea şi semnarea contractului. După dactilografierea în i irianta finală a contractului, şefii echipelor de
negocieri vor citi contractul, după ; ue il vor semna. Semnarea contractului are loc, de regulă într-un cadru protocolar, i rolic se
ciocneşte o cupă cu şampanie, iar membrii celor două echipe se felicită p e asigură reciproc, că vor onora prevederile contractului,
după care partenerii pot n,c _e la un restaurant foarte bun, invitaţia fiind făcută de gazde sau de partener.
VII. întocmirea raportului de activitate al echipei de negociere. Raportul de i _:;iere trebuie să fie elaborat cu multă grijă şi
competenţă de către şeful echipei i: r.egociere, să fie clar şi concis. Raportul trebuie să includă derularea e»zmentelor şi a
rezultatelor obţinute sau în caz de insucces - a cauzelor care l-au poD* : cat. Raportul are un caracter confidenţial.
1.4. Aspecte caracteristice negociatorilor din diferite ţări. Pentru m: - brii echipelor de negocieri este foarte important să
cunoască sub ce aspect sunt â _u de către partenerii lor şi ce idei au despre ei. Această cunoaştere îi ajută să im : ragă mai bine
modul în care partenerii acţionează şi reacţionează în procesul jr_. ::erilor. Astfel, pentru negociatorii din S.U.A. şi Canada, spre
deosebire de alţi ai -i-.eri, factorul financiar este elementul esenţial pentru succesul în negocieri şi,
■ £. erai, le sunt caracteristice următoarele aspecte:
> tendinţa de asumare a unor riscuri este mare; de regulă negociatorul este mm .r global şi nu în funcţie de rezultatul fiecărei
tranzacţii;
> negocierea e văzută ca un proces competitiv, sănătos şi constructiv;
> acordă mare atenţie organizării, pun accent pe punctualitate;
> se caută eliminarea tuturor greutăţilor de la bun început;
> accentul este pus pe rapiditate şi eficienţă;
> argumentarea este bazată pe elemente de eficienţă, iar negocierea se face ,jpL*:.: ;u punct”, cu apropierea treptată
spre o soluţie de compromis;
> acţiunile de protocol sunt destinse, se practică şi invitarea partenerilor la domiciliul negociatorului, iar soţiile joacă un rol
important în acţiunile de protocol.
Negocierea cu americanii cere în special:
> să le accepţi rapiditatea, grija lor pentru eficienţă şi pragmatismul „time is money”\
> să respecţi angajamentele de preţ, ceea ce nu exclude să fii asistat de
jurişti competenţi la încheierea contractelor;
> să arăţi o anumită modestie asupra pregătirii tale universitare, dacă e
cazul. 3gf
înainte de a pleca în China, lasă-şi acasă îmbrăcămintea foarte colorată^ Nu îmbrăţişa, săruta sau mângâia un chinez, deoarece
nu le plac contactele fizice cu străinii. în China se spune mai întâi numele de familie. Dacă în călătoriile tale oamenii de pe stradă
te aplaudă, zâmbeşte-le şi aplaudă-i şi tu. Gazda ta de afaceri îţi va oferi, fără îndoială, un banchet. Fii punctual, dar pleacă destul
de repede după terminarea mesei. Deoarece acest banchet este un dar în onoarea ta, trebuie să oferi şi tu unul, egal ca valoare cu
cel primit. Când te întâlneşti cu un chinez pentru o discuţie de afaceri, ţi se va servi probabil, ceai de mai multe ori în timpul zilei.
Aceasta face parte din ritual şi trebuie să-l accepţi întotdeauna. Caracteristic negociatorului chinez este faptul, că el nu decide de
unul singur, dar face parte dintr-o ierarhie. în general, negocierea se face în faţa a doi interlocutori: negociatorul şi utilizatorul
final, prin urmare trebuie convinşi ambii. La negocierea cu parteneri din China, trebuie să se ţină cont de următoarele390:
> negociatorii chinezi acceptă să intre în negocieri doar dacă în prealabil preţul solicitat este redus până la nivelul considerat
de ei ca negociabil sau dacă li se argumentează destul de convingător justeţea preţului solicitat;
> sunt gazde ospitaliere şi apreciază complimentele;
> manifestă reţinere faţă de partenerii tineri şi femei;
> echipele de negocieri sunt, de regulă numeroase şi uneori pe parcurs.
negocierilor schimbă echipa sau o parte din ea;
> au un orgoliu naţional foarte puternic, bazat pe forţa culturii şi organizăr. sociale şi care au o importanţă mai mare decât
banii;
^ noţiunea timpului la chinezi este diferită decât cea a occidentalilor, mot.
pentru care nu trebuie să te agiţi, dar să aştepţi;
 62
> negocierile sunt deseori greoaie, deoarece nu se grăbesc niciodată;
> echipele de negociere au mulţi specialişti, care în permanenţă întreabă ceva. Referitor la Japonia putem menţiona, că este
o ţară cu ritualuri structura*:
complicate, care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor. Oamenii se comportă confo. unui cod al manierelor elegante, care se
bazează pe o îndelungată tradiţie. Tot ce face u japonez, inclusiv felul în care salută oamenii, se distrează, oferă cărţi de vizită :
afaceri, intră într-o cameră, face schimburi de cadouri şi îşi bea ceaiul, este în acord : anumite reguli prescrise. Japonezii
reacţionează puternic negativ faţă de oamer..
zgomotoşi, care poartă haine extravagante şi sunt extrem de familiari. Japonezii au : biceiul de a da mâna cu străinii, dar ei
trăiesc într-o societate a reverenţei, care se uzează pe importanţa acordată individului în faţa căruia este făcută. Dacă se negociază
- parteneri din Japonia, este necesar să se ţină cont de următoarele:
> negocierea cere multă experienţă şi răbdare;
> ritualurile legate de protocol sunt extrem de importante;
> negociatorii sunt inteligenţi şi găsesc uneori soluţii, care surprind prin finalitatea lor;
> adoptă uneori o poziţie pasivă în mod deliberat, urmărind ca partenerul î-şi epuizeze toate argumentele;
> este indicat ca glumele şi ironiile să fie uitate pe cât posibil;
> cu excepţia ieşirii din lift, femeia merge în urma bărbatului;
> gestul de a bate prieteneşte pe umăr provoacă oroare japonezilor;
> strânsul şi scuturatul mâinii îi dezgustă pe japonezi. E de preferat o . . nare a capului şi a umerilor;
> afişarea unei siguranţe şi încrederi prea mari e privită ca o lipsă de LC :ateţe din partea dumneavoastră;
> se pune accent pe ţinuta vestimentară, care trebuie să fie decentă, fără a avaganţe;
> cărţile de vizită sunt importante şi se recomandă să fie scrise pe o parte în a; neză, iar pe verso în engleză;
> au un sistem foarte bine pus la punct de stocare şi folosire a informaţiilor, :IF :. jm şi de planificare a purtării negocierii.
Negociatorii din Olanda dau dovadă de cinste, corectitudine şi respectă *ar.tul dat. Sunt perseverenţi în atingerea scopului,
insistă şi caută soluţii şi în situaţii iz~'int fără ieşire. Dacă un coleg de afaceri din Olanda îţi oferă o băutură în timpul a . Jţiei de
afaceri, în orice moment al zilei, primeşte-o. Poţi oricând să te prefaci că o it a olandezi a oferi şi a primi o băutură este o parte
esenţială a ospitalităţii lor în P - Olandezii sunt sensibili la atenţii protocolare cu o valoare simbolică, precum şi I» - -ări cu ocazii
festive, sărbători de familie, religioase etc.
Dacă eşti gazdă într-o ţară scandinavă nu uita să saluţi oaspeţii imediat, «■li: incât ei, la rândul lor, să te poată saluta pe tine şi
pe ceilalţi, încât toată lumea [* continua să-şi bea băuturile. în Suedia trebuie să fii exagerat de punctual la ■na - :;le de afaceri şi
la evenimentele sociale. Negociatorii suedezi sun reci, dar ana . -zzaţi de modestie, punctualitate, eficienţă, seriozitate, au o
pregătire firi!: ?nală foarte bună, sunt politicoşi şi exacţi ca în tot ceea ce întreprind.
In Egipt te vei obişnui cu aşteptarea, deoarece promptitudinea nu face parte ■in iul egiptean de a face afaceri.
Negociatorii germani se conduc de deviza ein man ein wortm şi se ţin de " in orice împrejurare, sunt serioşi, calmi, siguri pe
ei, buni profesionişti, ■IIIIIUMCI ... i. exacţi în tot ceea ce întreprind. Se străduiesc să obţină cele mai bune ■mmc.;. dar lasă şi
pe partener să câştige.
Negociatorii englezi sunt pregătiţi în mod special in şcoli şl° înaltă sunt politicoşi, punctuali şi protocolari, negociază pe baza
unor date conLe slnează după o matură chibzuinţă, deţin informaţi, la z, ş, au scheme de neeociere pregătite în prealabil, astfel
încât inspiraţia de moment joaca un r minor Echipa de negociere nu este schimbată pe parcurs ş, intre membru e, exista -
»o~I
săsească noi soluţii bine fundamentate. Negociatorii francezi acorda importana nunctualitătii în afaceri şi acţiunilor cu caracter
protocolar in vederea simplifica finalizării, manifestă o mare doză de naţionalism, agreeaza momente de destin .
înneS°SS—^ uşor contacte de afaceri, nu acordă I importaseră aspectelor de protocol, iar deciziile se iau după o manrvl
rhih7uintă în special pentru contracte importante.
Ts^recomandabil ca atunci când mergi m străinătate pentru a mehaj
afaceri, să înveţi cât mai multe despre ţara respectivă.
15 Răspunderea în perioada precontractuală. în ce priveşte naşte obligatiei'în perioada precontractuală, codul civil al Republicii
Moldova dispune, că o parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuieli ' suportate în baza îndreptăţitei
încrederi în încheierea contractului daca in ui
vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat. _
’ Tratativele pot fi întrerupte oricând, fără consecinţe asupra răspundem. . excepţia cazurilor în care se dovedeşte intenţia
samculpa gravă a unui partener, defl
exemplu, lipsa unei intenţii serioase de a contracta .
Negocierile paralele sunt în contradicţie cu principiul bunei-credinţe.
Se precizează394, că ruperea unor tratative avansate fără un motiv vala: poate fi sancţionată de instanţe pe temeiul răspunderii
delictuale. O aseme: răspundere poate fi angajată şi în cazul în care în cuprinsul acestei faze una du părţi nu dă celeilalte toate
informaţiile susceptibile de a clarifica şi de a o deteir la încheierea unui contract.
1.6. Obligaţia de informare în perioada precontractuală. în dre: ţărilor occidentale, pe măsura dezvoltării societăţii de consum,
şi-a făcut loc - . început în jurisprudenţă, iar apoi în legislaţie - ideea existenţei unei obligat ţ informare ce funcţionează între
părţile contractante . Ea provine dintr-o oblig mai generală de loialitate, care guvernează materia contractelor .
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova397, raportul igaţional poate da naştere unui drept la informare, fără
ca acesta să fie stipulat în ' : d expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a i . -mentelor
corespunzătoare. Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci când n -narea este semnificativă pentru determinarea conţinutului
 63
obligaţiei şi poate fi ac _:ă de cel căruia i se cere ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile. Cel care :ă informarea trebuie să
compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel i zat să informeze. Cel din urmă poate pretinde prestaţii asigurătorii.
Negociatorii sunt obligaţi să-şi furnizeze reciproc toate informaţiile pe care c :=ţin şi care ar putea fi determinante pentru
partener în luarea hotărârii de a ncr r;a contractul. In special, negociatorii trebuie să semnaleze riscurile referitoare k . zarea unui
produs. în esenţă398, prin îndeplinirea obligaţiei de informare 31 ' .i :inută la aceasta previne cealaltă parte asupra riscurilor sau
avantajelor unei ni :e măsuri sau act, astfel încât alegerea conduitei de urmat să fie efectuată în ■*EJV "ă cunoştinţă de cauză.
Unii autori399 consideră sinonime obligaţia de informare şi obligaţia de mm ere, iar alţi autori400 fac distincţie între acestea.
Se consideră că obligaţia de UE ms ere diferă de cea de informare prin funcţia sa mai specifică, implicând o jjjjpkfce.iTă de
valoare, prin câmpul său de aplicare mai îngust (se aplică mai ales «■sclTirilor profesionişti care vând unor cumpărători profani
aparate de înaltă irrn . :ate), precum şi prin sarcina mai dificilă ce revine debitorului acestei i Jiwiîgirii. . .
De regulă, obligaţia precontractuală de informare se aplică în toate cazurile uf ar; ânzătorul este un profesionist, iar
cumpărătorul un profan. Există, însă, şi —imn in care obligaţia de informare este reciprocă, fiecare parte fiind debitor şi ■Bdir::
în acelaşi timp. Astfel, cumpărătorul unei maşini sau al unui calculator ■HUH ; > ă aducă la cunoştinţa vânzătorului destinaţia
bunului achiziţionat, mai ales, fel ii. :::a în care aceasta este atipică401. în literatura de specialitate se citează402 1™n.i' : efectării
unei maşini de spălat vase, deoarece apa cu care era alimentată 1» mar: a dintr-o fântână ce conţinea calcar, fără a fi dedurizată,
iar nu din reţeaua ii!! i n~ . rare a oraşului cum ar fi fost normal.
Jbligaţia informare este limitată la faptele pe care cealaltă parte nu le iiiiik v. şi nici nu era ţinută să le cunoască. Aceste fapte
trebuie să fie relevante, Mici 1 fie de natură a influenţa hotărârea părţii, în sensul încheierii contractului «in « erfectării. în absenţa
unei invitaţii exprese a contractantului, preinformarea
acestuia cu privire la toate datele care prezintă pentru el însemnătate, nu este contrară bunei-credinţe, dacă partenerul
contractual ar fi putut, pe baza propriilor sale investigaţii, să ia cunoştinţă de datele pertinente .
în cazul nerespectării obligaţiei precontractuale de informare, sancţiunile sunt diverse. Dacă neinformarea cocontractantului
este o formă a dolului pr. reticentă404, sancţiunile aplicabile sunt nulitatea relativă a contractului pentru vicierea consimţământului
şi obligarea la daune-interese a celui vinovat atunci cân:
este cazul. .
în cazul existenţei unui element aleatoriu particular sau al unei ^urgenţe
răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei de informare poate fi diminuată .
în cazul transmiterii unor informaţii inexistente, debitorul obligaţiei . .
... - • 406
informare trebuie să îndeplinească ceea ce a promis .
Secţiunea 2. Oferta de a contracta.
2.1. Noţiune. Oferta este propunerea de încheiere a unui contract pe care persoană o adresează unei alte persoane sau unor
persoane determinate, care cont:;® toate elementele viitorului contract şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga
caz de acceptare. . .
Potrivit Convenţiei de la Viena , o propunere de încheiere a unui contras
adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă est
suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz de accept
O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, exr = sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul
sau dă indicaţii care permit să m
determine. 408
Codul civil al Republicii Moldova defineşte oferta de a contracta ca « propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care
conţine toate elemer.:; esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat pr i acceptarea ofertei.
Conform prevederilor Codul civil român409, o propunere constituie ofertă : a contracta dacă este suficient de precisă şi exprimă
intenţia ofertantului de a sc obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Oferta poate parveni de la persoar. care are iniţiativa
încheierii contractului, care ii determină conţinutul sau, dur: împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului.
Principiile UNIDROIT definesc oferta în felul următor410: o propunere de . eiere a unui contract constituie o ofertă dacă este
suficient de clară şi dacă ; ;ă intenţia ofertantului de a se fi ţinut de aceasta în cazul acceptări.
Unii autori411 consideră oferta propunerea pe care o persoană o adresează ulii: i - vederea încheierii unui contract. Această
manifestare de voinţă, prin însăşi fc. -леа sa, nu poate să-şi producă efectele specifice decât în măsura şi din
и entul în care este adusă la cunoştinţa celeilalte pălii.
Alţi autori412 definesc oferta de a contracta (sau oferta fermă) ca fiind v :znerea pe care o persoană (fizică sau juridică) o face
altei persoane (fizice sau m _ ce) sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract şi care dă s : - es .e unei manifestări
unilaterale de voinţă ce - prin natura şi finalitatea sa - îşi p, _;e efectele specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa
i..;- l '-tarului. _ _л
Oferta implică o fază avansată a perioadei precontractuale şi constă, în fCH r-ii. într-o propunere precisă făcută după purtarea
în timp mai mult sau mai
p - îndelungat a unor tratative, propuneri, care cuprinde unele date precise în
«ei: :i încheierii unui contract413.
Oferta este caracterizată414 ca un act juridic unilateral, generator de obligaţii D mediale. Este un act juridic întrucât reprezintă
o declaraţie concretă a Ar-.-nilin care vizează realizarea unui raport juridic bilateral, respectiv a unui г i;t comercial şi, în al doilea
rând, exprimă intenţia ofertantului de a se obliga lai ;e destinatarul căreia îi este adresată oferta.
în literatura de specialitate oferta mai este numită policitaţiune sau
_ -416
 64
mmmL-zzjne .
Unii autori417 utilizează termenul ofertă numai pentru a desemna oferta de все: - expresie ce concretizează propunerea de
contractare făcută de vânzător, iar ar desemnarea propunerii de import, parvenită de la cumpărătoi, se utilizează
tern enul comandă.
2.2. Condiţiile de validitate ale ofertei. Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii cumulative:
> Să fie fermă, adică să fie făcută cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic animo contrahendi negotii. Aceasta
înseamnă că, pe de o parte, oferta trebuie să ateste voinţa ofertantului de a se obliga, iar pe de altă parte, trebuie să fie făcută fără
rezerve418. în caz contrar suntem în prezenţa unei oferte fără angajament, care constituie numai o invitaţie la negocieri viitoare,
invitatio ad offerendum. Se menţionează419 că ,atâta timp cât voinţa de a contracta nu a ieşit din forul intim, ea este un act psihic,
absolut inoperant în drept. Pentru a fi operantă juridic, ea trebuie să depăşească faza elaborării psihice şi să se exteriorizeze într-o
declaraţie de voinţă. Această declaraţie trebuie să fie concepută astfel, încât să redea voinţa neîndoielnică a agentului că el doreşte
să se oblige, că el vrea ca voinţa lui să fie producătoare de efecte juridice.
Oferta trebuie să fie serioasă, nu făcută jocandi cauza şi nici pentru a sonda mediu afacerilor asupra posibilităţilor de a
contracta420.
De asemenea, oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, conştient: şi neviciată421.
Nu pot fi considerate oferte422 simplele cereri de informare atât de frecverr în negoţ şi nici acele oferte improprii, prin care
autorul lor îşi rezervă dreptul de : decide ulterior - sine obligo — cum este cazul numeroaselor prospecte de reclam: făcute de
întreprinderi în care, date fiind variaţiile pieţei, se fac rezerve.
într-o opinie423 se menţionează că cerinţa ca oferta să fie fermă pune discuţie aşa-numita ofertă cu rezerve, care uneori este
incompatibilă, iar alte<m compatibilă cu fermitatea ofertei. De exemplu, oferta de vânzare prin care ofertant, îşi rezervă expres
dreptul de a modifica preţul propus nu valorează ofertă.
De regulă, oferta fermă se adresează unei persoane determinate, iar ofer * fără angajament engagement d’honneur sau offer in
honour este, în princip . adresată unor persoane nedeterminate. însă, nimic nu se opune ca o ofertă fl-i angajament să fie adresată
unor persoane determinate.
în practică şi în literatura de specialitate este utilizată şi noţiunea de cerc de ofertă. în literatura de specialitate424 cererea de
ofertă de export este definită ca # propunere pe care importatorul potenţial (cumpărătorul) o adresează direct ur anumit exportator
determinat (vânzătorul) de a importa (cumpăra) de la e i anumită marfă. în continuare autorul citat menţionează, că cererea de
ofertă : j
export este, în principiu, fără angajament juridic, neconţinând toate elementele ecesare viitorului contract. Ea constituie, din
punct de vedere juridic, numai un ~ IJloc folosit de importator pentru a provoca emiterea unei oferte ferme de către : portator. De
regulă, în practică, importatorul trimite cereri de oferte la mai mulţi ertanţi potenţiali, urmând ca după primirea ofertelor să o reţină
pe cea mai i mtajoasă pentru el. Dacă include toate elementele necesare încheierii tractului, cererea de ofertă poate echivala cu o
comandă fermă, aşa încât simpla j . infirmare să constituie contract încheiat.
> Să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele sz "Tactului, astfel ca prin simpla acceptare să se realizeze
încheierea contractului. I ; exemplu, o ofertă de vânzare se consideră precisă şi completă dacă determină (Birturile, explicit sau
implicit, cantitatea, calitatea, preţul, condiţiile de livrare, r :i!itatea de plată, termenul de livrare425.
Interpretarea conţinutului ofertei se va efectua, ţinându-se seama de i : . cieri, uzanţe, precum şi de orice regulă specială,
susceptibilă de aplicare . iotului respectiv.
> Să fie neechivocă, adică să rezulte că este vorba de o ofertă şi nu are altă
ie ficaţie, să nu lase îndoială asupra intenţiei de a contracta. De exemplu, este
nivocă expunerea mărfii în vitrină cu indicarea preţului, pe când, expunerea fără nici o indicaţie este echivocă426.
> Să fie adresată unei sau mai multor persoane determinate. Este necesar as ierta de vânzare să fie adresată persoanei sau
persoanelor cu care ofertantul ■Kr.honează să încheie contractul.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 stabileşte427, că o propunere i a?: e:i unor persoane nedeterminate este considerată
numai ca o invitaţie de a în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod «âr lontrariul. O prevedere
similară întâlnim şi în codul civil al Republicii
Pfcvaova .
Legislaţiile naţionale au adoptat soluţii diferite în această privinţă. Astfel. mm : egislaţii consideră429 că ofertele către persoane
nedeterminate sunt numai ■r : t invitaţii de a se face oferte şi, deci, contractul nu se poate forma prin simpla liliac:rire a condiţiilor
pe care le indică. Alte legislaţii, de exemplu, codul civil m ' . consideră valabile ofertele publice. Legislaţia Japoniei recunoaşte
ca fiind "iiar e numai ofertele publice de recompensă431. Alte sisteme de drept, de exemplu
cel elveţian432, fac următoarea distincţie: trimiterea la liste de preţuri curente şi alte documente similare nu constituie oferte
de a contracta, în timp ce expunerea de mărfuri cu indicarea preţurilor şi oferta de recompensă sunt considerate veritabile oferte.
Conform codului civil român433, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă
dar, după imprejurăr solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. Cu toate acestea, propunerea valoreazî ofertă dacă aceasta
rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, dir împrejurări. în aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor
persoana nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu ofert; însăşi sau într-o modalitate care permite
să fie cunoscută în aceeaşi măsură CL aceasta.
2.3. Distincţia dintre ofertă şi simpla invitaţie la negocieri. Distincţii dintre ofertă şi simpla invitaţie la negocieri prezintă
importanţă practică. în situaţii în care oferta este acceptată, contractul este încheiat, iar părţile sunt obligate si treacă la executarea
lui. însă invitaţia la negocieri nu creează nici un fel de obligaţie juridică în sarcina iniţiatorului ei, chiar dacă este acceptată de
destinatar.
 65
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente. Ir primul caz oferta poate fi acceptată imediat şi, deci,
are loc perfectarea contractul - într-o atare ipoteză nu se pune problema efectelor ofertei, ci numai aceea a efecte contractului.
Atunci când oferta este făcută unei persoane depărtate, acceptarea r.. poate surveni imediat, deci este necesară o perioadă de timp.
în acest caz se puric problema efectelor ofertei până la acceptare.
2.4. Revocarea ofertei. Problema revocării ofertei nu se pune, în princ.r _ între persoane prezente inter praesentes, deoarece
cei doi potenţiali parter , contractuali fiind prezenţi, acceptarea trebuie exprimată imediat. Convenţia dc a Viena prevede434, că
o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară ; cazul în care împrejurările implică contrariul. Codul civil al Republicii
Mold: m reglementând acceptarea ofertei fără termen prevede435, că oferta făcută - a persoane prezente poate fi acceptată doar
pe loc. Această regulă se aplică şi în CU M în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace . telecomunicaţie.
Totuşi, ofertantul poate acorda celeilalte părţi un termen de reflec situaţie în care oferta devine irevocabilă până la termenul
indicat.
O situaţie diferită este în cazul ofertei între persoane absente inter abser.y.
care se află la mari distanţe, deoarece de această dată contractul se încheie :
corespondenţă. Prin urmare, între momentul emiterii ofertei şi cel al inform . ofertantului despre acceptarea ei există un anumit
decalaj de timp.
Posibilitatea revocării ofertei necesită distincţia între situaţia în care oferta a i uns la destinatarul ei şi situaţia când aceasta nu
a ajuns la respectivul destinatar. Dotrivit Convenţiei de la Viena436, o ofertă produce efecte când ajunge la destinatar.
S-a remarcat437, că oferta nu poate produce efecte înainte de a ajunge la aestinatar. De exemplu, dacă destinatarul a fost
informat despre ofertă de către o irtâ persoană, aceasta (oferta) nu produce efecte.
O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată, dacă retractarea nge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu
oferta438.
Convenţia de la Viena utilizează noţiunea de retractare distinct de cea de
• r. acare a ofertei. Aceste noţiuni exprimă aceeaşi instituţie juridică, şi anume -enunţarea ofertantului la ofertă, deosebirea
dintre ele constând în sfera lor de . care în timp, faţă de momentul ajungerii ofertei la destinatar. Astfel, retractarea t :ervine atunci
când renunţarea ajunge la destinatar cel târziu în acelaşi timp cu ; ferta, iar revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la
destinatar, până la i :heierea contractului.
Conţinutul art.15 al Convenţiei de la Viena este ilustrat prin următorul : = ~iplu439: La 1 iunie vânzătorul a expediat
cumpărătorului o ofertă în care erau s: ecîficate mărfurile şi era indicat preţul. Oferta, de asemenea, prevedea: “Această 3 este
fermă şi irevocabilă până la 1 iulie”. Scrisoarea de la vânzător la ;. - rârător ajunge în 7 zile. La 6 iunie, când scrisoarea nu fusese
recepţionată,
• ir zltorul i-a telefonat cumpărătorului, spunându-i: “Revoc oferta pe care v-am «arediat-o la 1 iunie”. Când a primit
scrisoarea vânzătorului, cumpărătorul a âscuns: “Accept oferta dumneavoastră din 1 iunie”. în exemplul dat oferta nu va prcuce
efecte juridice, deoarece ea a fost revocată înainte de a fi ajuns la aesonatar.
Tot astfel, până la încheierea contractului oferta poate fi revocată, dacă te» ; curea soseşte la destinatar înainte ca acesta să fi
expediat acceptarea440. Cu toate ii. cea. oferta nu poate fi revocată în următoarele cazuri:
> dacă ea prevede prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare ■ut n alt mod, că este irevocabilă441, sau
> dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi saci a acţionat în consecinţă.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova442, oferta primită
• ze.cinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, a 1 a:est termen nu este stabilit sau este
nejustificat de mic, în termenul necesar
pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului,
practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.
O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie, potrivit
codului civil al Republicii Moldova443, ofertă irevocabilă.
Regula este că atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca necondiţionat, adică în mod liber şi tară
nici o motivare. însă o atare situaţie este posibilă numai dacă ofertantul transmite revocarea ofertei printr-u: mijloc de comunicaţie
mai rapid, decât acela utilizat de el pentru transmiterea ofertei.
în cazul în care oferta a ajuns la destinatar, este necesar să se facă distincţie dacă oferta este cu termen sau fără termen. în
literatura de specialitate444 se menţionează că în primul caz ofertantul trebuie să menţină oferta până la expirare; termenului,
după care oferta devine caducă. în cel de-al doilea caz, când oferta est; fără termen, ofertantul poate să o revoce, dar după un
termen rezonabil, în raport cu circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate acceptantului să delibereze şi să se pronunţe asupra
ei. S-ar înţelege că, în ceea ce priveşte oferta fără termen de acceptare, retragerea ei s-ar putea face oricând. în realitate, însă, orice
ofertă are un termen, care poate fi tacit. S-a arătat445 că, în cazul ofertei fără termen autorul acesteia nu o poate retrage imediat,
dar este obligat să o menţină atâta timp cât este necesar ca destinatarul să o examineze şi să comunice răspunsul său. In acelaşi
sens se precizează446 că se poate considera chiar că orice ofertă conţine un termen tacit pentru acceptare, termen ce ar implica,
cel puţin, timpul necesar pentru examinarea ofertei şi pentru ca răspunsul acceptantului să ajungă la ofertant. Dacă până h expirarea
acestui termen, acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă ir acest interval de timp oferta este acceptată, contractul
se consideră încheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt, revocată.
Alţi autori447 menţionează că, dacă oferta este fără termen, se admite ci ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil,
apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.
Codul Comercial Uniform al S.U.A. prevede44 că dacă oferta a fost făcu:: fără termen, aceasta este menţinută un termen
rezonabil, dar nu mai mult de tre
luni. 449 ...
 66
în sistemul elveţian, codul obligaţiilor prevede că obligativitatea oferte fără termen expiră în momentul în care ofertantul se
putea aştepta în mod normal sI primească răspuns.
Se menţionează450 că oferta fermă poate fi considerată ca două oferte, una - ::incipală (de exemplu, de a vinde) şi cea de-a
doua — colaterală — de a menţine rerta o anumită perioadă (oferta cu termen). In acelaşi sens s-a remarcat4'1 că Uerta este
compusă din două elemente: fondul ofertei care se referă la conţinutul tactului ce se propune a fi încheiat prin acceptare şi
propunerea accesorie, pe :re o face ofertantul de a menţine oferta într-un termen expres sau tacit.
Unii autori452 susţin că în caz de retragere a ofertei înainte de expirarea
i enului, nu se mai poate ajunge la încheierea contractului şi acceptantul are doar
i .:TU 1 la o acţiune în daune, potrivit principiilor generale referitoare la i. executarea obligaţiilor contractuale de a face sau a
nu face.
S-a remarcat453 că există deosebiri între răspunderea rezultând din revocarea •îe-ei (adică nu s-a respectat obligaţia menţinerii
acesteia) şi răspunderea care ar *cr_’.!a din contractul ce s-ar considera că s-a încheiat.
Nu poate fi adoptată o soluţie exclusivă privind posibilitatea revocării ffir-ei. în practică aşa şi se întâmplă454: ori se pleacă
de la principiul irevocabilităţii, ia cu amendamente care permit, în anumite situaţii, revocarea ofertei, ori se ?< eşte de la principiul
revocabilităţii, dar cu posibilitatea unei oferte irevocabile.
Majoritatea legislaţiilor admit, în afară de o stipulaţie contrară, ir»* ;abilitatea ofertei455. în această privinţă este urmată tradiţia
dreptului roman .saassc. unde revocarea ofertei este justificată prin absenţa unui act formal, singurul ar :utea genera acţiunea în
dreptul comun. In ţările de common law cr* . i nilitatea se justifică prin lipsa lui consideration, pe care dreptul englez o imci mă
ca o condiţie de validitate pentru crearea unui raport juridic voluntar.
Alte legislaţii456 consacră principiul irevocabilităţii ofertei. Acest principiu m t. :ează pe exigenţa comerţului şi pretinde că
oricine acceptă o ofertă în termenul prvizut de ofertant, trebuie să fie sigur că, prin efectul acceptării sale, contractul sat -'irmat. '
Revocarea ofertei produce efecte juridice numai dacă a fost făcută înainte ac : . mierea contractului. Atunci când revocarea
ofertei are loc ulterior acestui ■» cm în toate cazurile va fi lipsită de efecte juridice. De asemenea, revocarea făksFiz: nu produce
efecte juridice atunci când propunerea de contractare devine
O ofertă devine caducă în cazul în care termenul fixat de ofertant pentru ■Essi-irea ei a expirat, fără ca răspunsul afirmativ al
destinatarului privind
propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului. Situaţia este similară şi în cazul ofertei fără termen. De această
dată caducitatea survine în momentul expirării unui termen rezonabil de la emiterea ofertei, fără ca în acest termen ofertantul să
fi fost informat de către destinatar despre acceptarea propunerii de contractare.
Caducitatea ofertei operează de plin drept, făcând inutilă retractarea ofertei. Dar ofertantul are dreptul să considere valabilă o
acceptare tardivă, situaţie în care contractul se încheie ca şi cum nu ar fi intervenit caducitatea ofertei.
O ofertă, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant457.
Oferta generează putere acceptării, permiţându-i destinatarului ofertei ca, prin acceptarea ei, să o transforme dintr-o promisiune
a ofertantului într-o obligaţie contractuală458.
O ofertă îşi încetează existenţa altfel decât prin acceptare, prin următoarele căt*9:
> la expirarea termenului pentru care a fost lansată;
> prin revocare;
> prin neacceptare;
> prin trimiterea unei contraoferte;
> dispariţia obiectului pentru care a fost lansată oferta
> moartea sau incapacitatea ofertantului sau acceptantului. Totuşi, legislaţiile naţionale reglementează diferit acest aspect.
Potrivit codului civil român460, decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când
natura afacerii sau împrejurările o impun. Codul civil german461 şi codul civil al Republicii Moldova462 consacră soluţia conform
căreia, moartea sau incapacitatea persoanei care a făcut o declaraţie de voinţă nu înlătură eficacitatea acesteia. Codul civil italian
adoptă o soluţie, care în fond este similară. stipulând463 că moartea sau incapacitatea survenită ofertantului nu înlătură eficacitatea
ofertei, cu excepţia cazului în care natura afacerii sau alte împrejurări exclud o asemenea eficacitate. Soluţia este extinsă şi la
acceptare464, dar numai când este făcută de un întreprinzător în cadrul întreprinderii sale.
2.5. Forma ofertei. în ce priveşte forma ofertei, legislaţiile naţionale consacră soluţii diferite. Astfel, unele sisteme de drept
(de exemplu, dreptul nord- american) prevăd forma scrisă, considerând-o necesară pentru sesizarea justiţiei îr. eventualitatea unor
litigii.
Majoritatea legislaţiilor naţionale ale statelor stipulează că pentru contracte nu este necesară vreo condiţie de formă, oferta şi
acceptarea putând fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori. Această soluţie este consacrată şi de dreptul
material uniform465. Pentru a răspunde cerinţelor sistemelor de drept care Drevăd forma scrisă, Convenţia de la Viena 1980
dispune că principiul libertăţii formei de a contracta (oferta, acceptarea, modificarea lor) nu se aplică în cazul când jna din părţile
contractante are sediul într-un stat care la momentul aderării face o rezervă în acest sens.
Totuşi, pentru a nu se abuza de această posibilitate, dreptul material -niform prevede că467 un contract scris care conţine o
dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută în scris, nu poate fi modificat sau reziliat în mod
amiabil într-o altă formă. Totuşi, comportai ea unei părţi poate împiedica invocarea unei astfel de dispoziţii dacă cealaltă parte s-
a întemeiat pe această comportare.
Secţiunea 3. Acceptarea ofertei.
3.1. Noţiunea şi condiţiile de validitate ale acceptării. Prin acceptarea fertei se înţelege manifestarea de voinţă prin care o
persoană, căreia i-a fost airesată o ofertă face cunoscut ofertantului că acceptă oferta. Acceptarea este răspunsul prin care se
realizează acordul de voinţă cu oferta primită .
 67
Potrivit dreptului material uniform acceptarea constituie o declaraţie sau o i îi manifestare a destinatarului, care exprimă acordul
său la o ofertă .
Principiile UNIDROIT prevăd , că o declaraţie făcută de destinatarul fertei sau un alt comportament al acestuia, care indică
consimţământul constituie
. captarea. _
Considerăm acceptarea ca fiind declaraţia sau o altă manifestare unilaterala
te . oinţă, expresă sau tacită, a destinatarului, care exprimă acordul său la o ofertă.^
Atât oferta, cât şi acceptarea au un caracter tranzitoriu, deoarece ele îşi . etează existenţa ca acte juridice din momentul întâlnirii
lor într-un acord t: ntractual. Ele pot, însă, să-şi piardă utilitatea juridică chiar înaintea acelui - ment, fie prin revocare ori caducitate
în cazul ofertei sau prin tardivitate în cazul
. ;;eptării. _ . _„
Acceptarea este de două feluri: expresă, atunci când se concretizează in
răspunsul destinatarului ofertei ce conţine acordul acestuia cu propunerea de contractare a ofertantului şi tacită - când se
prezintă sub forma oricărui alt fapt _ iic lato-sensu care poate fi considerat echivalent acceptării exprese, adică din . i:e rezultă
neîndoielnic voinţa destinatarului de a accepta oferta. De exemplu, pot -- considerate fapte prin care se exprimă o acceptare tacită:
executarea, începutul de
executare sau, cel puţin, promisiunea de executare a contractului, deschiderea unui acreditiv, emiterea unei cambii. După cum
s-a remarcat471, la aprecierea acceptării tacite se au în vedere conţinutul ofertei, natura contractului, uzanţele comerciale
internaţionale şi obişnuinţele stabilite între părţi.
Deşi acceptarea expresă şi acceptarea tacită se deosebesc între ele prin modurile de realizare diferite, din punct de vedere
juridic sunt egale ca valoare, producând acelaşi efect juridic.
Voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv472, care să o exprime în mod clar şi nu dintr-o atitudine pasivă a
destinatarului sau din tăcerea sa, deoarece în acest din urmă caz ar fi foarte greu să se constate voinţa de acceptare şi mai ales să
se poată preciza momentul acceptării.
Tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu constituie acceptare473.
Totuşi, potrivit Convenţiei de la Viena474, dacă în temeiul ofertei, al obişnuinţelor care s-au stabilit între părţi sau al uzanţelor,
destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu, la expedieiea mărfurilor, sau la
plata preţului, fără a-1 comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în momentul în care acest act este îndeplinit, în măsura
în care este în termenul prevăzut de paragraful precedent. O soluţie similară este consacrată şi în Principiile UNIDROIT475.
S-a apreciat476 că dacă ofertantul solicită destinatarului un mod special de acceptare, acesta trebuie, în principiu, să-l respecte.
Cu toate acestea, trebuie considerată nulă orice clauză a ofertei care prevede, că tăcerea destinatarului valorează acceptare. O
soluţie similară este consacrată şi în dreptul contractual din Africa de Sud477.
A fortiori, tăcerea nu poate constitui acceptare atunci când o asemenea clauză nu există. Aşadar, expresia qui tacet cum loqui
debetur, consentine videtur nu este aplicabilă în cazul contractelor comerciale internaţionale478, aşa cum nu este ca regulă nici în
dreptul comercial intern479. S-a menţionat480, că această soluţie se întemeiază pe ideea necesităţii de a asigura securitatea
tranzacţiilor, având în vedere faptul că, prin ea însăşi, tăcerea nu constituie exteriorizarea unui consimţământ precis.
De la regula că tăcerea nu valorează acceptare trebuie admise unele excepţii şi anume481:
> atunci când însăşi legea recunoaşte anumite efecte juridice ale tăcerii. O isemenea situaţie există în materia contractelor
de mandat;
> în situaţia când părţile, prin voinţa lor tacită (de exemplu, printr-un intecontract) au conferit tăcerii forţa juridică;
> când tăcerea are o asemenea forţă în temeiul uzanţelor comerciale ~ semaţionale sau al obişnuinţelor existente între părţi.
S-a remarcat482, că încheierea contractului comercial internaţional reclamă imperativ consimţământul liber al ambelor părţi.
Tăcerea nu poate constitui un mod de exprimare a voinţei juridice, căci ea produce un echivoc do nepătruns asupra adevăratei
intenţii a părţii. Este motivul pentru care tăcerii nu i se poate acorda valoare juridică. Prin specificul său ea dă expresie unei
atitudini negative a părţii şi in nici un caz nu poate crea o prezumţie de răspuns afirmativ.
Pentru a produce efectele care îi sunt specifice, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii*83:
A. Să corespundă întru totul ofertei. Aceasta decurge din însăşi esenţa contractului, care reprezintă întâlnirea de voinţe
identice în conţinutul lor. Potrivit mei opinii, neconcordanţa între ofertă şi acceptare împiedică formarea contractului484. Dacă
acceptarea condiţionează, limitează sau depăşeşte cuprinsul
1 ’ . 405 ^
; fertei, ea valorează contraofertă. S-a precizat că intr-un asemenea caz, icstinatarul devine ofertant, iar ofertantul iniţial devine
destinatar. Această nversare de roluri poate continua până ce se ajunge la o acceptare pură şi simplă; este ceea ce se întâmplă
adesea la încheierea contractelor negociabile mai importante.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 dispune486 că un răspuns care ide să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine
completări, limitări sau alte modificări, este o respingere a ofertei şi constituie o contraofertă. Totuşi un răspuns sare tinde să fie
acceptarea unei oferte, dar care conţine elemente complementare -u diferite, care nu alterează în mod substanţial termenii ofertei,
constituie o acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat erbal diferenţele sau a adresat un
aviz în acest scop. Dacă nu a facut-o, termenii contractului sunt cei ai ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare. O prevedere
s milară este adoptată de Principiile UNIDROIT487.
Potrivit Convenţiei de la Viena488, elementele complementare sau diferite : :;vind îndeosebi preţul, cantitatea şi calitatea
mărfurilor, locul şi momentul
predării, întinderea responsabilităţii unei părţi faţă de cealaltă sau soluţionarea litigiilor, alterează în mod substanţial termenii
ofertei.
 68
Codul civil al Republicii Moldova reglementează în acelaşi spirit acceptarea cu modificări a ofertei, precizând489 că,
acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale. Răspunsul
prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei
constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se
încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare.
în comentariul art.2-207 al Codului Comercial Uniform490 sunt menţionate exemple de modificări care nu alterează în mod
esenţial oferta şi, dacă nu există obiecţii prezentate într-un termen rezonabil, pot fi considerate ca inserate în contract. Astfel, sunt
menţionate:
> limitarea dreptului de refuz pentru neconformitatea mărfii, când această clauză este conformă toleranţelor comerciale
ordinare ale acceptării cu reajustări;
> clauze prin care s-ar limita daunele-interese indirecte cu condiţia ca această limitare să nu fie abuzivă;
> clauza dintr-un contract de cumpărare spre revânzare, prin care subdobânditorul ar fi autorizat să verifice mărfurile;
> clauza prin care se fixează pentru reclamaţii un termen rezonabil, chiar dacă ar fi inferior termenului curent etc.
Potrivit dreptului englez, ofertantul nu este obligat să răspundă la o acceptare cu modificări. însă, tăcerea ofertantului la
primirea unei astfel de acceptări nu este considerată o tactică bună în afaceri491.
S-a remarcat492, şi ne raliem acestei opinii, că, prin excepţie, acceptarea cu modificări nu va fi considerată o nouă ofertă, dacă
se întrunesc cumulativ următoarele trei condiţii:
> elementele noi ale acceptării nu afectează în mod substanţial conţinutul
ofertei;
> ofertantul nu obiectează în termen scurt. Obiecţia ofertantului poate fi făcută prin orice mijloc;
> oferta nu prevăzuse condiţia ca acceptarea să fie pură şi simplă.
B. Să provină de la persoana căreia i-a fost adresată sau de la reprezentantul ei autorizat.
C. Să fie neîndoielnică iar o atare problemă se pune, mai ales, în cazul acceptării tacite.
D. Să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fie revocată. Va produce efecte juridice numai acceptarea care a fost
exprimată şi transmisă ofertantului în termenul prevăzut în ofertă sau într-un termen rezonabil. Termenul rezonabil se va calcula,
ţinându-se seama de toate împrejurările afacerii şi rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant.
S-a menţionat493 că, în toate cazurile, fie că a fost stipulat un termen, fie că este vorba de o ofertă fără termen, în virtutea
ofertei, a obişnuinţelor stabilite între părţi ori a uzanţelor, destinatarul poate arăta că acceptă, efectuând un act ce s-ar referi, de
exemplu, la expedierea mărfurilor sau la plata preţului, fără a mai face o :omunicare ofertantului. In continuare autorul citat
menţionează că acceptarea are efect din momentul în care acest act este săvârşit, chiar de către un terţ (de exemplu, ranca la care
este deschis acreditivul documentar), în măsura în care aceasta s-a făcut în termenul fixat prin ofertă sau într-un termen rezonabil.
Dacă ofertantul a precizat un termen pentru acceptare, dar nu a indicat adul său de calcul în cuprinsul ofertei sau separat, acest
termen se calculează în ~od diferit, în funcţie de mijlocul de comunicare utilizat. Potrivit Convenţiei de la \ ena494, termenul de
acceptare stabilit de ofertant într-o telegramă sau scrisoare începe să curgă din momentul în care telegrama este predată pentru
expediere sau ie la data care apare pe scrisoare ori, în lipsă, de la data menţionată pe plic. T: ~ienul de acceptare pe care ofertantul
îl stabileşte prin telefon, prin telex sau prin :e mijloace de comunicare instantanee, începe să curgă din momentul în care ; :rrta
parvine destinatarului.
Principiile UNIDROIT prevăd495, că o perioadă de timp pentru acceptare, f i:ă de către ofertant începe să curgă din momentul
în care oferta este expediată.
I :ită indicată în ofertă este prezumată a fi dată expedierii, dacă din împrejurări nu i; raită altfel.
Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare care cad în perioada care curge irT.enul de acceptare sunt cuprinse în calcului acestui
termen. Totuşi, dacă i " ficarea nu poate fi remisă la adresa ofertantului în ultima zi a termenului, pentru .. iceasta cade într-o zi
de sărbătoare sau nelucrătoare de la sediul ofertantului, t -~:enul este prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează496.
Termenul stabilit de ofertant pentru acceptarea ofertei poate fi prelungit de .. re el, fie din iniţiativă proprie, fie la solicitarea
destinatarului ofertei.
Unii autori menţionează497, că în cazul în care destinatarul ofertei ezită să accepte oferta sau face o contraofertă în termenul
prestabilit de ofertant, destinatarul icre reveni ulterior şi să accepte oferta ce i-a fost făcută, dacă se mai află în ie—en. Este necesar,
însă, ca atitudinea sa ezitantă sau contrapropunerea făcută, să
II fost considerate de către ofertant expresia unui refuz neîndoielnic.
3.2. Acceptarea tardivă. Acceptarea expresă, care ajunge la ofertant după | : :irea termenului prestabilit de el sau, în lipsa unui
asemenea termen, într-o fer. :idă de timp rezonabilă ca durată, considerată de la data expedierii ofertei se - rşte acceptare tardivă.
Se consideră tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul : '=i în limitele termenului de acceptare, fie el prestabilit
sau rezonabil, dacă
ajunge la cunoştinţa ofertantului după expirarea acelui termen. Nu se ia în considerare circumstanţa care a ocazionat întârzierea
sosirii comunicării, fie că a fost din motivul unei dereglări în funcţionarea serviciului poştal, cauzată de o grevă a funcţionarilor
poştali, fie că a fost o culpă a oficiului poştal de expediere sau de destinaţie etc.
De regulă, acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, adică nu duce la încheierea contractului. Se prezumă498 că prin
faptul expirării termenului de acceptare fără ca în acest termen destinatarul ofertei să fi comunicat ofertantului adeziunea sa
necondiţionată la propunerea de contractare primită, intenţia ofertantului de a se obliga din punct de vedere juridic se epuizează,
dispare, astfel că acceptarea tardivă ajunsă la cunoştinţa celui care a propus încheierea contractului nu mai găseşte în actualitate
acea propunere. Intr-o atare ipoteză oferta devine caducă, pierzându-şi eficacitatea juridică prin faptul în sine, fără de a fi nevoie
în acest scop şi de o revocare a ei.
 69
Potrivit Convenţiei de la Viena499, o acceptare tardivă produce, totuşi, efecte ca acceptare, dacă ofertantul, fără întârziere, îl
informează pe destinatar fie verbal, fie printr-un aviz trimis în acest scop. Dacă scrisoarea sau alt înscris, conţinând o acceptare
tardivă, denotă că a fost expediată în astfel de condiţii încât, dacă transmiterea ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului,
acceptarea tardivă produce efecte ca o acceptare în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează verbal pe
destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în acest scop. Observăm, că în
ambele cazuri ofertantul decide dacă o acceptare tardivă va produce efecte.
Prevederi similare sunt stipulate în codul civil al Republicii Moldova şi ir. Principiile UNIDROIT. Astfel, codul civil al
Republicii Moldova prevede500, că acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el
consideră acceptul parvenit în termen. Dacă acceptarea ofertei parvine cu întârziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a
fost expediată la timp. aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii.
Principiile UNIDROIT dispun501, că acceptarea tardivă poate produce efecte cu condiţia ca ofertantul să îl informeze imediat pe
acceptant despre acest lucru. Dacă o scrisoare sau alt document scris conţinând o acceptare tardivă, a fost expediată în circumstanţe
care ar fi permis, în mod normal, recepţia acceptări la timp, atunci acceptarea va produce efecte normale, cu excepţia cazului în
care ofertantul a informat deja pe destinatar, că oferta a fost retrasă.
3.3. Revocarea acceptării. Conform prevederilor Convenţiei de la Viena502, o acceptare poate fi retractată dacă retractarea
ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment. Codul civil al
Republicii Moldova stabileşte503, că acceptarea ofertei se consideră revocată dacă notificarea despre revocare parvine
ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea. Potrivit Principiilor UN1DROIT504, o acceptare poate fi retrasă, dacă
retragerea ajunge la ofertant înainte sau în acelaşi timp cu momentul în care receptarea ar fi intrat în vigoare.
Problema retragerii acceptării este tratată diferit în sistemele de drept. _ egislaţiile care adoptă teoria declaraţiunii sau a
expedierii nu admit posibilitatea de revocare a acceptării, odată ce aceasta a fost declarată sau expediată. Unele legislaţii -imit505
posibilitatea retragerii acceptării, cu condiţia ca revocarea să ajungă la rertant înaintea acceptării.
Legislaţiile care adoptă teoria recepţiei sau a informării acordă ..leptantului facultatea de a-şi retrage acceptarea atâta timp, cât
aceasta nu a ajuns ;unoştinţa sau măcar în sfera de acţiune a ofertantului.
Dacă ne referim la conţinutul acceptării, acesta, spre deosebire de . -ţinutul ofertei, se poate rezuma la simple afirmaţii, precum:
da, accept oferta - s nr... din data... sau sunt de acord cu oferta dvs. nr. din data...
Acceptarea, întotdeauna fiind destinată unei persoane determinate, în toate izurile are un caracter personal.
Secţiunea 4. Momentul încheierii contractului comercial internaţional.
4.1. Explicaţie preliminară. în literatura de specialitate506 s-a menţionat, . : irticipanţii la relaţiile comerciale se interesează în
primul rând de executarea : -uactelor şi mai apoi de condiţiile de formare ori de condiţiile de validitate, i: irece litigiile apar, mai
ales cu ocazia executării sau neexecutării contractelor. C - :oate acestea, multe din problemele privind executarea contractelor nu
pot fi s: _ donate, dacă nu au fost rezolvate în prealabil unele probleme din domeniul farmării contractelor. în continuare autorul
citat menţionează, că mai înainte de a se fi :acă un contract a fost executat, trebuie să se vadă dacă acesta s-a încheiat în r : valabil
şi, eventual, la ce moment s-a format.
Contractul se încheie în momentul şi la locul în care, prin întâlnirea ofertei 11 acceptarea, se formează consimţământul. S-a
remarcat507 că perfectarea : - nţământului presupune întrunirea a trei cerinţe esenţiale şi cumulative:
> în primul rând, asentimentul părţilor de a se lega juridiceşte, aşadar c ;ensul lor;
> concordanţa dintre conţinutul voinţei exprimate de către subiecţii de ::t in cauză, şi
> coexistenţa actelor voliţionale.
Determinarea momentului încheierii contractului urmează a se face în frmene de trei ipoteze :
> ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt;
> contractul se încheie prin telefon;
> ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă.
4.2. încheierea contractului comercial internaţională între prezenţi.
Atunci când părţile contractante sunt prezente personal sau prin reprezentanţii lor abilitaţi, contractul se încheie în momentul
şi locul realizării acordului lor de voinţă, materializat prin semnarea contractului. în cazul încheierii contractelor comerciale
internaţionale inter praesentes, data şi locul încheierii contractului sunt inserate în contract.
Se pune problema care este momentul şi locul încheierii contractului prin telefon. Practica contractuală internaţională
consideră, că perfectarea contractului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică, moment ce
marchează realizarea acordului de voinţă.
în ce priveşte locul perfectării contractului prin telefon, sistemul de drept neo-latin consacră soluţia potrivit căreia acesta este
sediul ofertantului. în sistemul de common law contractul prin telefon se consideră încheiat la sediul acceptantului.
Dreptul german şi cel elveţian consacră expres principiul potrivit căruia contractul încheiat prin telefon este considerat format
între prezenţi, dacă părţile sau mandatarii lor autorizaţi au comunicat personal. Soluţia este argumentată prin faptul că
simultaneitatea ofertei şi acceptării ce caracterizează contractul încheiat prin telefon reprezintă caracteristica esenţială a
contractului perfectat între prezenţi.
Conform dreptului german şi elveţian locul contractului încheiat prin telefon este sediul firmei comerciale ofertante.
în dreptul francez problema contractelor încheiate prin telefon este controversată. Astfel, se apreciază509 că un asemenea
contract trebuie considerat a fi încheiat inter praesentes sub aspectul momentului perfectării lui şi, totodată, inter absentes din
punct de vedere al locului perfectării lui.
încercând o concluzie cu privire la încheierea contractului între prezenţi, s-a constatat510, că într-o atare ipoteză realizarea
acordului de voinţă se produce simultan, chiar dacă între momentul emiterii ofertei şi acela al acceptării ei se scurge un anumit
interval de timp. Formarea simultană a acordului de voinţă a' părţilor ţine de esenţa perfectării contractului între prezenţi.
 70
O situaţie diferită este în cazul încheierii contractului între absenţi. îr această situaţie manifestările de voinţă au loc succesiv,
iar stabilirea momentulu perfectării contractului devine o operaţie pe cât de necesară, pe atât de dificilă
deoarece deseori se scurg intervale de timp apreciabile între momentul emiterii
. .. w - - 512
ofertei şi acela al exprimăm acceptam .
4.3. încheierea contractului comercial internaţional între absenţi.
Majoritatea contractelor comerciale internaţionale se încheie prin corespondenţă, prin intermediul ofertei şi acceptării.
Stabilirea momentului încheierii contractului prin corespondenţă comportă determinarea momentului din care acceptarea ofertei
îşi produce efectele.
Legislaţiile naţionale ale statului conţin prevederi diferite privind momentul în care acceptarea ofertei produce efecte juridice.
în baza soluţiilor legislative din sistemele de drept naţional, în literatura de specialitate au fost stabilite patru îeorii/sisteme pentru
determinarea momentului încheierii contractului între jbsenţi, şi anume:
A. Sistemul emisiunii acceptării sau al declaraţiunii (theory of declaration). Potrivit acestui sistem contractul se consideră
încheiat în momentul în :are destinatarul acceptă oferta, adică şi-a manifestat voinţa de acceptare, indiferent iacă a comunicat sau
nu acceptarea sa ofertantului. Se consideră, că simpla .: existenţă a ofertei cu acceptarea este suficientă.
Sistemul emisiunii acceptării a fost criticat în literatura de specialitate, :eoarece hotărârea de a accepta este un element
psihologic, interior, foarte greu de oovedit513, iar acceptantul poate să revină asupra acceptării atâta timp cât nu a expediat-o.
Prin urmare, nu există certitudine cu privire la momentul încheierii extractului514. Un alt neajuns este că ofertantul nu a luat
cunoştinţă de acceptare,
-: ea ce înseamnă că voinţele părţilor nu s-au unit, nu s-a format acordul de voinţă şi . se poate vorbi de încheierea
contractului515.
Acest sistem a fost consacrat legislativ în dreptul japonez şi cel sirian, în eîe ţări din zona common law, precum şi în unele
state din America Latină.
B. Sistemul expedierii acceptării (theory of expedition; mail box theory). f'rofonn acestui sistem, contractul se consideră
încheiat în momentul în care
,: eotantul a expediat răspunsul său printr-un trimis, scrisoare sau telegramă jredinţată poştei, prin e-mail ori altui mijloc de
comunicare, indiferent dacă acest ■. r jns a ajuns sau nu la cunoştinţa ofertantului. Nici sistemul expedieiii acceptării ■ . oferă
garanţii suficiente privind certitudinea încheierii contractului. Există : bilitatea ca acceptantul să revină asupra acceptării până la
momentul în care
aceasta ajunge la ofertant516. Un alt dezavantaj este acela, că ofertantul ia cunoştinţă de încheierea contractului ulterior, atunci
când primeşte corespondenţa517.
S-a obiectat518 că sistemul este contradictoriu, deoarece, pe de o parte, momentul încheierii contractului este acela al expedierii
acceptării, iar, pe de altă parte, cât timp nu a ajuns la ofertant, acceptarea poate fi retractată.
Alţi autori519 critică acest sistem nu pentru posibilitatea revocării, dar pentru imposibilitatea revocării ei, chiar dacă nu a ajuns
la cunoştinţa destinatarului. Ne raliem acestei opinii, deoarece conform sistemului expedierii contractul se consideră încheiat din
momentul expedierii acceptării, iar orice revocare ulterioară acceptării, indiferent dacă acceptarea a ajuns sau nu la ofertant, ar
însemna de fapt rezilierea contractului.
Teoria expedierii acceptării şi-a găsit consacrare legislativă în S.U.A., Marea Britanie, Chile, Columbia, Costa-Rica, Honduras,
Guatemala, Peru, Ecuador, Liban. Totuşi, în Marea Britanie, în cazul corespondenţei prin poştă, se cere ca scrisoarea de acceptare
să fie francată valabil şi să aibă inserată adresa completă. In alte ţări, precum Noua Zelandă, se consideră, că prin depunerea
scrisorii de acceptare la poştă, revocarea este inoperantă.
C. Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (theory of reception). Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat
în momentul în care ofertantul primeşte răspunsul de acceptare, indiferent dacă a luat sau nu cunoştinţă de acest răspuns. Unii
autori520 numesc acest sistem raţional.
Şi acest sistem prezintă dezavantajul de a considera, că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul nu cunoaşte că a avut
loc acceptarea. Potrivit unei opinii521 nu de toată corespondenţa se ia cunoştinţă imediat ce aceasta ajunge la sediul ofertantului.
Alţi autori consideră522 că, de regulă, cunoaşterea conţinutului corespondenţei are loc la primirea ei.
S-a menţionat523 că ofertantul poate fi plecat în delegaţie, în excursie, poate fi internat în spital etc. Nu susţinem această
părere, deoarece în situaţiile menţionate la sediul firmei se va afla o persoană împuternicită să execute funcţiile administratorului.
Teoria recepţiei acceptării este adoptată în legislaţiile Republicii Moldova, României, Germaniei, Austriei, Elveţiei, Poloniei,
Mexic, Uruguay, Salvador, Panama. Această teorie şi-a găsit consacrare şi în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, conform
căreia524 contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în conformitate cu dispoziţiile
convenţiei, iar acceptarea unei oferte
produce efecte525 în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului. Convenţia de la Viena precizează526 că, o
ofertă, o declaraţie de acceptare sau orice altă manifestare de intenţie ajunge la destinatar când este făcută verbal sau este predată
destinatarului însuşi prin orice mijloace la sediul său, la adresa sa poştală, sau dacă nu are sediu ori adresă poştală - la reşedinţa
sa obişnuită.
D. Sistemul informării (theory of information). Conform acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul ia cunoştinţă de răspunsul de acceptare. Şi acest sistem este susceptibil de critică. Unii autori sunt de părere, că ofertantul
poate arbitrar sau din neglijenţă să amâne cunoaşterea răspunsului şi, deci, încheierea contractului527. La aceasta se adaugă şi
incertitudinea care există cu privire la momentul în care ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare528.
în practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant constituie o prezumţie
relativă că ofertantul a luat cunoştinţă ie acceptare. Prezumţia dată poate fi combătută prin proba contrară, care cade în sarcina
 71
ofertantului. Acesta este în drept să facă dovada că, fără nici o culpă din rartea lui, a luat cunoştinţă de conţinutul acceptării ulterior
datei la care aceasta i-a r arvenit la sediu sau reşedinţă.
S-a precizat529 că sistemul informării nu se confundă cu sistemul recepţiei, :eoarece în ultimul caz contractul se încheie la
data primirii corespondenţei, pe .and în primul caz, al informării, există numai prezumţia relativă (juris tantum) că -a cunoscut
răspunsul de primire a corespondenţei.
Teoria informării este adoptată în legislaţiile spaniolă, egipteană, enezueleană, filipineză.
4.4. Importanţa determinării momentului încheierii contractului . jmercial internaţional.
Determinarea momentului încheierii contractului comercial internaţional • -:zintă interes practic sub următoarele aspecte530:
> acest moment constituie punctul de plecare al efectelor pe care le : - oduce contractul (în special, livrarea mărfii,
transmiterea proprietăţii şi a
i ;urilor) dacă părţile sau lex contractus nu prevăd altfel;
> în funcţie de acest moment se determină capacitatea părţilor şi cauzele nulitate ale contractului;
> după momentul încheierii contractului revocarea ofertei sau acceptăm
nu produce efecte^ pentru determinarea preţului în contractele în care se
stipulează că acesta este cel curent din ziua încheieni contracţului;
> în caz de faliment al uneia dintre părţi, m funcţie de acest moment se atireciază dacă contractul se încadrează sau nu în
perioada suspectă,
> valabilitatea consimţământului şi existenţa viciilor de consimţământ se
aDreciază la momentul încheierii contractului,
> Wea în vigoare la data încheierii contractului, lege care este normal
aplicabilă, urmează să guverneze contractul în raport cu principiul regit
actum, aplicarea sa extinzându-se pe întreaga durata a executam obliga,
generat6 ^ec^fl.ctul legilor în timp se rezolvă în raport cu data încheierii
contractu^1^^^ încheier.. contmctului marchează începutul curgerii diferitor termene, precum termenul de executare a
prestaţiilor asumate prin contract de către
părţi, termenul de prescripţie etc., . w . . . , .
' > în cazul unor mărfuri pe care ofertantul le are în cantităţi limitate, daca
oferta de vânzare a fost făcută simultan mai multor persoane şi a fost acceptata succesiv de mai mulţi destinatari, numai
contractul încheiat cu destinatarul care a acceptat primul oferta, urmează a fi considerat valabil din punct de vedere juridic. Dacă
marfa oferită spre vânzare se află în cantităţi suficiente pentru a acoperi cererile formulate succesiv de pluralitatea de destinatari,
toate contractele perfectate prin acceptarea ofertei ce le-a fost adresată acestora vor fi valabile;
> numai creditorii ale căror creanţe sunt anterioare momentului perfectări, contractului pot ataca, promovând acţiune
pauliană, un contract fraudulos conveni:
de debitorul lor cu un terţ; . „ . . ,
> în funcţie de momentul încheierii contractului se determina locul unde s¬a produs această operaţiune.
Secţiunea 5. Locul încheierii contractului comercial internaţional.
5.1. Determinarea locului încheierii contractului. Locul încheierii contractului comercial internaţional este locul în care se
întâlnesc voinţele juridice ale părţilor. Este important să facem distincţie între situaţiile când contractul se
încheie inter praesentes sau inter absentes. ..
Atunci când contractul se încheie între persoane prezente, locul perfectam
lui este acela unde are loc semnarea contractului. . .. ;
Determinarea locului încheierii contractului inter absentes diferă in funcţie de concepţia adoptată cu privire la momentul
încheiem contractului. Astfel, m sistemul emisiunii şi cel al expedierii, acceptării locul încheiem c°"«.ac “‘ul eS l sediul sau
reşedinţa acceptantului. In sistemul recepţiei acceptării şi ce a, informării contractul se consideră încheiat la sediul sau reşedinţa
ofertantului In ”atl acL"tlive locul încheierii contractului este sediul sau reşedinţa
acceptantului, deoarece aici se recepţionează comunicarea făcută de ofertant privind valabilitatea acceptării tardive exprimate.
în cazul contractului încheiat prin telefon, determinarea locului încheierii acestuia diferă în funcţie de concepţia adoptată:
> în sistemul emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul unde vorbeşte acceptantul;
> în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la locul unde vorbeşte ofertantul.
S-a pus531 problema încheierii contractului prin telefon, când convorbirea dintre : otenerii contractuali se realizează, cel puţin
de una din părţi, prin utilizarea unui t: efon instalat într-un automobil în mişcare, între două localităţi din aceeaşi ţară sau din nr
diferite. Autorii citaţi sunt de părere, că şi un asemenea contract este considerat a fi rerfectat între prezenţi. Drept urmare, distincţia
făcută anterior rămâne valabilă şi : entru această situaţie, precizându-se că cel care vorbeşte de la telefonul mobil este .: nsiderat
că se află în localitatea unde a fost înregistrat postul telefonic respectiv.
5.2. Importanţa determinării locului încheierii contractului comercial • iernational. Localizarea în spaţiu a perfectării
contractului prezintă interes
9 532
? - ictic sub mai multe aspecte:
> în situaţia în care părţile nu au desemnat lex contractus, se va aplica xincipiul locus regit actum, potrivit căruia legea
competentă să guverneze : vtractul este lex loci contractus, adică legea în vigoare la locul încheierii : " Tactului în momentul
perfectării acestuia;
> dacă părţile nu au prevăzut în contract instanţa competentă să i noneze eventualele litigii ce pot apărea între ele în legătură
cu executarea
 72
.actului, jurisdicţia competentă să soluţioneze aceste litigii va fi determinată în rir :rt cu prevederile legii în vigoare la locul
încheierii contractului;
> pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele m rente la locul încheierii contractului.
Secţiunea 6. încheierea contractelor comerciale internaţionale prin r ij.:»ace electronice .
6.1. Precizări prealabile. Comerţul electronic cunoaşte în ultimii ani o H : i dezvoltare. Odată cu creşterea accesibilităţii la
Internet, comerţul electronic a ani interesul atât al consumatorilor individuali, cât şi al societăţilor comerciale din
întreaga lume, astfel încât tehnologiile avansate disponibile permit a vorbi despre o economie electronică mondială. Astfel, pe
lângă vânzarea-cumpărarea de produse şi servicii cu ajutorul instrumentelor comerţului electronic, pot fi realizate pe plan mondial
schimburi de idei, de valori şi de cunoştinţe.
Tehnologiile comerţului electronic pot fi utilizate pentru a conduce o afacere utilizând pentru comunicare Intemetul, Intranetul
sau alte reţele de transmitere a datelor. Comerţul electronic depinde foarte mult de infrastructura de bază a economiei globale, în
primul rând de reţelele de comunicaţii .
6.2. Reglementare. Pentru funcţionarea eficientă a comerţului electronic se impune existenţa unui cadru legal, care să ofere
comercianţilor şi consumatorilor aceleaşi asigurări şi garanţii care există deja în circuitul comercial tradiţional, în special, privind
protecţia datelor private, autentificarea, securitatea şi valabilitatea juridică a acţiunilor, drepturilor şi obligaţiilor care iau naştere
în mediul electronic.
Din reglementările internaţionale în materie, menţionăm:
> Convenţia Naţiunilor Unite privind utilizarea comunicaţiilor electronice
în contractele internaţionale, semnată laNew-York la 23.11.2005 .
> Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale
serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic).
> Legea Model a UNCITRAL privind comerţul electronic şi Ghidul de
aplicare al Legii-Model, adoptate de UNCITRAL la sesiunea 29 din 12.06.1996 şi aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale
a ONU nr.51/162 din 16.12.1996 .
> Legea Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.56/80
din 12.12.2001.
> Uzanţele generale privind comerţul internaţional efectuat sub formă digitală, adoptat de către Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris în anul 1997.
Cadrul juridic naţional al contractelor încheiate prin mijloace electronice îl constituie Legea nr.284 din 22.07.2004 privind
comerţul electronic537. Unele aspecte particulare ale acestor contracte sunt reglementate şi de Legea nr. 264 din 15.07.2004 cu
privire la documentul electronic şi semnătura digitală538 şi de Legea
comunicaţiilor electronice nr.241 din 15.11.2007 .
Legea nr.284 din 22.07.2004 privind comerţul electronic (în continuare Legea nr.284/2004) defineşte540 comerţul electronic
ca activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau
prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.
Unii autori541 menţionează, că o posibilă definiţie a comerţului electronic ar fi: orice formă de tranzacţii în afaceri, în cadrul
căreia părţile interacţionează electronic în loc de relizarea de schimburi fizice sau contact fizic direct.
6.3. Contractul electronic. Principalul instrument juridic de realizare a operaţiunilor comerciale prin mijloace electronice îl
constituie contractul electronic, care, potrivit Legii nr.284/2004542, este totalitatea documentelor electronice ce constituie
contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui
bunurile, lucrările sau serviciile.
Sub formă de contract electronic nu potfi încheiate343:
> contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor
de locaţiune sau arendă;
> contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei
publice sau demnitarilor publici;
> contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce acţionează în scopuri nelegate de
activitatea lor comercială;
> contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral.
Subiecţi ai comerţului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma
de organizare juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul electronic în calitate de:
> agenţi ai comerţului electronic;
> cumpărători şi beneficiari ai bunurilor, lucrărilor sau serviciilor espective, inclusiv consumatori;
> intermediari în comerţul electronic.
Părţile contractului încheiat prin mijloace electronice sunt: agentul - :>merţului electronic şi cumpărătorul sau beneficiarul.
Drept obiecte ale comerţului electronic pot fi bunurile ce pot fi înstrăinate .mform prevederilor legale, lucrările şi serviciile.
Totodată, Legea nr.284/2004 ::evede expres544 că legile pot stabili restricţii referitoare la utilizarea în comerţul : ectronic a unor
tipuri de bunuri, lucrări sau servicii.
Potrivit Legii nr.284/2004545, agentul comerţului electronic este obligat să -sigure celorlalţi subiecţi ai comerţului electronic
şi organelor de control ale statului sccesul la informaţia autentică despre sine în formă electronică, care va cuprinde . ~nătoarele
date:
> denumirea completă şi forma de organizare juridică - în cazul persoanei juridice; numele şi prenumele - în cazul persoanei
fizice înregistrate în calitate de întreprinzător individual;
 73
> datele cu privire la înregistrarea de stat, codul fiscal al persoanei juridice sau al întreprinzătorului individual;
> adresa juridică, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul telefonului de contact;
> numărul şi termenul de valabilitate a licenţei sau autorizaţiei (în cazul în care pentru efectuarea activităţii este necesară
licenţă sau autorizaţie), precum şi denumirea autorităţii administraţiei publice ce a eliberat licenţa sau autorizaţia;
> datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile bunurilor destinate vânzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate
sau serviciilor ce vor fi prestate;
> preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau
neincluderii în preţuri şi tarife a impozitelor;
> includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a cheltuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora,
dacă este cazul;
> alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre părţi şi cu actele legislative sau la decizia agenţilor
comerţului electronic.
Agentul comerţului electronic poartă răspundere pentru prezentarea de informaţii neveridice organelor de control ale statului
sau subiecţilor comerţului electronic.
Contractul electronic constă din ofertă şi acceptare şi se încheie prin schimbul între părţi a ofertei şi acceptării. Legea
nr.284/2004 defineşte546 oferta ca un document electronic prin care o persoană propune încheierea unui contract şi expediază
altoi persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale, inclusiv cele obligatorii prevăzute de Legea nr.284/2004.
Acceptarea reprezintă un document electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a încheia contractul cu respectarea
condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului, propus de către ofertant, tară modificarea clauzelor lui. în
cazul în care ofertantului i se trimite acceptarea cu clauzele contractului modificate, o asemenea acceptare se consideră drept o
nouă ofertă Totodată, potrivit Legii nr.284/2004 nu este recunoscută ca dovadă a încheierii contractului electronic:
> expedierea confirmării despre recepţionarea ofertei;
>neexpedierea sau nerecepţionarea acceptării.
Referitor la conţinutul contractului, menţionăm că Legea nr.284/200- stabileşte547 clauzele obligatorii care trebuie inserate în
contractul electronic, ş: anume:
> modul şi etapele de încheiere şi executare a contractului;
> modul de aplicare a semnăturii digitale;
> limba în care se întocmeşte contractul;
> modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării;
> principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor;
> natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului;
> modul de efectuare a achitărilor între părţi;
> condiţiile de renunţare la actul juridic;
> modul şi termenele de executare a obligaţiilor;
> modul de modificare a clauzelor contractuale;
> clauzele care se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la
asemenea referinţe;
> clauzele de încetare a contractului;
> adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale rărţilor; precum şi
> alte clauze coordonate între părţi.
Referitor la momentul încheierii contractului electronic, Legea nr.284/2004 :onsacră sistemul recepţiei548, contractul
electronic considerându-se încheiat din momentul primirii de către partea care a expediat oferta a acceptării ei expediate de ;Iire
cealaltă parte, dacă contractul electronic nu prevede altfel. Aşa cum am menţionat anterior, o soluţie similară este adoptată şi de
codul civil al Republicii Moldova.
Locul încheierii contractului electronic, se consideră locul unde se află -gentul comerţului electronic, dacă contractul nu
prevede altfel.
CAPITOLUL III. CONŢINUTUL CONTRACTELOR
COMERCIALE INTERNAŢIONALE»
Secţiunea 1. Precizări prealabile privind conţinutul contractelor comerciale internaţionale.
1.1. Principiu, libertăţii contracte în contractului. Conţinutul contractului co™e™a' “ '. rful de voinţă al
5 s r;-*î=.î ~—-
ts£ --sar şs
de încuviinţarea autontaţdor sta^ ^ imperatWe constituie limitări ale
ldfertTtîfTOntractualef deoarece reprezintă reguli obligator,, de ,a care părţile nu pol
deroga-î„ baza 5W
voinţă pot să modifice conţinutul “^^“'j^tii contractuale situaţiile în care Constituie excepţii de ^ trebuie considerat
incorporat ir
există norme imperative conţinu 0nerative sau norme
contractele comerciale «onideeo ^ numite „orme
care limitează dreptul părţilor de a stabili anumite cuprinse fa Lege,
prohibitive. Cu titlu de. ex^P'“X ^ 13.03.2003"
Republicii Moldova nr 105-X P P ' on ivind clauzele abuzive :
Legea Republicii Moldova nr.256 din 9T2.201 ‘ nr 183 dL-
 74
contractele încheiate cu consuma > ^ limitează în mod specifi;
11.07.2012553. O categorie distincta de reguli care umneaza v
ibertatea contractuală, sunt clauzele de adeziune. Codul civil al Republicii Moldova prevede554, că este nulă orice stipulaţie
contractuală, care îl eliberează inticipat pe debitor de răspundere în caz de doi sau culpă gravă.
Şi Principiile UNIDROIT admit existenţa unor limite ale autonomiei contractuale a părţilor stabilite prin norme imperative.
Astfel, în comentariul la art. 1.1. se menţionează555 că există norme obligatorii de drept naţional, internaţional sau supra-naţional,
care, dacă sunt aplicabile în conformitate cu normele de drept ntemaţional privat, limitează autonomia contractuală.
Libertatea contractuală este limitată de ordinea publică şi bunele moravuri. Codul civil al Republicii Moldova prevede556 că
actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule.
1.2. Clasificarea clauzelor contractelor comerciale internaţionale.
Cauzele contractelor comerciale internaţionale se clasifică în exprese şi mplicite^7. Potrivit Principiilor UNIDROIT558,
obligaţiile implicite apar din:
> natura şi scopul contractului;
> practicile stabilite între părţi şi uzanţele;
> buna-credinţă şi negocierea corectă;
> ceea ce este rezonabil.
S-a remarcat pe bună dreptate559, că multitudinea stipulaţiilor contractuale : -sceptibile de a fi inserate în conţinutul unui
contract comercial internaţional, nu ebuie privită ca un conglomerat incoerent în cadrul căruia nu există o ordine : ^stabilită, bazată
pe o ierarhizare valorică a lor în funcţie de importanţa şi chiar ; dstenţa raportului juridic obligaţional dat.
Astfel, de prezenţa unor clauze în contract depinde însăşi valabilitatea :;estuia, de asemenea certitudinea şi securitatea juridică
a tranzacţiei. Aceste clauze I_I fost numite în literatura de specialitate clauze necesare360 sau clauze generale'61. I auzele de drept
comun sau generale se referă mai ales la părţile contractante şi r ectul contractului. Alte stipulaţii contractuale, numite clauze
opţionale^62, au enirea să creeze pentru părţi o anumită siguranţă în privinţa drepturilor şi r .igaţiilor generate de contract pe
seama lor. Absenţa clauzelor opţionale din . :nţinutul contractului are drept consecinţă riscurile contractuale faţă de care păiţile
Imân mai puţin protejate.
Contractele comerciale internaţionale conţin şi clauze specifice, de prezenţa . irora nu depinde validitatea contractului, dar care
sunt determinate de
particularităţile acestor contracte. Clauzele specifice pot fi, la rândul lor563, fie comune majorităţii contractelor comerciale
internaţionale, în care pot fi incluse, de exemplu, clauza prin care se determină dreptul aplicabil, clauza de arbitraj, clauza prin
care se agravează sau se atenuează răspunderea contractuală, fie particulare - în principiu — pentru o anumită categorie de
contracte. In această ultimă categorie se încadrează, de exemplu, clauzele de neconcurenţă, de exclusivitate, de contracarare a
riscurilor valutare şi nevalutare, de opţiune.
Secţiunea 2. Clauzele generale în contractele comerciale internaţionale.
2.1. Precizări prealabile. Pentru ca un contract comercial internaţional să fie valabil încheiat, este necesar ca părţile să fie de
acord în privinţa tuturor clauzelor necesare (esenţiale).
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova564, contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord
privind toate clauzele lui esenţiale. Sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului
sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.
în unele cazuri însăşi legea impune ca unele clauze să fie inserate în contract. De exemplu, codul civil al Republicii Moldova565
şi Legea nr.407-XVI din 21.12.2006566 cu privire la asigurări567 indică clauzele ce urmează a fi incluse întru- un contract de
asigurare, iar Legea nr.284/2004 stabileşte568 clauzele obligatorii care trebuie inserate în contractul electronic. Codul civil al
Republicii Moldova569 şi Legea nr.l335-XIII din 1.10.1997570 cu privire la franchisng571 prevăd clauzele ce urmează a fi
inserate în contractul de franchising.
Părţile contractante sunt în drept să decidă care clauze le consideră esenţiale şi este necesar de a fi inserate în contractul lor.
Doctrina juridică572 şi practica relaţiilor comerciale internaţionale evidenţiază clauzele ce urmează a fi inserate în contractele
comerciale internaţionale pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea eficientă ş: completă a raporturilor juridice de
comerţ internaţional. Astfel, sunt incluse ir.
această categorie: clauzele privind părţile contractante, privind obiectul material şi obiectul pecuniar al contractului, clauzele
referitoare la modificarea şi rezoluţiunea contractului, precum şi menţiunile finale.
Marea majoritate a contractelor comerciale internaţionale încep cu un preambul, în care părţile menţionează împrejurările în
care s-a încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să încheie contractul şi scopul pe care părţile şi-l propun să-l
realizeze prin încheierea şi executarea contractului.
2.2. Clauza privind părţile contractante. De prezenţa acestei clauze în contract depinde însăşi validitatea acestuia. In contract
trebuie să fie menţionate atributele de identificare ale părţilor şi anume: denumirea, sediul şi forma juridică, pentru persoanele
juridice, respectiv numele, domiciliul, pentru persoanele fizice.
De asemenea, se vor indica alte aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea persoanelor juridice şi cetăţenia
persoanelor fizice. în situaţia in care partenerii comerciali dau împuternicire de reprezentare altor persoane, se va indica numele
şi calitatea acestora.
în contract vor fi menţionate şi codul unic de înregistrare, precum şi numărul contului bancar al părţilor contractante.
2.3. Clauze privind obiectul contractului. Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul contractului, care să indice
denumirea completă a mărfii, ncrării sau serviciului şi elementele necesare pentru determinarea precisă a icestora. Astfel, dacă
obiectul contractului este o marfa, în contract se va indica, ilături de denumirea completă, tipul, seria şi caracteristicile specifice
 75
care individualizează această marfa. în cazul în care obiectul contractului este un bun leterminabil, părţile vor stabili elemente
certe şi suficiente pentru determinarea lui -'terioară, pe parcursul executării contractului.
Majoritatea contractelor comerciale internaţionale au ca obiect bunuri itoare. într-o atare situaţie contractul trebuie să conţină
clauze prin care părţile să imtermine sau să indice criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii în sa fel încât să fie
posibilă punerea lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de . itre vânzător.
2.4. Clauze referitoare la cantitatea mărfii. Părţile trebuie să indice . unitatea de marfa care constituie obiectul contractului şi
să precizeze unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi documentul . ire atestă cantitatea.
în cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă 'ermenele şi condiţiile de efectuare a acesteia,
precum şi locul recepţiei, care trebuie - :s în funcţie de natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de ieri stare
a eventualelor lipsuri cantitative.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova573, în cazul în care nu este mibilită cantitatea bunului sau modul de determinare
a acesteia, contractul este nul.
în funcţie de specificul mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport,
•i + ia în rnntractul comercial de vânzare-cumpărare internaţionala o
a î as
a»zd. »'.»»»—«•«•> I""M
determinarea răspunderii contractuale.
2 5 Clauze referitoare la calitate. Contractele comerciale internaţionale trebuie să conţină clauze privind calitatea mărfurilor,
lucrărilor sau serviciilor ca
COnStiWpe°nb^C a‘le" asigura că marfa livrată corespunde calităţii prevăzute în
sas ttsssvsrssţ — :
mărfii şi condiţiile concrete de livrare. în acest scop, părţile pot recurge la serviciu
expertiză, J fie considerate obligatorii pentru ele. O asemenea clauza constituie o convenţie asupra probelorR că atunci când
calitatea prestaţiilor nu
circumstanţele date.
poate proceda la reparare, conuiţm rpvine drentul de a opta intre
l^ţi^^t^rrbonmcaţii, condiţiile în care se poate refl» preluarea mărfii etc.
2.7. Clauze de asistenţă tehnică şi service. O clauză importantă este şi aceea privind condiţiile de acordare a asistenţei tehnice
şi acordarea serviciilor implicate de asistenţa tehnică, precum şi livrarea pieselor de schimb. însă, pentru asemenea operaţiuni pot
fi încheiate şi contracte separate.
2.8. Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate. Părţile trebuie să includă în contractele comerciale internaţionale
clauze privind condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate. Aceste clauze vor preciza
conţinutul reclamaţiei, documentele care se anexează pentru confirmarea deficienţelor constatate, obligaţiile ce revin
cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei, de exemplu, de a lua măsuri pentru conservarea mărfii, procedura de comunicare
a reclamaţiei - modalitatea, locul de remitere etc.
în contract se vor insera clauze referitoare la termenele de formulare a reclamaţiilor, impunându-se corelarea lor cu termenele
privind recepţia calitativă şi cantitativă, precum şi cu termenele de garanţie.
Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate trebuie să cuprindă menţiuni privind
termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, precum şi
consecinţele nerespectării acestor termene etc.
2.9. Clauze privind ambalajul şi marcarea. în contract se va stipula o clauză, din care să rezulte obligaţia vânzătorului de a
asigura un ambalaj corespunzător, care să protejeze marfa pe parcursul transportului de la expediţie şi până la destinaţie.
Trebuie să se stipuleze toate elementele referitoare la marcajul ambalajului: imba care se utilizează, numărul contractului,
numărul coletului, numele şi adresa exportatorului şi importatorului, locul de destinaţie, ţara de destinaţie, ţara de : rigine (după
caz), greutatea brută şi netă, indicaţiile de atenţionare etc576.
De asemenea, se va menţiona dacă ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acesuia. în
ultimul caz se va stabili crmenul de returnare a ambalajului şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de -ceastă operaţiune.
Mărfurile care prin natura lor se livrează fără ambalaj trebuie să :'e transportate în mijloace adecvate, care să nu afecteze calitatea
şi cantitatea.
O atenţie corespunzătoare se va acorda prevederilor contractuale cu referire Li obligaţia vânzătorului de a asigura un ambalaj
interior pentru produsele care se :~etează la aceasta, ambalaj uşor, estetic şi rezistent, folositor în procesul de ccsfacere prin reţeaua
de distribuire.
Vânzătorul se va obliga să marcheze ambalajul în scopul înlesnirii ■ anipulării şi publicităţii comerciale. Pe ambalaj va fi
menţionată adresa de icstinaţie, felul mărfii şi diferite menţiuni specifice, cum ar fi cele care atenţionează
asupra fragilităţii mărfii sau asupra necesităţii manipulării cu mare atenţie a acesteia.
2.10. Clauze privind obligaţia de livrare şi termenele de livrare. Pentru executarea obligaţiei de livrare a mărfii părţile
trebuie să stipuleze în contract clauze, care să prevadă termenele de livrare, indicându-se data calendaristică sau perioada de timp
în care trebuie să aibă loc livrarea. De asemenea, se va menţiona care parte este în drept să fixeze data exactă a livrării în cadrul
perioadei stabilite de comun acord. Dacă livrarea urmează să se facă în tranşe, vor fî menţionate termenele intermediare şi termenul
final de livrare.
în contract se vor menţiona condiţiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare stabilite, indicandu-se
documentele care atestă livrarea şi data când a fost efectuată. Părţile vor stipula în contract o clauză, care va stabili
condiţiile în care livrarea poate fî refuzată.
 76
Este necesar să fie incluse în contract şi clauze privind răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor de livrare,
stabilindu-se penalităţile ce urmează a fi plătite de acesta pentru fiecare zi de întârziere. De asemenea, se vor menţiona şi condiţiile
rezoluţiunii contractului.
2.11. Alte clauze prin care se reglementează condiţiile de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi dreptului de
proprietate asupra mărfii.
Stabilirea condiţiilor de livrare implică, în principal, indicarea modalităţii, locului de livrare şi modului de suportare a
cheltuielilor privind livrarea. Părţile pot conveni ca livrarea să fie executată uno ictu sau în tranşe. Locul livrării mărfii şi
repartizarea cheltuielilor de livrare pot fi determinate direct sau prin referire la o uzanţă codificată, de exemplu Incoterms.
în contract este necesar de stipulat clauze referitoare la momentul transmiterii riscurilor şi condiţiile în care operează transferul,
precum şi referitoare la momentul trandmiterii dreptului de proprietate.
2.12. Clauze referitoare la condiţiile de încărcare-descărcare transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportului.
Aceste clauze po preciza obligaţiile părţilor fie direct, fie prin referire la uzanţe comercia.c internaţionale uniformizate. Deoarece
operaţiunile menţionate implcă importau : cheltuieli şi presupun încheierea unor contracte (de transport, de asigurare) est= necesar
ca părţile să prevadă modalitatea de distribuire a acestor cheltuieli.
Părţile vor stabili prin clauze contractuale cui aparţine obligaţia de a încheii contractul de transport şi contractul de asigurare a
mărfii, precum şi condiţiile asigurării.
2.13. Clauze referitoare la obligaţia de preluare a mărfii. Contract!
trebuie să conţină o clauză, care să prevadă obligaţia cumpărătorului de a preL marfa. Această obligaţie este corelativă
obligaţiei vânzătorului de predare a măr Părţile vor menţiona şi condiţiile în care preluarea poate fi refuzată.
2.14. Clauze referitoare la preţ. De regulă, părţile determină prin contract preţul ca valoare totală, dar şi pe unitate de produs.
Preţul poate fi determinat sau determinabil. Dacă preţul este determinabil, vor fi menţionate şi modalităţile de determinare a
preţului în viitor.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 11.04.1980 7 , dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor vândute să fi
fost determinat în contract, în mod explicit sau implicit, sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, părţile sunt reputate,
în lipsa unor indicaţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului,
în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile. O prevedere similară există şi în
codul civil al Republicii Moldova . Suplimentar, codul civil precizează, că în cazul în care nu există contracte similare, se va
considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor. Dacă
preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea care, în caz de îndoială, determină preţul.
Şi Principiile UNIDROIT conţin o reglementare specială pentru cazul în care preţul nu este nici determinat, nici determinabil
prin voinţa părţilor579. Astfel, atunci când un contract nu fixează sau nu conţine prevederi pentru determinarea preţului, se
consideră că părţile, în lipsa unor indicaţii contrare, s-au referit la preţul stabilit în mod general la momentul încheierii contractului
pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în sectorul comercial în cauză, sau dacă un asemenea preţ nu există, la un
preţ rezonabil. Cănd preţul trebuie determinat de către o parte şi acea determinare este în mod clar nerezonabilă, un preţ rezonabil
va fi substituit în pofida prevederilor contractuale contrare. Atunci când preţul trebuie fixat de o terţă persoană, şi acea persoană
nu poate sau nu face acest lucru, preţul va fi stabilit la un nivel rezonabil. Dacă preţul trebuie fixat prin referire la elemente care
nu există sau au încetat să existe ori să fie accesibile, cel mai apropiat element echivalent va fi
considerat un substitut. 55
Părţile pot să precizeze, că operaţiunea se încheie pe “adevăratul preţ sau
• preţul curent” sau orice formulă echivalentă pentru determinarea preţului. Conform Principiile UNIDROIT580, preţul curent
este preţul folosit în mod uzual pentru ounurile livrate sau pentru serviciile prestate în circumstanţe comparabile la locul în care
contractul ar fi trebuit executat, sau dacă nu există un preţ curent la acel loc, creţul curent de la orice alt loc, care pare rezonabil
să fie luat drept referinţă.
Părţile sunt în drept să stipuleze în contract clauze privind stabilirea şi plata oreţului. De exemplu, vânzătorul poate să acorde
cumpărătorului o reducere de preţ Drestabilită, dacă acesta din urmă achită preţul până la o anumită dată, anterioara scadenţei
convenite.
2.15. Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată.
Părţile trebuie să stipuleze în contract obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, ca o condiţie esenţială a contractului. Se va
menţiona modalitatea de plată (virament bancar, acreditiv documentar, incasso, cambie etc.), modul de garantare a plăţii, data şi
locul plăţii, documentele necesare efectuării plăţii, instrumentele de plată.
în unele cazuri debitorul preţului condiţionează plata acestuia de îndeplinirea de către cealaltă parte a condiţiilor de calitate a
mărfii livrate. Astfel, pentru decontarea plăţii banca cumpărătorului trebuie să primească nu numai documentele uzuale în acest
scop, precum cele de livrare a mărfii, de transport etc. dar şi cele care atestă calitatea mărfii, de exemplu certificate de calitate,
sau chiar procesul verbal de efectuare a recepţiei calitative.
Secţiunea 3. Clauze specifice, comune tuturor contractelor comerciale internaţionale.
3.1. Clauze privind răspunderea contractanţilor. Pentru a garanta executarea contractului, părţile trebuie să stipuleze clauze
prin care vor fi stabilite sancţiuni pentru partea care nu-şi onorează obligaţiile contractuale. Aceste sancţiuni sunt conţinute în
clauza penală, care deşi nu este o clauză indispensabilă, de care să depindă validitatea contractului, are o utilitate general
recunoscută581.
Părţile pot prevedea şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele.
Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratoare de răspundere pentru situaţiile în care, în cursul executării contractului survin
evenimente imprevizibile şi insurmontabile, care împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate.
 77
3.2. Clauza solve et repete. Contractul poate include şi clauza solve et repete, conform căreia582 debitorul unei prestaţii
contractuale (mai ales a preţului), nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe neexecutarea
obligaţiei corelative a celeilalte părţi, atâta timp cât el însuşi nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală (respectiv, nu a plătit integral
preţul convenit). Această clauză are ca efect, practic, stabilirea unei ordini de efectuare a prestaţiilor, în sensul că mai întâi trebuie
plătit preţul (solve) şi apoi se pot ridica orice obiecţi; privind neexecutarea obligaţiei de către cealaltă parte, cu posibilitatea, prin
ipoteză, a celui care a plătit de a-şi recupera prestaţia (repete).
Deşi clauza solve et repete a fost recunoscută ca valabilă şi acceptată ca atare în practica arbitrală de comerţ internaţional, in
literatura de specialitate c generat controverse, recomandându-se să fie utilizată cu prudenţă, pentru a^nu se transforma într-un
privilegiu excesiv al uneia dintre părţi faţă de cealaltă parte .
3.3. Clauza privind dreptul aplicabil contractului comercial internaţional584. Pentru evitarea conflictului de legi părţile, în
baza principiului lex voluntatis, prin folosirea clauzei electio juris, pot desemna explicit sau implicit legea aplicabilă contractului
comercial internaţional. în cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa cu privire la această lege, determinarea lex contractus
revine organului de jurisdicţie competent.
După cum am menţionat anterior585, Convenţia asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, semnată la Roma la 19 iunie
1980 prevede586 că un contract este guvernat de legea aleasă de către părţi, care sunt în drept să desemneze legea aplicabilă
totalităţii sau unei anumite părţi a contractului.
în literatura de specialitate se observă, că părţile au tot interesul să facă uz de această facultate, motiv pentru care ele o stipulează
ca o clauză a contractului587.
Uneori părţile omit din neştiinţă să indice lex contractus, neexploatând astfel un factor important al asigurării securităţii şi
rentabilităţii contractuale.
3.4. Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor. Părţile orevăd în contract clauze prin care se obligă să depună
toate eforturile pentru a oreîntâmpina apariţia eventualelor litigii care ar rezulta din executarea contractului.
Părţile pot conveni să organizeze consultări periodice ale reprezentanţilor părţilor contractante, în cadrul cărora vor fi analizate
stadiul îndeplinirii obligaţiilor, eventualele dificultăţi apărute în executarea obligaţiilor şi soluţiile care se propun rentru
soluţionarea problemelor apărute.
Alte clauze stipulate de părţi în contract se referă la modalitatea de soluţionare a eventualelor litigii. De regulă, părţile prevăd
în contract clauza :onform căreia, în cazul apariţiei unui litigiu, care rezultă din interpretarea sau executarea contractului, acesta
va fi soluţionat pe cale amiabilă. Iar pentru situaţia x care litigiul nu va putea fi soluţionat pe cale amiabilă, părţile au opţiunea de
a i.ege între soluţionarea litigiului de către o instanţă din dreptul comun sau de către .o tribunal arbitrai.
Practica comercială internaţională relevă faptul, că de cele mai multe ori comercianţii optează pentru soluţionarea litigiilor care
rezultă din contractele . i merciale internaţionale de către tribunalul arbitrai. în acest scop, în contractul ;:mercial internaţional se
inserează o clauză de arbitraj, cunoscută sub denumirea :e clauză compromisorie.
Uneori părţile convin ca litigiile ce vor apărea din interpretarea sau : ecutarea contractului, să fie soluţionate pe calea medierii
sau concilierii, care sunt
mijloace nejurisdicţionale, cunoscute mai ales sub denumirea de Alternative Dispute Resolution - A.D.R.
3.5. Clauza de confidenţialitate. Prin clauza de confidenţialitate , părţile prevăd, că una dintre ele (în cazul obligaţiei
unilaterale) sau ambele (obligaţie bilaterală) se angajează ca, atunci când unele informaţii îi sunt oferite cu caracter de
confidenţialitate în cursul derulării contractului, să nu dezvăluie aceste informaţii terţilor şi/sau să nu le folosească necorespunzător
pentru scopurile sale proprii, fără consimţământul celeilalte părţi.
Părţile trebuie să precizeze informaţiile care sunt considerate confidenţiale şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării obligaţiei
de confidenţialitate. In cuprinsul acestei clauze trebuie să fie menţionată durata obligaţiei de confidenţialitate, precum şi persoanele
care au acces la informaţiile confidenţiale.
3.6. Clauza de exclusivitate. în unele contracte comerciale internaţionale părţile stipulează clauze de exclusivitate. De
exemplu, în contractul internaţional de franchising poate fi inserată o clauză de exclusivitate în favoarea franchisee, în baza căreia
franchisor-ul se obligă să nu încheie un contract de franchising având acelaşi obiect şi să nu desfăşoare o activitate comercială
concurentă cu cea concesionată franchisee în zona geografică şi pe durata care sunt convenite.
în contractul de agent excusivitatea constă în monopolul acordat agentului de a negocia şi, eventual, a încheia contracte
comerciale în numele şi pe seama principalului într-un anumit domeniu de activitate, pe un teritoriu convenit sau faţă de o anumită
clientelă.
3.7. Clauza de neconcurenţă. Obligaţia de neconcurenţă este angajamente, pe care şi-l asumă o parte contractantă (debitorul
obligaţiei) de a nu efectua, înţr-c anumită perioadă de timp şi pe o zonă geografică delimitată, o activitate comercial^ determinată,
de aceeaşi natură cu cea efectuată de cealaltă parte contractant, (creditorul obligaţiei) 589.
De regulă, clauzele de neconcurenţă se inserează în contractele de franchising, de agent, de prestări servicii şi de concesiune
exclusivă. în cuprinse clauzei de neconcurenţă se vor menţiona activităţile comerciale pe care debitoi - obligaţiei nu poate să le
îndeplinească, activităţi care, în principiu sunt concordant: cu cele practicate de creditorul obligaţiei. De asemenea, se va menţiona
duraţi obligaţiei de neconcurenţă, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălca.
acestei obligaţii.
3.8. Clauze specifice contractelor care au în conţinutul lor obligaţii de a face. Din categoria acestor clauze face parte clauza
hest efforts, conform căre . debitorul se obligă să depună efortul maxim pentru a realiza prestaţia la care angajat faţă de creditor.
Această clauză, de principiu, generează obligaţii oe
mijloace şi este inserată cel mai frecvent în contractele de concesiune exclusivă, de agent, de consignaţie, de publicitate
comercială şi de service.
 78
3.9. Clauze privind modificarea şi încetarea contractului. Un contract încheiat în formă scrisă, care prevede, că orice
modificare sau încetare a contractului să fie efectuată în formă scrisă, nu poate fi modificat sau nu poate înceta altfel. Este uzuală
clauza conform căreia contractul poate înceta numai prin acordul ambelor părţi. Totuşi, părţile pot stipula în contract clauze privind
rezoluţiunea contractului de către una din părţi ca sancţiune pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului
de către cealaltă parte.
3.10. Menţiuni finale. Orice contract comercial internaţional trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele menţiuni
finale:
> Numărul de exemplare în care se încheie contractul, minimum două, şi precizarea că fiecare parte primeşte câte un
exemplar.
> Limba/limbile în care se redactează contractul şi, eventual exemplarul de referinţă în caz de neînţelegere între părţi privind
interpretarea lui.
> Data şi locul încheierii contractului. Dacă un contract se încheie inter praesentes, data şi locul încheierii contractului se
va insera în contract, iar dacă se încheie inter absentes, data va fi inserată în ofertă şi acceptare, iar locul încheierii contractului se
va determina în dependenţă de concepţia adoptată cu privire la momentul încheierii contractului.
> Semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor autorizaţi. Este o uzanţă ca părţile să semneze fiecare pagină a
contractului, deşi o singură semnătura, la finalul acestuia are aceleaşi efecte juridice.
Secţiunea 4. Clauze specifice contractelor comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu şi lung.
4.1. Riscurile contractuale în comerţul internaţional.
4.1.1. Noţiune. în literatura de specialitate riscurile au fost definite de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii590, riscurile
sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului, independent de culpa uneia dintre părţi şi care, dacă se
realizează, pot face posibilă sau sensibil mai oneroasă prestaţia pentru cel puţin una din părţi.
într-o altă concepţie591 riscul este definit ca un eveniment posibil şi nedorit, rrevizibil sau imprevizibil, producător de pagube
materiale sau morale ce se .anifestă în raporturile dintre oameni şi în raporturile dintre om şi natură.
Conform altei opinii592 definirea conceptului de risc comercial trebuie să se facă, ţinând seama de următoarele repere:
> riscul este în esenţa sa un pericol, pe fondul căruia se produc anumite inconveniente; în alţi termeni, riscul este un pericol
susceptibil să genereze anumite inconveniente pentru debitorul unei obligaţii contractuale sau în general pentru subiectul de drept
implicat într-o operaţie comercială,
> realizarea riscului este, prin ipoteză, incertă, w
> incertitudinea ce caracterizează riscul face ca realizarea lui să fie
imprevizibilă; .w ^ ,
> imprevizibilitatea riscului face ca realizarea acestuia sa fie întotdeauna
fortuită; .w. , „,
> consecinţele realizării riscului se concretizează, prin excelenţa, intr-o
pierdere materială, pe care trebuie să o suporte debitorul obligaţiei, a cărei executare
este împiedicată. „
în concluzie s-a conchis, că riscul este un pericol ce planeaza asupra
oricărei relaţii contractuale şi, în general, asupra oricărei operaţiuni comerciale, a cărei executare se prelungeşte în timp,
susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiilor
contractualmente asumate faţă de creditor şi a căror apariţie determina inevitabil anumite pierderi materiale pentru contractantul
a cărui prestaţie nu se poate executa.
Unii autori593 nu sunt de acord cu această opinie, considerând ca ea conferă riscului un caracter excesiv şi abstract, iar
caracterul riscului de a fi un pericol oricum este inclus în caracterul său de a fi un eveniment posibil, iar nu cert.
4 1.2. Elementele esenţiale ale riscurilor. în literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele elemente esenţiale ale
riscurilor în contractele
comerciale internaţionale: . '
> Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul in care se
P > Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, realizarea
riscului este o probabilitate şi nu o certitudine. . _
> Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic, daca are loc între momentul încheierii şi cel al
terminăriii executării contractului.
> Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi adică să se producă din cauză străină. Dacă
evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în
culpă. Această condiţie implică pe aceea a imprevizibilitaţi riscului la momentul încheierii contractului. Imprevizibilitatea ţine de
esenţa riscului dar nu de natura sa. Dacă evenimentul era previzibil la data încheieri: contractului, partea sau părţile în culpă trebuie
să facă tot ceea ce le sta m putinţa pentru a-1 evita. Dacă nu a/au făcut acest lucru, partea/părţile este/sunt in culpa şi. deci nu se
pune problema riscului. Caracterul de imprevizibilitate al riscului se apreciază in abstracto, în funcţie de atitudinea pe care ar fi
trebuit sa o aiba ui comerciant rezonabil şi prudent, aflat în această situaţie.
w .. n cazu in care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu pentru una
sau chiar pentru ambele părţi contractante.
> Prejudiciul poate consta intr-o pagubă efectiv suportată sau într-un profit nerealizat.
Profesorul Dragoş-Alexandru Sitaru menţionează că forţa majoră constituie un risc, de regulă având natura unui eveniment
politic sau natural şi face o comparaţie între riscul în contractele comerciale internaţionale şi cazul de forţă majoră. Astfel, ca o
trăsătură comună cu riscurile în general, regimul juridic al forţei majore este prevăzut în cea mai mare parte a cazurilor de către
 79
părţi în contractele comerciale internaţionale. în lipsă, condiţiile şi efectele forţei majore sunt stabilite de lege în acele sisteme de
drept unde această instituţie este cunoscută, mai ales, în cele de drept umanist.
In cazul în care se produce, riscul în general şi forţa majoră în special ridică problema suportării consecinţelor sale păgubitoare
şi, implicit pe cea a transferului riscului contractului de la o parte la alta.
Sub aspectul condiţiilor sale definitorii, cazul de forţă majoră se caracterizează prin imprevizibilitate, care constituie o trăsătură
comună a tuturor riscurilor.
Spre deosebire de forţa majoră, riscurile nu presupun în mod necesar condiţia de insurmontabilitate a evenimentului de risc.
Aşadar, insurmontabilitatea sau „caracterul de nedepăşit” în accepţiunea Convenţiei de la Viena din . 1.04.1980 , nu ţine de esenţa
riscului în contractele comerciale internaţionale.
Pot constitui riscuri şi evenimente care nu au caracterul forţei majore sau
- izului fortuit, dar care se produc independent de culpa oricăreia dintre părţi, cum -sie, de exemplu, situaţia de hardship.
Autorul citat concluzionează, că noţiunea de
sc în contractele comerciale internaţionale este mai largă decât cea de forţă ii oră, aceasta din urmă constituind o specie, cu
particularităţi pregnante ăerencia specifică), în cadrul celei dintâi, care constituie genus proximus.
4.1.3. Clasificarea riscurilor. Riscurile în contractele comerciale lemaţionale pot fi clasificate în două mari categorii: riscuri
comerciale sau . nomice şi necomerciale596.
Riscurile comerciale se împart, la rândul lor în riscuri valutare şi riscuri . ■chitare. Riscurile valutare constituie posibilitatea
înregistrării de pierderi în naraţiunile comerciale internaţionale din cauza modificării cursului de schimb a X nedei de plată faţă
de moneda de referinţă sau de calcul. Riscurile nevalutare se
- " iretizează în pericolul de a se produce modificări de conjunctură economică pe
imită piaţă comercială susceptibilă să influenţeze prestaţia asumată de către - din părţi. Intră în această categorie modificarea
preţurilor la materiile prime,
materiale, energie, forţă de muncă (salariilor), schimbarea tarifelor de transport, a primelor de asigurare, comisioanelor,
dobânzilor bancare, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.
Riscurile necomerciale se împart în riscuri politice sau pohtico- administrative şi evenimente naturale sau calamităţi naturale.
Riscurile politice ţin de ingerinţa activităţii statelor sau a organelor lor administrative asupra contractelor comerciale
internaţionale. Din categoria riscurilor politice fac parte conflictele armate, embargoul, blocada economică, modificările regimului
politic, grevele sau alte tulburări civile, neacordarea licenţelor/autorizaţiilor de import/export, luarea de măsuri restrictive vamale,
antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei, instituirea de restricţii asupra schimburilor valutare sau a transferului
valutei în străinătate, exproprierea şi măsurile similare etc.
Riscurile naturale sunt împrejurări independente de voinţa omului, care pot avea efecte asupra contractelor. S-a remarcat597,
că atât riscurile politice, cât şi evenimentele naturale interesează regimul juridic al contractelor comerciale internaţionale, mai ales
în cazul în care îndeplinesc condiţiile unor situaţii de forţă
majoră. ...
Unii autori au menţionat598, că riscurile contractuale nu trebuie privite ca o
fatalitate, deşi producerea lor este întotdeauna fortuită, dar ca o circumstanţă survenită pe parcursul executării contractului,
care influenţează negativ executarea, dar ale cărei efecte nedorite de părţi pot fi evitate sau neutralizate de acestea printr- un set
de mijloace juridice la care părţile pot apela într-un atare scop.
De regulă, prevenirea riscurilor valutare are loc prin inserarea de către părţi în contractul comercial internaţional a unor clauze
asigurătorii specifice, cum sunt clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.
De asemenea, părţile pot stabili, la data încheierii contractului, unele dobânzi compensatorii sau a unor prime de risc valutar
la calcularea preţului, precum şi precizarea unui curs de schimb fix între moneda de plată şi cea de calcu..
bazat pe schimbările previzibile ale cursului până la data plăţii.
în situaţia în care părţile omit stipularea clauzelor asigurătorii, riscurile pe: fi evitate prin utilizarea unor metode
extracontractuale. De exemplu, încheierea dc către creditorul prestaţiei pecuniare a unei operaţiuni de hedging valutar. Hedging.
în sens larg înseamnă599 toate tehnicile pe care le pot utiliza firmele pentru : neutraliza, a minimaliza sau evita riscul valutar. în
acest sens, în faza executăr contractului exportatorii dispun de mai multe posibilităţi, cum sunt, de exemplu.
> Scontarea la o bancă comercială a documentelor de export, a cambiiL exprimate în monede străine, băncile reţinând o rată a
dobânzii la creditul de scc pe care îl acordă exportatorului şi un cost al swap-ului pe care banca^ îl a*.: Exportatorul poate vinde
apoi suma astfel încasată şi să o depună la o bancă, cu ia... dobânzii obişnuită la asemenea depuneri.
> Acoperirea prin utilizarea pieţei valutare forward sau futures. Părţile contractante pot diminua riscurile valutare şi prin
adoptarea unor măsuri contractuale şi organizatorice, menite să asigure valorificarea optimă a termenului de livrare în condiţii
optime, precum şi a termenului de plată în funcţie de conjunctura de pe piaţa valutară.
4.2. Clasificarea şi efectele generale ale clauzelor de asigurare împotriva riscurilor.
4.2.1. Clasificarea clauzelor de asigurare împotriva riscurilor. Clauzele asigurătorii sunt stipulaţiile contractuale,
convenite de părţi pentru a evita sau a neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe durata executării contractului.
Clauzele asigurătorii sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcţie de diferite criterii600. Astfel, după felul riscurilor la
care se referă, clauzele asigurătorii se împart în următoarele categorii:
> Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare sau clauze de variaţie a schimbului. Din această categorie fac parte clauza
aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de plată etc.
> Clauze de asigurare împotriva riscurilor nevalutare. In această categorie sunt incluse clauza de revizuire a preţului, clauza
ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza de hardship etc.
 80
> Clauza de forţă majoră, prin care, părţile urmăresc, de regulă, evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politice
sau ale unor calamităţi naturale.
în funcţie de obiectul lor, clauzele asigurătorii pot fi clasificate în:
> Clauzele de menţinere a valorii contractului, care au un obiect mai e strâns, referindu-se excusiv la prestaţia monetară şi
urmăresc menţinerea acesteia mpotriva riscurilor valutare şi nevalutare. Se menţionează601, că în noţiunea de ::estaţie monetară
intră preţul, tariful serviciilor, inclusiv al transporturilor (de : „emplu, navlul pentru transporturile maritime), primele de asigurare,
comisionul, ra:ele de credit, dobânzile etc.
Din categoria clauzelor de menţinere a valorii contractului fac parte clauza .clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei
liberatorii, clauza de revizuire a : ernlui şi clauza de postcalculare a preţului.
în funcţie de scopul pe care îl urmăresc, clauzele de menţinere a valorii ; tactului pot fi subclasificate în:
a. clauze pur monetare, care au drept scop evitarea riscurilor de fluctuaţie a i zdi de schimb a monedei de plată faţă de
moneda/monedele de referinţă, în -fistă categorie intrând clauza aur, clauzele valutare şi clauza de opţiune a r ~edei liberatorii;
b. clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată, care urmăresc păstrarea valorii funcţionale a acesteia, adică
a corelaţiei dintre cuantumul obligaţiei pecuniare a uneia dintre părţi şi preţul real al bunurilor şi serviciilor pe o anumită piaţă,
fiind incluse în această categorie, în special, clauza de revizuire a preţului şi clauza de postcalculare a preţului.
^ Clauze de adaptare a contractelor, care în principiu, au un obiect mai larg, privind atât prestaţia monetară, deşi, practic, acesta
constituie cel mai frecvent obiectul lor, cât şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor, de exemplu privind cantitatea mărfii, calitatea
mărfii, condiţiile de livrare a mărfii, condiţiile de plată etc. în această categorie sunt incluse clauza ofertei concurente, clauza
clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei, de ajustare cantitativă şi de
forţă majoră.
După modul lor de a opera, clauzele asigurătorii se clasifică în clauze cu acţiune automată şi clauze care implică renegocierea
contractului. S-a remarcat602, că efectul automat presupune o latură negativă şi una pozitivă, care de regulă, acţionează în
corelaţie.
Latura negativă constă în faptul că din momentul îndeplinirii condiţiilor de risc la care clauza se referă, vechea prevedere a
contractului (de exemplu, privind preţul, la clauzele de menţinere a valorii) sau contractul în ansamblul său devine caducă/caduc,
partea/părţile nemaifnnd obligată/obligate în termenii iniţiali ai contractului.
Latura pozitivă a efectului automat se exprimă prin faptul, că din acelaşi moment, vechea prevedere a contractului este înlocuită
cu o nouă obligaţie, în conformitate cu clauza. Pentru ca aspectul pozitiv al efectului automat să se producă este necesar ca părţile
să indice modalitatea de recalculare a prestaţiei, în cazul producerii riscului vizat. Practic, recalcularea se face unilateral, de partea
interesată, adică cea a cărei prestaţie urmează a scădea sau, dimpotrivă, care este îndreptăţită la o contraprestaţie superioară, prin
efectul clauzei.
Autorul citat conchide pe bună dreptate, că o clasificare a clauzelor după modul lor de a acţiona nu se poate face în mod absolut,
deoarece, în funcţie de voinţa părţilor, aceeaşi clauză poate opera în unele cazuri automat, iar în altele prin negocieri. Totuşi, sunt
posibile anumite aprecieri orientative, bazate pe practică, şi anume: unele clauze de menţinere a valorii, respectiv cele pur
monetare, acţionează, în principiu, automat; alte clauze de menţinere a valorii (cele de menţinere a puterii de cumpărare) şi unele
clauze de adaptare, cum sunt clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat şi clauza de forţă majoră, operează
frecvent automat, însă uneori părţile prevăd în contract soluţia negocierilor, iar alte clauze de adaptare, de exemplu clauza de
hardship şi clauza de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei, implică în principiu, negocieri.
4.2.2. Efectele generale ale clauzelor de asigurare împotriva riscurilor
în funcţie de modul în care clauzele asigurătorii acţionează, sunt specificate' efectele acestora. Astfel, dacă părţile au conferit
clauzei un efect automat, acesta s=
produce, în principiu, din momentul realizării ipotezei clauzei, de exemplu, atunci când diferenţa de curs dintre moneda de
plată şi cea de calcul depăşeşte procentul de toleranţă (la clauzele valutare) sau când s-au acordat condiţii mai avantajoase la
clauza ofertei concurente sau la clauza clientului cel mai fâYOnZăt GtC. Sc COîlSidCJ'â, că regula trebuie să fie aceeaşi în ipoteza
în care repunerea contractului s-a decis printr-o hotărâre arbitrală, deşi practic intervenţia arbitrului este o situaţie de excepţie în
cazul clauzelor cu efect automat. Aşadar, hotărârea arbitrală produce efect nu numai pentru viitor (ex nune) din momentul
rămânerii ei definitivă, dar şi retroactiv (ex tune), din momentul îndeplinirii ipotezei clauzei, rolul ei fiind de a constata existenţa
condiţiilor prevăzute în clauză, dacă părţile nu au precizat altfel.
Pentru situaţia în care s-a prevăzut că repunerea contractului se va face prin negocieri, chiar dacă factorul de risc s-a produs,
obligaţia iniţial stabilită rămâne în vigoare, dacă partea interesată nu solicită negocieri sau dacă în cadrul acestora părţile nu au
ajuns la o înţelegere privind repunerea, iar în contract nu s-a prevăzut o altă soluţie (de exemplu, rezilierea) sau posibilitatea de a
apela, în subsidiar, la un organ de jurisdicţie pentru a se pronunţa în materie. Dacă în cadrul negocierilor s-a convenit repunerea
contractului, aceasta operează pentru viitor (ex nune), în lipsa unei menţiuni speciale în conţinutul clauzei. Aşadar, între momentul
producerii riscului şi cel al noului acord privind reaşezarea contractului, vechea obligaţie, în principiu, subzistă. în aplicarea
aceleaşi reguli, se consideră, că în cazul în care reaşezarea contractului s-a stabilit printr-o hotărâre arbitrală, aceasta va face parte
din contract numai de la data pronunţării (ex nune), de exemplu în cazul clauzei de hardship.
4.3. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare. Din categoria
clauzelor asigurătorii menite să contracareze riscurile valutare fac parte: clauzele valutare, clauza aur, clauza de opţiune a
monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.
4.3.1. Clauzele valutare. Clauza valutară constituie stipulaţia contractuală ;e face parte din grupa clauzelor de menţinere a
valorii contractului şi care -rmăreşte drept scop protejarea părţilor din contractul comercial internaţional împotriva riscului aferent
monedei de plată în raport cu moneda de cont, aleasă de : omun acord de către contractanţi604. Unii autori605 numesc aceste
 81
clauze de -'nsolidare valutară. Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile tabilesc două monede - una de plată şi alta
de cont. Prin corelarea acestor monede e determină reperul principal al echilibrului contractual.
Există trei categorii de clauze valutare şi anume:
> monovalutare;
> multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş valutar stabilit de părţi;
> multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş instituţionalizat.
> Clauza monovalutară presupune luarea în considerare de către părţi a două monede diferite: una de plată şi alta de cont.
Moneda de plată este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii, iar moneda de cont este mai puternică, mai stabilă şi
mai puţin fluctuantă.
Moneda de cont606 desemnează moneda aleasă de părţi, permiţând să determine cantitatea de unităţi monetare pe care o va
primi vânzătorul, cu ajutorul ei stabilindu-se valoarea obligaţiei monetare, datorată de debitor.
Moneda de plată este instrumentul utilizat de către debitor pentru a-şi onora obligaţia de plată. Această monedă permite să se
determine cantitatea şi natura semnelor pe care le va primi vânzătorul. în alţi termeni607, moneda de plată se referă la modul de
plată ca instrument prin care obligaţia monetară va fi rambursată de către debitor (cum, în ce monedă), respectiv moneda ţării
unde se efectuează plata.
Moneda de cont poate să coincidă cu moneda de plată. Astfel, în cazul în care obligaţia monetară este exprimată în moneda în
care ea trebuie rambursată, de exemplu datoria unei sume în euro a cărei plată trebuie efectuată în euro, se poate menţiona, că
moneda de cont coincide cu moneda de plată.
în practică cel mai frecvent se utilizează ca monedă de cont euro, dolarul SUA şi francul elveţian.
Prin clauza monovalutară părţile arată, că preţul mărfii, lucrării sau serviciului a fost stabilit, luând în considerare un anumit
curs de schimb între moneda de plată şi moneda de cont la data încheierii contractului. Totodată părţile precizează, că dacă la
momentul plăţii acest curs se va schimba, preţul contractual se va recalcula în aşa fel încât să corespundă cursului modificat.
Astfel, atunci când moneda de plată se va deprecia cu 10% faţă de moneda de cont, comparativ cu paritatea existentă între cele
două monede la data încheierii contractului, preţul va creşte cu 10% la data plăţii. Per a contrario, dacă moneda de plată va
înregistra o creştere cu 10%, preţul va suporta o scădere cu acelaşi procent. Prin urmare, preţul se va modifica invers proporţional
cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.
Prin efectul clauzei monovalutare, variaţiile de curs ale monedei de plată nu afectează valoarea reală a prestaţiei pecuniare
primite de creditor. De regulă, clauza monovalutară operează automat. Părţile, sunt în drept să stipuleze în contract o clauză care
să prevadă, că recalcularea preţului se va putea face numai prin negocieri.
Acţiunea clauzei monovalutare poate fi condiţionată de către părţi de existenţa unei variaţii de curs a monedei de plată peste
un anumit procent, de exemplu + sau - 5%. în această situaţie, variaţiile care se încadrează în limitele acelui procent sunt lipsite
de semnificaţie pe plan juridic. Clauza monovalutară este eficientă numai dacă moneda de calcul este stabilă.
> Clauza multivalutară, bazată pe un coş valutar stabilit de părţi.
Sintagma coş valutar este denumirea convenţional atribuită mai multor valute utilizate ca etalon monetar în relaţiile
internaţionale. Necesitatea coşului valutar a apărut când aurul nu a mai putut şi utilizat ca etalon, iar celelate etaloane, de exemplu,
dolarul S.U.A. au devenit instabile.
Stabilirea coşului valutar poate fi efectuată de către părţi printr-o clauză contractuală sau de către un organism internaţional
specializat. în ambele cazuri, însă, ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie incluse în coşul valutar şi determinarea
ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar.
Totuşi, utilizarea metodei coşului valutar ridică unele probleme. O primă problemă ţine de alegerea monedelor care vor forma
coşul valutar, alegere care nu se face aleator, dar vor fi selectate acele monede, care prezintă importanţă pentru încasările şi plăţile
comerciantului respectiv sau în funcţie de importanţa valutelor pe piaţa valutară şi financiară internaţională. O altă problemă
constă în stabilirea ponderii monedelor în coşul valutar, care poate fi egală sau diferenţiată. Pot apărea problema şi la stabilirea
modului de utilizare a coşului de valute pentru eventuala corectare a preţului.
Părţile aleg de comun acord valutele care se includ în coşul valutar, ţinând cont de interesele lor, preferându-se acele monede,
a căror fluctuaţie este relevantă pentru domeniul respectiv de activitate comercială.
în cuprinsul clauzei multivalutare părţile indică, de regulă, procedura de -alcul a cursului mediu al monedei de plată faţă de
cele din coşul valutar, precum şi modul de operare a unor eventuale schimbări în structura coşului şi în procedura de :alcul pe
parcursul executării contractului.
Prin clauza multivalutară, bazată pe un coş valutar stabilit de părţi se - cnvine ca preţul contractual, exprimat în moneda de
plată, să fie facturat în funcţie ie media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la data executării . antractului. Dacă
între momentul încheierii contractului şi momentul efectuării r lăţii, media cursurilor monedelor din coşul valutar faţă de moneda
de plată a .rescut cu un anumit procent, adică moneda de plată s-a devalorizat faţă de zionedele din coş, preţul efectiv plătit va fi
mai mare cu acel procent, adică se va :ăuga procentul de devalorizare. Elucidăm situaţia dată prin următorul exemplu: :eţul
convenit la încheierea contractului este de 10.000.000 lei şi părţile prevăd, că .esta va fi recalculat în dependenţă de cursul de
schimb al leului faţă de media a monede care formează coşul valutar: dolarul S.U.A., euro şi francul elveţian, la i executării
contractului. Să admitem, că la data încheierii contractului cursurile :'ia: 12 lei/dolar S.U.A., 16 lei/euro şi 15 lei/franc elveţian,
ceea ce înseamnă un C-TS mediu de 14 lei/coş valutar. Presupunem, că la data executării contractului . .rsurile sunt: 18 lei/dolar
S.U.A., 24 lei/euro şi 22 lei/franc elveţian, ceea ce T :: rezintă un curs mediu 21 lei/coş valutar. Prin urmare, leul s-a devalorizat
faţă de
; nedele din coş cu 50%, iar preţul efectiv pe care creditorul preţului îl facturează
;:itorului este de 15.000.000 de lei.
 82
Dacă, însă media cursurilor monedelor din coş va scădea faţă de moneda de plată, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de
scădere al acestei medii.
Părţile prevăd în cuprinsul clauzei valutare, că recalcularea preţului se va face numai dacă diferenţa dintre media cursurilor de
schimb din ziua plăţii şi cea de la momentul încheierii contractului depăşeşte în sens pozitiv sau negativ un anumit procent, pe
care îl fixează în contract.
Clauza multivalutară, spre deosebire de clauza monovalutară, prezintă avantajul de a asigura o mai mare stabilitate a valorii
contractului, datorită raportării monedei de plată nu doar la o singură monedă de referinţă, dar la media mai multor monede, care
au un curs crescător sau descrescător diferit faţă de moneda de plată. Această clauză prezintă, însă, dezavantajul de a implica
deseori negocieri mai dificile între părţi pentru convenirea valutelor din coş şi a procedurii de calcul, iar punerea ei în aplicare, în
momentul plăţii poate provoca complicaţii de ordin tehnic.
> Clauza multivalutară bazată pe un coş instituţionalizat sau unitate de cont instituţionalizată. Conţinutul acestei clauze,
precum şi modalitatea de calcul a modificărilor de curs sunt stabilite de un organism internaţional specializat, formând o unitate
de cont instituţionalizată. Introducerea acestei unităţi în practica valutară rezidă în necesitatea sporirii lichidităţii statelor şi de
creare a unor instrumente de evidenţă şi de decontare cu mai mare stabilitate.
Cele mai cunoscute unităţi de cont instituţionalizate sunt Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T./ Special Drawing Rights /Droit
Speciales deTirage ). Drepturile Speciale de Tragere au fost introduse în practica relaţiilor valutare de către Fondul Monetar
Internaţional începând cu anul 1969. D.S.T. este o monedă de şi este emisă de F.M.L în tranşe periodice alocate în contul ţărilor
membre proporţional cu cote de participare la Fond. Valoarea D.S.T. este calculată şi publicată zilnic de către F.M.I.
Funcţiile principale ale D.S.T. sunt următoarele:
> completarea rezervelor valutare;
> procurarea de valută convertibilă dintr-o ţară membră, indicată de
F.M.L;
> răscumpărarea monedei naţionale aflate în străinătate;
> reducerea datoriei publice externe a statului;
> plata dobânzilor şi comisioanelor la F.M.L
Odată cu adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutul F.M.L în baz: acordurilor de la Kingston (1976), D.S.T. au
devenit principalul etalon al sistemul- monetar internaţional. D.S.T. sunt unităţi monetare de cont cu funcţii limitate c; activ
internaţional de rezervă, emise pe baza încrederii reciproce dintre memb: F.M.L Emiterea lor se face fără garanţii reale şi sunt
destinate să asiguri echilibrarea lichidităţilor internaţionale. în prezent coşul D.S.T. este compus d:: dolarul S.U.A. (45%), euro
(29%), yenul japonez (15%) şi lira sterlină (11%)609.
O clauză multivalutară bazată pe D.S.T. prevede că preţul contractual exprimat în moneda de plată, se va recalcula avându-se
în vedere cursul între această monedă şi D.S.T. la momentul executării contractului. La momentul executării contractului se
compară cursul monedei de plată faţă de D.S.T. cu cel de referinţă, iar preţul se recalculează pentru a include procentul de
devalorizare sau de a deduce procentul de revalorizare a monedei de plată. Şi în această situaţie părţile de regulă prevăd, că
recalcularea preţului va opera numai dacă diferenţa dintre cursul din data încheierii contractului şi cel din data executării
contractului va depăşi pozitiv sau negativ un anumit procent fixat de ele în contract.
D. S.T. sunt prevăzute ca unitate de cont şi în unele convenţii internaţionale încheiate după anul 1976 sau modificate în
materia contractelor de transport internaţional, mai ales pentru calcularea cuantumului maxim al despăgubirilor datorate de către
transportador în caz de pierdere sau avariere a mărfurilor. De exemplu, Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la
transportul aerian internaţional de la Montreal din 28.05.1999 limitează răspunderea transportatorului pentru daunele produse
mărfii la 17 D.S.T./kg. Astfel, Convenţia prevede610 că, la transportul de mărfuri răspunderea transportatorului în caz de
distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere, este limitată la suma de 17 D.S.T. per kilogram, cu excepţia cazului în care
expeditorul, în momentul când coletul a fost predat transportatorului, a făcut o declaraţie specială privind interesul în ■ ivrarea la
destinaţie şi a plătit o sumă suplimentară, dacă este necesar. In acest caz transportatorul va fi răspunzător pentru plata unei sume
care nu o va depăşi pe cea declarată, cu excepţia cazului în care dovedeşte că această sumă este mai mare decât nteresul
expeditorului în livrarea la destinaţie.
Convenţia de la Montreal reglementează şi conversia unităţilor monetare. precizând611, că sumele exprimate în D.S.T. se
consideră că se referă la Drepturile Speciale de Tragere astfel cum sunt definite de Fondul Monetar Internaţional. Conversia
acestor sume în monedele naţionale se va efectua, în cazul procedurilor ^ridice, în conformitate cu valoarea acestor monede în
D.S.T. la data hotărârii -decătoreşti. Valoarea monedei naţionale exprimate în D.S.T. a unui stat parte, _ire este membru al
Fondului Monetar Internaţional va fi calculata în conformitate . - metoda de evaluare aplicată de Fondul Monetar Internaţional, în
vigoare la data :târârii judecătoreşti, pentru operaţiunile şi tranzacţiile sale. Valoarea în D.S.T. a tnedei naţionale a unui stat parte
care nu este membru al Fondului Monetar rtemaţional va fi calculată conform procedurii stabilite de statul respectiv.
4.3.2. Clauza aur. Ţinem să menţionăm, că în prezent această clauză are o .: icabilitate foarte restrânsă aşa cum vom
vedea în continuare.
Conform clauzei aur, debitorul este obligat să determine volumul datoriei în _ncţie de paritatea metalică în aur a monedei de
plată sau să-şi achite datoriile în i Această clauză îmbracă două forme:
> clauza valoare - aur (gold- value clause), care se utilizează în cazul în care preţul contractual este exprimat într-o valută,
iar aurul este luat ca etalon al acestei valute şi
> clauza monedă aur (gold coin value), caracterizată prin aceea că preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în
monedă de aur.
Dintre formele menţionate, numai clauza valoare - aur (clauza aur), se înscrie în mecanismul clauzelor de menţinere a valorii
contractului. Specific acestei clauze este faptul, că moneda de plată se raportează la etalonul aur. Conform clauzei aur, moneda de
 83
plată are o anumită paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului. Dacă acea paritate se va modifica până la data
plăţii, preţul contractual se va modifica în mod corespunzător, inevitabil acest preţ va fi rectificat în aşa fel încât echivalentul lui
în aur de la data plăţii să fie egal cu echivalentul lui în aur existent la data perfectării contractului.
Condiţia esenţială pentru funcţionarea clauzei aur este ca moneda de plată să fie exprimată în aur, în principiu, printr-o paritate
oficială. îndeplinirea acestei condiţii presupune în mod obligatoriu ca aurul să îndeplinească rolul de etalon monetar, funcţie pe
care aurul a îndeplinit-o în perioada interbelică şi perioada postbelică atâta timp cât a funcţionat sistemul monetar internaţional,
instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul din principiile sale fundamentale fiind cel al parităţilor fixe în aur ale
monedelor statelor membre ale Fondului Monetar Internaţional. Un alt principiu esenţial al acestui sistem a fost convertibilitatea
în aur a monedelor, care aveau un curs fix unele faţă de altele, iar aurul, care avea rolul de etalon al acestor monede, era scos din
categoria mărfurilor supuse legii cererii şi ofertei, fixându-se un preţ invariabil. Fixarea parităţii în aur, ca şi devalorizarea
monedelor erau dispuse prin acte ale autorităţilor monetare competente ale statelor în cauză, astfel încât clauza aur putea funcţiona
pe baza unei formule matematice.
în anul 1971 a fost suspendată convertibilitatea în aur a dolarului S.U.A. iar ulterior, în urma adoptării celui de-al doilea
amendament la Statutul Fondului Monetar Internaţional, prin Acordurile de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. intrate în vigoare
la 1.04.1978, s-a renunţat oficial la funcţiile monetare ale aurului. Astfel, aurul a devenit o simplă marfa, supusă legii cererii şi
ofertei pe piaţă, care nu mai putea îndeplini rolul de etalon de valoare pentru monedele naţionale.
Clauza aur în forma ei clasică şi-a pierdut utilitatea, dispărând din categoria modalităţilor de menţinere a echilibrului
contractual.
După ce aurul şi-a pierdut rolul de etalon monetar, sfera de aplicare a clauzei aur a fost limitată sau chiar exclusă prin protocoale
de modificare a convenţiilor, precum şi prin convenţii noi, care le-au înlocuit pe cele preexistente în materie. Locul aurului ca
etalon monetar a fost luat de D.S.T. cu excepţia statelor care nu sunt membre ale F.M.L şi a căror legislaţie nu permite adoptarea
ca unitate de cont a D.S.T.
O referinţă la clauza aur există în Protocolul din 5 iulie 1978 la Convenţie referitoare la contractul de transport internaţional
de măfuri pe şosele (C.M.R.
semnat la Geneva612, prin care se modifică art.23 al Convenţiei. Reglemetarea menţionată dispune: „Totuşi, un stat care nu
este membru al Fondului Monetar Internaţional şi a cărui legislaţie nu permite aplicarea prevederilor paragrafului 7 al prezentului
articol613 poate, în momentul ratificării sau al aderării la Protocolul la C.M.R. sau în oricare moment ulterior, să declare că limita
responsabilităţii prevăzute la paragraful 3 al prezentului articol şi aplicabilă pe teritoriul său, este fixată la 25 unităţi monetare.
Unitatea monetară la care se referă prezentul paragraf corespunde cu 10/31 grame aur fin, cu titlul de 900 miimi. Convertirea în
moneda naţională a sumei indicate în prezentul paragraf se efectuează conform legislaţiei statului în cauză”.
Unii autori sunt de părere614, că în prezent clauza aur ar putea fi utilizată intr-o formă nouă, prin raportarea preţului contractual
la preţul aurului pe piaţa liberă, dar această clauză asigură numai o apărare parţială împotriva riscului valutar, deoarece preţul
aurului cunoaşte fluctuaţii importante.
4.3.3. Clauza de opţiune a locului de plată. Clauza de opţiune a locului de plată îi conferă creditorului dreptul de a încasa la
scadenţă valoarea creanţei sale, calculată pe baza unei valute de cont, prestabilită prin contract, în locul ales de creditor dintre cele
convenite. în cazul stipulării unei clauze de opţiune a locului de plată, debitorul plăţii este obligat să efectueze plata în moneda
locului ales de creditor. Astfel, dacă părţile au prevăzut în contract ca preţul să fie exprimat în dolari S.U.A. şi au stabilit ca locuri
posibile de plată Paris şi Londra, în cauză vor exista două monede de plată: euro şi lira sterlină.
S-a remarcat615, că alegerea de către debitor a locului de plată, presupune implicit şi alegerea monedei de plată, care în toate
cazurile va fi moneda locală.
Unii autori susţin616, că opţiunea locului de plată nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar, deoarece nu modifică
prin ea însăşi valoarea prestaţiei monetare, dar numai schimbă locul şi, deci moneda de plată, scopul ei principal fiind acela de a
asigura creditorului încasarea creanţei în moneda de care are nevoie în momentul scadenţei. Autorul citat consideră această clauză
ca o modalitate a clauzei monovalutare, deoarece adaptarea preţului la schimbările valutare nu intervine prin alegerea unuia sau
altuia dintre locurile de plată, ci prin raportarea monedei de la locul ales al plăţii, oricare ar fi ea, la moneda de cont.
Alţi autori sunt de părere617, că de vreme ce clauza de opţiune a locului de plată este calificată ca modalitate a clauzei
monovalutare, ea trebuie privită înainte ie toate, ca un instrument juridic pentru evitarea sau neutralizarea riscului valutar. Aceasta
este şi rămâne finalitatea ei principală, chiar dacă prin stipularea sa creditorului i se crează şi facilitatea de a-şi procura direct de
la debitor (şi nu de pe oi aţa valutară) moneda de care are nevoie la momentul onorării creanţei sale.
în ce ne priveşte, considerăm clauza de opţiune a locului de plată ca fiind o modalitate de contracarare a riscului valutar,
deoarece în cazul în care moneda unui loc de plată se va deprecia, creditorul plăţii va opta pentru celălat loc de plată şi, implicit
pentru cealaltă monedă.
4.3.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii. Prin această clauză părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe
monede de plată, având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul ca, la
scadenţă să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să efectueze plata în moneda astfel aleasă.
Beneficiarul clauzei de opţiune a monedei liberatorii va aştepta un moment apropiat de data scadenţei pentru a decide, în
funcţie de evoluţia monedelor în intervalul respectiv, care va fi moneda ce va servi drept monedă de plată. De regulă, asemenea
clauze se inserează în conţinutul contractelor în favoarea creditorilor, cărora le conferă mari avantaje. Sunt, însă situaţii când
dreptul de opţiune a monedei liberatorii este conferit debitorului. în această ipoteză, dacă una dintre monedele de plată a suferit
între timp o depreciere, debitorul va alege acea monedă pentru decontarea preţului, acest fapt fiind în dezavantajul creditorului.
Clauza de opţiune a monedei de plată are funcţia de menţinere a valorii contractului, deoarece dacă la momentul plăţii a
intervenit o modificare a cursului de schimb dintre monedele de plată, una din ele suferind o devalorizare, creditorul va opta pentru
 84
plata preţului în cealaltă monedă al cărei curs s-a menţinut cât mai aproape de cel din momentul contractării, raportul preţ - marfa,
rămânând acelaşi.
4.4. Clauze de contracarare a riscurilor nevalutare. Riscurile nevalutare se concretizează în pericolul de a se produce modificări
de conjunctură economică pe o anumită piaţă comercială, susceptibilă să influenţeze prestaţia asumată de către una din părţi.
în practica executării contractelor comerciale internaţionale, riscurile nevalutare cel mai frecvent se manifestă sub forma
riscului de preţ. Pe piaţă se produce o fluctuaţie permanentă a preţurilor, care este provocată atât de fluctuaţia monetară, precum
şi de diferite împrejurări ce pot surveni între momentul încheierii contractului şi cel al finalizării executării lui. Astfel, se poate
modifica raportul dintre cerere şi ofertă datorită unor factori conjuncturali, care prin acţiunea lor pot influenţa pozitiv sau negativ,
cererea sau oferta la anumite mărfuri sau servicii, care constituie obiectul contractului.
Din categoria clauzelor de contracarare a riscurilor nevalutare fac parte: clauza de revizuire a preţului, clauza de postcalculare
a preţului, clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, clauzele preventive faţă de diferite
măsuri de protecţie a concurenţei etc.
4.4.1. Clauza de revizuire a preţului. Clauza de revizuire a preţului constituie stipulaţia contractuală în care părţile prevăd, că
oricare dintre ele este în drept să procedeze la recalcularea preţului contractual în situaţia în care între momentul încheierii şi cel
al executării contractului au intervenit modificări
semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, foiţei de muncă sau ale altor elemente avute în vedere la stabilirea preţului
contractual, cum sunt, de exemplu, primele de asigurare, tarifele de transport etc.
Clauzele de recalculare sau de revizuire a preţului mai sunt numite şi clauze de indexare a preţului618, clauze de escaladare a
preţului sau clauze de preţ mobil619.
Scopul clauzei de revizuire a preţului este de a proteja părţile împotriva riscurilor nevalutare prin menţinerea puterii de
cumpărare a monedei de plată. Unii autori620 au propus următoarea variantă a conţinutului clauzei de revizuire a preţului:
„Vânzătorul are dreptul să majoreze preţurile indicate în prezentul contract, în cazul unei măriri a preţului materiilor, a tarifelor
de transport maritim şi terestru şi a asigurării, spre a se ţine seama de condiţiile din ziua livrării mărfii”.
în funcţie de complexitatea elementului de referinţă, clauzele de revizuire a preţului sunt de trei categorii621:
> Clauza de revizuire a preţului cu indexare unică (sau specială), în care preţul este exprimat într-o unitate de măsură uzuală,
al unui produs determinat, de exemplu al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol, al unui kw/oră energie
electrică etc. De asemenea, părţile pot fixa ca element de raportare a preţului şi un indice statistic, care exprimă sintetic evoluţia
preţurilor unui grup de produse determinate, eventual dintr-o anumită ramură economică.
Etalonul unic trebuie să fie ales de părţi astfel încât să reflecte sintetic, eventuala variaţie de valoare a întregului ansamblu de
elemente care au contribuit la calcularea preţului contractual. De regulă, produsul de referinţă constituie materia primă principală,
folosită pentru realizarea mărfii, care constituie obiectul contractului. De exemplu, preţul unei vânzări de benzină va fi indexat cu
cel al barilului de petrol.
în toate cazurile este necesar ca părţile să precizeze documentul care stabileşte etalonul (indicele de referinţă), care poate fi:
jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este dată de o cotaţie bursieră (situaţie în care :rebuie să se indice bursa,
data de referinţă, denumirea jurnalului etc.), jurnalul unei camere de comerţ sau al unei asociaţii profesionale, o publicaţie oficială
etc.
Dacă din anumite motive la momentul executării contractului indicele de referinţă nu mai poate fi utilizat (de exemplu, pentru
că nu mai este publicat sau publicaţia avută în vedere şi-a încetat temporar sau definitiv apariţia), iar părţile nu convin asupra unui
indice suplimentar, partea interesată se poate adresa unui expert pentru a calcula nivelul indicelui respectiv sau poate solicita
instanţei de arbitraj numirea unui asemenea expert, dacă o procedură arbitrală este deja în curs.
> Clauza de revizuire a preţului cu indexare cumulativă (complexă) se utilizează în situaţia când preţul contractual depinde
de valoarea unei pluralităţi de
referinţă privite cumulativ, de exemplu materii prime şi forţă de muncă, necesare pentru realizarea obiectului contractului.
Clauza de revizuire cu indexare cumulativă se inserează, mai ales în contractele de antrepriză pentru lucrări de construcţii —
montaj, cu precădere atunci când antreprenorul foloseşte materiale şi forţă de muncă din ţara beneficiarului. Atunci când părţile
optează pentru această clauză, este necesar ca ele să indice formula de calcul pentru revizuirea preţului. Indicarea formulei se face
direct sau indirect prin trimitere la o prevedere legală sau la o uzanţă standardizată, care astfel va fi recepţionată contractual. O
asemenea formulă de calcul se găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import
şi export nr. 188 A şi 574 A, elaborate de C.E.E./ O.N.U. la Geneva în 1957.
P Clauza de revizuire a preţului cu indexare generală presupune raportarea preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ într-o zonă geografică determinată. în
acest caz elementul de referinţă este un indice statistic relevant pentru evoluţia preţurilor la nivel macroeconomic pe întreaga ţară,
pe ansamblul economiei unui oraş etc.
Scopul clauzei de revizuire a preţului cu indexare generală este menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.
Această clauză este, însă, mai puţin utilizată în practica comercială internaţională, deoarece este dificil de a găsi un indice statistic
de referinţă suficient de relevant pentru un anumit contract.
Unii autori622 menţionează că clauza de revizuire a preţului are în mod automat un efect negativ şi anume de a face ca preţul
în prezenţa realizării criteriilor prevăzute în contract să devină caduc. Preţul vechi nu este înlocuit în mod automat printr-un nou
preţ, dar în temeiul clauzei de revizuire a preţului se deschide calea spre negociere. Este necesar să se indice şi cum se va calcula
noul preţ, precum şi dacă orice schimbare, oricât de mică a costurilor va duce la revizuirea preţului. De asemenea, în cuprinsul
clauzei de revizuire a preţului, părţile trebuie să precizeze dacă recalcularea se va face la fiecare livrare parţială sau numai după
livrarea finală.
 85
Clauza de revizuire a preţului acţionează numai atunci când modificările valorice ale elementului etalon au depăşit în sens
pozitiv sau negativ un anumit procent de toleranţă, dacă părţile au convenit astfel. De regulă, părţile conferă clauzei de revizuire
a preţului un efect automat, dacă procentul de toleranţă este depăşit. Orice altă soluţie este posibilă doar dacă părţile o prevăd în
mod explicit.
Părţile trebuie să precizeze în conţinutul clauzei de revizuire a preţului, dacă recalcularea se va face la fiecare livrare parţială
sau numai după livrarea finală.
4.4.2. Clauza de postcalculare a preţului. Clauza de postcalculare a preţului are aceeaşi finalitate ca şi clauza de revizuire a
preţului şi anume menţinerea preţului mărfii sau serviciului la parametrii conjuncturii existente pe piaţă în momentul finalizării
executării prestaţiei asumate de debitor. în baza clauzei de postcalculare a preţului, creditorul dobândeşte dreptul de a stabili preţul
sau de a-1 definitiva (dacă la încheierea contractului acesta a fost prevăzut numai
estimativ) după executarea integrală a obligaţiilor sau la termene intermediare convenite de părţi, pentru a se putea lua în calcul
şi eventualele modificări economice intervenite pe parcurs. Clauza de postcalculare a preţului acoperă, de regulă, riscurile
nevalutare şi anume modificările posibile în cheltuielile materiale şi salarii. Părţile contractante pot conveni ca această clauză să
prevină şi riscurile valutare datorate eventualelor diferenţe de curs valutar, înregistrate în aceeaşi perioadă.
Dintre clauzele de postcalculare a preţului cea mai larg utilizată în practică este „ cost + fee ” (cost şi cheltuieli). în acest caz
termenul cost are semnificaţia de preţ de producţie (format din costurile materiilor prime, materialelor, energiei etc. consumate în
procesul de producţie, iar termenul cheltuieli este utilizat pentru a desemna valoarea manoperei, incluzând salariile, profitul şi
orice alte cheltuieli la preţul de producţie. Contractele în care se stipulează clauza „cost + fee” au fost denumite contracte cu
costuri rambursabile623.
Postcalcularea preţului avantajează mai ales pe debitorul prestaţiei în natură, deoarece riscurile de mărire a costurilor le suportă
în mod exclusiv celălalt contractant (beneficiarul).
S-a remarcat624 că stipulaţia clauzei cost + fee impune cumpărătorului toate riscurile de instabilitate a preţurilor şi nu este
recomandabilă la import.
Principalul dezavantaj al acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor preţuri mai mari la scadenţă, dar acesta
poate obţine - prin aceste creşteri de preţuri - o îmbunătăţire a calităţii produselor importate625.
4.4.3. Clauza ofertei concurente. Prin clauza ofertei concurente o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul
ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai favorabile decât cele
din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte
(promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri cu caracter
jurisdicţional626. Potrivit altei opinii627, prin clauza ofertei concurente promitentul (vânzătorul, prestatorul de servicii) se obligă
să acorde cocontractantului condiţii mai avantajoase oferite acestuia de către un terţ în cadrul unei operaţiuni similare.
Formularea sub care această clauză a fost cel mai des întâlnită este următoarea628: „Dacă in cursul executării contractului,
cumpărătorul notifică ânzătorului primirea unei oferte concurente, emanând de la un furnizor cunoscut şi serios, făcută la un preţ
inferior preţului contractului, toate celelalte elemente ale
contractului, în special referitoare la calitate, cantitate şi termene de livrare rămânând aceleaşi, vânzătorul trebuie ca în termen
de 10 zile de la primirea notificării scrise din partea cumpărătorului, să accepte condiţiile din oferta concurentă. In lipsa acordului
vânzătorului cu cumpărtorul, acesta din urmă este eliberat de obligaţia de a cumpăra de la vânzător, iar contractul va înceta să
producă efecte în termen de 10 zile de la primirea răspunsului”.
O altă formulare a clauzei ofertei concurente ar putea fi următoarea: „Dacă, pe parcursul contractului, cumpărătorul notifică
vânzătorului primirea unei oferte de bună-credinţă, emanând de la o sursă sigură, independentă de grupul cumpărătorului, pentru
furnizarea de bunuri de calitate egală, în condiţii şi pe baze comparabile... ”.
Clauza se numeşte a ofertei concurente, deoarece oferta este adresată beneficiarului clauzei de către un terţ concurent al
promitentului.
Clauza ofertei concurente se stipulează, de regulă, în contractele de aprovizionare pe termen lung, pentru a oferi cumpărătorului
posibilitatea de a beneficia de schimbările de pe piaţă ce ar surveni ulterior momentului încheierii contractului şi care i-ar fi
profitabile. Se realizează astfel o adaptare a preţului mărfii la evoluţia pieţei, trăsătură prin care clauza ofertei concurente prezintă
unele tangenţe cu clauza de revizuire a preţului. Insă, spre deosebire de aceasta, adaptarea se realizează prin referire la oferta
concurentă mai avantajoasă de care se poate prevala cumpărătorul, iar vânzătorul se află pus în faţa opţiunii pe care am menţionat-
o.
în literatura de specialitate629 se menţionează ca şi condiţie definitorie a clauzei ofertei concurente caracterul „mai favorabil”
al ofertei terţului, subliniindu- se că aprecierea caracterului „mai favorabil” al ofertei presupune o comparaţie cu elementele
corespunzătoare ale contractului în curs de executare. Astfel, dacă unicul element de diferenţiere între ofertă şi contract este preţul
(adică terţul propune un preţ mai avantajos pentru beneficiarul clauzei, celelalte elemente rămânând neschimbate), comparaţia
este mai uşor de făcut. în această situaţie clauza ofertei concurente se apropie ca finalitate de o clauză a menţinerii valorii şi, mai
ales de clauza de revizuire a preţului, de care se deosebeşte însă, sub alte aspecte importante (de exemplu, prin faptul, că în cazul
ei, modificările survenite în conjunctura economică nu se repercutează în mod direct asupra contractului, aşa cum se întâmplă la
clauza de revizuire a preţului, ci numai indirect, prin intermediul ofertei terţului care constituie, în concret, elementul de referinţă;
clauza ofertei concurente nu acţionează, de regulă automat, dar implică acordul promitentului).
în alte cazuri însă, condiţiile mai avantajoase din oferta terţului nu se referă la preţ, sau doar la preţ, dar şi la alte elemente ale
contractului, cum ar fi: cantitatea, calitatea, termenele de livrare, transport, condiţii de plată etc. într-o atare situaţie comparaţia
devine mai dificilă, fiind necesar ca ea să privească conţinutul ofertei concurente şi ale contractului în complexitatea lor.
 86
S-ar putea630 ca oferta concurentă să emane de la o firmă neserioasă ori care se află în relaţii de prietenie cu cumpărătorul,
oferta fiind de complezenţă. De asemenea, ea ar putea să se refere la o perioadă mai mică şi preţul să fie spot, aşa cum se practică
de obicei, pentru cantităţi mici şi de scurtă durată.
Pe de altă parte, s-a menţionat că6jl, practic, exceptând situaţia de fraudă, terţul nu este interesat să emită o ofertă neserioasă,
deoarece o asemenea atitudine este de natură a-i ştirbi reputaţia comercială, cât şi, mai ales pentru faptul că, în ipoteza în care
intervine rezilierea contractului de lungă durată, oferta, odată acceptată de destinatarul ei, produce efectele unui contract care, prin
ipoteză, îi este defavorabil. De altfel, nici chiar beneficiarul clauzei nu are interes, în principiu, să dea curs unei asemenea oferte,
deoarece refuzul promitentului de a accepta adaptarea, urmată de rezilierea contractului, dar neînsoţită de încheierea unui alt
contract cu terţul, îl pune în situaţia de a pierde o relaţie contractuală fără a o înlocui printr-o alta mai avantajoasă. De aceea, în
practică, situaţiile de oferte neserioase sunt relativ rare.
O altă dificultate este cea a probei condiţiilor din oferta concurentă. Pentru a-şi produce efectele sale de concurenţă, oferta
trebuie să fie comunicată vânzătorului. Ofertantul s-ar putea să nu fie de acord cu acest fapt, văzându-şi oferta divulgată.
Clauza ofertei concurente acordă promitentului opţiunea de a accepta sau refuza condiţiile dintr-o ofertă, primită de beneficiarul
clauzei de la un terţ632.
Acceptarea de către promitent a adaptării contractului se poate realiza în cel puţin trei modalităţi633, părţile stabilind prin
clauză, dacă acesta are deschisă opţiunea pentru una sau mai multe din aceste modalităţi.
Astfel, în primul rând, promitentul poate să accepte ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care contractul va fi adaptat
corespunzător. în această situaţie, adaptarea operează din momentul acordării de către terţ a condiţiilor mai favorabile, prin oferta
concurentă, întocmai ca şi în ipoteza adaptării automate, dacă părţile nu prevăd altfel. Acceptarea tale quale de către promitent
acţionează, aşadar, ca o condiţie suspensivă a adaptării contractului conform ofertei terţului.
în al doilea rând, acceptul promitentului poate interveni în cadrul unor noi negocieri între părţi, caz în care adaptarea
contractului se va face nu neapărat exact în termenii ofertei concurente, dar oricum în condiţii mai avantajoase pentru beneficiar,
putând fi ajustate oricare dintre elementele contractului (preţ, cantitate, calitate, termene de livrare, condiţii de plată etc.). într-o
atare situaţie clauza ofertei concurente se apropie de clauza de hardship.
în al treilea rând, promitentul poate opta pentru suspendarea executării contractului, beneficiarul clauzei având posibilitatea de
a încheia cu terţul un nou contract, în condiţiile mai avantajoase propuse de acesta, pe perioada de suspendare. Pentru situaţia în
care promitentul refuză adaptarea contractului sau nu îşi exprimă punctul de vedere în termenul contractual rezonabil, părţile
prevăd, de
regulă, soluţia rezilierii contractului, caz în care ele sunt eliberate de obligaţiile contractuale, beneficiarul fiind în drept să
încheie un alt contract, în noile condiţii, cu terţul ofertant.
In contract poate fi stabilit un termen de la data notificării refuzului promitentului de a adapta contractul sau de la expirarea
termenului contractual de răspuns, după care rezilierea îşi va produce efectele.
In conţinutul clauzei ofertei concurente trebuie să fie incluse şi problemele de ordin procedural. Este indicat să se precizeze
cum se va realiza notificarea de către posesorul ofertei concurente (scrisoare recomandată, telefon, fax, e-mail) termenul pentru
primirea răspunsului vânzătorului, precum şi dacă este necesară o notificare ulterioară cumpărătorului vizând soarta contractului.
4.4.4. Clauza clientului cel mai favorizat. Clauza clientului cel mai favorizat este stipulaţia contractuală prin care promitentul
(vânzătorul, furnizorul de bunuri sau de servicii) se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai
favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventual unui terţ cu privire la contracte având acelaşi obiect.
Clauza clientului cel mai favorizat se aseamănă cu clauza ofertei concurente prin faptul, că ambele au drept scop adaptarea
contractului la noile condiţii ale pieţii. Totuşi, aceste două clauze se deosebesc între ele. Astfel, în cazul clauzei clientului cel mai
favorizat, procedura este declanşată nu de oferta unui terţ concurent, dar de oferta promitentului, care a încheiat un contract cu
terţul, oferindu-i terţului într-o operaţiune similară, condiţii mai avantajoase.
Prin clauza clientului cel mai favorizat634, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul
executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile
decât cele înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante
(beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
In practică această clauză poate fi formulată în felul următor635: „Dacă vânzătorul va consimţi faţă de un terţ condiţii mai
favorabile în ansamblu decât cele stipulate în prezentul contract pentru cantitate şi calitate comparabilă, le va acorda de asemenea
cumpărătorului din acest contract cu începere din ziua în care devin aplicabile în raport cu terţa persoană”.
In legătură cu aplicarea clauzei clientului cel mai favorizat apare aceeaşi problemă ca şi la clauza ofertei concurente şi anume
cea a comparabilităţii probelor. S-a remarcat636 că în ceea ce priveşte proba acordării condiţiilor mai favorabile unei terţe
persoane, problema se pune în alţi termeni decât în cazul ofertei concurente. In cazul clauzei clientului cel mai favorizat s-ar putea
ca promitentul să nu-1 informeze pe partenerul său că a consimţit condiţii mai favorabile unui terţ. Deosebirea este evidentă,
deoarece în cazul clauzei ofertei concurente, cumpărătorul este
întotdeauna interesat să prezinte această ofertă, deoarece contractul se va adapta în favoarea sa, problema constând numai în a
verifica existenţa, sinceritatea şi conţinutul acestei pretinse oferte. In schimb, clauza clientului cel mai favorizat se aplică în
defavoarea părţii care a contractat cu terţul.
Există posibilitatea ca vânzătorul să nu anunţe partenerului său încheierea noului contract. Pentru evitarea unor asemenea
situaţii, dar şi a diferendelor între părţi, se recomandă637 inserarea în contract a obligaţiei ferme a promitentului de a-1 informa
(notifica) imediat pe beneficiar privind condiţiile mai favorabile acordate terţului şi, totodată, să reglementeze un sistem de control
exercitabil de către beneficiar, fie direct, fie printr-un terţ neutru (de regulă, un expert tehnic sau arbitru) - care să prezinte garanţii
de competenţă şi discreţie -, asupra registrelor comerciale sau altor documente contabile ale promitentului.
 87
Recomandăm, ca în cazul inserării în contract a clauzei clientului cel mai favorizat, părţile să prevadă şi sancţiunile aplicabile
promitentului pentru situaţia în care nu va comunica beneficiarului clauzei încheierea unui contract similar cu un terţ, căruia i-a
acordat condiţii mai favorabile decât cele prevăzute în contractul în curs de executare între părţi.
De regulă, clauza clientului cel mai favorizat îşi produce efectele automat, iar promitentul nu este în drept să refuze adaptarea
contractului, optând pentru rezilierea lui.
Părţile pot stabili în contract că adaptarea contractului la condiţiile mai avantajoase să se facă prin negocieri, la cererea
beneficiarului. în acest caz părţile pot conveni şi asupra altor condiţii contractuale, nu doar asupra celor acordate terţului.
De asemenea, părţile trebuie să prevadă în contract şi momentul când operează adaptarea contractului. De regulă, adaptarea
contractului operează din momentul în care terţul a început să beneficieze de condiţiile mai favorabile, care coincide cu data
încheierii contractului între promitent şi terţ. Dacă, totuşi, contractul încheiat cu terţul a fost depistat mai târziu sau între părţi au
existat divergenţe privind existenţa condiţiilor mai favorabile, dar soluţionate ulterior în sens pozitiv de către părţile contractante
sau de un terţ, adaptarea contractului la condiţiile mai avantajoase operează ex tune, adică din momentul încheierii contractului
cu terţul. într-o atare situaţie, eventualele diferenţe plătite în plus de beneficiar, în intervalul de timp respectiv, vor fi restituite sau
compensate cu plăţile ulterioare.
Părţile trebuie să prevadă în contract şi procedura notificărilor între părţi, iar obligaţia primei notificări incumbă, în principiu,
promitentului clauzei.
4.5.1. Definiţia cauzei şi clauzei de hardship. Codul civil al Republicii Moldova, reglementând cauza de hardship dispune638,
că în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea
acestuia, iar părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere
ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în
special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
Conform Principiilor UNIDROIT639, există hardship atunci când apariţia unor evenimente schimbă fundamental echilibrul
contractului, fie datorită creşterii preţului executării obligaţiilor unei părţi, fie datorită faptului, că valoarea contraprestaţiei pe care
o parte o primeşte s-a diminuat şi
> evenimentele apar sau devin cunoscute părţii dezavantajate după încheierea contractului;
> evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată la momentul încheierii
contractului;
> evenimentele sunt în afara controlului părţii dezavantajate;
> riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.
Clauza tip de hardship a C.C.I.640 este următoarea: atunci când o parte contractantă dovedeşte că:
a) executarea în continuare a obligaţiilor sale contractuale a devenit extrem de oneroasă datorită unui eveniment ce depăşeşte
controlul său rezonabil, la care ea nu ar fi putut în mod rezonabil să se aştepte să-l fl luat în considerare la data încheierii
contractului; şi
b) ea nu ar fi putut în mod rezonabil să evite sau să depăşească evenimentul sau consecinţele acestuia, părţile sunt obligate
într-un termen rezonabil de la data invocării acestei cauze, să negocieze clauze contractuale alternative care în mod rezonabil să
ţină seama de consecinţele evenimentului.
în literatura de specialitate clauza de hardship a fost definită de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii641, clauza de hardship
este definită ca fiind acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării
contractului sau de a recurge, în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului
se produce o împrejurare, de orice natură, independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual,
producând o îngreunare substanţială (substanţial hardship) a executării contractului pentru cel puţin una din părţi şi care, deci, ar
fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.
într-o altă opinie642, clauza de hardship este considerată stipulaţia contractuală în temeiul căreia devine posibilă modificarea
conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi
prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de obligaţie, dar care, schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere
de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil ca
acesta să le suporte singur.
Scopul urmărit prin clauza de hardship este menţinerea sau restabilirea echilibrului contractual, în pofida oricărei împrejurări
care ar modifica elementele originare pe care s-a întemeiat contractul părţilor.
Schimbarea împrejurărilor care modifică în mod substanţial economia contractului comercial internaţional, ipoteză vizată prin
clauza de hardship, corespunde în unele sisteme de drept noţiunii de impreviziune.
4.5.2. Natura juridică a clauzei de hardship. Sub aspectul naturii juridice a clauzei de hardship, s-a menţionat643 că în primul
rând, clauza de hardship constituie o aplicare, dar cu o fizionomie juridică specifică, a clauzei rebus sic stantibus din materia
tratatelor internaţionale, în temeiul căreia o schimbare fundamentală a circumstanţelor în considerarea cărora un asemenea tratat
a fost încheiat poate atrage, conform voinţei părţilor, încetarea, revizuirea sau suspendarea lui. Preluarea, în materia contractelor
comerciale internaţionale, care aparţin dreptului privat, a acestei instituţii de drept internaţional public se explică prin existenţa
unor factori de risc, care afectează în egală măsură nivelul public şi cel privat al relaţiilor internaţionale, factori care sunt provocaţi,
în unele cazuri chiar de intervenţia elementului public (statal) în sfera raporturilor contractuale, în cele mai diverse moduri (de
exemplu, prin politica vamală, restricţii în eliberarea autorizaţiilor de export-import, interdicţii comerciale în caz de conflicte
internaţionale etc.).
In al doilea rând, în mod definitoriu, clauza de hardship este o excepţie convenţională de la principiul forţei obligatorii a
contractului. Utilizarea tot mai frecventă a clauzei de impreviziune în contractele comerciale internaţionale, dă expresie tendinţei
participanţilor la aceste raporturi juridice de a limita, pe cale convenţională, aplicarea principiului civil clasic al forţei obligatorii
 88
a contractelor şi de a afirma, în locul lui, principiul adaptării contractului la noile împrejurări. Autorul citat susţine, că aplicarea
principiului adaptării contractului la noile imprejurări apare ca fiind mai potrivit realităţilor prezente din comerţul nternaţional,
deoarece permite reaşezarea relaţiilor contractuale în concordanţă cu mutaţiile rapide şi profunde din conjunctura economică
mondială şi evitarea suportării de către o singură parte a unor prejudicii neimputabile şi injuste.
Potrivit Principiile UNIDROIT644, atunci când executarea unui contract devine mai oneroasă pentru una din părţi, acea parte
este totuşi obligată să îşi
execute obligaţiile sub rezerva aplicării prevederilor referitoare la clauza de
hardship.
4.5.3. Condiţiile de aplicare a clauzei de hardship. Clauza de hardship este compusă din două părţi principale645. Prima
parte defineşte ipoteza în care clauza urmează să se aplice. Această parte comportă ea însăşi două aspecte, care constau în stabilirea
unor împrejurări mai mult sau mai puţin determinate şi în consecinţele pe care acestea le produc asupra relaţiilor contractuale. A
doua parte a clauzei expune regimul aplicabil în caz de realizare a ipotezei. Această parte are un aspect preponderent procedural
şi cuprinde reguli privind notificarea, renegocierea şi chiar organizarea unei proceduri extrem de complexe, implicând recursul la
terţi, arbitri sau experţi.
A. Dacă ne referim la ipoteza în care clauza de hardship urmează să se aplice, părţile de regulă prevăd în conţinutul clauzei
două aspecte: unul referitor la natura cauzelor de hardship şi altul referitor la independenţa cauzelor de hardship faţă de culpa
vreuneia din părţi.
> In ceea ce priveşte natura cauzelor de hardship, în mod uzual, clauza de hardship are un caracter de generalitate, părţile
formulând clauza dată în termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură, care ar putea interveni pe parcursul executării
contractului. în practica comercială internaţională pentru redactarea clauzei de hardship sunt utilizate diferite formule. Formularea
cea mai larg întâlnită include: „toate faptele care ar putea pune în pericol executarea în bune condiţii a contractului”. Totuşi,
majoritatea clauzelor vizează survenirea unor împrejurări mai bine definite. în unele cazuri, o clauză de hardship poate să se refere
la modificarea fundamentală a împrejurărilor juridice din momentul încheierii contractului. De exemplu, poate avea loc o
modificare a legislaţiei naţionale, în special, dacă părţile au desemnat ca drept aplicabil contractului această legislaţie, situaţie în
care aplicarea clauzei de hardship poate fi luată în considerare. Unele clauze se referă, însă la evenimente mult mai specifice cum
ar fi, de exemplu, creşterea preţului materiei prime sau alte cauze care au drept consecinţă creşterea substanţială a costurilor de
fabricaţie.
Prin clauza de hardship părţile au în vedere drept cauze de adaptare a contractului, orice riscuri valutare sau nevalutare, care
schimbă datele avute în vedere la momentul încheierii contractului, afectând economia contractului respectiv în mod global sau
în oricare din elementele sale. în acest fel clauza de hardship poate acoperi, în principiu, domeniul de aplicare a celorlalte clauze
de adaptare a contractului, precum şi a celor de menţinere a valorii.
în unele situaţii, clauza de harship se prezintă într-o variantă specifică, părţile limitând aplicarea clauzei fie la o anumită
categorie de riscuri, fie la modificările conjuncturale care au loc în sfera raporturilor contractuale în care se încadrează contractul
prin obiectul său.
> Sub cel de-al doilea aspect, şi anume independenţa cauzei de hardship faţă de culpa vreuneia din părţi, contractanţii prevăd,
că evenimentele care provoacă hardship trebuie să fie independente de culpa părţilor. Mecanismul de adaptare a contractului va
demara, aşa cum am menţionat, doar în cazul în care cauza de hardship este imprevizibilă în momentul încheierii contractului şi
exterioară voinţei părţilor, adică independentă de posibilitatea lor de control.
Potrivit unei opinii646, noţiunea de exterioritate convine mai mult decât cea de imprevizibilitate pentru a califica clauza de
hardship. Caracterul de exterioritate se referă la evenimente, care scapă de sub controlul rezonabil al părţilor contractante şi de
aceea nu se putea cere părţilor să le aibă în vedere în momentul încheierii contractului. Totodată această cerinţă necesită
următoarele precizări:
> Cauza de hardship trebuie să apară ca exterioară comportării părţilor, în sensul că modificarea situaţiei să nu poată fi
imputată părţii - victimă, deoarece ea se produce fără nici o culpă din partea acesteia.
> Este necesar să se verifice dacă partea interesată poate evita schimbarea imprejurărilor sau, cel puţin, consecinţele acestor
schimbări.
> Clauza de hardship este realizată când evenimentele considerate au drept consecinţă o modificare fundamentală a
echilibrului contractual în detrimentul uneia din părţi.
S-a menţionat647 că nu gravitatea schimbărilor survenite prezintă importanţă, dar impactul acestora asupra elementelor care
asigură echilibrul contractual. Prin urmare, gravitatea situaţiei de hardship se apreciază nu în mod absolut, dar în raport cu
echilibrul contractual.
B. In categoria condiţiilor de aplicare a clauzei intră şi cele privind efectele pe care evenimentul trebuie să le producă asupra
contractului pentru a constitui o situaţie de hardship. Astfel648, o primă condiţie este ca împrejurările 'espective să perturbe în
mod grav echilibrul contractual, provocând o împovărare substanţială a executării contractului pentru una sau pentru ambele părţi.
In consecinţă, acţiunea clauzei poate fi unilaterală sau bilaterală, potrivit acordului oărţilor. Pentru ca situaţia oneroasă provocată
de modificarea împrejurărilor existente la încheierea contractului să îmbrace forma de hardship este necesar ca ea să aibă o anumită
intensitate, pe care părţile o exprimă, de regulă, prin condiţia de a fii substanţială sau importantă.
Referitor la criteriul de evaluare a evenimentului de hardship se consideră, in mod uzual că situaţia oneroasă în care se află una
din părţi, ca urmare a modificării împrejurărilor, este substanţială şi justifică adaptarea contractului, s:unci când exprimă o
schimbare importantă a elementelor avute în vedere de acea :arte la momentul încheierii contractului, aşa încât, dacă ar fi cunoscut-
o în acel moment, ea nu ar fi încheiat contractul. Frustrarea de care suferă partea prin ntervenţia cauzei de hardship se apreciază
în funcţie de scopul urmărit de ea prin încheierea contractului. Dacă părţile nu au convenit altfel, efectul nefavorabil al
 89
survenirii situaţiei de hardship se apreciază prin raportare la întreaga economie a contractului şi nu referitor la o anumită
prestaţie sau anumite prestaţii.
în unele cazuri părţile prevăd şi o a doua condiţie privind efectele prejudiciabile pe care cauza de hardship trebuie să Ie producă
asupra contractului, şi anume să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.
Utilitatea clauzei de hardship va fi apreciată în funcţie de modul în care sunt stabilite condiţiile aplicării sale, în special cele
considerate obligatorii pentru funcţionarea ei.
4.5.4. Efectele clauzei de hardship. în privinţa efectelor clauzei de hardship, se impun649 a fi reţinute două aspecte -
unul pozitiv şi un altul negativ. Efectul specific al clauzei de hardship este pozitiv şi constă în adaptarea contractului, în cazul în
care condiţiile privind cauzele de hardship şi consecinţele lor asupra contractului sunt îndeplinite. Adaptarea nu operează automat,
dar prin renegocierea contractului.
Oricare dintre părţi, dacă se consideră într-o situaţie de hardship, poate cere renegocierea. Survenirea cauzei de hardship nu
atrage ipso facto caducitatea contractului sau a prestaţiei afectate, în lipsa unei voinţe contrare explicite a părţilor. Dacă partea
afectată de hardship nu solicită negocieri, contractul se va executa în termenii săi iniţiali.
Efectul negativ al clauzei de hardship, prevăzut şi de Principiile UNIDROIT650, rezidă în faptul, că clauza nu îndreptăţeşte
partea dezavantajată să suspende executarea contractului.
Momentul producerii efectului de adaptare a contractului este acel în care părţile au ajuns la un acord sau arbitrul a pronunţat
hotărârea în acest sens, în lipsa unei prevederi exprese prin care părţile să fi legat acest efect de un alt moment, cum ar fi, de
exemplu cel al producerii sau al notificării situaţiei de hardship.
4.5.5. Mecanismul de adaptare a contractului. în privinţa procedurii de renegociere a contractului, ţinem să menţionăm,
că în contract trebuie să fie prevăzută procedura de aplicare a clauzei, respectiv mecanismul de adaptare a contractului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova651, părţile vor încerca mai întâi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea
contractului la noile împrejurări.
Partea care se consideră într-o situaţie de hardship trebuie să notifice cealaltă parte, în termenul prevăzut de contract sau, în
lipsă - într-un termer rezonabil, despre survenirea evenimentului care pretinde că a schimbat echilibru contractului, despre
gravitatea consecinţelor economice şi despre modul cum credr că se poate interveni pentru a remedia situaţia.
Ca urmare a cererii de renegociere formulată de partea afectată, părţile, sunt obligate în temeiul clauzei să se întâlnească pentru
renegocierea contractului. Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună-credinţă la negocieri, dar
nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare. Scopul pe care trebuie să îl aibă renegocierea contractului
este de a repune părţile pe poziţia de echilibru existentă la data încheierii contractului.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova652, depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile
împrejurări nu constituie temei pentru refuzul executării obligaţiei.
în situaţia în care părţile nu ajung la consens, partea interesată poate sesiza arbitrajul sau o instanţă ordinară. Dacă părţile au
inserat în contract o clauză compromisorie generală, efectul acesteia se extinde şi asupra competenţei arbitrului de a se pronunţa
cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de hardship, în lipsa unei prevederi exprese în sens contrar.
Misiunea arbitrului este de a verifica dacă împrejurările invocate constituie situaţie de hardship. Dacă arbitrul consideră că nu sunt
întrunite elementele constitutive de hardship, el trebuie să confirme clauzele contractului în versiunea existentă şi contractul
continuă să-şi producă efectele. Dacă arbitrul apreciază că există hardship el poate653 fie să adapteze contractul în scopul
restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat (rezolvit, reziliat) la o dată şi în condiţiile pe care le fixează,
atunci când respectivul contract nu mai poate fi salvat prin adaptare, fie să pronunţe orice altă soluţie pe care o consideră rezonabilă
în speţă, precum suspendarea contractului până la încetarea cauzei de hardship după care executarea contractului urmează să se
reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să continue negocierile în vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării contractului
şi altele.
în situaţia în care părţile au ajuns la un consens sau când arbitrajul a pronunţat o sentinţă pentru adaptarea contractului, s-a pus
problema654 dacă un contract astfel adaptat este acelaşi cu contractul iniţial sau este un contract nou. apărut în urma unei novaţii.
în acest sens, s-a arătat că, în principiu, contractul adaptat supravieţuieşte propriei sale modificări, urmând să fie executat în
continuare cu schimbările ce i s-au adus, cu excepţia cazului în care s-a stipulat că modificarea globală echivalează cu o novaţie
prin înlocuire de obiect.
S-a menţionat655 că pe parcursul renegocierilor contractul nu a încetat să existe, se impune părţilor şi afortiori va produce
întotdeauna efectele sale în cursul perioadei dintre survenirea schimbării şi realizarea adaptării.
Se recomandă656 ca părţile să definească statutul obligaţiilor lor contractuale pe parcursul renegocierii. Se precizează în acest
sens, că atunci când părţile participă la renegociere în scopul de a readapta contractul, pot să stipuleze că
executarea obligaţiilor ce sunt considerate ca fiind atinse de situaţia de hardship, trebuie să continue conform clauzelor
contractuale iniţiale şi în timpul renegocierii.
Dacă, la sfârşitul renegocierii, părţile sunt de acoid asupia adaptării contractului, condiţiile acestei adaptări trebuie să prevadă
o despăgubire pentru prejudiciul suportat de partea dezavantajată, deoarece ea a trebuit să continue executarea obligaţiilor sale în
timpul renegocierii.
Dacă părţile sunt ţinute să adapteze contractul după renegociere, ele pot alege una din următoarele opţiuni:
> în contract să se stipuleze, că executarea obligaţiilor care sunt considerate ca fiind afectate de cauza de hardship, trebuie
să continue în timpul renegocierii, precum şi în perioada procedurii ulterioare de soluţionare a litigiilor, dacă părţile nu ajung la
consens în privinţa adaptării contractului;
> în contract să se stipuleze o clauză care să prevadă, că partea care invocă clauza de hardship are dreptul să suspende
executarea obligaţiilor, considerate afectate de clauza de hardship.
 90
Deoarece în diferite legislaţii naţionale există deosebiri referitoare la instituţia impreviziunii, recomandăm ca în contractele
comerciale internaţionale să fie stipulate clauze de hardship cât mai clar redactate, pentru a se recurge cât mai puţin la legea
aplicabilă contractului.
4.5.6. Comparaţie între evenimentele de hardship şi evenimentele de forţa majoră. Atât forţa majoră, cât şi hardship sunt
excepţii de la principiul pacta sunt servanda. Deşi între aceste instituţii există deosebiri, sunt situaţii în care este greu să fie
delimitate. Evenimentele de hardship se aseamănă cu evenimentele de forţă majoră prin caracterul de imprevizibilitate. Totuşi,
între aceste două instituţii juridice există deosebiri esenţiale. Astfel, în cazul survenirii evenimentelor de hardship executarea
contractului este posibilă, dar în condiţii mult prea oneroase pentru debitor, pe când în cazul survenirii evenimentelor de forţă
majoră executarea contractului este imposibilă. în cazul survenirii unui eveniment de forţă majoră, contractul se suspendă pe
perioada acestui eveniment, sau poate să înceteze, fapt neîntâlnit în cazul evenimentelor de hardship. Partea care invocă
evenimentul de forţă majoră este exonerată de răspundere pentru neexecutarea contractului din cauza forţei majore, iar în cazul
situaţiei de hardship, în caz de neexecutare a obligaţiilor, partea nu este exonerată de răspundere.
O altă deosebire constă în scopul urmărit de părţi la inserarea clauzei în contract: la hardship se urmăreşte adaptarea contractului
la noile împrejurări, iar la forţa majoră - suspendarea sau încetarea efectelor contractului. Forţa majoră implică şi condiţia
insurmontabilităţii.
4.5.7. Comparaţie între evenimentele de hardship şi leziune.
împrejurarea de hardship se aseamănă cu leziunea prin faptul, că ambele produc o disproporţie substanţială între prestaţiile
părţilor, care generează un prejudiciu pentru cel puţin una din părţi. Aceste instituţii, însă, se deosebesc esenţial, deoarece în cazul
leziunii dezechilibrul dintre prestaţii există în momentul încheieri:
contractului, iar în cazul impreviziunii modificarea substanţială a echilibrului contractual survine ulterior momentului
încheierii contractului.
4.5.8. Aspecte de drept comparat. Codul civil român stabileşte657 că părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.
Dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face
vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
> adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea
împrejurărilor;
> încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Totuşi, instanţa poate interveni doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
> schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
> schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în
mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
> debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat
acest risc;
> debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului.
în unele ţări teoria impreviziunii nu a fost admisă de jurisprudenţa civilă, iar în altele impreviziunea este admisă pe cale
jurisdicţională sau legală. în ţări ca Franţa şi Belgia jurisprudenţa civilă a refuzat, în principiu, cu excepţia dreptului administrativ,
reechilibrarea contractului în cazul schimbării împrejurărilor. Astfel, în dreptul francez658, principiul puterii obligatorii a
contractului este respectat de toate organele jurisdicţionale. Poziţia strictă a dreptului privat francez cu privire la impreviziune nu
exclude, însă, posibilitatea utilizării de către părţi a clauzelor de adaptare. Dreptul belgian a respins aplicarea teoriei impreviziunii
în baza principiului pacta sunt servanda. Această teorie a fost aplicată, totuşi, în contractele de lucrări publice sau furnituri.
în Germania, teoriei impreviziunii îi corespunde conceptul de Wegfall der Geschaftsgrundlage, potrivit căruia regula este, că
o schimbare necontrolabilă a împrejurărilor în care s-a încheiat contractul, care conduce la un dezechilibru fundamental în cadrul
contractului, făcând ca prestaţia părţii care nu a prevăzut şi nu a acceptat un asemenea risc să devină împovărătoare, justifică o
ajustare sau reziliere a acelui contract. Jurisprudenţa, bazându-se pe principiul bunei-credinţe, consacrat de art.242 al codului civil
german, a aplicat regula sus-menţionată unor evenimente care includ schimbările politice, modificarea substanţială a legislaţiei în
funcţie de care părţile au contractat în mod expres sau în caz de nerealizare a scopului contractului aşa cum a fost convenit de
către părţi.
Codul elveţian al obligaţiilor consacră în domeniul contractelor de antrepriză de lucrări659 dreptul judecătorului de a rezilia
contractul sau de a dispune o adaptare a preţului convenţional, când executarea lucrării de lungă durată este împiedicată sau a
devenit extrem de dificilă datorită unor împrejurări extraordinare, imposibil de prevăzut.
Codul civil spaniol consacră principiul pacta sunt servanda, care rămâne regula de bază în materie. Totuşi, jurisprudenţa a
admis în mod foarte limitat, că echitatea ar putea justifica cu totul excepţional o readaptare a contractelor, dacă împrejurări
economice au schimbat echilibrul fundamental dincolo de ceea ce părţile puteau să prevadă.
In ţările scandinave jurisprudenţa a permis repunerea în discuţie a condiţiilor contractuale în prezenţa unor modificări a
preţurilor. Astfel, vânzătorul este eliberat de obligaţia de livrare, când posibilitatea de a executa contractul devine imposibilă
datorită unor împrejurări pe care vânzătorul nu le-a putut lua în considerare la momentul încheierii contractului. Aceste împrejurări
sunt: distrugerea bunurilor - obiect al contractului prin război, prohibiţie de import sau alte cauze similare.
In dreptul englez noţiunea de frustration include atât teoria impreviziunii, cât şi domeniul forţei majore. în literatura de
specialitate660 a fost dată o definiţie cu caracter mai general noţiunii de frustration, potrivit căreia un contract poate fi reziliat
 91
(discharged), dacă după încheierea acestuia intervin evenimente care fac executarea sa imposibilă sau ilegală, ori în anumite
situaţii similare.
în anul 1943 a fost adoptată The Law of Reform (Frustration Contracts) Act661, care prevede, că regulile sale se aplică în
litigiile referitoare la un contract comercial internaţional guvernat de dreptul englez, litigii supuse spre soluţionare instanţelor
engleze şi pe cale arbitrală.
în unele ţări teoria impreviziunii este consacrată legislativ. Astfel, codul civil italian662 consacră o anumită concepţie a
impreviziunii - eccesiva onerosita. în contractele cu executare continuă sau succesivă, partea a cărei prestaţie a devenit excesiv de
oneroasă, ca urmare a unor evenimente extraordinare şi imprevizibile, poate cere rezilierea contractului, dacă agravarea obligaţiei
sale nu poate fi considerată ca un risc normal, adică un risc pe care partea trebuie să-l suporte conform împrejurărilor în care
contractul este încheiat. Cealaltă parte poate evita rezilierea, oferind o readaptare echitabilă a clauzelor contractuale. Posibilitatea
de alegere aparţine cocontractantului debitorului victimă a impreviziunii.
în privinţa unor ţări africane s-a remarcat663 că intervenţia judiciară în scopul ameliorării clauzelor riguroase ale contractului
a fost acceptată în legile naţionale ale mai multor ţări africane, care au moştenit sistemul de drept civil.
Codul civil egiptean admite impreviziunea ca o excepţie de la principiul puterii obligatorii a contractului. Potrivit
reglementării664, contractul este legea
părţilor. El nu poate fi modificat nici revocat decât prin consimţământul lor reciproc sau pentru clauze prevăzute de lege.
Totuşi, dacă în urma unor evenimente imprevizibile, cu un caracter de generalitate, executarea obligaţiei contractuale, fără a fî
devenit imposibilă, devine oneroasă astfel încât ameninţă pe debitor cu o pierdere exorbitantă, judecătorul, în funcţie de
împrejurări şi după ce a luat în considerare interesele părţilor, poate să modifice într-o măsură rezonabilă obligaţia devenită
excesivă.
Potrivit codului civil argentinian665, dacă o schimbare neprevăzută şi extraordinară a împrejurărilor are loc astfel încât
executarea obligaţiilor unei părţi devine excesiv de oneroasă, acea parte poate intenta o acţiune în justiţie pentru a obţine rezilierea
contractului. Cealaltă parte poate încerca să evite această situaţie, oferind pe contul său o îmbunătăţire economică corespunzătoare
a obligaţiilor. Totuşi, judecătorului îi revine rolul să decidă asupra soluţiei.
4.6. Clauze privind continuarea raporturilor contractuale. Aceste clauze au drept scop prelungirea şi, eventual, extinderea
raporturilor comerciale între partenerii contractuali, care au deja o relaţie comercială în curs de desfăşurare666.
în opinia unor autori667, clauzele de continuare a raporturilor contractuale pot fi încadrate în noţiunea de clauze asigurătorii
privită lato sensu, deoarece garantează menţinerea stabilităţii relaţiilor cu partenerul iniţial, asigurând părţile împotriva unor riscuri
inerente situaţiei în care ele ar trebui să caute noi parteneri comerciali, cum ar fî, de exemplu, cele privind întârzierea în găsirea
noului partener, cu consecinţe perturbatoare pe planul fluxurilor de desfacere sau de aprovizionare ale fiecăreia dintre ele,
bonitatea noului partener, negocierea neurmată de încheierea contractului etc. Clauzele de continuare a raporturilor contractuale
reflectă climatul de încredere reciprocă existentă între părţi, bazat pe bunul mers al raportului juridic iniţial dintre ele.
Clauzele de continuare a raporturilor contractuale pot fi inserate în contractul principal, sau dacă anterior între părţi nu s-a
încheiat un contract, pot fi consemnate într-un instrument separat. în această situaţie, ele nu sunt clauze de continuare a raporturilor
contractuale, dar clauze de stabilire a raporturilor contractuale.
Din categoria clauzelor de continuare a raporturilor contractuale fac parte: promisiunea unilaterală de a contracta, promisiunea
bilaterală de a contracta, clauza primului refuz şi pactul de preferinţă.
In literatura de specialitate668 s-a remarcat, că clauzele de continuare a raporturilor contractuale sunt antecontracte, deoarece
au în conţinut o promisiune unilaterală sau bilaterală de a contracta în viitor, aşadar o obligaţie de a face in faciendo în sarcina
promitentului şi un drept de creanţă corelativ, în favoarea beneficiarului, iar nu obligaţiile specifice contractelor a căror încheiere
o prefigurează.
4.6.1. Promisiunea unilaterală de a contracta (antecontractul unilateral) şi promisiunea bilaterală de a contracta
(antecontractul bilateral).
In temeiul promisiunii unilaterale de a contracta, o parte, numită promitent, se obligă să încheie în viitor un contract, în
condiţiile prestabilite, cu altă persoană, numită beneficiarul promisiunii, dacă beneficiarul îşi va manifesta opţiunea în acest sens,
într-un anumit termen. Din această definiţie rezultă, că promisiunea este un act unilateral, deoarece implică obligaţia promitentului
de a încheia în viitor un contract.
De regulă, promisiunea unilaterală de a contracta este inserată în contractele de vânzare-cumpărare internaţională, opţiunea
constând în încheierea contractului de aceeaşi natură. Promisiunea poate avea ca obiect şi un credit, luând forma unei deschideri
de linie de credit. S-a menţionat669, că este posibil ca promisiunea să fie inclusă într-un contract de altă natură, decât cel la a cărei
natură se referă. De exemplu, părţile încheie un contract de depozit sau de închiriere şi prevăd obligaţia deponentului sau
locatorului de a vinde bunul, la expirarea termenului contractual, către depozitar, respectiv locatar, dacă aceştia din urmă optează
în acest sens. Această opţiune apare în cazul când beneficiarul opţiunii nu este sigur de rentabilitatea cumpărării bunului şi la
început îl ia numai în depozit (locaţiune). urmând ca la sfârşitul termenului contractual să opteze pentru cumpărare.
Promisiunea unilaterală de a contracta este fermă şi necondiţionată. în conţinutul promisiunii, părţile stabilesc criteriile de
determinarea a condiţiilor de validitate a viitorului contract, astfel încât prin simpla exprimare a voinţei beneficiarului de a încheia
contractul, acesta să poată fi încheiat.
Opţiunea beneficiarului trebuie exprimată până la exirarea termenului prevăzut în contract. De regulă, în toate cazurile termenul
începe să curgă de la data expirării contractului în curs, în care este inserată promisiunea. Pentru situaţia în care promsiunea
unilaterală de a contracta constituie un contract de sine stătător, termenul începe să curgă de la data expirării contractului în curs.
Dacă beneficiarul îşi dă consimţământul, contractul se încheie automat, din momentul acceptării beneficiarului, efectele sale
producându-se, în principiu, pentru
 92
viitor. Dacă beneficiarul refuză, chiar şi nemotivat sau nu-şi exercită opţiunea în termen, promitentul este liber să încheie
contractul cu un terţ.
In baza promisiunii bilaterale de a contracta, ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract, fiecare parte având
concomitent calitatea de promitent şi beneficiar. Doar acest fapt deosebeşte promisiunea bilaterală de cea unilaterală, în rest
regimul promisiunii unilaterale se aplică mutatis mutandis şi promisiunii bilaterale de a contracta.
4.6.2. Clauza primului refuz (de preemţiune). In baza clauzei primului refuz, o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă
parte, numită beneficiar, ca în cazul în care va decide să încheie în viitor un anumit contract, să-i acorde preferinţă, în condiţii
similare cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă şi numai în cazul în care beneficiarul refuză să încheie
contractul, promitentul este în drept să-l încheie cu un terţ.
în baza clauzei primului refuz670 o parte contractantă A se obligă faţă de cealaltă - benefiar - B, de a-i propune să realizeze în
viitor o anumită operaţie împreună, cu preferinţă faţă de orice alt client, iar în cazul unui refuz al beneficiarului B, celaltă parte A
este liberă să trateze cu oricare alt client. Beneficiarul va avea, deci opţiunea de a participa la această operaţiune, cu preferinţă faţă
de oricare alt client, iar în cazul unui refuz din partea sa (primul refuz), cealaltă parte va putea să contracteze acea operaţie cu
oricare alt client.
Clauza primului refuz este frecvent întâlnită în practica comercială anglo- saxonă, sub denumirea âefirst refuzai clause sau pre-
emption clause.
Clauza primului refuz exprimă un antecontract unilateral, afectat de o condiţie suspensivă, potestativă simplă din partea
promitentului. Promisiunea este afectată de o condiţie suspensivă deoarece promitentul se obligă să acorde preferinţă
beneficiarului numai dacă, în viitor, se va decide să încheie un contract. Condiţia este potestativă simplă, iar nu pură, deoarece
realizarea ei depinde nu doar de voinţa promitentului, dar şi de împrejurările, care l-ar putea determina în viitor să încheie
contractul.
Prin clauza primului refuz, părţile nu determină condiţiile viitorului contract, acestea urmând a fi negociate la data încheierii
contractului respectiv. Totuşi, părţile stabilesc drept element de referinţă condiţiile oferite de alţi clienţi (terţi) ai promitentului,
aflaţi într-o situaţie comparabilă (de exemplu, în aceeaşi zonă geografică), stipulând, că promisiunea operează numai atunci când
condiţiile propuse de beneficiar sunt similare celor oferite de respectivii clienţi.
Faţă de marea diversitate a clauzelor primului refuz, în literatura de specialitate671 s-a încercat o clasificare a modalităţilor
mai frecvent utilizate. O primă clasificare este efectuată pe baza posibilităţilor de succesiune în timp a ofertelor făcute de un
partener celuilalt partener şi terţului. în acest sens s-au distins două situaţii şi anume:
> promitentul trebuie să propună operaţiunea comercială respectivă beneficiarului clauzei înaintea oricărei negocieri cu
terţul;
> promitentul poate solicita mai întâi ofertele terţului cu condiţia, însă de a nu accepta vreuna din ele înainte de a propune
în prealabil beneficiarului încheierea contractului în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute în oferta terţului.
Deseori în practică cele două ipoteze se completează una pe alta în sensul, că promitentul trebuie mai întâi să propună
operaţiunea beneficiarului, iar numai dacă acesta refuză, promitentul poate să se adreseze unui terţ. Dar, înainte de a accepta oferta
terţului, el trebuie să-i propună beneficiarului să contracteze cu el în condiţiile ofertei terţului şi numai după acest al doilea refuz,
el este în drept să contracteze cu terţul.
Unele clauze prevăd, că în caz de refuz al beneficiarului, promitentul îşi redobândeşte libertatea de a contracta cu terţul numai
în cadrul unui anumit termen, după expirarea căruia dreptul de preferinţă al beneficiarului renaşte.
In funcţie de gradul de libertate pe care îl are promitentul în alegerea unui partener, când beneficiarul clauzei refuză oferta lui,
de asemenea se disting672 două situaţii:
> cazul în care promitentului i se recunoaşte libertatea de a negocia cu un terţ în orice condiţii şi
> cazul când promitentul poate contracta cu terţul numai în termeni comparabili cu aceia în care beneficiarul a refuzat să
încheie contractul.
In prima ipoteză clauza primului refuz riscă să devină iluzorie, deoarece ar fi suficient pentru a goli de conţinut dreptul de
preferinţă al beneficiarului, că promitentul să-i ofere acestuia să contracteze în condiţii inacceptabile, antrenând refuzul său pentru
ca ulterior să propună terţului condiţii normale de contractare.
Pentru a evita consecinţele unor asemenea situaţii, s-au propus următoarele principii673:
> angajarea răspunderii contractuale a promitentului, dacă acesta ar căuta să lipsească de conţinut dreptul de preferinţă al
beneficiarului, propunându-i condiţii vădit inacceptabile;
> în cazul în care beneficiarul refuză condiţiile normale oferite, promitentul nu este în mod necesar obligat să propună
condiţii identice terţului. Dar dacă negocierea cu terţul tinde să conducă la acordarea unor condiţii în mod net favorabile,
promitentul va trebui, înainte de a contracta cu terţul, să facă o nouă ofertă beneficiarului, pe baza acestor condiţii modificate.
Din practica comercială internaţională rezultă că unele dintre clauzele primului refuz caută să înlăture această sursă potenţială
de litigii, precizând expres relaţiile ce trebuie să existe între condiţiile oferite de promitent beneficiarului şi terţului. De asemenea,
se pune problema controlului din partea beneficiarului - după formularea primului refuz - a condiţiilor în care promitentul a
contractat cu terţul.
Sub un alt aspect674, clauza primului refuz poate să interzică promitentului, anterior ofertei adresate beneficiarului, orice
demers comercial, chiar prospectiv, faţă de diverşi clienţi, care ar putea să devină cumpărători. In lipsa unei asemenea restricţii,
promitentul poate să întreprindă sondaje pe piaţa în cauză, înainte de a adresa beneficiarului oferta finală, în măsura în care
urmăresc colectarea de date comparative referitor la preţuri curente, sortimente preferate etc.
în literatura de specialitate675 au fost sintetizate efectele clauzei primului refuz, fiind evidenţiată opţiunea beneficiarului ca
element esenţial al clauzei. Astfel:
 93
> Atâta timp cât condiţia suspensivă nu s-a realizat (pendiente conditione), obligaţia promitentului de a acorda preferinţă nu
există. Cu toate acestea, beneficiarul poate ceda dreptul său de creanţă (corelativ obligaţiei promitentului) unui terţ, în aceleaşi
condiţii ca la promisiunea unilaterală, dar cu următoarea rezervă: uzanţele relevă faptul că, aici caracterul intuitu personae este
regula, iar posibilitatea de cesiune excepţia, în timp ce la promisiunea unilaterală situaţia este inversă.
> în cazul în care condiţia se realizează (eveniente conditione), adică promitentul se decide să încheie contractul, el este
obligat să propună acest lucru, în primul rând beneficiarului. în acest scop, promitentul trebuie să-l informeze pe beneficiar. în
lipsa unei clauze exprese în sens contrar, notificarea nu este obligatoriu să se adreseze imediat beneficiarului, dar promitentul are
dreptul de a testa piaţa pentru a se documenta asupra condiţiilor oferite de terţi (de exemplu, nivelul preţurilor practicate în zonă),
care vor constitui un element de comparaţie cu cele propuse de beneficiar.
> Opţiunea beneficiarului, respectiv dreptul acestuia de a accepta sau refuza contractul cu promitentul, este elementul pe
care părţile pun accentul în cazul clauzei primului refiiz, spre deosebire de pactul de preferinţă. Dacă beneficiarul acceptă, în
termenul stabilit sau uzual, contractul se încheie pentru viitor, ca şi în cazul promisiunii unilaterale de a contracta.
> Refuzul beneficiarului, fie şi nemotivat sau tăcerea lui până la expirarea termenului contractual ori rezonabil, atrage
caducitatea clauzei şi deschide promitentului posibilitatea de a lansa oferta de contractare unui terţ.
Părţile pot circumstanţia efectele clauzei în diferite moduri, de exemplu, stipulând că efectele clauzei încetează la expirarea
unui anumit termen de la data încheierii contractului în care este inserată sau promitentul poate contracta cu terţul, în caz de refuz
al beneficiarului, numai după un anumit termen.
Clauza primului refuz vizează vânzarea-cumpărarea internaţională, contractul de societate în care se referă la transmiterea
acţiunilor sau a părţilor sociale către un terţ, contractele de cooperare economică internaţională care au ca obiect realizarea în
comun a unor unităţi de producţie pe teritoriul uneia dintre părţi, această parte acordând celeilalte beneficiul clauzei primului refuz
pentru achiziţionarea unei părţi din produsele unităţii respective.
4.6.3. Pactul de preferinţă. Prin pactul de preferinţă676, proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană (beneficiarul
promisiunii) ca, în cazul în care va vinde bunul să îi acorde preferinţă, la preţ egal.
O atare promisiune este un contract încheiat sub o condiţie potestativă simplă. In cazul pactului de preferinţă, promitentul nu
se obligă să vândă bunul, dar numai să acorde preferinţă beneficiarului promisiunii, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul
respectiv.
Obligaţia asumată de promitent este o obligaţie de a face. în consecinţă, pactul de preferinţă nu poate avea ca efect transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului. Acest efect se va produce numai dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe
această bază, va conveni cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului.
In toate cazurile în care promitentul nu-şi respectă obligaţia de a acorda preferinţă la vânzare şi vinde bunul altei persoane,
beneficiarul va avea dreptul la plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suportat.
Efectele pactului de preferinţă sunt identice cu cele pe care le generează clauza primului refuz. Totuşi, în cazul pactului de
preferinţă prezintă relevanţă majoră pentru părţi obligaţia promitentului de a acorda prioritate beneficiarului, iar în cazul clauzei
primului refuz, accentul se pune pe dreptul beneficiarului de a avea primul refuz.
4.7. Determinarea conţinutului contractului pe baza clauzelor prestabilite.
4.7.1. Noţiunea, natura, forţa juridică şi importanţa clauzelor prestabilite. Clauzele prestabilite au un grad ridicat sau
foarte ridicat de repetabilitate în cadrul unui anumit tip de contract. Clauzele standard sunt adaptate principalelor contracte
comerciale internaţionale, fiind întocmite pentru un anumit tip de contract, ţinându-se cont de obiectul lor, condiţiile şi modalităţile
de plată etc.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova677, clauzele standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru o mulţime de
contracte, pe care o parte contractantă, numită utilizator, le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului. Este indiferent dacă
prevederile formează un document separat sau sunt parte a contractului, de asemenea nu prezintă importanţă numărul condiţiilor
şi forma contractului. u.
Principiile UNIDROIT definesc clauzele standard678 ca fiind prevederi ce sunt pregătite anticipat pentru utilizarea generală
şi repetată de către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte. ,r>
Din definiţiile menţionate rezultă caracterele esenţiale ale clauzelor standard, şi anume clauzele standard sunt formulate
anticipat pentru o multitudine
de contracte, sunt destinate utilizării repetate şi sunt prezentate de către o parte celeilalte părţi, fără a fi, de fapt negociată.
Frecvenţa ridicată cu care se încheie anumite tipuri de contracte în comerţul internaţional679 a determinat părţile contractante,
unele asociaţii/organizaţii profesionale şi organisme neutre să procedeze la concentrarea clauzelor repetabile care apar în aceste
contracte în cadrul unor documente care să constituie modele pentru viitoarele contracte de acelaşi tip. Modelele prestabilite
cuprind, de regulă numai clauzele care au un grad ridicat de repetabilitate în cadrul tipului respectiv de contract - sunt practic
invariabile - şi, implicit, au un caracter general - sunt generice -, în sensul că exprimă acele elemente care, fiind cel puţin de natura
contractului, nu pot lipsi în principiu, din cuprinsul său.
Celelalte clauze variază de la un contract la altul şi, în dependenţă de particularităţile contractului, se negociază pentru fiecare
operaţiune în parte. Aşa sunt, de exemplu clauzele referitoare la identificarea părţilor contractante, data încheierii contractului,
cantitatea şi calitatea mărfii care constituie obiectul contractului, termenele de livrare, preţul contractual, condiţiile de plată etc.
Ca natură juridică, clauzele prestabilite sunt, în esenţă, sistematizări de uzanţe din domeniul respectiv de activitate comercială.
Forţa juridică a clauzelor prestabilite este aceea a unor reguli facultative, care sunt obligatorii pentru părţi numai în cazul în
care acestea le acceptă expres sau tacit. în acest sens, codul civil al Republicii Moldova prevede680 că, condiţiile contractuale
standard devin parte a contractului numai atunci când partea care le propune le aduce, în momentul încheierii contractului, în mod
expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau îi asigură în alt mod posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul lor şi, când cealaltă parte
este de acord să le accepte.
 94
Totuşi, chiar şi fără respectarea condiţiilor menţionate681, se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard
stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte. Deci, ca excepţie, unele clauze prestabilite au caracter obligatoriu datorită
naturii lor specifice sau din considerentul, că o parte contractantă sau organizaţia profesională emitentă le consideră ca atare, cum
este, de exemplu, cazul contractelor de adeziune.
Părţile sunt în drept să înlăture total sau parţial aceste clauze, le pot modifica sau completa în funcţie de obiectul şi specificul
contractului pe care îl încheie. Clauzele contractuale stipulate de părţi în contract prevalează faţă de clauzele standard. Aceasta
este şi o regulă specifică de interpretare a contractelor comerciale internaţionale.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova682, dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în raport de împrejurări,
în special în raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sunt atât de neobişnuite încât partea care contractează nu
trebuie să presupună existenţa lor nu devin clauze în contract.
S-a remarcat683 că o dispoziţie particulară cuprinsă în clauzele standard poate constitui o surpriză pentru aderent în cazul în
care această dispoziţie este de aşa natură, încât o persoană rezonabilă, plasată în aceleaşi condiţii ca şi aderentul, nu se putea să se
aştepte s-o vadă figurând în clauzele de acest gen. O clauză surprinzătoare creează o discrepanţă considerabilă între aşteptările
rezonabile şi obişnuite ale aderentului şi conţinutul real al acesteia. Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al
clauzei vor constitui aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale asemănătoare.
Totodată se vor lua în considerare şi caracteristicile subiective ale aderentului, în special capacităţile, calităţile şi experienţa lui
personală. Astfel, dacă aderentul aparţine aceluiaşi grup profesional ca şi utilizatorul clauzelor surprinzătoare, acestea din urmă
ar putea să nu fie neobişnuite pentru aderent, în comparaţie cu un cocontractant ce un face parte din acest grup.
Codul civil român dispune684 că atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia
cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că
nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul,
de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din termene, limitarea
dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea
aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privind competenţa instanţelor judecătoreşti produc efecte
doar dacă sunt acceptate în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează685 caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale standard inechitabile,
dispunând că, o clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-
credinţe, cealaltă parte a contractului. In acest sens se iau în considerare conţinutul contractului, împrejurările în care clauza este
inserată în contract, interesele reciproce, alte împrejurări. Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se prezumă în
caz de dubiu dacă o prevedere:
> nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă;
> limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, de o manieră care periclitează scopul
contractului;
> nu este clară.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova686, aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie
să se refere la determinarea
obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile
furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sunt formulate în mod clar şi precis.
Codul civil interzice687 inserarea în contracte a clauzelor contractuale standard cu posibilitate de evaluare, precum şi a
clauzelor contractuale standard fără posibilităţi de evaluare. Astfel, în cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă îndeosebi:
> clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene nejustificat de lungi sau stabilite insuficient pentru acceptarea
sau refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie constituie clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul
de a executa obligaţia abia după expirarea termenului de revocare sau de restituire;
> clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale, îşi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a
termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie să o execute;
> clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în
contract688;
> clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia promisă ori de a se abate de la executarea ei dacă modificarea
sau abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinându-se cont de interesele utilizatorului;
> clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci când face
sau omite să facă o acţiune, cu excepţia cazului în care partenerului de contract i se acordă un termen corespunzător pentru a putea
emite o declaraţie în mod expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la începutul termenului, expres partenerul de contract cu
privire la înţelesul previzibil al comportamentului său;
> clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte contractantă;
> clauza prin care, în cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii contractului de către o parte, utilizatorul poate cere o
plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a unui drept sau pentru obligaţii executate ori o
compensare nejustificat de mare a cheltuielilor;
> clauza prevăzută în calitate de excepţie la lit.c), conform căreia utilizatorul îşi poate rezerva dreptul de a se degreva de
obligaţia executării contractului în cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se obligă să îl informeze imediat pe
partenerul de contract despre indisponibilitate şi să îi restituie contraprestaţiile.
 95
în cadrul condiţiilor contractuale standard, tară a prejudicia dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la dispoziţiile
legale în defavoarea consumatorului, este nulă:
> clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de 4 luni
de la încheierea contractului689;
> clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care îl are partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza executarea
obligaţiei în conformitate cu art.7 0 5 690 sau prin care este exclus sau limitat un drept de retenţie al partenerului de contract al
utilizatorului, în măsura în care se bazează pe acelaşi raport contractual, în special dacă dreptul de retenţie este făcut dependent
de recunoaşterea unor vicii de către utilizator;
> clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se permite efectuarea compensării cu o creanţă stabilită
indubitabil şi scadentă;
> clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un
termen pentru executarea obligaţiei;
> clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru
diminuarea valorii dacă în cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de
aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că lîu s-a produs nici un prejudiciu
sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sunt substanţial mai reduse decât valoarea globală;
> clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu
întârziere, dacă întârzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;
> clauza prin care se exclude răspunderea în cazul vătămării integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al vinovăţiei
grave;
> clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:
a. este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;
b. este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie. Prevederile
prezentei litere nu se aplică
pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;
> clauza prin care în contractele de livrare a noilor bunuri şi de antrepriză:
a. în cazul viciului unui bun, sunt excluse, în întregime sau în ceea ce priveşte unele componente ale bunului, drepturile faţă
de utilizator, sunt limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor este făcută dependentă de chemarea
anterioară în instanţă a terţilor;
b. drepturile faţă de utilizator sunt limitate doar la un drept în cazul neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de
contract nu i se garantează în mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia contractul în cazul unei remedieri
nereuşite (dacă o altă lucrare decât cea de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu);
c. este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta cheltuielile de remediere, îndeosebi costurile transportului,
drumului, lucrului şi materialului;
d. utilizatorul condiţionează remedierea de plata în avans a întregii sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de mari în
condiţiile existenţei viciului;
e. utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de excludere în ceea ce priveşte notificarea despre viciile
ascunse ale bunului şi termenul este mai scurt decît cel admis conform următoarei liniuţe;
f. termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru drepturi rezultând dintr-un viciu al bunului ori sunt reduse
termenele de prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai scurte decât cele menţionate pentru drepturile ia reziliere fără
reducerea termenului;
> clauza, în cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea oeriodică de bunuri sau prestarea periodică de servicii de
către utilizator, prin
‘ 691
care :
a. partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o perioadă mai mare de 2 ani;
b. contractul se prelungeşte în mod tacit pe un termen mai mare de un an;
c. se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un termen de reziliere mai mare de 3 luni, înainte de expirarea
contractului.
> clauza din contractele de vânzare-cumpărare, de prestări servicii sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau se
poate subroga în drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei în care prevederea:
a. conţine numele terţului;
b. stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea contractului;
> clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care încheie :ontractul pentru partenerul de contract:
a. răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o declaraţie
expresă şi autonomă în acest sens;
b. răspundere care, în cazul reprezentării fără împuternicire, depăşeşte cadrul stabilit la art.250692;
> clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi în defavoarea partenerului său de contract, îndeosebi
atunci cînd utilizatorul:
a. atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de răspunderea sa;
b. lasă partenerul să confirme anumite fapte693;
> clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sunt condiţionate de
o formă mai strictă decât cea scrisă sau sunt dependente de condiţii speciale de acces.
 96
Clauzele prestabilite implică multiple avantaje, dintre care menţionăm următoarele694:
> clauzele prestabilite simplifică procesul de negociere, favorizând încheierea mai rapidă a contractului, asigurând astfel,
realizarea unui principiu important al relaţiilor comerciale internaţionale - cel al celerităţii;
> prin încheierea contractului pe bază de formular (contract tip) sau adoptând sistemul recepţiunii contractuale a unor
condiţii generale, reguli uniforme sau reglementări naţionale, părţile fac, totodată, o importantă economie de spaţiu contractual.
Astfel, de exemplu, incorporarea în contract a unor condiţii generale se face printr-o simplă clauză, în cuprinsul căreia părţile
precizează, că respectivele condiţii fac parte integrantă din contract, determinându-le frecvent, printr-o indicaţie codificată, de
câteva litere sau cifre, mai ales la contractele încheiate prin fax sau e-mail;
> clauzele prestabilite, fiind elaborate de specialişti în materie, reduc riscul unor omisiuni esenţiale sau al unor formulări
inadecvate şi, implict al apariţiei unor litigii ulterioare între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze. De regulă,
clauzele standard sunt redactate într-o limbă de circulaţie internaţională;
> acceptarea şi răspândirea clauzelor prestabilite contribuie la uniformizarea practicii contractuale, ceea ce facilitează
expansiunea schimburilor comerciale internaţionale.
4.7.2. Categoriile clauzelor prestabilite. De cele mai multe ori părţile recurg la inserarea în contract a regulilor întocmite de
asociaţii profesionale sau organizaţii neutre. Sub egida C.C.I. au fost elaborate mai multe uzanţe comerciale internaţionale
standatrdizate şi contracte model. De asemenea, Comisia Economică Europeană a O.N.U. a întocmit mai multe contracte tip şi
condiţii generale de livrare, toate având drept scop eliminarea practicii contractului de adeziune în comerţul internaţional695.
Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL)696 la cea de-a douăzecea sesiune din august
1987 a adoptat Ghidul juridic privind întocmirea contractelor internaţionale pentru construirea de instalaţii industriale {Legal
Guide on Drawing Up International Contracts for the Construction of Industrial Works)691.
Federaţia Internaţională a Inginerilor Consultanţi (FIDIC)698 a elaborat Condiţiile contractului internaţional pentru lucrări
electrice şi mecanice.
O categorie a clauzelor prestabilite o constituie şi contractele-tip, care reprezintă formulare redactate în forma contractuală şi
cuprind clauzele uzuale pentru tipul respectiv de contracte, precum şi spaţii albe corespunzătoare elementelor specifice acelei
operaţiuni. Părţile au opţiunea să încheie contractul direct pe formular, completând spaţiile albe ori să utilizeze formularul doar
ca model.
Deosebirea dintre contractele-tip şi condiţiile generale este preponderent de formă şi anume699: în timp ce contractele-tip
constituie, de regulă, formularul pe care se încheie contractul, clauzele lor urmând structura specifică unui contract, condiţiile
generale sunt distincte de contract ca instrument, fiind, de regulă, fie anexate contractului, fie menţionate pe versoul contractului.
De asemenea, contractul-tip trebuie să menţioneze, în principiu, toate elementele esenţiale ale unui contract, astfel încât prin
semnarea lui, după completarea spaţiilor albe, să poată valora contract încheiat, iar condiţiile generale pot să se reducă la anumite
dispoziţii considerate mai importante de partea sau organul care le întocmeşte.
Din categoria clauzelor prestabilite fac parte şi contractele cadru, şi contractele de adeziune. Potrivit codului civil român700,
contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror
elemente esenţiale sunt determinate de acesta. Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul
prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare.
Contractele cadru conţin clauze generale, în care sunt prevăzute principiile raporturilor contractuale dintre părţi şi care sunt
însoţite de unul sau mai multe contracte speciale, încheiate între aceleaşi părţi sau între acestea şi terţi. în contractele cadru sunt
stipulate clauze, prin care părţile se obligă să încheie contractele speciale, iar contractele speciale detaliază elementele contractuale
pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru o anumită perioadă de timp şi au ca obiect o obligaţie de a da, a face sau a nu face,
după caz.
în ce priveşte particularitatea contractelor de adeziune, s-a menţionat7 că aceasta rezidă într-un aspect de fond, şi anume sunt
impuse ca obligatorii de către una din părţi, ceea ce echivalează cu o limitare a libertăţii contractuale pentiu cealaltă parte, care nu
are decât alternativa de a le accepta ca atare sau de a nu încheia contractul. Prin urmare, contractele de adeziune exclud negocierile,
cel puţin asupra anumitor clauze contractuale, desigur cele care prezintă interes pentru partea care le impune. Din categoria
contractelor de adeziune fac parte contractele de asigurare, contractele de reasigurare, unele contracte de transport de mărfuri,
contractele de leasing, contractele bancare etc.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova , contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau
unilateral, comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.
CAPITOLUL IV. EFECTELE CONTRACTELOR
COMERCIALE NTERNAŢIONALE
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
Aspectele principale privind efectele contractului sunt următoarele703:
> Interpretarea contractului pentru a stabili cuprinsul său.
> Puterea obligatorie a contractului. Acest aspect urmează a fi examinat ia rândul său prin prisma a două puncte de vedere,
şi anume în raporturile dintre părţile contractante şi în raport cu alte persoane, care nu au calitatea de părţi contractante.
> Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: a. principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce; b. excepţia
de neexecutare a contractului; c. suportarea riscului contractului şi d. rezoluţiunea contractului.
Secţiunea 2. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale.
2.1. Noţiunea, scopurile şi funcţiile interpretării contractelor comerciale internaţionale.
2.1.1. Noţiunea interpretării contractelor comerciale internaţionale.
 97
Operaţiunea prin care se determină sensul exact al clauzelor contractuale, prin cercetarea voinţei manifestate a părţilor în
strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, se numeşte interpretarea contractului. Prin această interpretare se permite o determinare
corectă a forţei obligatorii a contractului704.
într-o altă opinie705, interpretarea contractului este definită ca fiind operaţiunea concretizată într-o activitate intelectuală
specifică, prin care organul de urisdicţie (arbitraj sau instanţă judecătorească de drept comun), cu prilejul soluţionării unui litigiu
izvorât dintr-un contract încearcă să determine conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor
cărora le¬a dat naştere.
Interpretarea ca instituţie juridică prezintă o importanţă deosebită şi în cadrul contractelor comerciale internaţionale, deoarece
este o operaţiune indispensabilă în procesul executării acestor contracte. Astfel, însăşi părţile contractante pot recurge la
interpretarea contractului sau, în cazul apariţiei unui itigiu între ele în legătură cu sensul unor termeni sau clauze, arbitrii ori
judecătorii pot apela la interpretare pentru pronunţarea unei hotărâri arbitrale/judecătoreşti în cauză.
Situaţiile conflictuale între părţi pot apărea în timpul şi în legătură cu executarea contractului, avându-şi sorgintea, de cele mai
multe ori, în interpretarea diferită dată de părţi anumitor stipulaţii contractuale.
în unele situaţii, interpretarea contractului comercial internaţional se face odată cu soluţionarea unor litigii ce apar dintr-un
contract de cătie instanţa de judecată sau arbitraj.
în dreptul comerţului internaţional, ca şi în dreptul comercial intern, interpretarea constituie o noţiune complexă, care se poate
refeii atât la contractul în ansamblu, situaţie în care se suprapune, de regulă, noţiunii de calificai e a contractului sau la anumite
clauze ale acestuia.
Interpretarea contractelor comerciale internaţionale prezintă o dificultate sporită faţă de contractele interne706 datorită, mai
ales, existenţei elementelor de extraneitate, ce atrag incidenţa in cauză a două sau mai multe sisteme de diept caie, în numeroase
cazuri, conţin reguli diferite de interpretare a contractului, faptului că deseori contractele sunt redactate într-o limbă străină, care
ridică probleme specifice de redactare a termenilor utilizaţi etc.
2.1.2. Scopurile şi funcţiile interpretării contractelor comerciale internaţionale. Scopurile şi funcţiile interpretării
contractelor comerciale internaţionale sunt următoarele707:
’ > Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării sensului exact şi complet al conţinutului
contractului
> Interpretarea contractelor are drept scop eliminarea ambiguităţilor, care pot apărea în înţelegerea unor clauze ale
contractului, ambiguităţi care, aşa cum rezultă din practică, pot da naştere la îndoieli şi incertitudini, incompatibile cu exigenţele
comerţului internaţional.
> Interpretarea contractelor îndeplineşte funcţii importante în procesul complex al executării acestuia, mai ales pentru
calificarea sensului diferitelor clauze convenite de părţi la încheierea contractului.
> Interpretarea contractului intervine, de cele mai multe ori, înaintea faze contencioase a litigiului, concretizarea înţelesului
clauzelor facându-se de către părţ pe cale amiabilă. în această fază interpretarea îşi îndeplineşte, în mare parte, funcţiile ce-i revin
şi anume funcţia de clarificare a sensului şi desluşirea înţelesulu: anumitor clauze din contract, asupra cărora au apărut controverse
şi funcţia de deblocare a procesului de executare a obligaţiilor stipulate în unele clauze dir. contract.
> Interpretarea joacă un rol important şi în soluţionarea litigiilor ajunse în faza contencioasă, deciziile pronunţate fiind, în
numeroase cazuri, bazate pe interpretarea dată de arbitri sau judecători clauzelor contractului.
Regulile de interpretare a contractelor conţin următoarele caracteristici708:
> nu sunt imperative, fiind sfaturi şi îndrumări pentru a suphn insuficienţele contractului;
> sunt subsidiare în sensul, că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi nesocotiţi sub pretextul
interpretării lor;
> au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a descoperi voinţa reală a părţilor contractante.
La interpretarea contractului se va ţine cont de mai mulţi factori, precum: circumstanţele în care a fost încheiat contractul,
inclusiv negocierile prealabile; interpretarea care a fost dată de către părţi termenilor sau expresiilor similare celor din contract
sau care poate fi dedusă din practicile stabilite între părţi; obişnuinţele stabilite între părţi; înţelesul acordat în mod obişnuit
termenilor şi expresiilor în ramura de activitate respectivă; comportamentul ulterior al pârtilor; uzanţe etc.
2.2. Regulile interpretării contractelor comerciale internaţionale.
2.2.1. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale după regulile de drept comun, cu aplicaţii specifice pentru
contractele comerciale internaţionale.
> Interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor. Contractul se interpretează în conformitate cu intenţia comună
a părţilor la momentul încheierii lui, iar nu după sensul literal al termenilor. Această regulă de interpretare prevăzută de Convenţia
de la Viena din 11 aprilie 1980709, codul civil al Republicii Moldova710, de legislaţiile naţionale ale mai multor state711, precum
şi de Principiile UNIDROIT712, care consacră principiul priorităţii voinţei reale a părţilor contractante faţă de voinţa lor declarată,
îşi găseşte o aplicare largă la nivelul contractelor comerciale internaţionale.
In sistemul common law se aplică regula Parole Evidence Rule, conform căreia dacă părţile au încheiat contractul în formă
scrisă, instanţa trebuie să ţină cont doar de acest înscris pentru a determina orice problemă de interpretare, fiind excluse, în
principiu, probele extrinseci în scopul interpretării.
Potrivit codului civil român , contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar la stabilirea voinţei concordante
se va ţine seama. între chele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Convenţia de la Viena dispune714 că în scopurile convenţiei, indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie interpretate
după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie. Dacă intenţia comună a părţilor nu
 98
poate fi determinată, atunci indicaţiile şi celelalte manifestări de unei părţi trebuie interpretate în conformitate cu semnificaţia pe
care le-ar fi
acordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca cealalta parte, aflata in aceeaşi situaţie. în continuare convenţia prevede
şi criteriile pe baza carora va ti determinată intenţia unei părţi sau a ceea ce ar fi înţeles o persoana rezonabila. Astfel, se va ţine
seama de circumstanţele pertinente, în special de negocierile care au putut avea loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit
între ele, de uzanţe şi
de întreg comportamentul ulterior al părţilor. A
Dacă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi contractul, fie pentru a determina unele clauze ale acestuia,
instanţa de judecata sau de arbitraj poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atnbumdu-i calificarea şi efectele pe care le
indică voinţa reală a părţilor, stabilită prin interpretare.
Unii autori715 au atras atenţia că stabilirea voinţei părţilor este principale sarcină a interpretării, iar în baza regulilor de
interpretare ar urma să se clarifice clauzele confuze sau contradictorii şi să se desluşească înţelesul clauzelor tacite, de
natură a completa contractul. .w
Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie sa se contunck
cu simulatia contractului, când părţile în mod intenţionat, urmăresc să mascheze existenta unui act juridic real, dar ascuns,
printr-un act juridic aparent, simulat Simulatia presupune întotdeauna existenţa a două contracte diferite, deci a doua manifestări
de voinţă, pe când în situaţia analizată se interpretează un contract
unic716
> Principiul bunei-credinţe şi al loialităţii comerciale. Contractele se interpretează potrivit principiilor de bună-credinţă şi de
loialitate, care trebuie se existe în contractele comerciale internaţionale. Convenţia de la Viena prevede Ce pentru interpretarea ei
se va ţine seama de cerinţa de a se asigura respectul bunei- credinţe în comerţul internaţional.
Buna-credinţă înseamnă un standard de conduită, care se caracterizeaz. prin onestitate, deschidere şi luarea în considerare a
intereselor celeilalte părţi ..
încheierea contractului. 718
Principiul bunei-credinţe se găseşte în numeroase sisteme de drept ^ tur., recunoscut şi aplicat în relaţiile comerciale
internaţionale. S-a remarcat , c; loialitatea este o aplicare, în lumea afacerilor comerciale internaţionale, . principiului de bună-
credinţă. în acest sens Codul comercial uniform al S.L..- prevede720 că buna-credinţă în cazul comercianţilor înseamnă, în fapt,
onestitate atitudine (honestity in faci) şi respectarea unor norme comerciale rezonabile ui loialitate profesională ifair dealing in
ihe trude).
Principiile UNIDROIT acordă o importanţă deosebită principiului bunei- credinţe şi principiului loialităţii, stipulând721 că
fiecare parte trebuie să acţioneze conform principiului bunei-credinţe şi loialităţii comerciale în comeiţul internaţional, părţile
nefiind în drept să excludă sau să limiteze această obligaţie. Din reglementarea dată rezultă caracterul imperativ al aplicării
principiului bunei- credinţe şi al principiului loialităţii722.
Prevederile date sunt ilustrate prin următorul exemplu: A acordă lui B un termen de 48 de ore pentru acceptarea ofertei sale.
B, cu puţin înainte de expirarea termenului de acceptare a ofertei decide să o accepte, dar constată că este in imposibilitate,
deoarece este in weck-evid, fax-ul de la oficiul lui A este deconectat şi A nu are conectat un robot la telefon, la care B să poată
lăsa un mesaj. Dacă în următoarea zi de luni A va refuza acceptarea lui B, se consideră că el va acţiona împotriva principiului
bunei-credinţe şi al loialităţii, deoarece fixând termenul de 48 de ore pentru acceptarea ofertei, nu a întreprins măsurile necesare
ca acceptarea să poată fi recepţionată în acest termen.
Analizând prevederile Principiilor UNIDROIT constatăm că în diverse capitole există prevederi care constituie o aplicare
directă sau indirectă a principiului bunei- credinţe şi principiului loialităţii723 şi putem concluziona, că principiul bunei-credinţe
constituie o idee fundamentală care stă la baza acestor Principii.
Abuzul de drept este cunoscut în mai multe sisteme juridice ca un exemplu tipic de comportament contrar principiului bunei-
credinţe. O definiţie a abuzului de drept este oferită în comentariul oficial al art.1.7. al Principiiloi UNIDROIT, conform căruia
abuzul de drept este acea comportare cu lea-voinţă, caie are loc mai ales atunci când una din părţi exercită un drept doar pentru a
prejudicia pe cealaltă parte sau în alt scop decât cel pentru care dreptul i-a fost acordat, sau când exercitarea dreptului este
disproporţionată faţă de rezultatul avut în vedere iniţial.
Reprimarea abuzului de drept se exprimă şi prin sancţionai ea comportamentului inconsecvent al uneia dintre părţi . Astfel, o
parte nu poate acţiona în contradicţie cu o percepere pe care a creat-o celeilalte părţi şi în temeiul căreia cealaltă parte a acţionat
în mod rezonabil, în detrimentul său.
în abordarea principiului loialităţii unii autori725 au atras atenţia, că nu se are în vedere loialitatea care există în relaţiile
comerciale internaţionale, dai' aceea care trebuie să existe, deoarece unii comercianţi, persoane fizice şi societăţi comerciale, nu
acordă încă importanţa cuvenită acestui principiu şi nu pun accentul cuvenit pe exigenţele sale în procesul interpretării şi executării
contractului.
> Interpretarea contractului pe bază de obicei, echitate şi lege. Potrivit codului civil al Republicii Moldova726 contractul
încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu
legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Această regulă de interpretare este consacrată şi de Principiile UNIDROIT727 şi
este recunoscut şi aplicat, în mod expres sau implicit, în contractele comerciale internaţionale şi în practica arbitrală aferentă.
> Clauzele contractuale îndoielnice se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce.
Regula dată, exprimată şi sub formula actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat este aplicată a fortiori în cazul
relaţiilor comerciale internaţionale, deoarece este de neconceput ca participanţii la aceste relaţii, fiind comercianţi să fi inserat în
contractul lor clauze fără intenţia ca ele să producă efecte juridice.
 99
Regula potius ut valeat este consacrată în majoritatea legislaţiilor naţionale728 şi în Principiile UNIDROIT729, conform cărora
clauzele contractuale se interpretează în sensul în care pot produce un efect, iar nu în sensul în care nu pot avea nici un efect.
Această prevedere este ilustrată prin următorul exemplu: A, o reţea comercială de televiziune, încheie un contract cu B, un
distribuitor de filme, pentru furnizarea periodică a unui anumit număr din acele filme, care urmează să fie difuzate în reţeaua lui
A după amiază, atunci când doar acele filme care pot fi văzute fără restricţii de toţi telespectatorii pot fi transmise. Conform
contractului, filmele trimise trebuie să fi trecut testul de admisibilitate al autorităţii de verificare competente. Un litigiu apare între
A şi B în privinţa înţelesului acestei clauze. B susţine, că aceasta implică doar faptul că filmele trebuie să fi obţinut autorizaţia de
difuzare, chiar dacă sunt cotate cu rata X, în timp ce A insistă că ele trebuiau să fi fost clasificate ca admisibile pentru toată lumea.
Dacă nu este posibil să se stabilească în alt mod înţelesul care trebuie dat acestei prevederi, înţelesul dat de A prevalează, deoarece
interpretarea lui B ar lipsi clauza respectivă de toate efectele.
S-a remarcat730 că în comerţul internaţional aplicarea principiului de interpretare la care ne referim se face într-un mod mai
flexibil decât în dreptul comun. Astfel, pe de o parte, numeroase instituţii ale dreptului comerţului internaţional sunt concepute de
lege sau de părţi în scopul menţinerii pe cât posibil a raportului contractual. Pot fi menţionate cu titlu de exemplu: clauzele
asigurătorii împotriva riscurilor; mijloacele multiple de repunere a contractului de care dispune creditorul în cazul nerespectării
de către debitor a obligaţiilor sale şi care fac ca rezoluţiunea contractului să constituie o soluţie ultimă de excepţie; posibilitatea
recunoscută judecătorilor sau arbitrilor de a proceda la readaptarea contractului în funcţie de noile împrejurări survenite pe
parcursul existenţei acestuia, în cazul în care teoria impreviziunii este prevăzută de părţi sau admisă de lex causae etc. Pe de
altă parte, participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional, prin clauze contractuale (sau chiar legea în unele cazuri)
prevăd cu mai multă uşurinţă decât în dreptul comun posibilitatea rezilierii contractului şi stabilirea, eventual, de noi relaţii
contractuale, atunci când menţinerea contractului apare în mod evident, pentru părţi sau pentru arbitrii desemnaţi să soluţioneze
litigiul, ca nemaifiind viabilă. Această posibilitate este stipulată de părţi, de exemplu, prin clauzele de asigurare împotriva
riscurilor valutare şi nevalutare prevăzute în contract.
> Interpretarea potrivit naturii contractului. Stipulaţiile sau expresiile care pot primi două înţelesuri, ambele susceptibile de
a produce efecte, se interpretează în înţelesul care se potriveşte cel mai mult cu natura contractului. In acest sens codul civil al
Republicii Moldova dispune731, că la interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, iar termenii polisemantici se
interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.
Şi codul civil român prevede732 că, clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul care se potriveşte
cel mai bine naturii şi obiectului contractului. Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, inter alia, de împrejurările în
care a fost încheiat contractul, de sensul atribuit în general de uzanţe şi în domeniu clauzelor şi expresiilor din contract.
> Interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova733, clauzele
contractuale se interpretează în contextul întregului contract. Şi codul civil român, reglementând interpretarea sistematică734,
stipulează că, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Principiile
UNIDROIT prevăd735, că termenii şi expresiile vor fi interpretate prin raportare la contractul sau declaraţia în care apar, în
ansamblul lor.
Această regulă consacră principiul interpretării coordonate a clauzelor contractului şi este aplicabilă şi contractelor comerciale
internaţionale. Principiul se aplică şi atunci când părţile au prevăzut expres în contract că unele clauze sunt esenţiale, în acest caz
clauzele esenţiale vor servi ca bază de interpretare pentru întregul act.
> In dubio pro reo (debitori) şi excepţia în materia vânzării. Această regulă este aplicată, ţinând seama de poziţia celui care
se obligă. Principiul când este îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă este aplicat şi contractelor
comerciale internaţionale. Totodată este frecvent aplicată excepţia de la acest principiu, care funcţionează în materia vânzării,
inclusiv a celei comerciale internaţionale, conform căreia orice clauză obscură sau insidioasă se interpretează împotriva
vânzătorului.
Codul civil român instituie reguli subsidiare de reglementare736, precizând că dacă, după aplicarea regulilor de interpretare,
contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
> Interpretarea şi adăugarea clauzelor omise. Principiile UNIDROIT adoptă o regulă specială de interpretare a clauzelor omise
într-un contract, care trebuie aplicată, totuşi cu prudenţă737. Astfel, atunci când părţile contractante nu au convenit asupra unei
prevederi importante pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor lor, lipsa poate fi suplinită printr-o clauză asemănătoare. Pentru
a se determina ceea ce reprezintă o clauză asemănătoare trebuie avute în vedere, printre alţi factori, următoarele:
a. intenţia părţilor;
b. natura şi scopul contractului;
c. buna-credinţă;
d. ceea ce este rezonabil.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova738, contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care,
conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.
Pentru unele cazuri când părţile nu au convenit asupra unor prevederi importante pentru determinarea obligaţiilor lor,
Principiile UNIDROIT739 şi Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 conţin prevederi care să înlăture aceste neajunsuri. De
exemplu, Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 stabileşte locul740 şi momentul741 de livrare a mărfurilor pentru cazul în
care părţile nu au stipulat în contract acest loc, menţionează criteriile după care se determină conformitatea mărfurilor742, prevede
modalitatea de stabilire a preţului743, stabileşte locul744 şi momentul745 plăţii preţului.
2.2.2. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale după reguli specifice.
Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional a acordat o importanţă deosebită interpretării textelor legale
uniforme, apreciind rolul acestora pentru judecători, arbitri, avocaţi, mediul academic, studenţi şi pentru părţile contractelor
comerciale internaţionale746.
 100
Elaborarea unui drept material uniform în materie implică şi un anumit mod de interpretare a normelor uniforme pentru a păstra
finalitatea lor.
Interpretarea contractelor comerciale internaţionale se face conform următoarelor reguli specifice:
> Interpretarea ţinând seama de caracterul internaţional al contractului.
Deoarece în numeroase cazuri, contractele comerciale internaţionale se încheie pe baza unor norme materiale uniforme,
cuprinse în convenţii internaţionale, o primă regulă de interpretare este următoarea: la interpretarea contractelor comerciale
internaţionale trebuie să se ţină seama de caracterul internaţional şi de necesitatea de a se promova aplicarea uniformă a normelor
respective. Pentru aspectele legate de contractele comerciale internaţionale, nerezolvate în mod expres de către normele materiale
uniforme, se va ţine seama de principiile generale din care aceste contracte se inspiră, sau, în lipsa acestor principii, de legea
aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede747 că la interpretarea acesteia se va ţine seama de caracterul său
internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea ei uniformă.
> Interpretarea contractului pe baza uzanţelor comerciale internaţionale şi a obişnuinţelor care s-au stabilit între părţi.
Această regulă este consacrată expres în Convenţiei de la Viena748, potrivit căreia părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au
consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. In ceea ce priveşte uzanţele, în afară de convenţie contrară, părţile sunt
considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau, sau ar fi trebuit să o
cunoască, şi care în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi
tip în ramura comercială avută în vedere. Convenţia de la Viena se referă tangenţial la uzanţe şi obişnuinţe ca elemente de
interpretare a contractului şi în alte articole749.
Principiul interpretării contractelor comerciale internaţionale pe baza uzanţelor şi obişnuinţelor cunoaşte numeroase aspecte
de aplicare. In continuare ne vom referi la cele cu cea mai largă rezonanţă teoretică şi practică750. Astfel:
a) Dacă apare un conflict între o uzanţă comercială şi o clauză contractuală stipulată expres de către părţile contractante,
prevalează clauza contractuală, deoarece clauza contractuală elaborată de părţi le exprimă cu mai multă exactitate voinţa privind
derularea contractului şi executarea obligaţiilor stipulate în cuprinsul acestuia.
b) Atunci când părţile recurg la clauze-tip, la expresii şi formule obişnuite în comerţul internaţional, acestea vor fi interpretate
în sensul consacrat în practica relaţiilor contractuale în domeniul respectiv. De exemplu, în Incoterms se folosesc asemenea
termeni, precum L/C, care înseamnă letter of credit - acreditiv. In interpretare este firesc să se reţină acest sens şi să se tragă
concluziile pe care le impune cazul în speţă. Tot în Incoterms se utilizează termeni, precum D/P, care înseamnă documents against
payment sau D/A - documents against acceptance, interpretarea neputând să le ofere o altă conotaţie etc.
în căzui în care termenii folosiţi de părţi au corespondent în uzanţe codificate pe plan internaţional ca, de exemplu, Incoterms,
ei vor fi interpretaţi în conformitate cu aceste uzanţe.
c) Dacă există uzanţe codificate pe plan internaţional, ele prevalează, în principiu, ca reguli de interpretare asupra uzanţelor
locale.
d) în caz de neconcordanţă între exemplarul de contract aflat la vânzător şi cel aflat la cumpărător, interpretarea se face în
defavoarea vânzătorului — care va suporta şi consecinţele juridice ce decurg de aici — deoarece întocmirea proiectului de contract
revine în mod uzual, în practica internaţională, vânzătorului.
e) Dacă în contract suma de plată este scrisă în cifre şi litere, în caz de neconcordanţă prevalează suma menţionată în litere.
Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, în caz de neconcordanţă se va ţine seama de suma cea
mai mică (in dubio pro debitori).
> Reguli specifice de interpretare pentru contractele încheiate pe bază de clauze prestabilite. în numeroase cazuri, contractele
comerciale internaţionale se încheie pe baza clauzelor prestabilite (condiţii generale, contracte-tip etc.), elaborate de diferite
societăţi sau asociaţii profesionale dintr-un anumit domeniu ori de organisme internaţionale.
Deoarece s-a extins sfera de aplicare a clauzelor generale şi a celor stipulate în contractele-tip, s-au conturat câteva reguli
generale de interpretare a acestor clauze şi anume:
a) în primul rând, condiţiile generale se consideră incorporate în contract numai în cazul în care una din părţi le-a propus, iar
cealaltă parte le-a acceptat în mod expres.
b) în al doilea rând, condiţiile generale pot fi considerate incorporate în contract pe baza regulii incorporated by the course
of dealing, în cazul în care ambii parteneri sunt comercianţi, cunoscând bine lumea afacerilor. Şi în acest caz, însă, dacă nu au fost
notificate celeilalte părţi, condiţiile generale pot fi considerate incorporate în contract, cu condiţia de a fi fost acceptate expres în
afacerile lor anterioare751.
c) O altă regulă de interpretare este că acele condiţii generale, la care cealaltă parte nu se putea aştepta în mod rezonabil, de
exemplu clauze referitoare la posibilitatea părţii care le propune să denunţe contractul în mod unilateral sau să-i suspende
executarea etc. se consideră incorporate în contract doar în cazul în care partea respectivă le-a acceptat în mod expres.
d) Orice clauză, convenită de către părţi în mod expres, prevalează asupra oricărei clauze din condiţiile generale.
e) în caz de ambiguitate, clauzele prestabilite propuse de una din părţi sunt interpretate în defavoarea acesteia, prin aplicarea
regulii in dubio contra stipulantem. în baza acestei reguli - având în vedere regulile generale care guvernează probaţiunea —
oricine invocă o stipulaţie în favoarea sa, trebuie s-o
demonstreze, adică să-i probeze în mod neîndoielnic conţinutul atunci când cealaltă parte îl contestă şi când, deci, există o
îndoială752.
Şi Principiile UNIDROIT consacră acest principiu de interpretare, dispunând753 că în caz de ambiguitate, clauzele unui
contract se interpretează, de preferinţă, împotriva părţii care le-a propus. In acelaşi sens, codul civil român prevede754 că
stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.
 101
f) Pentru situaţia în care ambele părţi propun propriile lor condiţii generale, iar între acestea există neconcordanţe, Principiile
UNIDROIT stabilesc'5" următoarea regulă de interpretare: atunci când părţile utilizează clauze standard şi nu ajung la o înţelegere
cu privire la acestea, contractul se încheie, totuşi, pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune părţilor în ceea
ce priveşte conţinutul, cu excepţia cazului în care una dintre părţi informează fie anterior, fie ulterior şi fără întârziere cealaltă
parte că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
g) Potrivit unei alte soluţii, cunoscută sub numele de „ ultima referire ”, se va ţine seama cu precădere de clauzele prestabilite
propuse de cumpărător, dacă din împrejurări nu rezultă altfel. Soluţia dată poate fi dedusă şi din dispoziţiile Convenţiei de la Viena
referitoare la acceptarea unei oferte cu modificări756 şi poate fi aplicată pe cale de analogie în materia clauzelor prestabilite.
Această regulă constituie o consecinţă a mecanismului încheierii contractului, şi anume a faptului că propunerea cumpărătorului,
la care se anexează, de regulă, condiţiile sale generale, este ulterioară propunerii vânzătorului şi are valoarea unei noi oferte pe
care vânzătorul, dacă nu a respins-o într-un termen rezonabil, se consideră că a acceptat-o.
> Principiul colaborării între părţi. Principiul colaborării în procesul interpretării contractului presupune obligaţia fiecărei părţi
de a contribui la determinarea conţinutului contractului.
Părţile contractante sunt interesate de finalizarea cu succes a contractului, adică de realizarea efectivă şi la timp a obligaţiilor
contractuale, deoarece astfe 1 va fi atins scopul încheierii contractului. Pentru aceste raţiuni, ele sunt obligate să acţioneze cu
bună-credinţă şi să colaboreze în toate etapele, de la pregătirea şi încheierea contractului, până la onorarea tuturor obligaţiilor
asumate de comun acord. De exemplu, cumpărătorul este obligat atât la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
internaţională, cât şi pe parcursul executării acestuia, să furnizeze vânzătorului toată informaţia necesară pentru livrarea mărfii,
care constituie obiectul contractului.
Pentru interpretarea clauzelor în dispută, părţile trebuie să pună la dispoziţie toate datele de care dispun pentru a se ajunge la
clarificările necesare.
în domeniul răspunderii contractuale în dreptul comerţului internaţional, se admite în mod constant că partea care invocă o
încălcare a contractului de către cealaltă parte, trebuie să ia măsurile rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a limita pierderile
şi câştigul nerealizat ca rezultat al încălcării. Dacă neglijează acest lucru, cealaltă parte poate cere o reducere a daunelor-interese,
egală cu mărimea daunelor care puteau fi evitate, în cazul când cealaltă parte ar fi luat măsurile ce se impuneau. Şi Convenţia de
la Viena din 11 aprilie 1980 prevede757 această obligaţie în sarcina părţii care invocă o contravenţie la contract.
> Interpretarea în funcţie de limba în care este redactat contractul. De regulă contractele comerciale internaţionale se redactează
într-o limbă de circulaţie internaţională, mai ales în limba engleză. Termenii şi expresiile din contract trebuie interpretate după
sensul care le este acordat în limba de redactare a contractului, chiar dacă acesta este diferit de cel dat de legea aplicabilă
contractului (lex causae). Această regulă este aplicabilă în deosebi, în cazul utilizării în contract a unor termeni tehnici specifici,
precum anumite unităţi monetare, de exemplu the pound sau de măsură, de exemplu the gallon, precum şi a unor expresii propriu-
zise. Un alt exemplu este noţiunea de clauză penală care în terminologia engleză este redată prin termenul liquidated dammages,
iar nu prin termenul penalty care are în special o conotaţie penală.
Pentru situaţia în care un contract comercial internaţional este redactat în mai multe limbi, care au aceiaşi valoare juridică,
pentru care părţile nu au stabilit o ierarhie în aplicare, iar între variantele respective există neconcordanţă, s-au conturat câteva
soluţii. Potrivit Principiilor UNIDROIT758, atunci când un contract este redactat în două sau mai multe limbi, care au forţă egală,
deoarece părţile nu au indicat expres care versiune prevalează, se va prefera, în caz de discrepanţă între versiuni, interpretarea
conformă versiunii în care a fost redactat iniţial contractul. Acest articol este ilustrat prin următorul exemplu: A şi B, a căror limbă
maternă nu este engleza, au negociat şi au întocmit un contract în limba engleză înainte ca acesta să fie tradus în limbile lor
materne. Părţile au convenit că toate trei versiuni au forţă egală. In cazul apariţiei divergenţelor între textele contractului,
prevalează versiunea în limba engleză, dacă circumstanţele nu indică contrariul.
Secţiunea 3. Puterea obligatorie a contractului.
3.1. Principiul forţei obligatorii şi principiul irevocabilităţii contractelor comerciale internaţionale. Principiul forţei obligatorii
a contractului - pacta sunt servanda - îşi găseşte reflectare sub diverse forme în toate sistemele de drept naţionale. De exemplu,
codul civil al Republicii Moldova prevede759 că un contract încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres,
dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Contractul poate fi
modificat sau rezolvit numai în conformitate
cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. în acelaşi sens, codul civil român stipulează760: contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau
din cauze autorizate de lege. Potrivit codului civil francez761, convenţiile legal formate ţin locul legii pentru cei care le-au încheiat.
S-a remarcat762 că acesta este principiul care determină limitele spaţiului dintre autonomia voinţei contractuale şi ceea ce este
oprit prin legile de ordine publică şi bunele moravuri. în acest spaţiu evoluează fără nici o constrângere libertatea contractuală de
la simpla ofertă de contractare adresată marelui public ad incertam personam), la antecontract sau la promisiunea de contractare.
Nu orice manifestare de voinţă este şi producătoare de efecte juridice. Pentru ca o manifestare unilaterală sau o declaraţie între
două sau mai multe persoane să ducă la încheierea unui contract este necesar ca acestea, să exprime aceeaşi voinţă, unică şi
concordantă. în absenţa unei astfel de voinţe nu se poate vorbi de încheierea unui contract, declaraţia unilaterală sau promisiunea
de a contracta rămânând în afara contractului. Formarea actului juridic bilateral constituie o activitate complexă, iar acordul de
voinţă poate avea loc concomitent sau succesiv.
Principiile UNIDROIT reglementează forţa obligatorie a contractului, orecizând că763, contractul valabil încheiat are caracter
obligatoriu între părţile contractante. Contractul poate fi modificat şi poate înceta doar în condiţiile stipulate prin clauzele sale,
prin acordul părţilor sau în orice mod prevăzut de aceste Principii.
 102
Prin urmare, un contract încheiat valabil are putere de lege între părţile contractante, fiind obligatoriu, iar această obligativitate
se referă în primul rând la oărţile contractante. Este vorba, deci, de principiul relativităţii efectelor contractelor comerciale
internaţionale.
Principiul forţei obligatorii a contractului şi cel al irevocabilităţii contractului sunt pe deplin aplicabile contractelor comerciale
internaţionale, prezentând unele particularităţi, evidenţiate şi în literatura de specialitate764.
Astfel, sub un prim aspect, şi anume prin întărirea efectelor acestor principii, în contractele comerciale internaţionale, datorită
faptului că ele sunt, de regulă, pe termen mediu sau lung şi cu executare succesivă, intervenţia unui caz de forţă majoră nu are ca
urmare imediată încetarea efectelor contractului şi apariţia oroblemei riscului contractual - aşa cum se întâmplă în dreptul comun
-, dar suspendarea temporară a forţei obligatorii a contractului.
De asemenea, încetarea forţei obligatorii a contractelor comerciale utemaţionale ca urmare a unor cauze intuitu personae sunt
mai puţin frecvente în :omerţul internaţional decât în dreptul comun.
Pe de altă parte însă, caracterul intuitupersonae este mai pronunţat în acele contracte comerciale internaţionale care conţin
clauze de interdicţie a reexportului mărfii sau de interdicţie penru debitor (de exemplu, debitorul unui credit bancar, utilizatorul
la leasing-ul internaţional) de a-şi subroga alte persoane în executarea contractului.
Sub cel de-al doilea aspect şi anume, prin restrângerea efectelor principiului forţei obligatorii a contractului şi cel al
irevocabilităţii, efectele acestor principii sunt deseori restrânse sau înlăturate de părţi, mai ales în conţi actele pe termen mediu şi
lung, prin inserarea în cuprinsul acestora a unoi clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare. De asemenea,
aplicarea efectului obligatoriu al contractului comercial internaţional este restrânsă sau înlăturată când legea sau o hotărâre
judecătorească sau aibitrală aplică principiul
impreviziunii. w
Forţa obligatorie a contractului în raporturile dintre părţi se concretizează
în următoarele aspecte:
> părţile contractante sunt obligate una faţă de cealaltă să execute întocmai prestaţiile asumate;
> după cum contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, mutuus consensus, la fel modificarea sau revocarea
contractului se face prin acordul lor de voinţă în acest sens, adică mutuus dissensus;
> executarea obligaţiilor contractuale trebuie să se aducă la îndeplinire cu
bună-credinţă.
3.2. Principiul relativităţii efectelor contractelor comerciale internaţionale. Opozabilitatea contractului faţă de persoane care
nu au calitatea de părţi. Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel765. Conform principiul relativităţii
efectelor contractului, contractul produce efecte numai între părţile contractante şi nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul
şi, respectiv, în sarcina altor persoane. Principiul la care ne referim dă expresie adagiului res inter alios acta alus neque nocere,
neque prrodesse potest, adică actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici
vătăma şi nici să profite altor persoane.
Părţile contractante sunt persoanele care au încheiat contractul fie direct, fie prin reprezentare. Terţii - penitus extranei - sunt
persoanele străine de contract, care n-au participat nici direct, nici indirect la încheierea contractului. S-a remarcat766 că între
aceste două categorii există o categorie intermediară de persoane, care se numesc succesori ai părţilor, în sensul că succed altor
peisoane nu numai în înţeles de moştenitori. Aceşti succesori nu au participat la încheierea contractului,’dar contractul produce
efecte faţă de ei datorită legăturilor specifice în care se găsesc cu părţile. Succesorii părţilor, fără să fi participat la încheierea
contractului, suportă în anumite limite efectele contractului.
Contractul produce efecte între părţile contractante şi faţă de succesorii lor şi creditorii chirografari ai părţilor contractante.
Din categoria succesorilor universali fac parte şi persoanele juridice, care dobândesc prin reorganizarea persoanelor juridice un
patrimoniu ori o fracţiune de patrimoniu care a aparţinut persoanei juridice reorganizate. Contractele sunt opozabile şi creditorilor
chirografari. După cum se cunoaşte, creditorii chirografari sunt acele persoane, care nu au o garanţie reală care să le garanteze
creanţa. Creditorii chirografari au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, ceea ce înseamnă că acest drept de gaj
general va suporta toate fluctuaţiile pe care le va suferi şi patrimoniul acestui debitor datorită contractelor pe care le încheie. Toate
mişcările ce se produc în interiorul patrimoniului debitorului, mărirea sau micşorarea elementelor activului şi pasivului, datorită
şi contractelor încheiate, sunt opozabile creditorilor chirografari, al căror gaj este referitor la patrimoniul astfel modificat.
Creditorii chirografari nu devin debitori ori creditori în contractele încheiate de debitorul lor, deosebindu-se sub acest aspect de
succesorii universali sau cu titlu universal, care dobândesc poziţia autorului lor avută în contractul pe care l-a încheiat.
Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altor persoane, la fel cum drepturile apărute din contract aparţin şi profită părţilor
contractante care au calitatea de titulare ale lor. Nimeni nu-şi poate asuma obligaţii şi dobândi drepturi printr-un contract la a cărui
încheiere nu şi-a dat consimţământul.
De la principiul relativităţii efectelor contractului şi opozabilităţii acestuia au fost evocate următoarele excepţii767:
> o persoană străină de contract nu poate fi obligată, de principiu, printr-un contract la care nu este parte ori succesor al
acesteia. Promisiunea faptei altei persoane nu infirmă ideea arătată;
> o persoană străină de contract (terţ) poate să dobândească nemijlocit drepturi pe baza acestui contract. In acest sens este
stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea terţului).
Nu se poate promite fapta altuia, deoarece un terţ nu se poate vedea obligat printr-un contract la care nu a participat. Sunt însă
contracte prin care s-ar părea, că promiţi fapta altuia, dar în realitate promiţi fapta proprie. Aceste contracte se numesc de porte-
fort sau promisiunea faptei altuia, prin care se înţelege contractul intervenit între două persoane prin care una, debitorul, se obligă
faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract. Terţa
persoană rămâne străină faţă de contract şi, deci, nu are nici o obligaţie. Dacă, însă terţul consimte, el încheie un contract cu
creditorul ori aderă la cel existent şi astfel se obligă personal faţă de creditorul din primul contract, prin propria voinţă. De exemplu,
 103
un coproprietar vinde cota sa parte unui cumpărător şi se obligă, totodată, să determine pe celălalt coproprietar să-şi vândă şi el
cota parte aceluiaşi cumpărător. Cel de-al doilea coproprietar devine obligat faţă de cumpărător numai dacă îşi asumă obligaţia
personal şi încheie el contractul de vânzare cu acel cumpărător. Astfel, pentru primul coproprietar deosebim două
obligaţii faţă de cumpărător: vânzarea cotei lui părţi şi determinarea celuilat coproprietar să-şi vândă şi el cota parte aceluiaşi
cumpărător. ^
Reglementând promisiunea faptei altuia, codul civil român dispune , că cel care se angajează la a determina un terţ să încheie
sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat, dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fidejusor,
dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, faiă
a se produce vreun prejudiciu creditorului. Intenţia promitentului de a se angaja nu se prezumă, dar trebuie să reiasă neîndoielnic
din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
Promisiunea faptei altuia prezintă următoarele caractere769:
> terţa persoană nu devine obligată prin voinţa debitorului, dar numai în măsura în care se obligă personal faţă de creditor,
fie încheind un nou contract, fie ratificând ori aderând la cel încheiat de debitor şi creditor. Promisiunea faptei altuia nu constituie
o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului;
> obligaţia asumată de debitor în promisiunea faptei altuia este de rezultat, considerându-se executată când terţa persoană
s-a obligat personal;
> debitorul din promisiunea faptei altuia nu este obligat, în lipsa unei stipulaţii contrare, să garanteze faţă de creditor, că
terţul îşi va executa obligaţia. Rezultă, că promisiunea faptei altuia nu se confundă cu fidejusiunea, în acest din urmă caz
fidejuşorul se obligă să garanteze faţă de creditor executarea obligaţiei de care este ţinut debitorul, în cazul când acesta nu ar
îndeplini-o.
O excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului o constituie stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea
terţului. Acest contract este reglementat şi de codul civil al Republicii Moldova, potrivit căruia770 părţile unui contract pot conveni
ca debitorul/promitentul să efectueze prestaţia nu creditorului/stipulantului, dar terţului/beneficiarului, indicat sau neindicat în
contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.
Principiile UNIDROIT reglementează stipulaţia pentru altul sub denumirea de contractul în favoarea terţilor. Astfel771, în
baza contractului în favoarea terţului, părţile („promitentul” şi „stipulantul”) pot conferi prin acord expres sau implicit, un drept
terţului („terţ beneficiar”), existenţa şi conţinutul dreptului terţului beneficiar faţă de promitent fiind determinate prin acordul
părţilor şi supuse condiţiilor sau altor limitări potrivit acordului.
Contractul în favoarea terţului este contractul prin care o parte, numită stipulant dispune ca cealaltă parte, numită promitent să
dea, să facă sau să nu fac a ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, iar promitentul se obligă faţă de stipulant să
îndeplinească obligaţia în favoarea terţului respectiv772.
Contractul în favoarea terţului trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitatea ale unui contract şi, suplimentar, trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
> Voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă şi neîndoielnică, totuşi, nefiind necesară folosirea
unor formulări anume.
> Terţa persoană trebuie să fie determinată sau determinabilă. In acest sens, Principiile UNIDROIT prevăd773 că
beneficiarul trebuie să fie identificat cu o certitudine adecvată în contract, dar nu este necesar să fie nominalizat la momentul când
contractul se încheie.
în acelaşi sens, codul civil al Republicii Moldova dispune774 că nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să
existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului. Conform codului
civil român775, beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil, la data încheierii stipulaţiei şi să existe în
momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. în caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, tară a agrava însă
sarcina promitentului. Prin urmare, părţile pot încheia o stipulaţie în care terţul beneficiar să nu fie cunoscut la data încheierii
contractului, dar ele trebuie să prevadă mecanismul pentru determinarea lui în momentul executării stipulaţiei.
Dreptul terţului beneficiar se naşte direct din contractul încheiat între stipulant şi promitent. S-a remarcat776 că părţile
contractante pot încheia un contract, care să producă efecte faţă de un terţ, în temeiul libertăţii contractuale şi cel al autonomiei de
voinţă a părţilor, deoarece stipulaţia pentru altul nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri, ori regulilor de conveţuire
socială.
Dreptul terţului beneficiar se naşte din stipulaţia pentru altul şi se fixează direct în persoana sa, deoarece aceasta este voinţa
stipulantului şi promitentului şi ea trebuie respectată, deoarece nu contravine ordinii publice777.
Potrivit Principiilor UNIDROIT778, conferirea de drepturi terţului beneficiar include dreptul acestuia de a invoca o clauză din
contract, care exclude sau limitează responsabilitatea sa. Asemenea clauze sunt frecvente în contractele de transport internaţional
de mărfuri, care constituie un exemplu tipic de stipulaţie pentru altul, precum şi în contractele internaţionale de asigurare de
bunuri. Un exemplu elocvent îl constituie „clauza Himalaya”779 prin care o parte, proprietarul unei mărfi, încheie un contract cu
un cărăuş pentru a transporta marfa respectivă, iar în conosament se prevede excluderea răspunderii comandantului şi a echipajului
navei transportatoare, muncitorilor portuari şi proprietarilor navelor în caie mai fa va fi transbordată. Aceştia au dreptul să
invoce în favoarea lor această limitare de răspundere780.
Promitentul poate invoca împotriva terţului beneficiar toate apărările pe care le poate ridica împotriva stipulantului781.
Şi codul civil al Republicii Moldova şi Principiile UNIDROIT permit părţilor să modifice sau să revoce drepturile conferite de
contract terţului beneficiar până când acesta le-a acceptat sau a acţionat în mod rezonabil în baza lor. Potrivit codului civil român,
stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent784. Stipulantul este singurul
îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Totuşi, stipulantul nu poate revoca stipulaţia fără
acordul promitentului, dacă acesta din urmă are interesul să o execute785.
 104
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova786, în cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la
dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul
poate cere executarea prestaţiei faţă de sine, dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
Potrivit Principiilor UNIDROIT787, terţul beneficiar poate renunţa la un drept care îi este conferit. Stipulaţia pentru altul dă
naştere la trei raporturi juridice788:
> Raporturile între stipulant şi promitent, între care a intervenit o convenţie, prin care s-au putut naşte mai multe categorii
de raporturi juridice, între care şi obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar.
> Raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu crează nici o obligaţie între aceste persoane, deoarece prin
stipulaţie nu s-a urmărit nici ca stipulantul să se oblige faţă de terţ, nici ca terţul să se oblige faţă de stipulant. Dar scopurile
stipulaţiei pot fi determinate în funcţie de raporturile anterioare existente între stipulant şi terţ. Astfel, dacă între aceştia au existat
raporturi anterioare, de exemplu stipulantul avea o datorie faţă de terţ, stipulaţia poate să urmărească modificarea acestor raporturi.
Stipulantul vinde un bun şi dispune promitentului ca o parte din preţ să fie plătită direct terţului. în acest caz se realizează o plată
a terţului şi se eliberează stipulantul de obligaţia pe care o avea faţă de terţ până la concurenţa sumei plătite.
> Raporturi dintre promitent şi terţul beneficiar. Dreptul beneficiarului se naşte direct şi nemijlocit din contractul încheiat
de stipulant şi promitent. Terţul nu este parte la contract. Momentul dobândirii dreptului de către terţ este cel al încheierii
contractului, cu excepţia cazului dacă s-a prevăzut o modalitate sau dacă dreptul a fost constituit revocabil. Terţul dobândeşte
dreptul independent de faptul că a acceptat ori nu acest drept stipulat în favoarea sa.
Terţul beneficiar nu este obligat să primească dreptul stipulat direct în persoana sa. El poate accepta sau renunţa la acest drept.
In primul caz, acceptarea dreptului nu are caracter constitutiv, ceea ce înseamnă că dreptul nu se dobândeşte în temeiul acceptării,
dar în baza contractului încheiat între stipulant şi promitent. Dacă terţul renunţă la drept, se va proceda potrivit contractului pentru
a vedea cui profită renunţarea.
Secţiunea 4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice în comerţul internaţional.
4.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus). Contractele comerciale internaţionale sunt prin
excelenţă sinalagmatice, iar reciprocitatea obligaţiilor ce rezultă din ele ţine de esenţa acestor contracte. Cauza obligaţiei uneia
dintre părţi este reprezentarea obligaţiei celeilalte părţi şi invers. Fiecare contractant cumulează în persoana sa dubla calitate de
creditor şi de debitor faţă de celălalt contractant. De aici decurg următoarele efecte specifice ale contractelor comerciale
internaţionale789:
> dreptul creditorului de a refuza executarea propriei sale obligaţii, dacă debitorul nu-şi execută prestaţia la care s-a angajat,
situaţie numită exeptio non adimpleti contractus;
> creditorul care şi-a executat la timp şi integral prestaţia la care s-a obligat, are dreptul de a cere şi obţine pe cale judiciară
sau arbitrală rezoluţiunea sau rezilierea contractului comercial internaţional ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de către
partenerul său contractual;
> distribuirea între debitor şi creditor, în concordanţă cu anumite reguli specifice, a sarcinii riscului decurgând din
neexecutarea fortuită a obligaţiei asumate prin contract.
Excepţia de neexecutare a contractului constituie unul din efectele specifice790 ale contractelor sinalagmatice. Deşi aparent
este vorba de neexecutarea contractului, este necesar de observat, că efectele specifice ale contractelor sinalagmatice decurg din
caracterul obligatoriu al contractului şi nu constituie o abatere de la acest caracter, deoarece ele se întemeiază pe necesitatea
îndeplinirii tuturor obligaţiilor care rezultă din contract.
Excepţia de neexecutare a contractului constituie un mijloc de apărare pentru partea căreia i se cere executarea obligaţiei sale,
fără ca cealaltă parte să-şi
execute propria obligaţie. Invocând exceptio non adimpleti contractus, partea obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o
suspendare a executării propriei obligaţii până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia ce-i revine.
Unii autori791 analizează excepţia de neexecutare ca fiind un mijloc juridic cu valenţă dublă. Astfel, pe de o parte ea reprezintă
un mod de sancţionare a contractantului care nu şi-a executat prestaţia asumată, iar pe de altă parte aceasta constituie un mijloc
de apărare de care se poate prevala contractantul căruia i se pretinde executarea prestaţiei ce şi-a asumat-o, de către partenerul său
contractual într-un moment când nici acesta nu-şi executase propria lui obligaţie.
Temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor,
conexiunea obligaţiilor reciproce.
Pornind de la acest raport de cauzalitate, în situaţia în care una din părţi nu şi-a executat obligaţia ce-i revine, partea care şi-a
executat-o pe a sa ori este gata să o execute, poate solicita desfacerea contractului sau să refuze executarea lui până când cealaltă
parte nu-şi execută obligaţia ce-i revine792. De exemplu, într-un contract de vânzare — cumpărare internaţională, cumpărătorul
s-a obligat să deschidă un acreditiv cu trei luni înainte de termenul de livrare a mărfurilor. în cazul în care cumpărătorul nu şi-a
onorat obligaţia asumată, vânzătorul nu este obligat să efectueze livrarea, apărându-se faţă de cererea cumpărătorului prin
invocarea excepţiei de neexecutare a contractului. Sau, de exemplu în contractul de vânzare - cumpărare, cumpărătorul este în
drept să refuze plata preţului, dacă vânzătorul nu predă marfa. De asemenea, cumpărătorul poate refuza plata preţului dacă este
pericol eminent de evicţiune.
în ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului, în practica arbitrală din comerţul internaţional s-a stipulat în mod
constant, că în contractele sinalagmatice refuzul uneia din părţi de a-şi onora obligaţiile (de exemplu, de a plăti preţul) rupe
echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce, astfel încât cealaltă parte este în drept ca, la rândul ei, să înceteze
executarea propriilor sale obligaţii793.
Excepţia de neexecutare a contractului devine operantă în prezenţa următoarelor condiţii cumulative794:
> Să existe o neexecutare, fie chiar parţială, dar importantă a obligaţiilor stabilite în contract.
 105
> Neexecutarea obligaţiei să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, dar unor circumstanţe care nu-
i sunt imputabile. De exemplu, cumpărătorul nu poate invoca excepţia de neexecutare de către vânzător a obligaţiei de livrare, în
cazul în care neexecutarea este provocată de întârzierea
cumpărătorului în transmiterea specificaţiilor pe baza cărora vânzătorul trebuia să execute marfa contractată.
> Raportul contractual să presupună îndeplinirea simultană a prestaţiilor stipulate în contract.
> Obligaţiile reciproce să fie interdependente, corelative, astfel încât, din punct de vedere juridic, executarea uneia să fie
dependentă de executarea celeilalte. Unii autori795 sunt de părere că este indiferent dacă obligaţiile reciproce îşi au izvorul în
acelaşi contract (ceea ce constituie regula în practică) sau în contracte diferite pe care însă părţile le-au conceput ca fiind
independente în realizarea, în principiu, a unei cauze juridice comune. O asemenea interdependenţă între mai multe contracte
există, mai ales în cazul operaţiunilor de contrapartidă şi a altor operaţiuni contractuale complexe, dar şi în alte situaţii în care ea
este dedusă de organul de jurisdicţie din intenţia reală a părţilor. Alţi autori796 menţionează că obligaţiile reciproce ale părţilor
să rezulte din acelaşi contract, nu din contracte diferite. Se admite că în cazul contractului sinalagmatic imperfect (iniţial contractul
este unilateral, dar ulterior se naşte obligaţia pe seama creditorului faţă de debitorul contractual) se poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului. Deci, la formarea contractului nu există reciprocitatea obligaţiilor, dar ulterior reciprocitatea există.
De obicei, obligaţia ulterioară apare dintr-un fapt extracontractual care, fiind reciprocă apoi cu cea născută din contractul iniţial,
justifică invocarea dreptului de retenţie ca formă de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.
Convenţia de la Vienta din 11 aprilie 1980 consacră exceptio non adimpleti contractus. Astfel, potrivit reglementării797, o
parte poate să amâne executarea obligaţiilor sale când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o parte
esenţială a obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a capacităţii de executare a acestei părţi sau insolvabilităţii sale, ori
modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul.
Dacă vânzătorul a expediat deja mărfurile la momentul relevării motivelor menţionate mai sus, el se poate opune ca mărfurile
să fie remise cumpărătorului, chiar dacă acesta deţine un document ce-i permite să le obţină. Documentul poate fi un conosment,
o cambie sau un alt titlu reprezentativ al mărfii. Această posibilitate se referă numai la drepturile vânzătorului şi ale cumpărătorului
şi nu are efecte atunci când marfa se află în mâinile unui terţ.
Partea care amână executarea, înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze imediat o notificare în acest scop
celeilalte părţi şi trebuie să procedeze la executare, dacă cealaltă parte dă garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor sale.
Conform prevederilor Principiile UNIDROIT798, o parte care este ţinută să execute prestaţia simultan cu cealaltă parte, poate
suspenda executarea până când cealaltă parte se oferă să îşi execute prestaţia sa. O parte ţinută să îşi execute
prestaţia sa după cealaltă parte, poate suspenda executarea până când cealaltă parte îşi execută prestaţia sa.
Reglementând excepţia de neexecutare a contractului, codul civil al Republicii Moldova prevede799, că persoana obligată în
baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută
obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege ori din natura obligaţiei.
Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane
până la executarea integrală a obligaţiei corelative.
De asemenea800, partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare
esenţială din partea celeilalte părţi, poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru
această perioadă executarea propriei obligaţii. In cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care
cere garanţii poate rezolvi contractul.
Potrivit codului civil român801, atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre
părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea
propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute
mai întâi. Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate,
acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.
Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca efect suspendarea executării contractului. Suspendarea rămâne
operantă până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fără să-şi fi executat propria sa
obligaţie, îşi modifică atitudinea, trecând la executarea prestaţiei ce-i revine.
4.2. Rezoluţiunea contractelor comerciale internaţionale.
Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract comercial internaţional cu executare imediată la iniţiativa
uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia802. Ţinem să precizăm că în
cazul rezoluţiunii este vorba despre o neexecutare din culpă iar nu despre o neexecutare din cauze neimputabile debitorului, cum
ar fi, de exemplu forţa majoră.
Rezoluţiunea poate fi legală, efectuată în temeiurile stabilite de lege şi convenţională, efectuată prin acordul părţilor. Clauza
contractuală prin care părţile prevăd dreptul de a rezolvi contractul în cazul survenirii anumitor împrejurări sau evenimente este
numită clauză rezolutorie sau pact comisoriu. în literatura de
specialitate803 s-a atras atenţia, că este important de a face deosebire între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie care este
o modalitate de încetare a contractului. In cazul condiţiei rezolutorii, desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi
incert, exterior comportamentului părţilor. în cazul clauzei rezolutorii, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al
debitorului. Condiţia rezolutorie având natură obiectivă, dacă se realizează, desfiinţează prin ea însăşi contractul, pe când în cazul
clauzei rezolutorii, de cele mai dese ori mai este necesară şi manifestarea de voinţă a creditorului. Totuşi, în practică nu este
întotdeauna uşor de a face o distincţie netă între aceste două categorii juridice. Astfel, neobţinerea unei licenţe de export poate
constitui o cauză a rezoluţiunii, dacă vânzătorul nu a făcut demersurile necesare pentru a o obţine. Ea poate constitui o condiţie
rezolutorie dacă obţinerea licenţei este legată de o largă putere decizională a puterii publice. De asemenea, ea poate constitui o
circumstanţă de forţă majoră, dacă neobţinerea ei este legată de evenimente imprevizibile şi irezistibile804.
 106
Conform Principiilor UNIDROIT805, o parte poate considera contractul încetat atunci când neexecutarea unei obligaţii de
către cealaltă parte constituie o neexecutare fundamentală. Pentru determinarea caracterului esenţial al unei neexecutări, trebuie
avute în vedere următoarele circumstanţe:
> neexecutarea lipseşte creditorul de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să obţină în baza contractului, cu excepţia cazului în care
debitorul nu prevăzuse sau nu ar fi putut să prevadă, în mod rezonabil, un astfel de rezultat;
> stricta respectare a obligaţiei care nu a fost executată este de esenţa contractului;
> neexecutarea este intenţionată sau din neglijenţă;
> neexecutarea dă creditorului motive să creadă, că nu se poate baza pe executarea contractului în viitor;
> debitorul va suferi în caz de rezoluţiune pierderi disproporţionate ca rezultat al pregătirilor sau executării contractului.
în cazul în care încălcarea contractului constă în întârzierea în executare creditorul poate, de asemenea, să considere contractul
încetat dacă debitorul nu-1 execută înaintea expirării termenului suplimentar pentru executare pe care debitorul i l-a acordat. După
cum observăm, nerespectarea termenului suplimentar oferit de creditor debitorului determină caracterul esenţial al încălcării şi
justifică rezoluţiunea.
în acelaşi sens codul civil al Republicii Moldova prevede806 că o parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare
esenţială din partea celeilalte părţi, iar
pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în consideiaie următoarele circumstanţe:
> neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului
când debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
^ executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
> neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
> neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
Potrivit codului civil român, creditorul, dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, are dreptul la rezoluţiunea
contractului sau, în cazul unui contract cu executare succesivă, la rezilierea acestuia, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
Rezoluţiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, atunci când executarea sa este divizibilă807. Creditorul nu are
dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, cu excepţia cazului în care, fiind vorba de o obligaţie
cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. Totuşi, creditorul are
dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă reducerea prestaţiilor nu
poate avea loc, creditorul are dreptul doar la daune-interese808. Şi codul civil al Republicii Moldova prevede dreptul creditorului
la reducerea obligaţiei corelative.
S-a remarcat810 că aprecierea gravităţii neexecutării nu poate să excludă nici elementele obiective, care rezultă din probele
administrate în fiecare cauză în parte, nici elementele subiective, fie că este vorba de voinţa expresă sau prezumată a părţilor, fie
că este vorba de prezumţiile simple inerente oricărui proces şi care exprimă subiectivitatea judecătorului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova811, dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie
scadentă, care decurge dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe
care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza
termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de
scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie. Dacă neexecutarea obligaţiei se
limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea
parţială a prestaţiei.
Nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare în următoarele situaţii812:
> debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;
> încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a
legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;
> datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;
> a expirat termenul de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare ,
fără ca obligaţia să fie executată.
Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi
contractul imediat.
în dreptul american sunt consacrate patru posibilităţi în favoarea creditorului în situaţia în care debitorul nu-şi execută
obligaţiile814. Noţiunea de rezoluţiune (recission) este utilizată de cele mai multe ori în legătură cu desfiinţarea contractului ca
urmare a erorii (mistake) în care se află una sau ambele părţi în momentul încheierii contractului815 ori în cazul în care, într-un
contract sinalagmatic, părţile convin să desfiinţeze vechiul contract şi să încheie, în locul acestuia, un nou contract816.
Conform codului civil francez817 dacă una din părţile contractului sinalagmatic nu execută obligaţia asumată, cealaltă parte
poate cere instanţei de judecată rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Rezoluţiunea contractului nu operează de plin drept.
Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat, are opţiunea de a invoca excepţia de neexecutare sau să oblige cealaltă
parte să execute contractul când acest lucru este posibil, sau să ceară rezoluţiunea eventual cu daune- interese.
Potrivit codului civil german818 în cazul în care într-un contract sinalagmatic debitorul nu execută o obligaţie scadentă sau nu
o execută conform stipulaţiilor contractuale, creditorul poate rezolvi contractul dacă a acordat debitorului, fără succes, un termen
rezonabil pentru executare sau pentru reparare în natură. Creditorul este eliberat de obligaţia de a fixa un termen suplimentar
debitorului atunci când acesta refuză în mod serios şi definitiv să execute, atunci când părţile au prevăzut în contractul lor o dată
sau un termen pentru executare şi creditorul a legat de această dată sau de acest termen interesul său pentru operaţiunea dată,
precum şi atunci când circumstanţe particulare justifică operarea imediată a rezoluţiunii.
 107
In dreptul englez creditorul obligaţiei neexecutate nu are o opţiune între executarea silită în natură a datoriei şi rezoluţiune819
şi nu operează distincţia între rezoluţiunea judiciară şi cea convenţională, deoarece rezoluţiunea nu are caracter judiciar. Părţile
pot insera contract clauze în care să stipuleze că, în cazul în care intervin anumite evenimente sau anumite împrejurări ulterioare
încheierii contractului, acesta va fi desfiinţat de drept, fără a se menţiona dacă este vorba de neexecutarea unei clauze esenţiale şi
fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea creditorului.
Principiile UNIDROIT reglementează încălcarea anticipată a contractului820, menţionând că o parte poate considera contractul
încetat dacă, înainte de data scadenţei, este clar că va exista o neexecutare esenţială a debitorului obligaţiei. Şi Convenţia de la
Viena din 11 aprilie 1980 reglementează această situaţie , precizând că dacă înainte de data executării contractului este manifestat
că o parte va săvârşi o contravenţie esenţială la contract, cealaltă parte poate să-l declare rezolvit. Partea care are intenţia să declare
contractul rezolvit, dacă dispune de timpul necesar, trebuie să o notifice celeilalte părţi în condiţii rezonabile, pentru a-i permite
să dea garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor sale. Notificarea nu este necesară, dacă cealaltă parte a declarat că nu-şi
va executa obligaţiile.
Principiile UNIDROIT acordă părţii care crede în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea debitorului,
dreptul de a solicita o asigurare a executării la termen şi poate, între timp, să suspende executarea obligaţiilor sale. Atunci când
această asigurare nu este oferită într-un termen rezonabil, partea care o cere poate considera contractul încetat822.
In contractele comerciale internaţionale părţile pot stipula clauze în care să prevadă că, în cazul în care una din părţi nu îşi
execută obligaţiile contractuale, contractul este rezolvit. In această situaţie, rezoluţiunea va opera, conform prevederilor legale,
prin decalaraţie scrisă faţă de cealaltă parte. De asemenea, părţile pot stipula expres în contract, printr-o clauză rezolutorie că în
cazul neexecutării obligaţiilor contractul este rezolvit de plin drept, fără a fi necesară vreo somaţie sau punere în întârziere şi fără
oricare altă formalitate prealabilă. Intr-o atare situaţie, la expirarea termenului de executare a obligaţiilor, dacă una din părţi nu şi-
a onorat obligaţiile contractuale, contractul încetează necondiţionat.
Cel mai important efect al aplicării rezoluţiunii este desfiinţarea contractului. S-a menţionat823 că în termeni riguroşi
desfiinţarea contractului nu este efectul, dar chiar conţinutul sancţiunii. Sub acest aspect, ideea de desfiinţare a contractului se
poate verifica mai ales în cazul rezoluţiunii, ţinând seama de caracterul retroactiv al acesteia. în cazul rezilierii, contractul nu este
propriu-zis desfiinţat, sancţiunea punând capăt efectelor contractului pentru viitor.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) care este specifică, în principal, rezoluţiunii, apare numai în
mod indirect ca efect al aplicării acestei sancţiuni. în mod direct restituirea prestaţiilor efectuate de părţi până în momentul
desfiinţării contractului nu are un temei contractual, dar un temei extracontractual, respectiv faptul juridic ilicit al îmbogăţirii fără
justă cauză sau al plăţii lucrului nedatorat. în situaţia în care nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv
restituirea în natură a prestaţiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire.
Plata daunelor-interese la care este obligat debitorul, nu constituie un efect al rezoluţiunii sau rezilierii, dar un efect al
contractului. Din acest punct de vedere, deşi se vorbeşte de desfiinţarea sau încetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere,
totuşi, în ambele cazuri, susţine autorul citat, suntem în prezenţa unei forme speciale de executare silită prin echivalent a
obligaţiilor contractuale, deci, în esenţă, în prezenţa unei forme de răspundere contractuală. Atât desfiinţarea sau încetarea
contractului, cât şi obligarea la daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat între părţi.
Codul civil al Republicii Moldova, reglementând efectele rezoluţiunii prevede824 că în cazul exercitării dreptului de
rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta, fiind necesar să restituie prestaţiile executate şi
veniturile realizate - restitutio in integrum.
Conform Principiilor UNIDROIT825 la încetarea contractului cu executare imediată, fiecare parte poate cere restituirea a ceea
ce a furnizat, cu condiţia ca această parte să restituie, la rândul său, ceea ce a primit. Contractul se desfiinţează retroactiv ex tune,
din chiar momentul perfectării lui.
Codul civil român stabileşte826 că un contract desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
Dacă, din anumite motive restituirea în natură nu este posibilă, debitorul va oferi o compensaţie în bani. Se procedează la o
asemenea înlocuire în următoarele situaţii:
> în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
> obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
> obiectul primit este deteriorat sau a pierit, iar uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în
considerare.
Principiile UNIDROIT prevăd827 că la încetarea contractului a cărui executare s-a prelungit în timp, restituirea poate fi cerută
doar pentru perioada de după încetarea contractului, dacă acest contract este divizibil.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova, obligaţia compensării în bani în locul restituirii în natură nu apare în următoarele
situaţii828:
> viciul care dă dreptul la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;
> în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea
bunului;
> deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;
^ dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară
rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmând să fie restituită.
In cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi
fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie, însă, să dovedească, în
raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri829.
 108
Contractele comerciale internaţionale conţin clauze, care produc efecte şi după rezoluţiunea contractului. Ne referim la clauza
de arbitraj, clauza de confidenţialitate sau clauza de neconcurenţă.
Unii autori830 menţionează, că arealul rezoluţiunii în raporturile de comerţ internaţional este mai restrâns decât cel pe care
aceasta îl are în circuitul civil lipsit de elemente de extraneitate. E firesc să fie aşa, deoarece rezoluţiunea vizează, prin excelenţă,
contractele sinalagmatice cu executare simultană, iar în comerţul internaţional ponderea o au contractele de lungă durată, cu
executare succesivă.
Este de observat, însă că desfiinţarea contractului comercial internaţional prin rezoluţiune constituie o sancţiune extremă, la
care părţile recurg doar în cazuri excepţionale. Obligaţiile părţilor în contractele comerciale internaţionale sunt de rezultat, iar
părţile depun toate eforturile pentru salvarea contractului, asigurând executarea lui în natură. Părţile contractante vor recurge la
rezoluţiune doar în cazul în care salvarea contractului prin orice mijloace este imposibilă.
4.3. Rezilierea contractelor comerciale internaţionale. Rezilierea este desfiinţarea pe viitor ex nune a contractului comercial
internaţional cu executare succesivă în timp ca sancţiune a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia.
La fel ca şi rezoluţiunea, rezilierea poate opera fie de plin drept, fie în baza unui pact comisoriu convenit de părţi. In primul
caz, ea trebuie constatată şi pronunţată de către organul de jurisdicţie, iar în cel de-al doilea caz, operează în puterea convenţiei
părţilor, intervenţia organului de jurisdicţie fiind necesară numai dacă există diferend între acestea cu referire la modul de
interpretare sau în ce priveşte executarea acelei convenţii. *
Producând efecte numai pentru viitor, rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei. Prestaţiile
executate până la acel moment nu sunt supuse restituirii, ele fiind pierdute. în mod firesc, ulterior rezilierii nu se
mai execută prestaţii în baza contractului desfiinţat. Dacă, totuşi, s-ar îndeplini acte de executare de către una din părţi şi după
acest moment, prestaţiile respective sunt supuse restituirii celui care le-a executat.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat
printr-o manifestare de voinţă unilaterală, fără existenţa unei neexecutări a contractului. Cu titlu de exemplu menţionăm:
> în cazul survenirii unei situaţii de hardship, dacă adaptarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate
impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în
locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului831.
> Comitentul este în drept să rezilieze contractul în orice moment, având obligaţia să plătească remuneraţia stipulată
comisionarului pentru actele juridice deja încheiate şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului832.
> Dacă un contract de franchising este încheiat pe o durată nedeterminată sau durata depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are
dreptul să rezilieze contractul, cu respectarea unui termen de preaviz de un an833.
> Contractul de intermediere poate fi reziliat oricând fără preaviz, dacă nu s-a convenit asupra unui termen. Totuşi,
contractul de intermediere exclusivă poate fi reziliat doar pentru motive temeinice şi cu respectarea unui termen de preaviz de 2
săptămâni834.
> în contractele de asigurare încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi sunt în drept să rezilieze contractul, respectând un
termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni835.
Referitor la termenul pentru rezoluţiunea contractului, codul civil al Republicii Moldova prevede836 că dacă părţile nu s-au
înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen
rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept până la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai
la expirarea tară rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.
4.4. Riscurile contractului în comerţul internaţional. Dacă după Încheierea contractului comercial internaţional survine un
eveniment independent de culpa vreuneia din părţi, adică un risc comercial sau necomercial, de exemplu un caz de forţă majoră
care afectează grav executarea contractului, se pune problema suportării riscului contractului.
Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibile de executat resperit debitori. De la regula
menţionată există o excepţie, care constă în suportarea de către creditorul preţului (vânzătorului) a riscului devalorizării monedei
de plată intre momentul încheierii contractului şi cel al executării contractului în cazul nominalismului monetar, dacă în contract
părţile nu au prevăzut o clauză asigurătorie corespunzătoare. Această excepţie se înlătuiă în cazul în care debitorul plăţii este în
culpă prin executarea incorectă a obligaţiei sale monetare. Totuşi, neexecutarea contractului din cauza evenimentelor menţionate
ridică problema suportării riscurilor numai în cazul obligaţiilor de rezultat, de exemplu fabricarea anumitor produse, transportarea
mărfii la destinaţia convenită etc. iar nu şi în cazul obligaţiilor de mijloace, deoarece acestea impun debitorului numai o comportare
corectă care, dacă a fost urmată, prestaţia lui se consideră îndeplinită.
Riscurile bunului care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul contractului, fie din cauze
naturale, fie ca efect al unor măsuri administrative, revin proprietarului res perit domino. Riscul bunului este suportat de
contractantul care avea calitatea de proprietar în momentul producerii riscului. Această regulă se aplică numai contractelor
translative de drepturi reale şi cu condiţia ca obiectul transmisiunii să fie un bun individual determinat.
în literatura de specialitate837 s-a remarcat că regula res perit domino este înlăturată iar riscurile lucrului se plasează m sarcina
debitorului obligaţiei de liviaie devenită imposibil de executat, dacă:
> obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situaţie uzuală în relaţiile comerciale
internaţionale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate se transferă la data individualizării mărfii, de obicei concomitent
cu predarea. Până atunci vânzătorul rămâne debitor al obligaţiei de livrare;
> transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului este subordonată unei condiţii suspensive iar obiectul piere înaintea
realizării ei, deoarece într-o atai e situaţie, debitorul nu-şi mai poate îndeplini obligaţia de livrare la data exigibilităţii,
> părţile au convenit ca transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului să opereze la un anumit termen, deoarece până
atunci vânzătorul rămâne debitor al obligaţiei de livrare.
 109
Cu privire la suportarea riscurilor în contractele translative de drepturi reale, care constituie majoritatea în comerţul
internaţional, sunt aplicabile, cel puţin, două soluţii specifice838:
> în primul rând, deoarece aceste contracte, este vorba mai ales de contractul de vânzare-cumpărare internaţională - au ca
obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.
> în contractele comerciale internaţionale părţile optează foarte frecvent pentru soluţia transferului riscurilor într-un moment
ulterior încheierii contractului,
fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor
reguli sau uzanţe codificate, care prevăd asemenea soluţie.
Secţiunea 5. Executarea voluntară în natură a obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale.
5.1. Principiile generale. Executarea contractului comercial internaţional, ca şi executarea oricărui contract, este dominată de
principiul executării în natură (directe) a obligaţiilor contractuale. Executarea obligaţiei constituie efectul ei normal şi firesc.
Executarea se face de bună voie în obiectul ei specific, adică executarea în natură.
Principiul executării în natură a obligaţiilor înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul şi nu plata unui
echivalent bănesc în locul acesteia. Prin executarea în natură se realizează obiectul obligaţiei avut în vedere de părţi. Debitorul nu
poate înlocui obiectul obligaţiei cu o altă prestaţie. Executarea în natură poate avea loc de bună voie sau silit839.
Principiul executării în natură a obligaţiilor are o pondere mai mare în cazul contractelor comerciale internaţionale care, aşa
cum s-a remarcat840, constituie principalul instrument juridic de realizare a circuitului mondial de valori materiale, a cărui
finalitate economică (aprovizionarea cu materii prime şi produse, desfacerea mărfurilor şi serviciilor etc.) se poate îndeplini numai
dacă respectivele contracte se execută în natură iar nu prin echivalent.
Un principiu specific pentru contractele comerciale internaţionale îl constituie principiul cooperării părţilor în executarea
contractelor comerciale internaţionale care se exprimă prin obligaţia părţilor contractante de a se sprijini reciproc, cu bună-credinţă
pentru realizarea efectivă, întocmai şi la termen, a obligaţiilor asumate.
Debitorul îşi execută obligaţia, de regulă voluntar, prin plată. Executarea efectivă a obligaţiei de către debitor indiferent de
obiectul ei, se numeşte plată. Plata constituie modul normal sau firesc de stingere a obligaţiei, deoarece orice obligaţie ia naştere
pentru a fi îndeplinită sau executată841. Plata în sens juridic nu se confundă cu plata în sensul curent, obişnuit, nejuridic.
5.2. Locul executării obligaţiei. Locul plăţii în obligaţiile comerciale nternaţionale este cel convenit de părţi în contract. Părţile,
în baza principiului lutonomiei de voinţă pot determina locul plăţii fie direct, prin clauzele contractului, fie indirect, prin
încorporarea unei clauze prestabilite din anumite condiţii generale, izanţe codificate precum Incoterms, etc. De exemplu, dacă a
fost adoptată clauza Ex Works din Incoterms 2010, locul de livrare este sediul vânzătorului. Unii autori 3U atras atenţia842 că şi
în asemenea situaţii este necesar să se precizeze adresa
exactă a depozitului sau a locului unde urmează să se individualizeze mărfurile pentru ca obligaţia de livrare să fie considerată
îndeplinită cu toate consecinţele sale (transmiterea riscurilor, suportarea în continuare de către cumpărător a cheltuielilor cu
depozitarea etc.). In acest sens este menţionată următoarea speţă: într-un litigiu dintre un exportator belgian şi un importator
francez, organul de jurisdicţie a respins cererea de daune-interese a vânzătorului constând din cheltuielile provocate de cumpărător
prin neprezentarea la termenul convenit pentru a prelua marfa. Respingerea acţiunii a fost motivată de împrejurarea că prin contract
nu s-a convenit asupra locului de livrare.
Potrivit Principiilor UNIDROIT843, dacă locul executării nu este fixat şi nu este determinabil din contract, executarea
obligaţiei se face astfel:
^ obligaţia de a plăti o sumă de bani, la sediul creditorului (principiul portabilităţii plăţii);
> orice altă obligaţie, la sediul debitorului (principiul cherabilităţii plăţii).
Partea care îşi schimbă sediul după încheierea contractului, trebuie să
suporte creşterea cheltuielilor pentru executare pe care o astfel de schimbare le-ar putea genera.
Şi codul civil al Republiciii Moldova844 şi codul civil român845 reglementează locul executării obligaţiei în fond ca şi
Principiile UNIDROIT, stipulând că, dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei (iar codul civil
român suplimentar prevede că locul nu poate fi stabilit şi din practicile stabilite între părţi ori al uzanţelor), executarea urmează a
fi efectuată:
^ la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei - în cazul obligaţiei pecuniare;
> la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei - în cazul obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat;
> la domiciliul sau sediul debitorului la momentul încheierii contractului - în cazul unor alte obligaţii.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 face distincţie în funcţie de obiectul plăţii şi anume, după cum este vorba despre
plata unei sume de bani sau de orice altă obligaţie de plată. Astfel846, dacă vânzătorul nu este ţinut să predea mărfurile într-un
loc special, obligaţia sa de predare constă:
> când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor - în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le
transmite cumpărătorului;
> când, în cazurile nevizate de alineatul precedent, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun
determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în
momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate sau produse într-un loc special - în
punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc;
> în celelalte cazuri - în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la
momentul încheierii contractului.
în cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt loc deosebit847, el trebuie plătit vânzătorului:
> la sediul acestuia, sau
> dacă plata trebuie făcută în schimbul remiterii mărfurilor sau
 110
documentelor, la locul acestei remiteri.
Vânzătorul trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii care rezultă din schimbarea domiciliului sau după
încheierea contractului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova848, dacă debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de
activitate până la data executării obligaţiei şi a informat despre acest fapt cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul domiciliu,
sediu sau loc de activitate. Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului de activitate
sunt suportate de partea care le-a schimbat.
în literatura de specialitate849 se menţionează că stabilirea locului plăţii prezintă o importanţă deosebită în comerţul
internaţional în primul rând pentru raţiuni de drept material şi anume, în funcţie de acest loc se determină, de regulă, împărţirea
între partenerii contractuali a cheltuielilor de transport, conservare, asigurare a mărfii etc.
5.3. Momentul executării obligaţiei. Plata trebuie să fie efectuată la data stabilită în contract, adică la scadenţă. La această dată
plata este exigibilă. Momentul executării obligaţiilor care rezultă din contractele comerciale internaţionale este diferită, după cum
obligaţia este pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
Obligaţiile pure şi simple, adică neafectate de un termen sau o condiţie, trebuie executate la data naşterii raportului juridic
obligaţional. Codul civil al Republicii Moldova prevede850 că în cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este
determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricând executarea ei, iar debitorul este
îndreptăţit să o execute oricând. Dacă obligaţia de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul
trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului. Potrivit codului civil român851, în lipsa unui
termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor stabilite între acestea ori ii uzanţelor, obligaţia trebuie
executată imediat.
Pentru obligaţiile afectate de modalitatea termen (suspensiv) se face o ::stincţie852 după cum acesta este esenţial sau uzual
(obişnuit, neesenţial). In prima situaţie, executarea obligaţiei trebuie să se facă până la expirarea termenului, în caz
contrar contractul fiind reziliat (rezolvit) de plin drept, cu plata de către debitor a daunelor compensatorii. Termenul esenţial
operează, aşadar, în cazul în care nu este respectat, ca o condiţie rezolutorie expresă.
Unii autori menţionează853 că termenul esenţial este excepţia, iar termenul uzual constituie regula în contractele comerciale
internaţionale. în cazul termenului uzual neexecutarea obligaţiei până la termen nu duce la rezoluţiunea contractului, dar debitorul
va fi obligat la plata daunelor de întârziere (moratorii).
Obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă se execută de la data realizării condiţiei, iar în cazul în care aceasta nu se realizează
în cadrul termenului convenit, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv, conform dreptului comun.
Conform Principiilor UNIDROIT854, o parte este ţinută să îşi execute obligaţiile:
> dacă este fixat un termen pentru executarea acelei obligaţii ori acesta poate fi determinat din contract, la acel termen;
> dacă este fixată o perioadă de timp sau această perioadă rezultă din contract, oricând pe durata perioadei respective, cu
excepţia situaţiei în care circumstanţele indică faptul că momentul executării obligaţiei este la latitudinea celeilalte părţi;
> în orice altă situaţie, în cadrul unei perioade rezonabile de timp după încheierea contractului.
Convenţia de la Viena consacră aceleaşi soluţii pentru determinarea momentului executării obligaţiei de către vânzător855.
Reglementând obligaţia cumpărătorului de plată a preţului, Convenţia de la Viena dispune856 că acesta trebuie să plătească preţul
la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract şi din convenţie, nefiind necesară o cerere sau altă formalitate din partea
vânzătorului. Pentru situaţia în care cumpărătorul nu este obligat să plătească preţul într-un alt moment determinat857, el trebuie
să-l plătească în momentul în care, în conformitate cu contractul şi convenţia, vânzătorul pune la dispoziţia sa fie mărfurile, fie
documentele reprezentative ale mărfurilor.
Dacă în contract este prevăzut un termen de executare a obligaţiei determinat, creditorul nu poate cere executarea anticipată a
obligaţiei. Debitorul este în drept să execute obligaţia înainte de termen, dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a
refuza executarea. Considerăm, că atunci când una din părţi intenţionează să-şi execute obligaţia înainte de termenul stabilit în
contract, este necesar să coordoneze acest aspect cu cealaltă parte, deoarece în multe cazuri executarea obligaţiei impune anumite
acţiuni din partea cocontractantului. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, dacă vânzătorul doreşte să livreze
marfa anticipat, trebuie să notifice această intenţie cumpărătorului, deoarece acesta trebuie să fie pregătit să preia marfa, să ia
măsuri pentru descărcarea mărfii, verificarea calităţii mărfii, depozitarea mărfii etc.
Creditorul este în drept să refuze executarea înainte de termen a obligaţiei, cu excepţia cazului în care nu poate justifica un
interes legitim pentru aceasta. Acceptarea executării înainte de termen nu afectează momentul executării propriei obligaţii, dacă
acel termen a fost fixat distinct de executarea obligaţiilor celeilalte părţi. Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de o
executare înainte de termen trebuie suportată de către debitor, fără a exclude posibilitatea altor sancţiuni.
Reglementând plăţile prin transfer de fonduri, Principiile UNIDROIT prevăd858 că plata poate fi făcută prin transfer către
oricare dintre instituţiile financiare în care creditorul a făcut cunoscut că are un cont, cu excepţia cazului în care creditorul a indicat
un anumit cont. în caz de plată prin transfer, debitorul este eliberat de obligaţia sa atunci când transferul este efectuat către instituţia
financiară a creditorului.
Referitor la data plăţii prin decontare bancară în literatura de specialitate83 se pun două probleme. O primă problemă care se
ridică este aceea a datei de când obligaţia devine exigibilă în cazul în care plata se face prin decontare bancară (transfer de fonduri).
în legătură cu aceasta, în practica arbitrală internaţională s-a statuat că, dacă modalitatea de plată este incasso documentar, termenul
de plată stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare începe să curgă, de principiu, de la data când factura şi documentele de
expediţie şi transport au fost remise cumpărătorului. în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-1
deschide într-un anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe acreditiv de către banca emitentă.
A doua poblemă se referă la stabilirea datei când plata se consideră efectuată, atunci când aceasta se operează prin decontare
bancară. în acest caz, particularitatea constă în faptul că stingerea datoriei parcurge două faze distincte, una privind pe debitor
 111
(solvens), iar cealaltă pe creditor (accipiens), care, prin ipoteză, se află în ţări diferite. Astfel, în privinţa debitorului s-a arătat că
suma reprezentând preţul se consideră ca ieşită definitiv din patrimoniul acestuia, fiind la dispoziţia creditorului, din momentul în
care debitorul a dat băncii care îl deserveşte ordinul de virament al preţului către banca vânzătorului. Cu privire la creditor, plata
se consideră efectuată în ziua în care banca care îl deserveşte a înscris în contul său suma reprezentând preţul.
în privinţa ordinii executării obligaţiilor, remarcăm că în contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor trebuie executate de
regulă simultan, dacă părţile nu au convenit altfel sau o altă soluţie nu rezultă din împrejurările executării. Principiile UNIDROIT
consacră această regulă, precizând860 că în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt obligate să le execute
astfel, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă contrariul. Se face o excepţie în eazul în care executarea obligaţiei numai
a uneia dintre părţi necesită o perioadă de ::mp, de exemplu unele contracte de prestări de servicii şi de executare de lucrări, într-
o atare situaţie, această parte este obligată să execute contractul prima, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel.
Dacă ne referim la costurile executării obligaţiei, menţionăm că potrivit dreptului comun861 acestea sunt suportate de debitor,
dacă legea sau contractul nu prevede altfel, iar conform Principiile UNIDROIT862 fiecare parte va suporta costurile executării
obligaţiilor sale.
5.4. Principiul indivizibilităţii plăţii. Acest principiu este consacrat atât în dreptul comun, cât şi în Principiile UNIDROIT.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova863, dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate
executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului.
Principiile UNIDROIT stabilesc864 că creditorul poate să respingă o ofertă de executare parţială a contractului la momentul
scadenţei, fie că această ofertă este însoţită sau nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, cu excepţia situaţiei în care
creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta. Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea parţială
trebuie suportate de către debitor, aceasta neacoperind alte eventuale prejudicii.
5.5. Imputaţia plăţii. Imputaţia plăţii este reglementată atât de Principiile UNIDROIT865, cât şi de codul civil al Republicii
Moldova866, prevederile din ambele reglementări fiind foarte asemănătoare. Astfel, dacă debitorul datorează creditorului mai
multe prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică
debitorul în momentul efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă.
Pentru situaţia în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge mai întâi datoria a cărei executare este mai
împovărătoare pentru debitor. în cazul în care creanţele sunt la fel de împovărătoare, prima se stinge creanţa, care oferă creditorului
garanţia cea mai redusă. Dacă nici unul din criteriile precedente nu pot fi aplicate, plata se impută tuturor obligaţiilor proporţional.
5.6. Particularităţile executării obligaţiei pecuniare. în temeiul principiului lex voluntatis, părţile sunt în drept să determine în
contractul comercial internaţional pe care îl încheie atât modalitatea de plată, căt şi moneda de plată. în comerţul internaţional cel
mai frecvent se utilizează următoarele modalităţi de plată867: decontarea bancară868, acreditivul documentar, incasso-ul
documentar,
cecul869, cambia, mijloacele electronice de plată870, precum şi orice altă modalitate de plată admisă în practica internaţională.
Potrivit prevederilor Principiilor UNIDROIT871, plata poate fi făcută prin orice modalitate folosită în mod normal în relaţiile
comerciale la locul plăţii. Comentariul aferent acestui alineat prezintă următorul exemplu: A, un importator din Luxemburg,
primeşte o factură pentru mărfurile cumpărate de la B, o firmă din America Centrală, şi trimite un eurocec ca plată. B poate
respinge acest mod de plată în cazul în care băncile din ţara sa nu sunt familiarizate cu eurocecurile.
Atunci când creditorul acceptă un ordin de plată sau o promisiune de plată, se consideră că face acest lucru doar cu condiţia ca
acestea să fie onorate872. Prezumţia dată se aplică873 indiferent dacă instrumentul de plată trebuie să fie onorat de o instituţie
financiară sau de o altă persoană terţă ori de însuşi debitorul.
De regulă, în contract obligaţia de plată este exprimată într-o anumită monedă, iar plata se face în acea monedă. Totuşi, în
practica de comerţ internaţional există situaţii când moneda de cont diferă de moneda de plată.
Reglementând moneda de plată, Principiile UNIDROIT prevăd874 că dacă o obligaţie de plată a unei sume de bani este
exprimată într-o monedă diferită de cea a locului plăţii, aceasta poate fi achitată de către debitor în moneda locului plăţii cu
excepţia cazurilor în care:
> acea monedă nu este liber convertibilă;
> părţile au convenit că plata va fi efectuată numai în moneda în care este exprimată obligaţia financiară.
Dacă este imposibil pentru debitor să plătească în moneda în care este exprimată obligaţia, creditorul poate cere plata în moneda
locului plăţii.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova875, dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie
executată pe teritoriul Republicii Moldova, executarea poate fi făcută în monedă naţională, cu excepţia situaţiei în care executarea
în valută străină a fost stipulată expres. In acest caz se va lua în
considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.
Pentru situaţia în care moneda de cont diferă de moneda de plată, Principiile UNIDROIT prevăd că plata în moneda locului
plăţii trebuie efectuată conform cursului de schimb, care prevalează acolo, în vigoare la data scadenţei876. Cu toate acestea, dacă
debitorul nu a plătit la data la care obligaţia devine exigibilă, creditorul poate cere achitarea conform cursului de schimb care
prevalează la data scadenţei plăţii sau la data plăţii efective877. în acest sens, codul civil al Republicii Moldova prevede878 că în
cazul în care înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont,
debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării, dacă contractul nu prevede altfel.
Riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare este suportat de partea care se află în întârziere.
Pentru situaţia în care părţile nu au stabilit în contract moneda în care trebuie efectuată plata sumei de bani, Principiile
UNIDROIT dispun879 că achitarea trebuie făcută în moneda locului unde se efectuează plata. Comentariul Principiilor
UNIDROIT ilustrează această reglementare prin următorul exemplu: A, un client japonez, dă instrucţiuni brokerului său să
 112
cumpere acţiuni la bursa de valori din Shanghai. Dacă B plăteşte pentru acţiuni în yuan renminbi chinezesc, A va plăti lui B în
yuan renminbi chinezesc sau yeni japonezi? Dacă A va efectua plata în Japonia, va plăti în yeni japonezi.
Secţiunea 6. Neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale. Executarea silită în natură a obligaţiilor.
Răspunderea contractuală în comerţul internaţional. Daunele-interese.
6.1. Neexecutarea obligaţiilor contractuale. Neexecutarea obligaţiilor ce rezultă din contractele comerciale internaţionale poate
fl consecinţa a doi factori:
> deşi executarea este posibilă, debitorul nu o execută voliţional;
> însăşi executarea este imposibilă din cauze ce nu incumbă debitorului, cum ar fi, de exemplu cauza de forţă majoră.
Potrivit Principiilor UNIDROIT880, prin neexecutare se înţelege orice încălcare de către una din părţi a oricăreia dintre
obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere. Şi codul civil al Republicii Moldova ca
şi Principiile UNIDROIT reglementează lato sensu neexecutarea obligaţiilor, stipulând881 că neexecutarea include orice încălcare
a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. După cum observăm, noţiunile date includ atât neexecutarea
propriu-zisă, cât şi executarea neconformă cu prevederile contractuale (defectuoasă) sau cu întârziere.
După cum rezultă din prevederile reglementărilor internaţionale, neexecutarea obligaţiilor contractuale atrage aplicarea
următoarelor reguli882:
I. Punerea de drept în întârziere a debitorului. în dreptul comerţului internaţional debitorul este pus în întârziere prin
ajungerea obligaţiei la scadenţă. în acest sens, Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede883 că, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract şi din convenţie, fără a fi necesară o cerere sau altă
formalitate din partea vânzătorului.
Totuşi, dacă părţile au stipulat în contract că punerea în întârziere a debitorului apare în urma notificării, notificarea este
necesară. într-o asemenea situaţie, notificarea se face prin orice mijloc de comunicare scrisă, fără nici un fel de altă formalitate.
II. O altă regulă care se aplică obligaţiilor comerciale internaţionale constă în interdicţia acordării de către arbitru sau
judecător a unui termen de graţie. Această regulă este prevăzută expres de Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 care
dispune884 că nici un termen de graţie nu poate fl acordat vânzătorului / cumpărătorului de către judecător sau arbitru când
cumpărătorul / vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract.
Regula dată trebuie respectată cu o rigurozitate sporită în raporturile comerciale internaţionale, deoarece în condiţiile
interdependenţelor care există deseori între obligaţiile comerciale ce rezultă din contracte diferite, întârzierea în executarea uneia
dintre obligaţii, ca efect al acordării termenului de graţie unei părţi de către un terţ, precum o instanţă de judecată sau un tribunal
arbitrai, s-ar repercuta negativ, în lanţ, asupra celorlalte, perturbându-se, astfel circuitul economic internaţional. în multe cazuri,
cumpărătorul dintr-un contract de vânzare-cumpărare internaţională este vânzător în alte contracte de vânzare-cumpărare
internaţională, fiind obligat, la rândul său, să livreze marfa la data sau perioada stabilită în contract.
III. Posibilitatea acordării unui termen convenţional pentru executare. Această regulă este consacrată atât de Convenţia de la
Viena, cât şi de Principiile UNIDROIT. Potrivit Convenţiei de la Viena885, cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen
suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor sale. Exceptând cazul în care a primit de la vânzător o notificare
prin care-1 informează că nu-şi va executa obligaţiile în termenul astfel acordat, cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea
acestui termen, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract. Totuşi, prin acest fapt,
cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese pentru intârziere în executare.
Convenţia de la Viena prevede886 corelativ acelaşi drept pentru vânzător stipulând că vânzătorul poate acorda cumpărătorului
un termen suplimentar, de jurată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor sale. în afară de cazul în care a
primit de la cumpărător o notificare prin care îl informează că nu-şi va executa obligaţia în termenul astfel acordat, vânzătorul
nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la
contract. Totuşi, vânzătorul nu pierde prin acest fapt dreptul de a cere daune-interese pentru întârzierea în executare.
în acelaşi sens, Principiile UNIDROIT dispun887 că în caz de neexecutare, creditorul poate notifica debitorul că îi acordă un
termen suplimentar pentru executarea obligaţiilor sale. înainte de expirarea termenului acordat, creditorul poate suspenda
executarea propriilor obligaţii corelative şi poate cere daune- interese, dar nu se poate prevala de nici un alt mijloc legal de
sancţionare a neexecutării. Creditorul este în drept, totuşi, să invoce orice alt mijloc legal prevăzut de Principiile UNIDROIT
pentru cazul neexecutării obligaţiilor, dacă debitorul îi transmite o notificare prin care îl informează că nu îşi va executa obligaţiile
în termenul suplimentar acordat sau dacă, pe durata termenului suplimentar, nu s-a făcut o executare valabilă. Creditorul care,
prin notificare a acordat un termen suplimentar rezonabil, poate, dacă executarea cu întârziere nu constituie o neexecutare
fundamentală, să declare contractul rezolvit la expirarea termenului suplimentar. Un termen suplimentar nerezonabil poate fi
prelungit cu o durată rezonabilă. Creditorul poate să prevadă în notificarea sa, că neexecutarea obligaţiilor în termenul acordat va
duce la încetarea contractului de plin drept. Cu toate acestea, creditorul nu poate să declare contractul rezolvit la expirarea
termenului suplimentar, dacă neexecutarea este de o importanţă minimă în raport cu totalitatea obligaţiilor debitorului.
IV O altă regulă care se aplică în contractele comerciale internaţionale este următoarea: în obligaţiile comerciale codebitorii
sunt ţinuţi solidar. Constituie excepţie cazul când există o stipulaţie contrară, prezumţia extinzându-se şi asupra fidejusorului, care
garantează obligaţia comercială a debitorului.
V Posibilitatea debitorului de a îndrepta executarea. Regula dată este consacrată de Convenţia de la Viena şi de Principiile
UNIDROIT.
Convenţia de la Viena acordă vânzătorului dreptul888 de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, chiar şi după
data predării, dar cu respectarea următoarelor cerinţe:
> această reparare să nu atragă o întârziere nerezonabilă;
> repararea să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini în ce priveşte rambursarea de
către vânzător a cheltuielilor efectuate de cumpărător;
 113
> să-l informeze pe cumpărător despre intenţia sa;
> cumpărătorul a acceptat repararea. Dacă vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar
cumpărătorul nu-i răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în termenul pe care l-a indicat în
cerere. Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea
obligaţiilor de către vânzător.
Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena.
Principiile UNIDROIT reiau în esenţă dispoziţiile Convenţiei de la Viena, dar pe plan mai general, acordând posibilitate tuturor
debitorilor de a îndrepta executarea. Conform reglementării889 debitorul poate, pe cheltuiala sa, să ia orice măsură necesară pentru
îndreptarea neexecutării obligaţiilor sale, cu respectarea următoarelor condiţii:
> să efectueze cu promtitudine o notificare în care să indice măsura propusă şi momentul în care va fi realizată;
> măsura să fie adecvată circumstanţelor date;
> creditorul să nu aibă nici un interes legitim de a refuza;
> măsura să fie adoptată fără întârziere.
Notificarea de rezoluţiune a contractului nu aduce atingere dreptului de a îndrepta neexecutarea. Drepturile creditorului care
sunt incompatibile cu executarea obligaţiilor de către debitor, sunt suspendate prin notificarea efectivă de îndreptare a neexecutării
până la expirarea duratei prevăzută în notificare. Creditorul poate suspenda executarea obligaţiilor sale până când debitorul
îndreaptă neexecutarea. în pofida îndreptării neexecutării, creditorul îşi păstrează dreptul la daune-interese pentru întârziere,
precum şi pentru prejudiciul cauzat sau care nu a putut fi împiedicat.
6.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor. Dacă debitorul nu-şi onorează obligaţia de bună voie, adică nu efectuează plata,
creditorul poate recurge la mijloace legale pentru a-1 sili să-şi execute obligaţia, adică poate cere executarea silită în natură a
obligaţiilor. Orice creditor are dreptul să ceară debitorului executarea obligaţiei în natura sa specifică, voluntar sau silit. Executarea
silită în natură a obligaţiilor constituie o plată, dar care nu se execută de bună voie, ci silit, fiind, deci, o plată silită. Executarea
silită se face în natură, debitorul fiind obligat să execute însuşi obiectul obligaţiei.
în contractele comerciale internaţionale executarea în natură a obligaţiilor, chiar şi silit, este preferabilă celei prin echivalent,
deoarece prin executarea în natură creditorul obţine obiectul obligaţiei.
Conform Principiilor UNIDROIT890, atunci când debitorul care este obligat să plătească o sumă de bani nu face acest lucru,
creditorul cere plata.
Dreptul creditorului de a cere executarea silită în natură a obligaţiei de către debitor rezultă şi din prevederile codului civil al
Republicii Moldova, conform căruia891 repararea prejudiciului cauzat prin întârziere sau prin altă executare iscorespunzătoare a
obligaţiei, nu-1 eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor când, datorită unor circumstanţe
obiective, creditorul r erde interesul pentru executare.
Potrivit codului civil român892, atunci când, fără justificare, debitorul nu-şi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul
poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
^ să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
> să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei
obligaţii corelative;
> să folosească, când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
In cazul obligaţiilor nepecuniare, Principiile UNIDROIT stabilesc893 că atunci când un debitor care datorează o obligaţie
diferită de aceeea de a plăti o sumă de bani nu execută această obligaţie, creditorul poate cere executarea, cu excepţia cazurilor în
care:
> executarea obligaţiilor este imposibilă în drept sau în fapt;
> executarea obligaţiilor sau, atunci când este relevantă, executarea silită este nerezonabil de oneroasă sau de scumpă.
Această prevedere este elucidată în comentariul oficial prin următorul exemplu894: Un petrolier s-a scufundat în apele de coastă
în timpul unei furtuni puternice. Deşi ar fi posibil să se ridice nava de pe fundul mării, beneficiarul nu poate cere executarea
contractului de transport, dacă aceasta ar implica cheltuieli care, pentru armator, depăşesc cu mult valoarea petrolului;
> creditorul poate obţine executarea în mod rezonabil din altă sursă;
y executarea are un caracter exclusiv personal;
> creditorul nu cere executarea într-un termen rezonabil după ce a luat cunoştinţă sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă de
neexecutare.
Referitor la obligaţiile intuitupersonae ţinem să menţionăm că acestea fiind caracterizate prin faptul, că executarea lor este
strâns legată de persoana debitorului, executarea silită în natură a lor este imposibilă. In cazul acestor obligaţii se aplică principiul
nemo potest cogi ad factum, adică nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar constitui o limitare a
libertăţii sale personale. De asemenea, obligaţiile intuitu personae nu pot fi executate în natura lor specifică de către o altă persoană,
dar pe cheltuiala debitorului.
Potrivit Principiilor UNIDROIT895, dreptul la executare include, dacă este cazul, dreptul de a cere repararea sau înlocuirea
obiectului, precum şi orice alt mijloc legal de acoperire a unei executări defectuoase.
Principiile UNIDROIT oferă posibilitate instanţei de judecată sau de arbitraj să aplice debitorului o penalitate judiciară,
stipulând896 că atunci când instanţa dispune ca debitorul să execute contractul, aceasta poate, de asemenea, să decidă ca partea
să plătească o penalitate dacă nu respectă hotărârea. Penalitatea va fi plătită creditorului, cu
excepţia cazului în care nomele imperative ale legii forului prevăd altfel. Plata penalităţii către creditor nu exclude cererea de
daune-interese.
Creditorul, care a solicitat executarea unei obligaţii care nu are ca obiect o sumă de bani şi care nu a primit executarea într-un
termen fixat sau, în celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, poate invoca orice alt mijloc legal de sancţionare a neexecutării.
 114
Atunci când hotărârea unei instanţe referitoare la executarea unei obligaţii care nu are ca obiect o sumă de bani, nu poate fi
executată silit, creditorul poate invoca orice alt mijloc legal897.
O modalitate specific comercială de executare în natură a obligaţiilor o constituie şi executarea coactivă. Astfel, dacă vânzătorul
nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a unui bun, cumpărătorul este în drept să îşi procure bunul de pe piaţă, cu notificarea
prealabilă a vânzătorului. în cazul în care la cumpărare s-a plătit un preţ mai mare decât cel contractual, cumpărătorul are dreptul
să pretindă diferenţa de la vânzător, precum şi despăgubiri dacă a suportat un prejudiciu. Corelativ, atunci când cumpărătorul nu
îşi îndeplineşte obligaţia de preluare a mărfii, vânzătorul are dreptul să vândă marfa, cu notificarea prealabilă a cumpărătorului.
Dacă preţul la care s-a vândut este mai mic decât preţul contractual, vânzătorul poate pretinde diferenţa de la cumpărător.
Vânzarea coactivă constituie implicit şi o modalitate specifică de determinare a despăgubirilor în contractele comerciale
internaţionale. în acest sens Convenţia de la Viena prevede898 că atunci când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul într-o
manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare
compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul cumpărării de înlocuire
sau al vânzării compensatorii, precum şi orice alte daune-interese care pot fi datorate în temeiul art.74 al Convenţiei.
Dacă executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă nici pe cale de executare voluntară, nici pe cale de executare silită,
creditorul are dreptul la executarea obligaţiei prin echivalent, devenind aplicabile regulile răspunderii contractuale.
Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă899 dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul
prejudiciului pe care l-a suportat ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.
6.3. Răspunderea contractuală în comerţul internaţional. în cazul neexecutării obligaţiilor ce rezultă din contractele comerciale
internaţionale devin aplicabile, ca şi în dreptul comun, regulile răspunderii contractuale. Pentru intervenţia răspunderii
contractuale în raporturile de comerţ internaţional sunt necesare cele patru condiţii de fond ale răspunderii contractuale, şi anume:
existenţa faptei ilicite, prejudiciul suportat de creditor, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa debitorului.
6.3.1. Fapta ilicită. Fapta ilicită a debitorului constituie neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei. în literatura de specialitate900 fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este considerată orice faptă prin
care, încălcându-se o normă juridică, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv, aparţinând unei persoane sau anumitor interese
ale acesteia.
6.3.2. Existenţa prejudiciului. Pentru survenirea răspunderii debitorului este necesară şi existenţa prejudiciului, deoarece
răspunderea are ca obiect repararea prejudiciului suportat de creditor ca o consecinţă a neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei contractuale de către debitor.
Fapta debitorului este prejudiciabilă901 când neexecutarea sau executarea defectuoasă ori tardivă a obligaţiei a cauzat un
prejudiciu creditorului. Dacă, însă. neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există temei legal pentru promovarea acţiunii
în răspundere .contractuală.
Prejudiciul reprezintă consecinţele negative902, de natură patrimonială ori nepatrimonială, aduse persoanei sau bunurilor
acesteia prin încălcarea unui drept subiectiv ori a unui interes juridic protejat. Despăgubirea cuprinde atât pierderea efectiv
suportată - damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat - lucrum cessans.
în comerţul internaţional evaluarea prejudiciului care urmează a fi reparat se face conform principiului echivalenţei între
prejudiciu şi daune-interese. aplicându-se cumulativ următoarele reguli:
> regula reparării integrale a prejudicului şi
> regula neadmiterii îmbogăţirii creditorului de pe urma despăgubirii.
Pentru a fi reparabil prejudiciul trebuie să prezinte un grad suficient de
certitudine, adică prejudiciul trebuie să fie cert. Este cert prejudiciul care s-a produs deja sau care se va realiza cu siguranţă.
Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparare, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea lui,
obiectul creanţei ir despăgubire nu poate fi stabilit903.
Este cert şi prejudiciul viitor în măsura în care apare ca o prelungire direct! şi necesară a unor fapte actuale şi poate fi evaluat,
deşi nu s-a produs încă904. îr acelaşi sens s-a menţionat905 că certitudinea nu implică, ca prejudiciul să se produc: înainte ca
reparaţia să fie cerută. Un prejudiciu viitor este cert, dacă nu sunt dubii c: el se va produce. Se aduce următorul exemplu: dacă
marfa cumpărată pentru a ulterior revândută nu a fost livrată şi se admite că nu va fi livrată, cumpărător^ suportă un prejudiciu
cert din momentul în care s-a angajat faţă de un -
cumpărător s-o revândă, chiar dacă nelivrarea de către primul vânzător este anterioară momentului în care primul cumpărător
trebuie să livreze marfa celui de¬al doilea cumpărător. Autorul citat susţine că prejudiciul primului cumpărător rezultă din faptul,
că el nu va putea livra marfa celui de-al doilea cumpărător.
Prejudiciul viitor chiar dacă este cert906 nu poate fi reparat înaintea survenirii sale, cu excepţia cazului în care el poate fi
evaluat. în caz contrar, se va aştepta ca evaluarea să fie posibilă înainte ca să fie ordonată repararea.
Daunele-interese nu sunt recuperabile pentru pierderea care depăşeşte suma pe care partea vătămată o poate stabili cu o
certitudine rezonabilă907.
Potrivit Principiilor UNIDROIT908, repararea prejudiciului este datorată doar pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit
cu un grad rezonabil de certitudine. Beneficiul nerealizat poate fi reparat proporţional cu probabilitatea realizării acestuia. Atunci
când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei.
In cadrul răspunderii contractuale, spre deosebire de răspunderea delictuală, în cadrul căreia este reparabil atât prejudiciul
previzibil, cât şi cel imprevizibil, debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii contractului.
Excepţie constituie situaţia în care vina debitorului în neexecutarea obligaţiei sale îmbracă forma dolului, care este un delict civil
şi atrage răspunderea delictuală şi pentru daunele imprevizibile.
 115
Codul civil al Republicii Moldova stabileşte909 că despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei
debitorului, nu putea fi prevăzut în mod raţional în cazul unei aprecieri obiective. în situaţia în care neexecutarea obligaţiei este
cauzată prin doi, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.
Potrivit codului civil român910, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării la momentul incheierii contractului, cu excepţia cazului în care neexecutarea este menţionată ori
se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, naunele-interese cuprind doar ceea ce este consecinţa directă
şi necesară a eexecutării obligaţiei.
Conform codului civil francez911 este reparabil doar prejudiciul care rezultă im neexecutarea sau executarea defectuoasă a
obligaţiei, care a fost prevăzut la ~pmentul executării contractului. Dacă debitorul este de rea-credinţă, adică comite -n doi,
refuzând executarea obligaţiei sale, el este ţinut la repararea în totalitate a riejudiciul suportat de creditor, încluzând şi prejudiciul
imprevizibil la momentul mheierii contractului.
Şi Convenţia de la Viena consacră principiul previzibilităţii prejudiciului, dispunând912 că daunele-interese nu pot fi
superioare pierderii suportate sau câştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în
momentul încheierii contractului.
Potrivit Principiilor UNIDROIT913, debitorul este ţinut doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau pe care ar fi putut să-
l prevadă în mod rezonabil la momentul încheierii contractului ca fiind consecinţa probabilă a neexecutării. In comentariul aferent
acestui articol se oferă următorul exemplu: O bancă foloseşte, de obicei, serviciiile unei firme de securitate pentru transportarea
unor monede către sucursalele sale. Fără a informa firma de securitate, banca trimite un transport de saci, care conţin monede noi
pentru colecţionari, şi care valorează de cincizeci de ori valoarea transporturilor precedente. Sacii sunt furaţi într-un jaf. Banca
poate să recupereze doar valoarea corespunzătoare transporturilor normale, deoarece acesta era unicul tip de prejudiciu care putea
fi prevăzut, iar valoarea obiectelor pierdute este cea care a transformat prejudiciul într-unul de alt tip.
Debitorul răspunde numai pentru daunele directe, dar nu şi pentru cele indirecte.
In literatura de specialitate prejudiciile au fost clasificate în funcţie de următoarele criterii914:
A. In funcţie de natura prejudiciilor, se disting prejudicii patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale
au un conţinut economic şi pot fi evaluate pecuniar, fiind numite şi prejudicii materiale. Aceste prejudicii sunt consecinţele
negative ale lezării unui drept sau interes legitim patrimonial şi implică un contract material, iar alteori se concretizează în
pierderea totală sau parţială a unui drept patrimonial. Prejudiciul patrimonial poate avea două elementele componente: damnum
emergens - pierderea efectiv suportată şi lucrum cessans - beneficiul nerealizat. Damnum emergens constă într-o diminuare a
valorilor active ale patrimoniului persoanei, iar lucrum cessans constă în lipsirea activului patrimonial de sporirea care ar fi
intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită.
Prejudiciul nepatrimonial, numit şi nepecuniar, extrapatrimonial. nefinanciar, moral nu este susceptibil de o evaluare în bani,
dar aduce atingere onoarei şi demnităţii unei persoane, reputaţiei etc.
într-o opinie se susţine915 că denumirea de prejudicii nepatrimoniale este ştiinţific preferabilă aceleia de daune morale,
deoarece cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică, adică atât cele care rezultă din atingerile aduse unor valor: morale,
cât şi cele care rezultă din atingerile aduse unor valori şi drepturi subiective, fără legătură cu morala.
S-a remarcat916 că încălcarea unui drept nepatrimonial poate provoca un prejudiciu moral şi unul patrimonial, de exemplu,
reducerea veniturilor ca urmare : unei calomnii. Dintre faptele ilicite considerate a fi generatoare de daune moral;
sunt menţionate917: compromiterea numelui comercial, afectarea reputaţiei şi prestigiului pe piaţă; denunţarea unilaterală a
contractului şi refuzul pârâtului de a participa la tratative, care au făcut ca relaţiile econimice ale reclamantului să fie compromise
pe o anumită piaţă comercială, aceasta pierzându-şi credibilitatea, situaţie care poate duce la pierderea unor potenţiali cumpărători;
diminuarea credibilităţii şi prestigiului uneia dintre părţi prin punerea sa în imposibilitatea de a¬şi respecta obligaţiile asumate
faţă de parteneri terţi, urmată de retragerea ofertelor de afaceri din partea acestora datorită pierderii încrederii.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova, pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în
cazurile prevăzute de lege918 şi orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei care îi lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională dacă cel care a răspândit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii919.
într-o speţă920, la stabilirea întinderii echivalentului material al prejudiciului moral suferit din cauza pierderii clientelei de
către partea pusă în imposibilitate să- şi îndeplinească obligaţiile faţă de terţi din culpa celeilalte părţi s-a luat în considerare
numărul clienţilor pierduţi, continuitatea şi amploarea afacerilor comerciale, eventualele pretenţii ale acestora, imposibilitatea
atragerii altor parteneri şi alte împrejurări, care pot contribui la o justă evaluare.
Principiile UNIDROIT prevăd921 că prejudiciul la repararea căruia are dreptul creditorul poate fi moral, incluzând, de
exemplu, suferinţa fizică sau stresul emoţional. în comentariul oficial textul dat este ilustrat prin următorul exemplu: A, un tânăr
arhitect, care începe să îşi facă o anumită reputaţie, semnează un contract pentru modernizarea unui muzeu de artă local. Contractul
este larg mediatizat în presă. Autorităţile locale decid ulterior să angajeze un arhitect cu mai multă experienţă şi să rezilieze
contractul cu A. A poate obţine repararea nu numai pentru pierderea materială suportată, dar şi pentru prejudicierea reputaţiei sale
şi pentru pierderea şansei de a deveni mai cunoscut, şansă pe care ar fi oferit-o contractul.
Unii autori au remarcat922 că graniţa dintre prejudiciul material şi cel moral in comerţ nu este întotdeauna uşor de trasat.
Astfel, de exemplu, prejudiciile privind i:ributele de identitate ale persoanei (precum compromiterea numelui comercial) şi : : ndul
de comerţ (pierderea clientelei etc.) pot fi considerate patrimoniale, deoarece irepturile cu privire la ele, care în dreptul civil sunt
nepatrimoniale, îmbracă în .: inerţ haină patrimonială.
B. în funcţie de cauza lor, prejudiciile se pot clasifica în prejudicii rracontractuale şi prejudicii contractuale. Prejudiciile
extracontractuale rezultă
 116
din încălcarea unei norme generale de conduită. Prejudiciile contractuale sunt urmarea încălcării unor obligaţii preexistente,
stabilite printr-o convenţie încheiată între autorul lor şi persoana păgubită. în categoria prejudiciilor contractuale sunt incluse923
toate prejudiciile generate de nerespectarea obligaţiilor contractuale, în măsura în care părţile s-au obligat ca atare.
C. După cum momentul faptului ilicit şi culpabil generator sau în acela al încheierii contractului întinderea prejudiciului a
fost sau putea fi prevăzută de către părţi, ori dimpotrivă, nu a fost sau nici nu putea fi prevăzută, prejudiciu! poate fi previzibil sau
imprevizibil. Este considerat previzibil prejudiciu! contractual, deoarece părţile au avut reprezentarea valorii prestaţiilor lor încă
la data încheierii contractului şi, este imprevizibil prejudiciul extracontractual, deoarece părţile nu l-au putut prevedea.
D. Având în vedere durata producerii lor, pot fi distinse prejudici: instantanee şi prejudicii succesive. Prejudiciile insstantanee
sunt acelea care se produc fie brusc, fie într-o perioadă foarte scurtă de timp, de exemplu distrugere: prin explozie a unor bunuri.
Prejudiciile succesive se produc într-o perioadă ma îndelungată de timp, fiind însă consecinţa aceluiaşi fapt ilicit.
E. După cum vătămările au fost aduse persoanei ori bunurilor acesteia putem distinge între prejudicii cauzate persoanei şi
prejudicii cauzate bunurilor acesteia.
F. După cum prejudiciile sunt sau nu sunt consecinţa nemijlocită a fapte; ilicite păgubitoare de care se leagă printr-un raport
de cauzalitate, sunt distins; prejudicii directe şi prejudicii indirecte. Prejudiciul direct este o consecint: nemijlocită a faptei
păgubitoare, legându-se de aceasta prin raport de cauzalitate 5 el este reparabil. Prejudiciul indirect nu are o legătură cauzală cu
fapta ilicită şi iese din domeniul de incidenţă al răspunderii civile. De exemplu, creditorii neplătiţi n. pot pretinde despăgubiri de
la acela care se face vinovat de moartea debitorului lor deoarece nu se poate şti dacă victima în viaţă şi-ar fi achitat datoria faţă de
aceştia
Unii autori menţionează924 că evaluarea prejudiciului este o condit:; prealabilă necesară şi indispensabilă reparării acestuia,
însă metodele evaluăr prejudiciului diferă în dependenţă de natura prejudiciului suportat de victimă deoarece, susţine autorul citat,
nu pot fi aplicate aceleaşi reguli idiferent de fap: _ dacă prejudiciul poate fi evaluat direct în bani sau nu.
în ceea ce priveşte prejudiciul925, un aspect specific pentru corner.. internaţional este cel al obligativităţii părţilor de a coopera
pentru prevenirea : limitarea acestuia, iar nerespectarea acestui principiu, constituie o modalitr; specifică de evaluare judiciară a
despăgubirilor.
6.3.3. Raportul de cauzalitate. Răspunderea debitorului este condiţion:
de existenţa unui raport cauzal între fapta ilicită, concretizată în neexecutar:. executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei de către debite: s
prejudiciul suportat de creditor. Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova926, este reparabil numai prejudiciul
care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării. Codul civil francez dispune927, că daunele-interese trebuie să
corespundă prejudiciului, care este rezultatul direct şi nemijlocit al neexecutării convenţiei. în literatura de specialitate au fost
propuse928 următoarele criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate:
> sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non), conform căreia nu se poate stabili cu precizie cauza
prejudiciului, astfel că se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor săvârşite cu intenţie sau culpă, sau evenimentelor care au
precedat prejudiciul, sau în altă formulare, se atribuie valoare cauzală fiecărei condiţii fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs
(conditio sine qua non)\
> sistemul cauzei proxime, potrivit căreia din faptele care preced prejudiciul se reţine drept cauză pe aceea imediat anterioară
prejudiciului, deci ultima cauză, causaproxima, deoarece fără acestea nu s-ar fi produs rezultatul;
> sistemul cauzei adecvate (al cauzei tipice), potrivit cu care se reţin numai acele antecedente ale efectului, care îndeplinesc
calitatea de condiţie sine qua non care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv.
Cauza este adecvată sau tipică dacă sunt previzibile urmările acesteia, dacă un observator normal prevede cursul faptelor;
> sistemul cauzalităţii necesare, conform căruia cauza este fenomenul care prevede efectul şi îl provoacă în mod necesar,
fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului este cauza acestuia, astfel, că între cauză şi efect există o
legătură necesară. Condiţiile, adică factorii care au favorizat, au făcut nosibilă acţiunea cauzei, nu fac parte din cauză, ceea ce
înseamnă că faptele ilicite ;are au avut rolul de condiţii nu fac parte din raportul de cauzalitate. însă, noţiunea ie cauză s-ar putea
interpreta în mod extensiv, încât să cuprindă şi condiţiile;
> sistemul potrivit căruia cauza cuprinde cauza necesară (cauza propriu- zisă) şi acele acţiuni umane cu caracter de condiţii
care au creat posibilitatea ca erectul păgubitor să se producă;
> sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, potrivit căruia condiţiile eonstituie împreună cu împrejurarea cauza, o unitate
indivizibilă în cadrul căreia zsemenea condiţii dobândesc, şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.
Se consideră că legătura de cauzalitate concepută într-un sens larg urmează i se determine de la caz la caz în funcţie de
specificul şi particularităţile speţei espective.
6.3.4. Culpa debitorului. Neexecutarea, executarea cu întârziere sau - ecorespunzătoare a obligaţiei trebuie să fie imputabilă
debitorului, adică să se izzoreze culpei sau relei lui credinţe. Dacă debitorul nu a putut executa obligaţia izzorită cazului fortuit
sau de forţă majoră, deci unei cauze străine (din care face : iite şi culpa creditorului), el nu va fi obligat la despăgubiri.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova929, debitorul poartă răspundere numai pentru doi (intenţie) sau culpă (imprudenţă
sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul ori natura raportului nu reiese altfel.
Conform codului civil german930, debitorul este responsabil pentru culpa sa personală. Culpa poate fi sub formă de intenţie
care presupune că debitorul a fost pe deplin conştient că, abţinându-se de la executare sau executând într-un mod necorespunzător,
el încalcă obligaţia sa, sau neglijenţă care presupune că debitorul nu a manifestat în cadrul executării toată diligenţa necesară în
afaceri, aceasta făcând obiectul unei aprecieri obiective.
Culpa, indiferent de forma ei, presupune931 un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă
a semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor lor, precum şi un factor volitiv, de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare
şi decizie cu privire la comportamentul ce urmează să fie avut. Lipsa culpei înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârşită
 117
şi a provocat un prejudiciu. Sunt, însă, cazuri în care răspunderea civilă delictuală există şi în lipsa culpei. Astfel, sunt răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi cea pentru prejudiciile cauzate de animale. Factorul intelectiv este determinat de nivelul
de cunoaştere umană la un anumit moment dat, adică gradul de dezvoltare a ştiinţei, precum şi de puterea de cunoaştere, în concret
a autorului faptei ilicite, dacă el putea sau trebuia să cunoască semnificaţia socială a faptelor sale şi a urmărilor lor. Culpa
presupune, deci că faptul ilicit a fost săvârşit de o persoană liberă a decide şi conştientă de actele şi faptele sale, prin care s-a
produs un prejudiciu.
In literatura de specialitate932 se face distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală, menţionându-se, că de regulă, culpa
delictuală există oricât de neînsemnată ar fi abaterea de la obligaţia preexistentă de a nu prejudicia ilicit pe altul. Culpa contracuală
poate fi:
> culpa lata care constă în comportarea debitorului atât de proastă încâ: nici cel mai stupid dintre oameni nu s-ar fi purtat
astfel în executarea obligaţiei;
> culpa levis constă în faptul că în executarea obligaţiei nu s-a pus diligenţa tipului abstract al omului, omul diligent, bunul
gospodar, bunul proprietar Culpa levis este abstractă când compararea se face cu bunul gospodar, bunu proprietar şi culpa levis
este concretă, când compararea se face cu grija pe care debitorul o pune obişnuit în propriile afaceri;
> culpa levissima constă în aceea, că în executarea obligaţiei contractua.e debitorul s-a comportat mai slab decât s-ar fi
comportat cel mai diligent dintre oameni.
Unii autori933 nu generalizează culpa ca un element al răspunder:; contractuale. Pentru cazurile în care culpa condiţionează
răspunderea, o consideri ca cerinţă a faptei prejudiciabile a debitorului de a fi şi culpabilă.
6.3.5. Răspunderea fără culpă. Răspunderea fără culpă sau de plin drept, numită şi obiectivă934, există atunci când creditorul
lezat este îndreptăţit la daune- interese indiferent de culpa debitorului, existenţa prejudiciului fiind suficientă pentru aplicarea
acestei sancţiuni (remediu). în anumite situaţii debitorul este ţinut la plata daunelor-interese indiferent de culpa sa, de exemplu
„obligaţiile de garanţie” în cazul viciilor bunului vândut, prevăzute atât de codul civil francez ’ , cât şi de codul civil german936.
Şi în common law vânzătorul poartă răspundere indiferent de culpa sa, în cazul livrării bunurilor ce au vicii, în sensul că ele nu
corespund obligaţiilor explicite sau implicite cu privire la calitate.
O aplicaţie elocventă a răspunderii fără culpă este regula generală care operează atât în sistemele civiliste cât şi în common
law, potrivit căreia incapacitatea de livrare a unui bun generic, inclusiv de a plăti o sumă de bani, nu constituie o exonerare, chiar
dacă survine fără culpa debitorului. In virtutea principiului genera non pereunt (bunurile generice nu pier), debitorul nu poate fi
exonerat de răspundere din motivul că el va putea găsi întotdeauna un bun de calitate echivalentă şi în aceeaşi cantitate. în ceea
ce priveşte plata unei sume de bani conceptul este acela că plata banilor nu este niciodată imposibilă. Debitorul poate să împrumute
suma necesară, chiar dacă va trebui sa achite o dobândă, el nefiind îndreptăţit să invoce faptul că o asemenea situaţie îi este
inconvenabilă din punct de vedere economic. Regula dată este consacrată şi de codul civil german , potrivit căruia debitorul este
responsabil pentru imposibilitatea subiectivă Unvermogen) chiar în lipsa culpei în cazul în care obiectul contractului este definit
prin referirea la genul căruia îi aparţine. în asemenea caz, debitorul nu va fi obligat la executarea în natură ci doar la plata daunelor-
interese. La fel debitorul este responsabil pentru întârzierea livrării, chiar dacă aceasta nu este datorată culpei lui. Autorul citat
susţine că, contractele de prestări de servicii constituie un domeniu intermediar între răspunderea de plin drept şi răspunderea
pentru culpă.
6.4. Daunele-mterese .
6.4.1. Noţiunea şi categoriile daunelor-interese. Dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, creditorul poate
pretinde debitorului plata daunelor-interese. Daunele-interese constituie despăgubirile băneşti, pe care oebitorul trebuie să le
plătească creditorului pentru prejudiciul suportat de acesta iin urmă datorită neexecutării, executării cu întârziere ori
necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova939, în cazul în care nu execută obligaţia debitorul este ţinut să-l despăgubească
pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Există următoarele categorii de daune-interese:
> Daune-interese compensatorii care reprezintă despăgubirile acordate pentru neexecutarea totală sau parţială ori
necorespunzătoare a obligaţiei contractuale a debitorului. Daunele-interese compensatorii trebuie să reprezinte echivalentul bănesc
al prejudiciului cauzat creditorului, asigurând repunerea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi
executat întocmai obligaţia.
Elementele daunelor-interese compensatorii sunt pierderea efectiv suportată şi câştigul nerealizat şi reprezintă repararea prin
compensaţie a prejudiciului cauzat creditorului. Daunele-interese compensatorii includ numai daunele directe, previzibile şi
inevitabile, creditorul fiind ţinut de o obligaţie legală de prevenire şi limitare a prejudiciului şi nu poate pretinde repararea daunelor
pe care era în măsură să le evite. O atare obligaţie este prevăzută şi în Convenţia de la Viena, potrivit căreia partea care invocă
contravenţia la contract trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul
nerealizat, rezultat al contravenţiei. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală
cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată.
Testul de previzibilitate al prejudiciului trebuie să fie obiectiv, bazat pe faptul că debitorul a avut un motiv ca să-l prevadă, fie
că încălcarea ar putea apărea în decursul ordinar al evenimentelor, fie va fi un rezultat al unor circumstanţe speciale, dincolo de
cursul ordinar al evenimentelor, dar pe care debitorul avea motive să-l cunoască.
Daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură941, fiind modalitatea de executare prin echivalent bănesc şi,
de aceea, nu pot fi cumulate cu acestea. Ele se referă doar la obligaţiile în natură, deoarece numai acestea sunt susceptibile de o
executare prin echivalent bănesc şi nu se referă la obligaţiile pecuniare, care trebuie executate ca atare. Daunele-interese
compensatorii pot fi convenite de părţi prin clauza penală.
 118
> Daune-interese moratorii care reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul aflat în întârziere {mora debitoris) trebuie
să le plătească creditorulu: pentru întârzierea în executarea obligaţiei.
Pentru a putea fi acordate daunele-interese moratorii, se impun două
7 • • '942 r
condiţii :
a. creditorul să facă dovada prejudiciului suferit prin întârziere;
b. debitorul să fie pus în întârziere, deoarece astfel se prezumă că : consimţit tacit la amânarea executării obligaţiei, cu
excepţia cazurilor în care debitorul este considerat a fi de drept în întârziere. Daunele-interese moratorii n_
înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei şi pot fi cumulate cu aceasta şi cu daunele-interese compensatorii.
> O altă categorie de daune o constituie daunele cominatorii care sunt o creaţie a practicii judiciare, fiind concepute pentru a
constrânge pe debitor în executarea obligaţiilor sale de a face sau a nu face. Se observă943 că, pe când daunele cominatorii sunt
un mijloc de constrângere cu rolul de a-1 determina pe debitor să execute în natură obligaţia, daunele-interese moratorii sau
compensatorii au funcţie reparatorie, reprezentând un mijloc de reparare a prejudiciului suferit de creditor. Fie că este vorba de
daune-interese, fie că avem în vedere despăgubirile reprezentând echivalentul prejudiciului produs printr-o faptă juridică civilă
ilicită, deci situându-ne pe planul răspunderii civile contractuale, sau pe cel al răspunderii delictuale, nu putem identifica daunele
cominatorii cu aceste mijloace de reparare a prejudiciului. De altfel, diferenţierea între cele doua forme ale răspunderii civile nu
este de esenţă. Este adevarat că prin intermediul daunelor cominatorii se poate ajunge la repararea unui prejudiciu, dar nu direct,
ci indirect, el asigurând executarea unei obligaţii al cărei obiect îl constituie o măsură reparatorie specifică.
In reglementările Uniunii Europene există prevederi exprese privind penalităţile cu titlu cominatoriu. Astfel, Regulamentul
(CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele
81 şi 82 din tratat944 prevede945 dreptul Comisiei de a aplica prin decizie întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi
penalităţi cu titlu cominatoriu care nu depăşesc 5% din cifra de afaceri zilnică medie din exerciţiul financiar precedent pentru
fiecare zi de întârziere şi calculate de la data stabilită în decizie.
Totuşi, daunele-interese cominatorii, în principiu, nu sunt admise atât în sistemele de drept continental, cât şi în common law
şi aceasta ca o consecinţă a neadmiterii îmbogăţirii creditorului. Există o regulă, conform căreia răspunderea debitorului nu trebuie
să constituie o sursă de îmbogăţire pentru creditor. S-a observat o tendinţă crescândă în jurisprudenţa americană de a acorda daune-
interese cominatorii pentru încălcarea intenţionată a contractului şi pentru comportamentul contrar bunei-credinţe946.
în dependenţă de interesul protejat al părţii lezate, sunt distinse: interesul Dozitiv (expectation interest), interesul negativ
(reliance interest) şi interesul de restituire (restitution interest).
Interesul pozitiv este interesul părţii lezate în obţinerea unui beneficiu din efacerea sa, prin punerea într-o poziţie pe care el ar
fi ocupat-o, dacă ar fi fost executat contractul947. Interesul pozitiv este interesul creditorului faţă de executarea : bligaţiei de către
debitor în conformitate cu prevederile contractuale.
Interesul negativ este interesul părţii lezate în rambursarea pierderilor suportate ca o consecinţă a faptului că a avut încredere
în contract, prin punerea sa într-o poziţie pe care ar fi avut-o, dacă nu s-ar fi încheiat contractul948.
Intr-o altă opinie949, interesul negativ are ca obiectiv repararea prejudiciului suportat de creditor din faptul că a acţionat în
baza încrederii în promisiunea debitorului sau în baza unui contract care a fost încheiat, dar nu a fost executat.
în literatura de specialitate950, s-a menţionat că daunele-interese pozitive se aplică în special în cazul neexecutării contractului
valabil încheiat, iar daunele- interese negative sunt mai bine adaptate în cazul răspunderii precontractuale, de exemplu în cazul
ruperii dolosive a negocierilor sau în cazul anulării contractului pentru doi.
Interesul de restituire este interesul părţii lezate de a i se restituit orice beneficiu pe care ea l-a conferit unei alte părţi951. în
baza interesului de restituire, debitorul trebuie să fie repus în situaţia în care s-ar afla dacă contractul nu ar fi fost încheiat,
obligându-1 să restituie prin echivalent avantajul monetar, de exemplu plata unui avans sau preţul integral pentru o marfa care nu
a fost livrată, sau nemonetar, de exemplu lucrările efectuate în folosul unui beneficiar care nu le-a achitat, furnizat de către
creditor952.
S-a arătat953 că cererea pentru interesul de restituire nu este o acţiune pentru daune-interese în sens strict, deoarece scopul ei
este de a lipsi partea care nu a executat de profitul nejustificat iar nu de a compensa partea lezată.
S-a menţionat954 că daunele-interese sunt acordate pentru a compensa interesul pozitiv (expectation interest) al părţii lezate
care, în principiu, are opţiunea între recuperarea prejudiciului în baza interesului pozitiv, interesului negativ sau interesului de
restituire. Se oferă următorul exemplu: cumpărătorul unui utilaj defectat poate recupera sau costul utilajului şi cheltuielile de
instalare (interesul negativ) sau profitul pe care l-ar fi avut utilizând utilajul (interesul pozitiv), dar nu ambele, deoarece astfel el
ar obţine o îmbogăţire nejustificată.
6.4.2. Evaluarea despăgubirilor. Evaluarea despăgubirilor poate fi:
judiciară, legală sau convenţională.
6.4.2.1. Evaluarea judiciară a despăgubirilor.
A. Principiile generale privind evaluarea judiciară. Evaluarea judiciară a despăgubirilor se va face conform următoarelor
principii:
> Principiul reparării integrale a prejudiciului suportat de creditor. Despăgubirea trebuie să cuprindă, aşa cum am menţionat
mai sus, atât pierderea efectiv suportată - damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat - lucrum cessans. Potrivit prevederilor
Principiilor UNIDROIT955, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului rezultat din faptul neexecutării. Acest
prejudiciu include atât pierderile pe care le-a suportat, cât şi câştigurile de care a fost privat, luând în considerare orice câştig al
creditorului, rezultând dintr-o cheltuială sau din evitarea unei pierderi. In comentariul aferent acestei prevederi, se menţionează
că noţiunea de prejudiciu efectiv trebuie înţeleasă într-un sens larg. Acesta poate acoperi o reducere a activelor creditorului sau o
creştere a pasivelor sale care apare, printre altele, atunci când un creditor care nu a fost plătit de debitorul său, trebuie să împrumute
 119
bani pentru a-şi onora angajamentele. Pierderea profitului este beneficiul care ar fi fost în mod normal obţinut de creditor dacă
contractul ar fi fost executat corespunzător.
> Debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii contractului, cu excepţia cazului în care vina
debitorului în executarea obligaţiei sale îmbracă forma dolului (intenţiei).
> Prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent dacă este actual sau viitor.
> Debitorul răspunde numai pentru daunele directe, dar nu şi pentru cele indirecte.
O condiţie pentru repararea prejudiciului este ca acesta să nu fie reparat. Debitorul are dreptul la o singură reparare integrală a
prejudiciului suportat şi nu poate cumula mai multe despăgubiri pentru aceeaşi pagubă. De regulă, prejudiciul este reparat de către
autorul faptei ilicite, dar sunt situaţii când o terţă persoană plăteşte despăgubirile, acoperind total sau parţial prejudiciul fie benevol,
fie în baza altui temei juridic decât răspunderea delictuală. Cu titlu de exemplu putem menţiona un contract de asigurare de bunuri.
Astfel, dacă prejudiciul este mai mare decât despăgubirea acordată de compania de asigurări în baza unui contract internaţional
de asigurare, creditorul poate pretinde şi primi diferenţa de la debitor.
B. Modalităţi speciale de evaluare a despăgubirilor, utilizate în practica arbitrală de comerţ internaţional. In literatura de
specialitate956 au fost sintetizate modalităţile speciale de evaluare a despăgubirilor, utilizate în practica arbitrală de comerţ
internaţional. Practica arbitrală de comerţ internaţional a stabilit unele moduri speciale privind evaluarea daunelor care, însă, nu
derogă de la cele de drept comun dar constituie aplicaţii ale acestora, în cazuri particulare. Sunt enumerate următoarele modalităţi
speciale:
a) O modalitate specială de evaluare a despăgubirilor apare atunci când creditorul procedează la o executare coactivă sau
asimilată, respectiv la o vânzare compensatorie sau o cumpărare de înlocuire.
în acest sens, Convenţia de la Viena dispune957 că atunci când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul într-o manieră
rezonabilă şi într-un termen rezonabil
după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-
interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii, precum şi
orice alte daune-interese care pot fi datorate în temeiul convenţiei.
Pentru situaţia în care contractul este rezolvit958 iar mărfurile au preţ curent, partea care cere daune-interese poate, dacă nu a
procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare compensatorie, să obţină diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul
curent din momentul rezolvirii, precum şi orice alte daune- interese ce pot fi datorate conform prevederilor convenţiei. Cu toate
acestea, dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor, este aplicabil
preţul curent din momentul intrării în posesie şi nu preţul curent din momentul rezolvirii.
Şi conform prevederilor Principiilor UNIDROIT959 creditorul care după ce a reziliat contractul, încheie un contract de
înlocuire într-un termen rezonabil şi într-o manieră rezonabilă, poate recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul
contractului de înlocuire ca şi daunele-interese pentru orice alt prejudiciu.
în cazul vânzării compensatorii sau cumpărării de înlocuire un rol important îl are şi sarcina probei cuantumului despăgubirii
care incumbă părţii ce invocă prejudiciul. Astfel, se vor prezenta contractele care vor confirma preţul iniţial convenit de părţi,
precum şi preţul obţinut ulterior sau preţul ulterior de cumpărare.
Şi practica arbitrală a relevat mai multe aspecte particulare în această materie. în comerţul internaţional, în numeroase cazuri
evaluarea prejudiciului ce urmează a fi reparat se bazează pe costul operaţiei de înlocuire. în mai multe speţe960 tribunalele
arbitrale au statuat conform prevederilor art.74-76 ale Convenţiei de la Viena.
într-o speţă961 s-a arătat că paguba efectiv suferită constituie, în cazul unei vânzări compensatorii, diferenţa dintre preţul
stabilit în contractul dintre părţile în litigiu care nu a mai fost executat şi suma realizată de vânzător prin vânzarea
aceleaşi mărfi către alţi clienţi, iar în cazul unei cumpărări de înlocuire962, diferenţa dintre preţul contractual şi preţul mai
mare plătit de cumpărător ulterior, în mod efectiv, altor furnizori, pentru procurarea mărfii de înlocuire, dacă aceasta prezintă
caracteristici similare celei iniţiale.
într-o altă speţă963 s-a precizat că prejudiciul pe care îl poate suferi cumpărătorul din cauza neexecutării de către vânzător a
obligaţiei sale de livrare a mărfii, constă în diferenţa dintre preţul contractual şi preţul cel mai scăzut la care cumpărătorul putea
să-şi procure aceeaşi marfa de înlocuire. în cazul în care cumpărătorul s-a aprovizionat cu produse de înlocuire la un preţ superior,
deşi existau şi oferte mai avantajoase, nu se va ţine seama în calculul despăgubirilor, de acest preţ mai mare, dar de oferta cea mai
favorabilă pe care cumpărătorul din culpa sa a refuzat-o.
b) O modalitate de evaluare pentru care practica arbitrală a aplicat prin analogie regulile de la executarea coactivă constă în
acordarea de despăgubiri egale cu diferenţa dintre preţul contractual şi cel existent la data litigiului.
în acest sens, un tribunal arbitrai a statuat964 că, în materie comercială şi în condiţiile deprecierii monetare accentuate, dacă
preţul mărfii livrate nu a fost plătit conform contractului, vânzătorul are dreptul să ceară, în virtutea principiului reparării integrale
a daunelor, pe lângă preţul restant, şi despăgubiri egale cu diferenţa dintre preţul contractual şi cel actual. După cum în cazul
vânzării- cumpărării coactive, partea păgubită prin neexecutare are dreptul şi la diferenţa dintre preţul contractual şi cel efectiv
realizat, tot astfel în cazul creşterii preţurilor, datorită deprecierii monetare accentuate, vânzătorul are dreptul să ceară preţul actual
al mărfii livrate şi neplătite.
c) Prejudiciul poate fi evaluat şi prin referire la preţul curent.
Principiile UNIDROIT prevăd această modalitate de evaluare, stipulând963
că creditorul care după încetarea contractului nu a încheiat un contract de înlocuire, dar există un preţ curent pentru prestaţiile
contractuale, poate recupera diferenţa dintre preţul contractual şi preţul curent din momentul încetării contractului, precum şi
daunele-interese pentru orice alte prejudicii suplimentare. După cum am menţionat mai sus, o asemenea prevedere există şi în
Convenţia de la Viena.
 120
Preţul curent, potrivit Principiilor UNIDROIT, este preţul folosit în mod uzual pentru bunurile livrate sau pentru serviciile
prestate în circumstanţe comparabile la locul la care contractul ar fi trebuit executat sau, dacă nu există un preţ curent în acel loc,
preţul curent de la orice alt loc care pare rezonabil să fie luat drept referinţă.
în acelaşi sens, Convenţia de la Viena prevede966 că preţul curent este preţul locului unde ar fi trebuit făcută predarea
mărfurilor sau, în lipsă de preţ curent în acest loc, preţul curent practicat într-un alt loc care în mod rezonabil poate fi considerat
ca loc de referinţă, ţinând seama de diferenţele la cheltuielile de transport ale mărfurilor.
d) în comerţul internaţional, dar şi în raporturile juridice interne deseori s¬a pus problema determinării prejudiciului suferit
de o parte contractantă ca urmare a neexecutării contractului de către cealaltă parte, prin raportare la dobânzile bancare plătite de
partea prejudiciată la creditele luate de la bancă pentru desfăşurarea activităţii sale curente în perioada de după scadenţa
contractuală.
în această privinţă practica arbitrală şi judiciară s-au pronunţat, în majoritatea cazurilor, în sensul că partea creditoare nu este
îndreptăţită în mod automat la despăgubiri echivalente cu dobânzile plătite la creditele bancare curente pe care le-a contractat în
perioada întârzierii debitorului în plată. O asemenea evaluare a despăgubirilor este posibilă numai dacă se face dovada certă că
între neexecutarea sau executarea cu întârziere a contractului de către debitor şi contractarea de credite purtătoare de dobânzi
bancare de către creditor, există o relaţie de la cauză la efect, adică respectivele credite au fost indispensabile pentru desfăşurarea
activităţii curente a creditorului.
e) Cu privire la câştigul nerealizat, practica arbitrală a arătat că acesta se stabileşte în funcţie de profitul net, iar nu cel brut
pe care cumpărătorul l-ar fi obţinut prin revânzarea mărfurilor ce nu i-au fost livrate. Profitul net se determină prin scăderea
cheltuielilor pe care cumpărătorul ar fi trebuit să le suporte dacă marfa i-ar fi fost livrată967.
C. Prejudiciul parţial imputabil creditorului. Evaluarea despăgubirilor în cazul culpei comune este reglementată de Principiile
UNIDROIT care stabilesc968 că atunci când prejudiciul este parţial imputabil creditorului sau unui alt eveniment pentru care şi-
a asumat riscul, valoarea daunelor-interese este redusă în măsura în care aceşti factori au contribuit la producerea prejudiciului,
având în vedere conduita fiecăreia dintre părţi.
D. Evaluarea despăgubirilor în cazul nerespectării obligaţiei de cooperare. în dreptul american a fost promovată doctrina
mitigation (micşorare, limitare cantitativă) potrivit căreia nici un creditor al obligaţiei la repararea unei daune nu îşi poate
valorifica dreptul decât în limitele eforturilor sale de a micşora povara debitorului. Obligarea creditorului care pretinde daune-
interese de a dovedi că a luat toate măsurile pentru a-şi micşora paguba reclamată, reprezintă o regulă impusă de principiul ocrotirii
creditului.
în literatura de specialitate969 s-a menţionat că daunele-interese sunt compensatorii iar nu speculative şi aceste daune nu includ
pierderile care ar putea fi evitate printr-un efort rezonabil. Regula privind obigaţia de limitare (reducere.
minimalizare, atenuare, moderare) a prejudiciului (duty to mitigate damages) sunt atribuite970 la consecinţele principiului
neadmiterii îmbogăţirii creditorului.
Conform doctrinei limitării prejudiciului971, partea vătămată nu va putea recupera daunele pentru pierderile care ea le-ar fi
putut evita cu eforturi rezonabile şi fără riscuri nejustificate, povară sau umilire. Regula privind obligaţia de limitare a prejudiciului
este o creaţie a sistemului common law. Creditorul trebuie să acţioneze în baza principiului bunei-credinţe şi să întreprindă acţiuni
de limitare a prejudiciului.
Nerespectarea principiului cooperării pentru limitarea prejudiciului este sancţionată atât în reglementările uniforme, cât şi în
legislaţiile naţionale ale statelor. Astfel, Convenţia de la Viena prevede972 că partea care invocă contravenţia la contract trebuie
să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al
contravenţiei. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderii
care ar fi trebuit evitată.
Conform prevederilor Principiilor UNIDROIT973, debitorul nu este răspunzător pentru prejudiciul suferit de creditor în măsura
în care acesta l-ar fi putut reduce prin mijloace legale rezonabile. Creditorul poate recupera orice cheltuieli rezonabile suportate
în încercarea de a reduce prejudiciul. In comentariul oficial, textul dat este ilustrat cu următorul exemplu: A, o companie care a
fost angajată de B pentru construirea unei fabrici, întrerupe brusc lucrările atunci când proiectul este aproape terminat. B caută o
altă companie pentru terminarea construirii fabricii, dar nu ia nici o măsură pentru protecţia construcţiilor pe şantier, a căror stare
se înrăutăţeşte datorită intemperiilor. B nu poate obţine despăgubiri pentru aceste deteriorări cauzate de lipsa măsurilor de protecţie
provizorie.
Şi potrivit codului civil român974, dacă prin fapta sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când
prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru
prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.
E. Modalitatea de plată a despăgubirilor. Principiile UNIDROIT reglementează975 modalitatea de plată a despăgubirilor,
stipulând că daunele- interese trebuie plătite integral. Totuşi, ele pot fi plătite în rate atunci când natura prejudiciului face ca acest
lucru să fie potrivit. Daunele-interese care vor fi plătite în rate trebuie indexate.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova976, dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel,
debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului.
Conform Principiilor UNIDROIT977, daunele-interese trebuie evaluate în moneda în care este exprimată obligaţia pecuniară
sau moneda în care a fost suferit prejudiciul, în funcţie de cea care este mai adecvată. în comentariul aferent acestui articol se
menţionează că alegerea aparţine creditorului, cu condiţia respectării principiului reparării integrale. în absenţa oricărei indicaţii
contrare, o parte are dreptul la dobândă şi la penalităţi în aceeaşi monedă în care este exprimată obligaţia principală.
6.4.2.2. Evaluarea legală a despăgubirilor. Din prevederile reglementărilor internaţionale, dar şi reglementărilor naţionale
rezultă caracterul subsidiar al dobânzii legale. Potrivit Convenţiei de la Viena978, dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă
 121
sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestei sume fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care ar fi
îndreptăţită să le ceară în temeiul convenţiei. Şi Principiile UNIDROIT979 stabilesc că dacă o parte nu plăteşte o sumă de bani la
scadenţă, creditorul are dreptul să ceară dobândă pentru suma respectivă, datorată indiferent de faptul dacă debitorul benefiază
sau nu de o exonerare. Conform codului civil al Republicii Moldova980, în cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia
este purtătoare de dobândă, se plăteşte o dobândă egală cu rata de refmanţare a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau
contractul nu prevede o altă rată.
Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti sunt reglementate şi de codul civil român981, potrivit căruia, în cazul în care o
sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în
cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz,
debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte
de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte
de scadenţă. în cazul în care nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara
dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
în obligaţiile pecuniare ce rezultă din contractele comerciale internaţionale, debitorul se află de drept în întârziere din momentul
în care obligaţia devine exigibilă. Dobânda legală se achită creditorului fără ca acesta să fie obligat de a prezenta dovezi referitoare
la existenţa prejudiciului, deoarece simpla lipsă de folosinţă a unei sume de bani deja generează prejudiciu.
In raporturile de comerţ internaţional rata dobânzii are un caiactei convenţional, părţile fiind in drept să stabilească în contract
lata dobânzii pentiu întârzierea la plata unei sume băneşti.
Pentru situaţia în care părţile nu au stabilit rata dobânzii în contract, Principiile UNIDROIT prevăd982 că rata dobânzii va fi
rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt pentru moneda de plată a contractului la locul plăţii
prevăzut în contract sau, atunci când nu există o asemenea rată a dobânzii în acel loc, va fi acea rată a dobânzii din statul monedei
de plată. în absenţa ratei dobânzii atât la locul plăţii cât şi în statul monedei de plată, rata dobânzii va fi cea corespunzătoare fixată
de legea statului monedei de plată.
De regulă, dobânda nu se cumulează cu despăgubirile, deoarece, aşa cum s¬a remarcat983, aceste instituţii au aceeaşi funcţie
juridică, dobânda (convenţională sau legală) nefiind altceva decât daune-interese moratorii preevaluate de părţi sau
de legiuitor. .
Prin excepţie, Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT permit cumulul în completare, care prevăd dreptul creditorului
la daune-interese pentru
prejudiciile suplimentare. ^ ^ _
Este inadmisibil cumulul dobânzii cu penalităţile de întârziere, practica
arbitrală română fiind constantă în acest sens986. ^
Referitor la cumulul dobânzii cu actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei, în literatura de specialitate s-au formulat opinii
contradictorii. Unii autori opinează987 în sensul admisibilităţii, de principiu, a cumulului dobânzii cu actualizarea creanţei în
funcţie de rata inflaţiei, dată fiind natura şi scopurile difeiite ale celor două instituţii. Astfel, dobânda este preţul lipsei de folosinţă
a sumei datorate, pe când actualizarea cu inflaţia urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti. Alţi autori988 se pronunţă
în sensul inadmisibilităţii cumulului dobânzii cu actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei.
Referitor la dobânda pentru daunele-mterese pentru neexecutaiea unei obligaţii care nu are ca obiect o sumă de bani, aceasta
se calculează de la momentul neexecutării, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel .
Dobânda se datorează până la data plăţii efective, dacă o instaţă de judecată sau un tribunal arbitrai nu a stabilit altfel.
Din totalul dobânzilor nu se poate scădea suma corespunzătoare timpului cât arbitrarea litigiului s-a amânat, fie chiar şi la
cererea creditorului, deoarece dobânzile constituie fructele civile ale capitalului şi se consideră percepute de debitor - şi deci
datorate creditorului - pe întregul interval până la restituirea capitalului990.
6.4.2.3. Evaluarea convenţională a despăgubirilor. Clauza penală în contractele comerciale internaţionale.
Potrivit codului civil al Republici Moldova991, clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile
evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de
bani sau un alt bun.
Conform codului civil român992, prin clauza penală părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul
neexecutării obligaţiei principale.
Codul civil francez defineşte clauza penală în două articole. Astfel, clauza penală este aceea prin care o persoană, pentru a
asigura executarea unei convenţii, se angajează la ceva în caz de neexecutare993. Clauza penală este considerată ca fiind
compensaţia daunelor şi intereselor pe care creditorul le suferă din cauza neexecutării obligaţiei principale994.
Conform Principiilor UNIDROIT995, atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să
plătească o anumită sumă pentru această neexecutare, creditorul are dreptul la această sumă, indiferent de prejudiciile suportate
în mod real de acesta. Această prevedere este ilustrată în comentariul oficial cu următorul exemlu: A, un fost fotbalist internaţional
din ţara X, a fost angajat pe un termen de 3 ani pentru a antrena jucătorii echpei de fotbal al lui B din ţara Y pentru un salariu
lunar de 10.000 dolari australieni. în contract s-a stipulat plata unei penalităţi de 200.000 dolari australieni în caz de concediere
nejustificată. A este concediat fără nici un motiv peste 6 luni. A are dreptul la suma penalităţilor convenită, chiar dacă a fost
angajat imediat de o altă echipă, cu un salariu dublu decât cel primit de la B.
în limba engleză clauza penală este exprimată prin expresiile liquidated damages clause sau penalty clause.
Un contract poate conţine o prevedere liquidated damages996, prin care părţile stabilesc în prealabil daunele-interese ce
urmează a fi plătite în cazul încălcării contractului. Dacă, totuşi, suma convenită ca liquidated damages nu
constituie o relaţie rezonabilă cu valoarea pierderii probabile care este sau rezultă din încălcare (beach), nu poate fi aplicată ca
o penalitate.
 122
Penalty este stipulaţia contractuală prevăzută pentru a descuraja o parte să încalce prevederile contractului şi de a o pedepsi în
caz de încălcare997.
S-a menţionat998 că în common law, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale, pot fi percepute numai sumele care sunt
calificate ca liquidated damages, şi nu pot fi acordate cele calificate ca penalty. O clauză este considerată ca fiind penalty, dacă ea
prevede plata sumelor stipulate ca intimidare (in terorem) pentru cealaltă parte pentru a-1 forţa să execute contractul. Dacă, însă,
clauza reprezintă o „veritabilă încercare a părţilor de a evalua anticipat prejudiciul care va rezulta din neexecutarea contractului”,
ea va fi considerată ca liquidated damages, chiar dacă suma stipulată nu este exact echivalentă prejudiciului suferit de creditor.
Calificarea clauzei ca liquidated damages sau ca penalty depinde de conţinutul, formualarea ei şi de împrejurările care existau
la momentul încheierii contractului, dar nu la momentul neexecutării. Faptul cum au denumit părţile clauza lor în contract -
liquidated damages sau penalty - este relevant, dar nu este decisiv. Clauze formulate în termeni identici pot fi calificate, după caz,
ca liquidated damages sau ca penalty, în funcţie de conţinutul contractului şi de circumstanţele în care el a fost încheiat. Organul
de jurisdicţie va face calificarea în fiecare caz aparte, apreciind cât de justificată era suma stabilită anticipat, în ce măsură părţile
la momentul încheierii contractului se puteau aştepta ca prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului să corespundă sumei
prestabilite.
Unii autori999 definesc clauza penală ca fiind convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei, de către
debitorul obligaţiei. Clauza penală poate fi prevăzută fie pentru neexecutarea obligaţiei, fie pentru executarea ei cu întârziere, fie
pentru cazul executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Dobânda convenţională1000 îmbracă forma clauzei penale pentru întârzierea in executarea obligaţiilor având ca obiect sume
de bani.
Clauza penală poate fi inserată în contract sau poate fi exprimată sub forma mei convenţii accesorii contractului, dar care
trebuie să fie încheiată înaintea rroducerii prejudiciului.
Inserarea unei clauze penale în contractul comercial internaţional prezintă multiple avantaje, şi anume: îl eliberează pe creditor
de sarcina dovedirii existenţei 5: cuantumului prejudiciului, evită discuţiile şi dificultăţile evaluării judiciare a caunelor-interese,
iar în cazul în care daunele convenite sunt substanţiale, clauza renală constituie şi un mijloc de constrângere a debitorului la
executarea obligaţiei.
Condiţiile de validitate ale clauzei penale sunt următoarele:
> Clauza penală trebuie să fie încheiată în formă scrisă. Nerespectarea armei scrise atrage nulitatea clauzei penale1001.
> Fiind o convenţie, dar cu caracter accesoriu faţă de convenţia din care rezultă obligaţia principală, clauza penală trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale convenţiilor.
> Clauza penală trebuie să fie prevăzută expres în contract, ea nefiind niciodată implicită.
> Penalităţile se vor acorda doar în cazul când cuantumul acestora este stabilit. Evaluarea anticipată a prejudiciului ţine de
esenţa clauzei penale. într-o hotărâre arbitrală s-a statuat1002 că referirea la plata penalităţilor fără precizarea cuantumului
acestora, lipseşte de orice eficienţă clauza penală, neexistând elementul său esenţial - evaluarea anticipată a prejudiciului.
Răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă părţile au prevăzut în mod expres în contractul lor abaterea sancţionată
prin plata penalităţilor şi cuantumul acestora.
Părţile pot stabili cuantumul penalităţii forfetar, procentual din valoarea obiectului obligaţiei neexecutate, situaţie care
constituie regula în practică, sau printr-o sumă globală. De regulă, părţile stabilesc cuantumul penalităţii în contract în mod direct,
dar acesta poate fi stabilit şi prin referire la o reglementare (legea internă, de regulă) care îl conţine. Această ultimă posibilitate nu
contrazice caracterul convenţional al clauzei penale.
> Clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a precizat o scadenţă determinată pentru plata de
către debitor a obligaţiei sale, în funcţie de care să se stabilească dacă este sau nu în întârziere.
Clauza penală prezintă următoarele caracteristici1003:
> Este o convenţie, dar cu caracter accesoriu faţă de convenţia din care rezultă obligaţia principală. Fiind o convenţie
accesorie se aplică principiul accesorium sequitur principale, adică dacă obligaţia principală nu este valabilă, nici clauza penală
nu este valabilă. Nevalabilitatea clauzei penale, însă, nu atrage nevalabilitatea obligaţiei principale. Părţile, stipulând în contract
clauza penală, urmăresc executarea obligaţiei principale, iar nu plata penalităţilor.
> Clauza penală determină anticipat cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei, dar nu creează pentru debitor
posibilitatea de a se elibera printr-o altă prestaţie decât cea principală. Debitorul nu are un drept de opţiune între executarea
obligaţiei principale şi plata clauzei penale, deci el nu poate refuza executarea obligaţiei principale, oferind clauza penală. Clauza
penală intervine doar dacă neexecutarea obligaţiei provine din culpa debitorului.
> Clauza penală fixează anticipat valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare, astfel că creditorul este
dispensat de a dovedi prejudiciul suferit, deci există prezumţia de prejudiciu care este irefragabilă, juris et de jure, adică nu poate
fi înlăturată.
> Cuantumul daunelor evaluate de părţi prin clauza penală poate fi modificat de instanţă în anumite situaţii. Codul civil al
Republicii Moldova prevede1004 că în cazuri excepţionale, luându-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate
dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de
interesele patrimoniale, dar şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în
care aceasta a fost plătită.
Şi potrivit Principiilor UNIDROIT1005, în pofida oricărei înţelegeri contrare, suma penalităţilor specificată în contract poate
fi redusă la una rezonabilă atunci când este exagerat de mare faţă de prejudiciul rezultat din neexecutare şi având în vedere celelalte
circumstanţe. în comentariul oficial aferent acestui articol se menţionează că suma convenită poate fi redusă dar nu suprimată, aşa
cum ar putea fi cazul când judecătorul, în pofida înţelegeii părţilor, ar acorda daune-interese corespunzătoare sumei exacte a
 123
prejudiciului. Mai mult, este necesar ca suma convenită să fie exagerat de mare (grossly excessive), adică să pară în mod clar
astfel oricărei persoane rezonabile. Trebuie avut în vedere, mai ales, raportul dintre suma convenită şi prejudiciul suferit în mod
real.
> Clauza penală prevăzută pentru neexecutare nu poate fi cumulată cu executarea în natură, dar clauza penală prevăzută
pentru întârziere în executare poate fi cumulată cu executarea în natură, creditorul putând cere atât executarea în natură, cât şi
clauza penală.
> Clauza penală este datorată dacă sunt îndeplinite condiţiile acordării de despăgubiri: culpa debitorului, el putând face
dovada cauzelor exoneratorii de răspundere; neexecutarea, executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei. Prejudiciul
este prezumat.
> Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar, deci tară drept de preferinţă care vine în concurs cu
ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.
Clauza penală îndeplineşte următoarele funcţii1006;
> Clauza penală are o funcţie de compensare (reparatorie), ea stabilind anticipat cuantumul daunelor datorate de debitor în
cazul neexecutării sau executării ;u întârtiere a contractului. Clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de
creditor prin neonorarea obligaţiilor contractuale de către debitor, făcând rarte din mecanismul răspunderii pentru neexecutarea
contractului. Implicit .reditorul este scutit de obligaţia de a dovedi întinderea daunelor suferite, ceea ce este de natură a înlătura şi
dificultăţile de probă în materie.
> Clauza penală are o funcţie sancţionatorie, rolul său fiind acela de a :restabili răspunderea contractuală a debitorului care
nu şi-a îndeplinit obligaţia. Această funcţie rezultă din faptul că penalitatea se plăteşte independent de ntinderea pejudiciului,
putând să depăşească limitele acestuia şi chiar în lipsa
oricărui prejudiciu. Anume în scopul cominator părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul.
> Clauza penală îndeplineşte funcţia de garanţie cât priveşte executarea obligaţiei principale, prin faptul că perspectiva
consecinţelor neexecutării obligaţiilor contractuale îndeamnă pe debitor la executarea reală a contractului. Funcţia de garanţie se
evidenţiază, în deosebi, în situaţia în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător, într-o sumă care este cel puţin
egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în lipsa unei clauze penale.
> Clauza penală are şi o funcţie de evaluare. Clauza penală apare ca modalitate de evaluare convenţională anticipată a
prejudiciului care poate fi cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei şi, respectiv, a întinderii reparaţiei sub formă de
despăgubiri pe care debitorul o datorează creditorului.
^ Clauza penală are şi o funcţie de stimulare a debitorului la o conduită corectă. Făcând din plata penalităţii o consecinţă
inevitabilă a încălcării obligaţiilor contractuale, clauza penală îşi învederează rolul său mobilizator, determinând părţile la
executarea reală a contractelor. Clauza penală stimulează părţile să execute obligaţiile contractuale în conformitate cu prevederile
contractului1007.
> Clauza penală prezintă şi o funcţie limitativă de răspundere, deoarece, de regulă, este stabilit un nivel maxim al
despăgubirilor. Prin această funcţie observăm că clauza penală se aseamănă cu clauza limitativă de răspundere, deoarece în ambele
cazuri despăgubirea nu va depăşi valoarea maximă stabilită de părţi, dacă în cazul clauzei penale părţile nu au prevăzut altfel.
Totuşi, între aceste două clauze există şi deosebiri, deoarece în cazul clauzei penale, creditorul este eliberat de obligaţia de a
dovedi existenţa şi cuantumul prejudiciului suportat, ceea ce nu se întâmplă în cazul convenţiei limitative de răspundere.
Secţiunea 7. Clauze limitative sau exoneratoare de răspundere.
7.1. Noţiune. Clauzele contractuale sau convenţiile accesorii contractelor, prin care se micşorează sau se înlătură răspunderea
debitorului, sunt considerate de principiu ca admisibile în temeiul libertăţii contractuale. Nu sunt, însă, valabile, tot de principiu,
clauzele prin care debitorul ar fi exonerat de doi sau de culpă gravă, întrucât asemenea clauze ar echivala cu lipsa intenţiei sale de
a se obliga din punct de vedere juridic.
Părţile contractante, în baza principiului lex voluntatis, pot să agraveze sau să diminueze întinderea răspunderii debitorului.
Dar pentru ca o asemenea convenţie să fie eficientă din punct de vedere juridic, ea trebuie perfectată anterior producerii
prejudiciului suportat de creditor. Creditorul poate renunţa la despăgubire şi după producerea prejudiciului, însă o atare renunţare
capătă o altă semnificaţie juridică, decât aceea a unei convenţii limitative de răspundere.
Clauzele limitative de răspundere sunt prevederi contractuale, fie că sunt inserate în contract sau într-un acord separat, încheiat
ulterior de către părţi, dar înainte de producerea prejudiciului, prin care părţile contractante stabilesc un plafon maxim al
răspunderii debitorului, indiferent dacă daunele suportate depăşesc acest plafon. Clauzele limitative pot restrânge condiţiile
răspunderii sau efectele răspunderii, dar nu exclud răspunderea.
7.2. Formele clauzelor limitative de răspundere. în comerţul internaţional clauzele limitative de răspundere îmbracă, de regulă,
una din următoarele forme1008:
> Clauze prin care răspunderea este limitată în timp. De exemplu, părţile prevăd decăderea creditorului din dreptul de a
formula reclamaţii privind cantitatea sau calitatea mărfii sau serviciului după expirarea unei perioade de timp convenite.
S-a menţionat1009 că răspunderea are limite temporale. însăşi insituţia prescripţiei extinctive constituie o limitare legală a
răspunderii. In afara termenului stabilit prin lege creditorul nu mai poate cere în faţa instanţei răspunderea debitorului. Termenele
legale pot fi reduse prin înţelegera părţilor, în măsura în care legea nu se opune acestui lucru. Astfel, debitorul poate limita
răspunderea sa în raport cu prevederile dreptului comun.
> Clauze prin care se limitează sfera daunelor pentru care se răspunde. Părţile pot prevedea că se răspunde numai pentru
daunele directe şi previzibile la data încheierii contractului. Asemenea clauze prezintă importanţă, mai ales când lex causae în
speţă este un sistem de drept care admite o răspundere agravată, de exemplu şi pentru daunele indirecte sau imprevizibile la data
încheierii contractului.
 124
> Clauze prin care se plafonează răspunderea la un cuantum determinat. Astfel, în comerţul internaţional este uzual să se
limiteze nivelul despăgubirilor datorate de debitor pentru neexecutarea obligaţiei contractuale la un nivel maxim stabilit de părţi
în contract, creditorul fiind totuşi obligat să-şi dovedească prejudiciul până la acea limită.
Plafonarea valorică a răspunderii este prevăzută şi în unele convenţii internaţionale, mai ales în materia transporturilor
internaţionale de mărfuri.
> Clauze prin care se reduce nivelul răspunderii, de exemplu prin transformarea unei obligaţii de rezultat într-o obligaţie de
mijloace.
O asemenea clauză poate fi inserată în contractele de vânzare-cumpărare internaţională sau în contractele de construcţii montaj
şi de antrepriză, atunci când se prevede, în favoarea antreprenorului, că acesta este obligat să respecte, la rxecutarea prestaţiei,
regulile profesionale şi uzanţele de specialitate. O formulare a clauzei prin care se reduce nivelul răspunderii ar putea fi
următoarea: „ Vânzătorul se obligă să depună toată diligenta pentru obţinerea de la autorităţile competente a licenţei de export a
mărfurilor, care constituie obiectul prezentului contract, până j data de 23 mai 2013”.
> Clauze prin care se suprimă solidaritatea pasivă (a codebitorilor), care constituie regula în comerţ, inclusiv în cel
internaţional.
r* Clauze prin care se atenuează condiţiile forţei majore. Părţile pot renunţa, de exemplu, la condiţia insurmontabilităţii cazului
de forţă majoră, ipoteză în care clauza se apropie de cea de impreviziune.
7.3. Valabilitatea clauzelor limitative de răspundere. Clauzele de înlăturare totală a răspunderii sunt valabile cu următoarele
rezerve1010: sunt nevalabile clauzele de exonerare absolută a debitorului, adică prin care acesta se obligă pur potestativ şi sunt,
de asemenea nevalabile clauzele prin care se înlătură răspunderea debitorului în caz de doi sau culpă gravă a acestuia.
Valabilitatea clauzelor limitative de răspundere cunoaşte unele limite, stabilite de reglementările internaţionale sau naţionale.
De exemplu, potrivit convenţiilor internaţionale în materia transporturilor, orice clauză inserată în scopul exonerării de răspundere
a transportatorului sau stabilirii unei limite mai scăzute decât cea prevăzută în convenţie este considerată nulă.
Potrivit Principiilor UNIDROIT1011, o parte nu se poate prevala de o clauză care limitează sau exclude responsabilitatea în
caz de neexecutare a unei obligaţii sau care permite executarea unei obligaţii substanţial diferite de cea la care cealaltă parte se
poate aştepta în mod rezonabil dacă aceasta ar fi în mod manifest inechitabil, având în vedere scopul contractului.
Unii autori au remarcat1012 că este inadmisibil ca părţile să atribuie efecte exoneratoare de răspundere unor împrejurări ce nu
au caracter invincibil sau imprevizibil pentru ele.
Se susţine că1013, deşi diferitele sisteme j uridice naţionale şi instrumentele de drept uniform recunosc, în principiu, validitatea
clauzelor examinate, acestea nu pot să-şi producă efectele într-un mod absolut şi necondiţionat. în cazuri extreme aceste clauze ar
putea permite debitorului să se angajeze să execute obligaţiile şi în acelaşi timp să-l elibereze de orice sancţiuni în caz de
neexecutare. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca partenerul contractual să nu fi consimţit real aceste clauze, să nu fi înţeles
sensul acestora sau consecinţele aplicării lor. De aceea sistemele juridice naţionale, fie prin lege fie în baza jurispudenţei, au
instituit mecanisme de control asupra clauzelor examinate. Altfel spus, în virtutea principiului libertăţii contractuale, clauzele
exoneratorii şi limitative de răspundere sunt a priori valabile, însă validitatea lor este afectată de numeroase restricţii. Se
concluzionează că în majoritatea sistemelor juridice naţionale s-au cristalizat anumite condiţii de validitate şi eficienţă a clauzelor
limitative de răspundere în funcţie de următoarele criterii: obligaţia eludată, gravitatea culpei, natura pejudiciului şi calitatea
părţilor.
> în ceea ce priveşte obligaţia eludată, clauza nu poate să se refere la obligaţia esenţială sau fundamentală a contractului,
deoarece în acest caz contractul va fi lipsit de substanţa sa: vânzătorul nu se poate exonera de obligaţia de a furniza bunul vândut,
locatorul - bunul închiriat, antreprenorul - de a executa lucrarea la care s-a angajat etc. Obligaţia poate fi esenţială prin natura sa,
altfel spus să obţină acest caracter în vrtutea locului dterminant pe care o ocupă în contract, sau prin voinţa părţilor, chiar dacă în
mod obiectiv această obligaţie ar fi calificată ca una accesorie.
> Referitor la gravitatea culpei, în multe sisteme legislative eficienţa clauzelor exoneratoare şi limitative de răspundere este
interzisă în prezenţa culpei dolosive (dolului), căreia îi este deseori asimilată culpa gravă. Autorul citat susţine pe bună dreptate,
că a admite eficienţa clauzei exoneratoare sau limitative de răspundere în prezenţa dolului debitorului, ar însemna ca acesta să fie
autorizat să nu execute deliberat angajamentul pe care şi l-a asumat. Cât priveşte culpa gravă, scopul acestei restricţii este de a
sancţiona comportamentul neintenţionat, dar care denotă o deosebită neglijenţă a debitorului.
> în ceea ce priveşte natura prejudiciului, se consideră de ordine publică obligaţiile de securitate în privinţa integrităţii
corporale; corpul uman nu poate fi obiect al contractelor. în dreptul francez, principiul referitor la obligaţia de securitate este
formulat mai larg, fără a se limita doar la prejudiciile corporale. Astfel, potrivit prevederilor codului civil francez1014, clauzele
care urmăresc să înlăture sau să limiteze răspunderea pentru faptul produselor defectuoase sunt interzise şi sunt reputate nescrise.
> Referitor la calitatea părţilor, regimul clauzelor examinate depinde de faptul dacă părţile contractului sunt profesionişti
sau neprofesionişti, comercianţi sau necomercianţi. în multe sisteme juridice, legea sau jurisprudenţa declară nule clauzele
exoneratoare sau limitative de răspundere inserate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti.
Numeroase dispoziţii privind controlul asupra clauzelor exoneratoare şi limitative de răspundere, în funcţie de calitatea părţilor,
sunt cuprinse în reglementările naţionale în materia diferitelor contracte speciale: vânzare - cumpărare, transporturi, construcţii
etc.
Clauzele limitative de răspundere se deosebesc esenţial de clauzele de forţă majoră, prin faptul că ele au ca efect degrevarea
totală sau parţială a debitorului de răspundere, în condiţiile în care acesta este vinovat pentru neexecutarea obligaţiei sale, în timp
ce clauzele de forţă majoră exonerează pe debitor de răspundere numai dacă acesta nu este în culpă1015.
8.1. Forţa majoră. Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere atât în contractele civile şi contractele
comerciale interne, cât şi în contractele comerciale internaţionale.
 125
Forţa majoră constituie împrejurarea de fapt1016, imprevizibilă la data încheierii contractului şi insurmontabilă care face
imposibilă executarea obligaţiilor asumate de către un contractant, determinând pe plan juridic exonerarea de răspundere a
debitorului respectiv.
Clauza de forţă majoră este1017 stipulaţia contractuală, având caracterul unui succedaneu sau substitut de clauză de adaptare
atunci când conţine prevederea, potrivit căreia contractul se suspendă în caz de forţă majoră, urmând ca el să continue după
perioada de suspendare în noile condiţii care vor fi negociate între timp.
De cele mai multe ori clauza de forţă majoră se inserează în contractele comerciale internaţionale şi este pe cât de necesară, pe
atât de greu de formulat. Din analiza practicii contractuale se constată că noţiunea de forţă majoră nu este cunoscută în toate
sistemele juridice, iar dacă este recunoscută, ea primeşte interpretări diferite. De aceea, cu ocazia redactării clauzei de forţă majoră,
există tendinţa de a defini şi chiar de a însoţi definiţia cu o serie de exemple, independent de accepţiunea dată acestui concept de
lex contractus.
In privinţa definirii cazurilor de forţă majoră, în practica internaţională se confruntă trei tipuri de definiţii1018:
a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se înţeleg împrejurările imprevizibile şi insurmontabile care
au împiedicat partea să execute contractul.
O definiţie sintetică este oferită de Convenţia de la Viena care reglementează exonerarea de răspundere1019, dar nu utilizează
noţiunea de forţă majoră. Potrivit reglementării, o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii ale sale, dacă
dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voinţa sa şi nu se putea aştepta în mod rezonabil
din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depăşească sau să prevină ori să-i
depăşească consecinţele. Din definiţia dată rezultă că o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia dintre
obligaţiile contractuale, cu condiţia ca neexecutarea să fie determinată de un impediment care să fie independent de voinţa sa, să
fie fortuit, imprevizibil şi insurmontabil.
Şi codul civil al Republicii Moldova oferă o definiţie sintetică a forţei majore, dispunând1020 că neexecutarea obligaţiei nu
este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele acesteia nu
au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei, ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura
survenirea forţei majore, ori a consecinţelor ei.
Potrivit Principiilor UNIDROIT1021, este exonerat de răspundere pentru neexecutare debitorul care dovedeşte că aceasta se
datorează unui impediment pe care nu îl poate controla şi pe care nu l-ar fi putut lua în considerare la momentul încheierii
contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita ori depăşi.
b) O definiţie analitică, în care părţile enumeră toate situaţiile imaginabile care ar putea constitui cazuri de forţă majoră. Cele
mai frecvente cazuri invocate sunt: calamităţile naturale, conflictele armate, starea de război, revoluţie, insurecţie, act de terorism,
sabotaj sau piraterie, mobilizare, rechiziţii, embargo, conflictele de muncă grave, actele puterii publice, cum ar fi de exemplu,
refuzul eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale de export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui
obiectiv economic, dificultăţi de transport, de aprovizionare etc.
In majoritatea cazurilor, însă, evenimentele incluse în enumerare au rolul de a exemplifica noţiunea de forţă majoră în prealabil
definită. Enumerările nu au caracter limitativ, ele fiind întroduse prin expresiile „ în special ” sau „ de exemplu ” şi se încheie cu
formula „... sau alte împrejurări asemănătoare ” ori etc.
c) O definiţie mixtă care cuprinde o formulare sintetică a condiţiilor forţei majore şi o enumerare exemplificativă a
principalelor cazuri de forţă majoră.
O definiţie mixtă este consacrată de Clauza model a C.C.I. 2003 {ICC Force Majeure Clause 2003) care se aplică destul de
frecvent în comerţul internaţional. Astfel, în paragraful 1 se prevede, că în lipsa unei convenţii exprese sau implicite a părţilor în
sens contrar, atunci când o parte contractantă nu execută una sau mai multe dintre obligaţiile sale contractuale, se vor produce
efectele forţei majore (prevăzute în paragrafele 4-9), dacă şi în măsura în care această parte dovedeşte:
a) că neexecutarea obligaţiilor sale contractuale a fost cauzată de un impediment în afara controlului său rezonabil; şi
b) că ea nu s-ar fi putut în mod rezonabil aştepta să fi luat în considerare producerea impedimentului la data încheierii
contractului; şi
c) că ea nu ar fi putut în mod rezonabil să evite sau să depăşească consecinţele impedimentului.
In paragraful 3 al Clauzei model a C.C.I. 2003 se prevede că, în lipsa probei contrare şi cu excepţia cazului în care s-a convenit
altfel în mod expres sau implicit in contract, o parte care invocă Clauza model, este prezumată a fi întrunit condiţiile □revăzute la
literele a) şi b) din paragraful 1 în caz de producere a unuia sau mai ~ultor dintre următoarele impedimente:
> război (declarat sau nu), conflict armat sau ameninţarea serioasă cu acestea (incluzând, dar nu limitat la atac ostil, blocadă,
embargo militar), ostilităţi, nvazie, act al unui inamic străin, mobilizare militară extensivă;
> război civil, răscoală sau revoluţie, putere militară sau nelegitimă, insurecţie, tulburare sau dezordine civilă, violenţă în
masă, act de nesupunere civilă;
> act de terorism, sabotaj sau piraterie;
> act al autorităţii, legal sau ilegal, achiesarea la orice lege sau ordin guvernamental, regulă, reglementare sau directivă,
stare excepţională, expropriere, achiziţie forţată, sechestrarea fabricilor, rechiziţie, naţionalizare;
> eveniment natural („act of God”), flagel, epidemie, dezastru natural precum, dar nelimitat la furtună violentă, ciclon,
taifun, uragan tornadă, viscol, cutremur de pământ, activitate vulcanică, alunecare de teren, maree înaltă, tsunami, inundaţie,
pagubă sau distrugere produsă de trăsnet, secetă;
> explozie, incendiu, distrugerea maşinilor, echipamentelor, fabricilor şi a oricăror alte feluri de instalaţii, întrerupere
prelungită a transporturilor, telecomunicaţiilor sau curentului electric;
> conflict de muncă generalizat precum, dar nelimitat la boicot, grevă şi închidere a întreprinderii, reducere a ritmului de
lucru, ocuparea fabricilor şi localurilor.
 126
în baza principiului libertăţii contractuale, părţile contractante pot atribui forţei majore înţelesul pe care îl consideră mai
convenabil, ţinând cont de particularităţile contractului lor. Astfel, părţile pot agrava sau micşora răspunderea lor contractuală.
Din practica comercială internaţională rezultă, că părţile de cele mai multe ori atenuează condiţiile legale ale forţei majore, prin
inserarea unor clauze în contract de eliminare sau restrângere a condiţiei insurmontabilităţii şi condiţia că împrejurarea de forţă
majoră să facă absolut imposibilă executarea contractului.
în practica arbitrală internaţională1022 s-a considerat valabilă clauza potrivit căreia vânzătorul este exonerat de răspundere
pentru nelivrarea mărfii, în speţă portocale, dacă face dovada cu acte oficiale, că din cauza ploilor neîntrerupte fructele nu au putut
fi culese, deşi ele puteau fi cumpărate de pe pieţe terţe.
Şi codul civil al Republicii Moldova1023 şi codul civil român1024 reglementează imposibilitatea fortuită de executare.
Debitorul este eliberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor
alte evenimente asimilate acestora, survenite înainte ca debitorul să fie în întârziere. Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării
obligaţiei revine debitorului.
Potrivit codului civil român1025, forţa majoră este orice eveniment extern, absolut imprevizibil şi absolut invincibil, iar cazul
fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul
nu s-ar fi produs.
Forţa majoră are următoarele efecte:
'P dispensarea debitorului de obligaţia de a-şi executa obligaţiile contractuale din momentul în care impedimentul a cauzat
imposibilitatea de executare;
y exonerarea debitorului de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei afectate de forţa majoră.
Efectele forţei majore se manifestă diferit, după cum impedimentul este provizoriu sau durabil. In cazul unui impediment
provizoriu al forţei majore, va interveni efectul suspensiv, iar în cazul unui impediment durabil, poate avea loc rezoluţiunea
contractului.
In contractele comerciale internaţionale forţa majoră produce un efect suspensiv al executării obligaţiei de către debitorul
afectat. De regulă, obligaţia de executare a contractului este suspendată pe durata evenimentului de forţă majoră, iar în cazul în
care executarea contractului devine esenţial imposibilă, contractul poate înceta.
S-a remarcat1026 că primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită faptului că în
comerţul internaţional contractele se încheie, de regulă pe termen mediu şi lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a
salva contractul afectat temporar de forţă majoră. Totuşi, autorul citat atrage atenţia, că o asemenea soluţie este aplicabilă în cazul
contractelor cu termen uzual de executare, fiind incompatibilă cu situaţia în care contractul conţine un termen de executare esenţial.
Regula consacrată în reglementările internaţionale şi naţionale este că efectul exonerator de răspundere al cazului de forţă
majoră se întinde numai pe timpul duratei împiedicării1027. Dacă impedimentul este temporar, articolul 79 al Convenţiei de la
Viena nu acordă o exonerare permanentă.
Şi Principiile UNIDROIT acordă preferinţă efectului suspensiv, stipulând1028 că atunci când impedimentul este doar
temporar, exonerarea de răspundere pentru neexecutare are efect pentru o perioadă rezonabilă, având în vedere efectul
impedimentului asupra executării contractului. Partea este în drept să suspende executarea obligaţiei sale.
Spre deosebire de dreptul comun în care efectul extinctiv al forţei majore constituie principiul în materie, în dreptul comerţului
internaţional acest efect se produce numai în subsidiar, atunci când situaţia de forţă majoră durează un termen îndelungat, de
regulă mai mare de 6 luni, stabilit de părţi în contract sau atunci când executarea contractului devine evident imposibilă din
momentul producerii evenimentului de forţă majoră.
Convenţia de la Viena nu prevede exonerarea de răspundere în cazul în care este posibilă executarea parţială a obligaţiilor1029.
Dacă partea poate să-şi onoreze obligaţiile parţial, atunci ea poate fi exonerată de răspundere doar pentru neexecutarea obligaţiilor
imposibile.
De regulă, părţile prevăd în clauza de forţă majoră şi cerinţa enunţării mediate a cazului de forţă majoră, precum şi modul în
care trebuie să se facă aceasta. Partea care invocă evenimentul de forţă majoră trebuie să-l anunţe pe .'©contractantul său despre
survenirea cazului de forţă majoră şi efectele acesteia
asupra executării contractului. Dacă notificarea cazului de forţă majoră nu se face în termenul prevăzut în contract, partea
respectivă va fi obligată să-l despăgubească pe cocontractantul său de pagubele provocate prin neprimirea avizului, cu excepţia
cazului dacă însăşi anunţarea a fost împiedicată printr-un fapt exonerator.
în acest sens, Convenţia de la Viena prevede1030 că, partea care nu a executat este obligată să avertizeze cealaltă parte despre
piedica şi efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie într- un termen
rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a executat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască piedica, aceasta este
obligată să plătească celeilalte părţi daune-interese. Cuantumul acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea
avertismentului.
Cum anunţarea cazului de forţă majoră este esenţial să fie cu maximă operativitate, dovada acestei împrejurări poate fi efectuată
şi ulterior.
Drept mijloace de probă a forţei majore pot servi: certificare sau atestate de forţă majoră, eliberate de camerele de comerţ şi
industrie, confirmări ale instituţiilor meteorologice, documente ale organelor competente ale statelor, care confirmă refuzul
eliberării unei licenţe sau autorizaţii legale de import-export, concluziile experţilor etc.
în cazul unor evenimente de forţă majoră notorii, cum ar fi, de exemplu, starea de război într-o anumită regiune a lumii, pot fi
luate în considerare de tribunalele de arbitraj comercial internaţional, independent de orice probă administrată în cauză, cu condiţia
de a nu fi contestată de părţile în litigiu. în asemenea cazuri, este foarte important ca arbitrii să analizeze impactul acestor
evenimente asupra executării obligaţiilor de către partea care le invocă.
 127
Părţile contractante sunt obligate să aibă un comportament activ, să coopereze în scopul înlăturării efectelor negative ale forţei
majore. Părţile trebuie să depună eforturi pentru a limita pagubele şi pentru a readuce relaţiile contractuale la situaţia normală.
8.2. Culpa cocontractantului. Culpa cocontractantului, ca o cauză exoneratoare de răspundere a celeilalte părţi, este
reglementată implicit şi de Convenţia de la Viena. Conform textului1031, o parte nu se poate prevala de o neexecutare a
contractului de către cealaltă parte, în măsura în care această neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea
sa. în acest caz se aplică regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Culpa cocontractantului ca o cauză exoneratoare de răspundere este sugerată şi în alte texte ale Convenţiei de la Viena. Astfel,
pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după trecerea riscurilor către cumpărător, nu-1 eliberează pe acesta de obligaţia de
plată a preţului, cu excepţia cazului în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului1032. Convenţia, consacrând
principiul colaborării părţilor1033, dă dreptul debitorului de a cere o reducere a
daunelor-interese, dacă creditorul nu a luat măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea suportată
şi câştigul nerealizat.
Conform Principiilor UNIDROIT1034, o parte nu se poate prevala de neexecutarea de către cealaltă parte în măsura în care
neexecutarea este cauzată de propria acţiune sau omisiune, ori de un alt eveniment al cărui risc îl suportă.
8.3. Fapta terţului subcontractant. Fapta terţului subcontractant constituie o cauză exoneratoare de răspundere numai atunci
când condiţiile forţei majore se întrunesc atât în persoana debitorului, cât şi în cea a terţului. Convenţia de la Viena în acest sens
dispune1035 că, dacă neexecutarea de către o parte este determinată de neexecutarea de către un terţ pe care ea l-a însărcinat să
execute în întregime sau parţial contractul, această parte este exonerată de răspundere doar în cazul în care dovedeşte că sunt
întrunite condiţiile de exonerare atât în privinţa sa, cât şi a terţului.
Secţiunea 9. Transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor în comerţul internaţional.
9.1. Cesiunea de creanţă. Principiile UNIDROIT definesc cesiunea de creanţă1036 ca fiind transferul prin contract de la o
persoană („cedent”) către o altă persoană („cesionar”), incluzând transferul: cu scop de garanţie, a dreptului cedentului la plata
unei sume de bani sau altă prestaţie de la o terţă persoană („debitor cedat”). Reglementarea dată nu se aplică transferurilor efectuate
sub regulile speciale1037 care guvernează transferurile de instrumente, cum ar fi instrumentele negociabile, titlurile de valoare
sau instrumentele financiare, sau de drepturi în cursul transferului unei afaceri.
în accepţiunea codului civil român1038, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului
o creanţă impotriva unui terţ.
Cesiunea unui drept transferă către cesionar1039:
> toate drepturile cedentului la plata unei sume de bani sau la o altă orestaţie prevăzută de contract, aferente dreptului
cesionat, şi
> toate garanţiile care afectează dreptul cesionat.
Principiile UNIDROIT permit cesiunea dreptului la o prestaţie nemonetară, doar dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie mai
împovărătoare1040. Se permite ;esionarea parţială a dreptului la plata unei sume de bani, iar cesionarea parţială a dreptului la o
executare nemonetară este condiţionată de respectarea următoarelor .erinţe: dreptul să fie divizibil şi cesiunea să nu facă obligaţia
în mod semnificativ "nai împovărătoare1041.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova , o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular,
numit cedent, unui terţ, numit cesionar, în baza unui contract. Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este
substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă. Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici
nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasă. Cedentul este obligat să remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la
dispoziţie informaţia necesară realizării ei.
Un drept viitor este considerat a fi transferat la momentul încheierii contractului de cesiune, cu condiţia ca dreptul când ia
naştere, să poată fi identificat ca dreptul la care se referă cesiunea1043.
Este posibilă şi cesiunea drepturilor care nu sunt individualizate. Astfel1044, unele drepturi pot fi cesionate fără specificarea
individuală a fiecăruia cu condiţia ca drepturile să fie identificate ca drepturi la care se referă cesiunea la momentul cesionării sau
când ele apar.
Atât Principiile UNIDROIT1045, cât şi codul civil român1046 prevăd că un drept este cesionat prin acordul dintre cedent şi
cesionar, fără notificarea debitorului cedat. Consimţământul debitorului cedat nu este necesar, cu excepţia cazului în care obligaţia
are un caracter esenţialmente personal (intuitu personae). Şi codul civil al Republicii Moldova permite1047 cesiunea unei creanţe
fără consimţământul debitorului, cu condiţia ca această cesiune să nu contravină esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii.
înţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii produce efecte doar atunci când acesta are un interes legitim în acest sens.
Potrivit Principiilor UNIDROIT1048, debitorul cedat are dreptul de a fi compensat de cesionar sau de cedent pentru orice
costuri adiţionale cauzate de cesiune.
Clauzele de interzicere a cesiunii drepturilor sunt supuse unui regim diferit1049, după cum au ca obiect un drept la o sumă de
bani sau la o prestaţie nemonetară. Cesiunea unui drept la plata unei sume de bani este valabilă chiar şi în cazul existenţei acordului
dintre cedent şi debitorul cedat, care limitează sau interzice o astfel de cesiune. Totuşi, cedentul poate fi responsabil faţă de
debitorul cedat pentru încălcarea contractului. Cesiunea unui drept la o altă prestaţie nu este valabilă dacă este contrară unui acord
dintre cedent şi debitorul cedat, care limitează sau interzice o astfel de cesiune. Totuşi, cesiunea este valabilă dacă cesionarul, în
momentul cesionării nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre acord. Cedentul poate fi atunci responsabil faţă de debitorul cedat
pentru încălcarea contractului.
Până la primirea notificării1050 privind cesiunea de către debitorul cedat, fie de la cedent fie de la cesionar, obligaţia este
stinsă prin plata efectuată către cedent
După primirea unei astfel de notificări de către debitorul cedat, obligaţia se stinge doar prin plata efectuată către cesionar.
 128
Codul civil al Republicii Moldova, reglementând prioritatea în cazul cesiunii repetate, prevede1051 că dacă o creanţă este
cedată de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar. Conform Principiilor UNIDROIT1052, dacă
acelaşi drept a fost cesionat de acelaşi cedent la doi sau mai mulţi cesionari succesivi, debitorul cedat este eliberat prin plata făcută
în ordinea în care notificările au fost primite. Şi codul civil român consacră soluţia menţionată1053, stipulând că atunci când
cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se eliberează plătind în temeiul cesiunii care i¬a fost
comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. în raporturile dintre cesionarii succesivi ai
aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia
către debitor.
Reglementând efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei, codul civil român prevede1054 că, în cazul unei cesiuni
parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod
corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeaşi creanţă.
Principiile UNIDROIT stabilesc1055 că dacă notificarea cesiunii este dată de cesionar, debitorul cedat poate cere acestuia să
furnizeze într-o perioadă rezonabilă de timp proba concludentă a faptului că cesiunea a fost făcută. Până la prezentarea acestei
probe, debitorul cedat poate să reţină plata. Dacă proba concludentă nu este făcută, notificarea nu este valabilă. Proba concludentă
include, dar nu se limitează Ia orice înscris provenind de la cedent şi care indică faptul că cesiunea a avut loc. Debitorul cedat
poate invoca faţă de cesionar toate apărările pe care debitorul cedat le poate invoca faţă de cedent. Debitorul cedat poate exercita
faţă de cesionar orice :rept de compensaţie („set-off) disponibil lui faţă de cedent până la momentul când notificarea de cesiune a
fost primită.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1056, cesionarului i se pot opune :restaţiile efectuate de debitor, după cesiune,
pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă :ebitorul nu
avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii ::tului, de existenţa cesiunii.
Dacă altceva nu este comunicat cesionarului, Principiile UNIDROIT :.spun1057 că cedentul se obligă faţă de cesionar că:
> dreptul cesionat există la momentul cesionării, cu excepţia cazului în . ire se cesionează un drept viitor;
> cedentul este îndreptăţit să cedeze dreptul;
> dreptul nu a fost anterior cesionat unui alt cesionar şi este liber de orice sarcină în favoarea unei terţe părţi;
> debitorul cedat nu are dreptul de a ridica obiecţii;
> nici debitorul cedat, nici cedentul nu au dat notificări de compensaţie în ce priveşte dreptul cesionat şi nici nu vor da o
astfel de notificare;
> cedentul va rambursa cesionarului toate plăţile primite de la debitorul cedat anterior momentului când notificarea de
cesionare a fost dată.
9.2. Cesiunea de datorie. Principiile UNIDROIT1058, codul civil al Republicii Moldova1059 şi codul civil român1060
reglementează două modalităţi de cesiune a obligaţiilor. Astfel, o obligaţie de a plăti o sumă de bani sau de a efectua orice altă
obligaţie poate fi transferată de la o persoană („debitorul iniţial”) la o altă persoană („noul debitor”) prin:
> contract între debitorul iniţial şi noul debitor, care necesită acordul creditorului1061, sau
> contract între creditor şi noul debitor, prin care noul debitor îşi asumă obligaţia.
Conform Principiilor UNIDROIT1062, această prevedere nu se aplică transferurilor obligaţiilor făcute sub reguli speciale care
guvernează transferurile de obligaţii în cursul transferării unei afaceri.
Creditorul poate da acordul şi în prealabil. în acest caz, potrivit prevederilor Principiilor UNIDROIT1063, transferul obligaţiei
devine efectiv când o notificare a transferului este dată creditorului sau când creditorul o confirmă.
Situaţia debitorului iniţial depinde de voinţa creditorului care, aşa cum rezultă din prevederile1064 Principiilor UNIDROIT,
beneficiază de următoarele opţiuni:
> Creditorul poate elibera debitorul iniţial de obligaţii.
> Creditorul poate reţine debitorul iniţial ca debitor pentru situaţia în care noul debitor nu execută obligaţia în mod
corespunzător.
> în cazul în care creditorul nu şi-a exprimat voinţa, debitorul iniţial şi noul debitor poartă răspundere solidară.
Debitorul poate, fără acordul creditorului, să contracteze cu o altă persoană pentru ca aceasta să execute obligaţia în locul
debitorului cu condiţia ca obligaţia să nu aibă un caracter strict personal (intuitu persoanae). Totuşi, creditorul îşi menţine dreptul
la acţiune împotriva debitorului iniţial1065.
Noul debitor poate invoca faţă de creditor toate apărările pe care debitorul iniţial le putea invoca faţă de creditor. De asemenea,
el poate exercita faţă de creditor orice drept la compensaţie al debitorului iniţial faţă de creditor1066.
Creditorul poate invoca faţă de noul debitor toate drepturile sale la plata unei sume de bani sau la o altă prestaţie prevăzute de
contract, aferente obligaţiei transferate, în cazul în care creditorul a optat pentru eliberarea debitorului iniţial de obligaţie, o
garanţie acordată acestui debitor de orice persoană, alta decât noul debitor, pentru executarea obligaţiei, se stinge, dacă acea altă
persoană nu este de acord să rămână ţinută în continuare de obligaţia asumată faţă de creditor. Eliberarea debitorului iniţial se
extinde, de asemenea, asupra oricărei garanţii a debitorului iniţial acordată creditorului pentru executarea obligaţiei, dacă garanţia
nu vizează un activ transferat ca parte a tranzacţiei dintre debitorul iniţial şi noul debitor1067.
9.3. Cesiunea contractului conform Principiilor UNIDROIT. Principiile UNIDROIT definesc1068 cesiunea contractului ca
fiind transferul prin contract de la o persoană, denumită cedent la o altă persoană, denumită cesionar a drepturilor şi obligaţiilor
cedentului rezultând dintr-un contract cu o altă persoană, numită cealaltă parte.
Cesiunea unui contract necesită consimţământul celeilalte părţi. Cealaltă parte îşi poate da consimţământul în prealabil, situaţie
în care cesiunea devine efectivă când o notificare a cesiunii este dată celeilalte părţi sau când cealaltă parte o confirmă.
Cealaltă parte are următoarele opţiuni:
> Să elibereze cedentul de obligaţii.
 129
> Să reţină cedentul ca debitor în caz că cesionarul nu execută obligaţia în mod corespunzător.
> Cedentul şi cesionarul sunt răspunzători solidari1069.
9.4. Novaţia. Conform codului civil al Republicii Moldova1070, obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui
cu o altă obligaţie (novaţie). Stingerea obligaţiei principale prin novaţie are drept efect şi stingerea obligaţiilor accesorii dacă
părţile nu au stipulat expres altfel.
Codul civil român defineşte novaţia lato sensu, stipulând1071 că novaţia are ioc atunci când debitorul contractează faţă de
creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială. De asemenea, novaţia se produce atunci când an debitor nou
îl înlocuieşte pe cel iniţial care este eliberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. în acest caz, novaţia poate opera fără
consimţământul iubitorului iniţial. Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un
alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este eliberat, stingându- se astfel obligaţia veche.
Şi potrivit codului civil al Republicii Moldova1072, şi codului civil român1073 voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie
să fie stipulată expres. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
Conform codului civil român1074, atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune
creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva
creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea actului din care s-a născut obligaţia
iniţială.
9.5. Compensaţia. Potrivit codului civil ala Republicii Moldova1075, compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi
a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile.
Principiile UNIDROIT reglementează1076 condiţiile compensaţiei făcând distincţie între situaţiile când compensaţiile rezultă
din contracte diferite sau din acelaşi contract. Astfel, când două părţi îşi datorează bani sau alte prestaţii de acelaşi fel, fiecare
dintre ele (“prima parte”) poate compensa obligaţia sa cu cea a celeilalte părţi (“cealaltă parte”), dacă la momentul compensaţiei:
> prima parte este îndreptăţită să îşi execute obligaţia;
> obligaţia celeilalte părţi este certă în ce priveşte existenţa şi cuantumul său, iar executarea ei este scadentă.
Prevederea dată este ilustrată prin următorul exemplu: A vinde lui B o parcelă de teren la preţul de 100.000 dolari australieni.
Ulterior B, care este antreprenor, construieşte o casă pentru A. Preţul construcţiei este de 200.000 dolari australieni. Când A
solicită plata preţului terenului, B poate să compenseze datoria sa cu costul construcţiei. Obligaţia lui B de a plăti preţul este stinsă
complet, iar A rămâne obligat să achite lui B datoria de 100.000 dolari australieni.
Dacă obligaţiile ambelor părţi rezultă din acelaşi contract, prima parte poate să compenseze obligaţia sa cu o obligaţie a
celeilalte părţi, chiar dacă aceasta din urmă nu este certă în privinţa existenţei sau cuantumului. Această prevedere este ilustrată
cu următorul exemplu: Compania A vinde companiei B maşini în valoare de 600.000 yeni japonezi. B, care are relaţii comerciale
cu întreprinderea C, o filială a companiei A, îi vinde bunuri în valoare de 500.000 yeni japonezi. Când A solicită lui B să efectueze
plata preţului pentru maşini, B nu poate să compenseze datoria sa cu bunurile vândute pentru C, chiar dacă în totalitate capitalul
lui C este subscris de A, deoarece C este o entitate independentă. A şi B nu sunt reciproc debitor şi creditor.
Referitor la compensarea obligaţiilor în valută, Principiile UNIDROIT stabilesc1077 că atunci când obligaţiile sunt de a plăti
bani în diferite monede, dreptul
la compensaţie poate fi exercitat, cu condiţia ca ambele monede să fie liber convertibile şi ca părţile să nu fi agreat ca prima
parte să plătească numai într-o anumită monedă. în comentariul oficial prevederea dată este ilustrată prin următorul exemplu: A
vinde lui B bunuri în valoare de 100.000 dolari americani. în contractul de vânzare este stipulat expres că, cumpărătorul va achita
preţul în dolari americani. B, un transportator asiatic este creditorul unei facturi neplătite pentru taxele de transport de către A,
care trebuie plătită în won coreeni. A solicită plata a 100.000 dolari americani. B, care conform contractului este obligat să
efectueze plata în dolari americani, nu este autorizat să stingă obligaţia sa de plată cu obligaţia lui A de a achita taxele de transport.
Potrivit codului civil român1078, compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile,
oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
Conform Principiilor UNIDROIT1079, dreptul la compensaţie poate fi exercitat numai prin notificarea celeilalte părţi.
Notificarea trebuie să specifice obligaţiile la care se referă. în caz contrar, cealaltă parte poate, într-o perioadă de timp rezonabilă,
să declare primei părţi obligaţia la care compensaţia se referă. Dacă o astfel de declaraţie nu este făcută, compensaţia se va referi
la toate obligaţiile în mod proporţional.
9.6. Remiterea de datorie. Potrivit codului civil al Republicii Moldova1 A obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei
înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă
nu a fost stipulat expres că este parţială1081. Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că
obligaţia nu există.
PARTEA SPECIALĂ
TITLUL III
CONTRACTUL COMERCIAL
DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
INTERNAŢIONALĂ
9
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICA
GENERALĂ A CONTRACTULUI COMERCIAL DE VÂNZARE -
CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională.
1.1. Reglementare. Istoric. Noţiune. Principala reglementare internaţională a contractului de vânzare-cumpărare internaţională
o constituie Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980.
 130
în prezent la Convenţia de la Viena au aderat 79 de state . O altă reglementare internaţională o constituie Convenţia asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri de la New York din 14 iunie 1974 modificată prin Protocolul de
modificare a Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, de la Viena din 11 aprilie 19801083.
Pe plan intern, în Republica Moldova contractul de vânzare- cumpărare este reglemetat de codul civil al Republicii Moldova.
Sub aspect evolutiv, primele schimburi de valori materiale s-au realizat în forma lor cea mai simplă, cunoscută sub denumirea
de troc (schimburi în natură). Pasul decisiv în evoluţia vânzării internaţionale de mărfuri a fost făcut odată cu apariţia unui etalon
intermediar de măsurare a valorilor - moneda, sub diversele ei forme. Din momentul în care o anumită marfa a fost evaluată prin
intermediul monedei s-a făcut un salt calitativ spectaculos, trecându-se de la schimbul în natură la vânzare-cumpărare1084.
Formei primare a contractului de vânzare-cumpărare mancipatio i-a urmat, odată cu intrarea în scena istoriei a capitalului
comercial, vânzarea pe credit. Această fază a fost facilitată, pe de o parte, de dezvoltarea continuă a circulaţiei mărfurilor, iar pe
de altă parte, de consolidarea încrederii reciproce între comercianţi, ca urmare a unor raporturi comerciale repetate şi stabile. Este
perioada când s-au pus bazele contractelor consensuale.
Funcţia juridică a contractului de vânzare-cumpărare1085 este de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunuri certe şi
determinate, mărfuri sau produse. El reprezintă instrumentul juridic cel mai desăvârşit din câte cunoaşte dreptul pentru a satisface
necesităţile personale ale omului: de la cele elementare - alimente, îmbrăcăminte, până la cele mai rafinate obiecte de lux sau de
artă; sau necesităţile producţiei: maşini, utilaje, instalaţii. Circulaţia bunurilor are ca pivot contractul de vânzare. Contractul de
vânzare- cumpărare include toate operaţiile ce preced producţia, punând la dispoziţia întreprinderilor materiile prime necesare şi
tot prin intermediul acestui contract se pun în circulaţie bunurile produse. în continuare autorul citat susţine, şi ne raliem acestei
opinii, că vânzarea este centrul celei mai însemnate părţi a activităţii juridice, iar în materie comercială, alături de întreprinderi,
fapta de comerţ principală.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială. Pentru a demonstra importanţa
contractului de vânzare-cumpărare vom reproduce un fragment dintr-un cunoscut tratat de drept comercial . Astfel, multe operaţii
ce se vor încheia după un contract de vânzare sunt dependente de acest contract. Exemplul este mandatul comercial şi comisionul
care se încheie întotdeauna în vederea unor operaţii de vânzare-cumpărare. De asemenea, întreprinderile bancare sunt organizate
pentru acordarea de împrumuturi pe care cei împrumutaţi le afectează, aproape întotdeauna unor operaţii de vânzare-cumpărare.
Cambia este un mijloc de plată pentru mărfurile cumpărate pe piaţa comercială. Operaţiile de depozit în magazinele generale, prin
eliberarea unor recipise, tind a da posibilitate comercianţilor de a-şi vinde marfa depozitată prin simpla înaintare a titlului. Pentru
toate aceste consideraţiuni, mai toţi legiuitorii plasează această operaţiune (contractul de vânzare-cumpărare) în fruntea listei
actelor de comerţ5'.
încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internaţională implică încheierea ulterioară a altor contracte, precum a
contractului de transport internaţional de mărfuri şi a contractului de asigurare.
Contractul de vânzare-cumpărare constituie principalul instrument contractual al comerţului internaţional, ţinând seama că, pe
lângă forma sa clasică, el cunoaşte forme noi, modeme, nu fără a relua şi unele forme mai vechi, pe cam piactica internaţională
le-a adaptat exigenţelor comerţului internaţional contemporan .
în literatura de specialitate contractul de vânzare-cumpărare a fost definit de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii1088,
contractul de vânzare-cumpărare, fie că este intern sau internaţional, stabileşte un raport intre două persoane, vânzătorul şi
cumpărătorul, precum şi obligaţia cu privire la cele două obiecte: livrarea mărfurilor şi plata preţului.
Alţi autori1089 definesc contractul de vânzare-cumpărare ca fiind acordul de voinţă care se realizează între două părţi, numite
vânzător şi cumpărător, prin care
vânzătorul se obligă, în principal, să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se obligă să
plătească preţul lucrului.
Intr-o altă opinie1090, contractul de vânzare internaţională este actul juridic prin care una din părţi, denumită exportator,
aparţinând unui anumit stat, se obligă să transmită proprietatea unui bun al său către cealaltă parte, numită importator, aparţinând
unui alt stat, care, la rândul său, se obligă să plătească exportatorului preţul bunului vândut.
Vom mai cita o noţiune cu referire la contracul de vânzare internaţională1091: contractul de vânzare internaţională de mărfuri
este un act juridic prin care părţile, vânzătorul pe de o parte şi cumpărătorul, pe de altă parte, aparţinând unor state diferite, se
obligă să transfere proprietatea unei mărfi în schimbul unui preţ.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1092, prin contractul de vânzare- cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea
un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.
Codul civil român defineşte vânzarea1093 ca fiind contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.
Conform dreptului american, vânzarea constă în transmiterea titlului de la vânzător la cumpărător în schimbul unui preţ1094.
Codul Comercial Uniform al S.U.A. prevede1095 că, contractul de vânzare include vânzarea propriu-zisă (present sale) şi
contractul de vânzare a mărfurilor în viitor {contract to sell goods at a future time). Contractul de vânzare este tranzacţia prin care
vânzătorul acceptă să transmită cumpărătorului titlul asupra mărfii, după un interval de timp, în schimbul preţului. Această
tranzacţie ulterioară devine vânzare din moment ce titlul asupra mărfurilor trece la cumpărător.
In Anglia cel mai important act ce reglementează vânzarea este Legea vânzării de mărfuri din 1979 {Sale of Goods Act 1979)
care consolidează, cu unele amendamente, Legea vânzării de mărfuri din 1893. Potrivit acestei legi1096, vânzarea de mărfuri este
contractul prin care vânzătorul transmite sau acceptă să transmită proprietatea mărfurilor cumpărătorului, pentru o sumă de bani
numită preţ.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 nu defineşte contractul de vânzare, dar caracteristicile esenţiale ale acestuia rezultă
din reglementare, şi anume din art.30 şi 53, care enumeră obligaţiile părţilor.
 131
în ce ne priveşte, considerăm contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională acordul în baza căruia vânzătorul, cu
sediul pe teritoriul unui stat, se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită
documentele referitoare la marfa cumpărătorului care îşi are sediul pe teritoriul altui stat, iar acesta din urmă se obligă să plătească
preţul şi să preia mărfurile predate.
1.2. Caracterele juridice ale contractului comercial de vânzare- cumpărare internaţională. Contractul comercial de vânzare-
cumpărare internaţională se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare din dreptul comun prin faptul că, pe lângă elementele
esenţiale care definesc contractul de vânzare- cumpărare, el cuprinde şi caractere specifice: comercialitatea şi internaţionalitatea.
în ceea ce priveşte caracterul comercial al vânzării internaţionale este de relevat că distincţia dintre vânzarea civilă şi cea
comercială prezintă pe plan internaţional o importanţă redusă. Convenţiile internaţionale şi legile în materie nu fac deosebire între
vânzarea civilă şi cea comercială, supunându-le pe ambele aceleiaşi reglementări. Astfel, Convenţia de la Viena prevede1097 că
nici naţionalitatea, nici caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea
convenţiei.
Convenţia de la Viena stabileşte un singur criteriu pentru determinarea caracterului internaţional al contractului1098, şi anume
sediile părţilor contractante să fie în state diferite. Prin urmare, caracterul internaţional al vânzării nu rezultă din simpla prezenţă
a unor elemente de extraneitate ca în cazul raporturilor de drept internaţional privat, dar este determinat după criterii proprii, chiar
dacă acestea constituie, în acelaşi timp elemente de extraneitate.
S-a menţionat1099, şi ne raliem acestei opinii că vânzarea internaţională nu este o vânzare internă, completată cu un element
de extraneitate, ce poate antrena aplicarea normelor de drept internaţional privat, dar este un contract original, care se naşte şi se
realizează în mediul internaţional, cu finalităţi şi caracteristici proprii.
Pe lângă caracterul comercial şi internaţional, contractul de vânzare- cumpărare internaţională mai are următoarele caractere
juridice:
> Este un contract sinalagmatic, deoarece creează obligaţii reciproce şi interdependente, părţile având şi drepturi, şi obligaţii.
De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul este creditorul preţului şi, în acelaşi timp, debitorul predării bunului
şi transmiterii dreptului de proprietate, iar cumpărătorul este creditor în privinţa predării lucrului şi transmiterii dreptului de
proprietate, dar şi debitor al preţului. Unii autori1100 consideră contractul de vânzare-cumpărare prototipul contractelor
sinalagmatice.
> Este un contract consensual, deoarece pentru formarea lui este suficient simplul acord de voinţă al părţilor, fără a mai fi
necesară vreo formalitate sau vreo formă specială de manifestare a voinţei părţilor. Contractul se formează solo consensu.
De regulă, părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională se înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă,
dar aceasta nu pentru validitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul contractului.
Suntem, deci, în prezenţa cerinţei ad probationem şi nu a condiţiei ad validilalem.
> Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmăreşte o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face ori
se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi {do ut des). Astfel, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare internaţională,
fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial: vânzătorul - obţinerea preţului, iar cumpărătorul - transmiterea proprietăţii şi
livrarea mărfii.
> Este un contract comutativ, deoarece întinderea prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate fi apreciată din chiar
momentul încheierii contractului. Se stipulează şi se promit lucruri care există la acel moment sau a căror existenţă viitoare este
certă.
> Este un contract translativ de proprietate, vânzătorul fiind obligat să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate asupra
mărfii.
1.3. Obiectul contractului. Obiectul contractului constituie prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care părţile sau una din părţi
se obligă reciproc.
Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională, fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi: vânzătorul este obligat să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul. Fiecare obligaţie are ca obiect
o anumită prestaţie. Obligaţia vânzătorului se referă la bunul vândut, iar obligaţia cumpărătorului - la preţ. Aceste două prestaţii
formează obiectul contractului.
Obiect al vânzării internaţionale pot fi doar bunurile mobile, corporale sau incorporale. Bunurile imobile nu pot constitui
obiectul contractului de vânzare- cumpărare internaţională, iar actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri, sunt acte
juridice civile.
Pentru a fi considerat obiectul obligaţiei vânzătorului, deci şi obiectul contractului comercial de vânzare-cumpărare
internaţională, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii1101:
> Să fie determinat sau determinabil. Această condiţie se referă la stabilirea în contract a elementelor care permit
concretizarea obiectului obligaţiei vânzătorului, indiferent de natura bunului. Bunul este determinat când în contract se prevăd
elementele care permit stabilirea bunului, chiar în momentul încheierii contractului. Determinarea se face prin descrierea bunului
respectiv, precizându-se cantitatea, calitatea, sortimentul, marcajul, ambalajul etc.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1102 se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se
individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui. Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire. Bunul determinat
generic este fungibil.
Bunul este determinabil atunci, când în contract sunt stipulate anumite elemente cu ajutorul cărora se va determina în viitor
lucrul care constituie obiectul obligaţiei vânzătorului, de exemplu, cantitatea de cereale ce se va recolta de pe terenul vânzătorului.
într-un contract de vânzare-cumpărare internaţională obiectul îl pot forma bunuri determinate individual (bunuri certe), prin
enumerarea unor caractere specifice şi bunuri determinate generic (bunuri generice), prin caractere comune tuturor care se
 132
individualizează prin numărare, măsurare sau cântărire. Suntem în faţa unei clasificări din dreptul civil în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
Bunurile fungibile constituie principalul obiect al contractelor de vânzare- cumpărare. Majoritatea codurilor civile definesc
bunurile fungibile ca fiind acele bunuri care sunt interschimbate prin măsurare, numărare, cântărire. Conform codului civil al
Republicii Moldova, sunt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea
plăţii. Toate celelalte bunuri sunt nefungibile1103. Potrivit codului civil român1104, sunt fungibile bunurile determinabile după
număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii. Şi codul civil al Republicii
Moldova şi codul civil român stabilesc că prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil
poate fi considerat fungibil.
De regulă, bunurile fungibile se pot schimba unele cu altele în cazul executării unei obligaţii asumate prin contract (cafea,
bumbac, benzină, cereale).
Bunurile nefungibile au o individualitate proprie, determinată prin calităţi intrinseci şi nu pot fi înlocuite unele cu altele pentru
a elibera debitorul unei obligaţii asumate faţă de creditor (în cazul nostru pe vânzător faţă de cumpărător). Drept exemplu de bun
nefungibil ne poate servi un tablou original, un utilaj unic etc.
> Să fie posibil, deoarece nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Această condiţie1105 trebuie înţeleasă în sensul de
imposibilitate absolută, adică obiectul obligaţiei nu poate fi realizat de nimeni. Dacă obiectul este imposibil numai pentru debitor,
dar nu şi pentru o terţă persoană, adică o imposibilitate relativă, subiectivă, obiectul contractului este valabil, adică posibil.
> Să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. în activitatea comercială contractele se încheie,
în multe cazuri, înainte ca lucrul vândut să existe, acesta urmând să fie fabricat, recoltat.
Deoarece obiectul contractului este un bun viitor, în literatura de specialitate s-a pus problema de a se stabili care vor fi
consecinţele nerealizării în
viitor a lucrului respectiv. S-a menţionat1106 că nerealizarea în viitor a lucrului nu afectează valabilitatea contractului încheiat,
dar numai executarea lui. Dacă lucrul nu a fost realizat din culpa vânzătorului, el nu-şi poate executa obligaţia de predare a lucrului
şi va fi obligat la plata de despăgubiri. Dacă nerealizarea lucrului s-a datorat unei împrejurări fortuite, consecinţele vor fî diferite,
în raport cu intenţia părţilor la încheierea contractului.
> Să fie în circuitul civil, susceptibil de însuşire prin transmiterea de către vânzător cumpărătorului.
> Să fie proprietatea vânzătorului. Deoarece contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională este un contract
translativ de proprietate, pentru a se transmite dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să fie
proprietarul acestui lucru. Această condiţie decurge din principiul potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu
are (nemo dat quot non habet; nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet).
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii ori destinaţiei
sale, de a-1 folosi şi de a dispune de el, în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale1107.
în activitatea comercială deseori se vând bunuri care urmează să fie achiziţionate ulterior de către vânzător. în alţi termeni,
vânzarea are ca obiect lucrul altuia.
S-a menţionat1108 că dacă lucrul vândut este un bun determinat generic, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în comerţ,
contractul este valabil. Când lucrul vândut îl constituie anumite bunuri determinate generic sau bunuri viitoare care urmează a fi
fabricate sau recoltate, transmiterea dreptului de proprietate nu operează în momentul încheierii contractului, dar la data
individualizării bunurilor. Deoarece nu se cere calitatea de proprietar asupra lucrului la data încheierii contractului, nu se pune
problema vânzării lucrului altuia. Un asemenea contract este valabil şi vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunurilor la data
individualizării.
Obligaţia asumată de vânzător este o obligaţie de a face care, în caz de neexecutare, dă dreptul cumpărătorului la daune-interese
.
> Să fie licit şi moral. Obiectul contractului nu trebuie să contravină bunelor moravuri. Caracterul licit al obiectului, în cazul
contractului de vânzare- cumpărare internaţională, se raportează atât la ordinea juridică internaţională, cât şi la ordinea juridică
naţională existentă în ţările de provenienţă a partenerilor contractuali.
> Obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului, deoarece o persoană poate fî obligată doar prin fapta
sa .
> Preţul vânzării. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să fie de acord atât în privinţa bunului
vândut, cât şi asupra preţului care este obiectul obligaţiei cumpărătorului.
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare internaţională, preţul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie real.
1.4. Forma, proba şi limba contractului comercial de vânzare- cumpărare internaţională. în ceea ce priveşte forma contractului
de vânzare, Convenţia de la Viena stipulează reguli exprese1111, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat nici constatat în
scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă.
Cu privire la proba contractului, Convenţia de la Viena consacră principiul libertăţii probei, stipulând că acesta poate fi probat
prin orice mijloace, inclusiv prin martori. în mod expres se prevede1112 că termenul înscris cuprinde şi comunicările adresate
prin telegramă sau prin telex. Considerăm că în condiţiile actuale, termenul înscris poate cuprinde faxul şi comunicările
electronice.
Convenţia respectă principiul simetriei juridice atunci când prevede111' că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul amiabil al părţilor, deci, fără nici o condiţie de formă. Un contract scris, care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice
modificare sau reziliere trebuie făcută în scris, nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil într-o altă formă.
Totuşi, potrivit Convenţiei de la Viena1114, orice dispoziţie a art.l 1, a art.29 sau a părţii a Il-a a Convenţiei care autorizează
altă formă decât forma scrisă, fie pentru încheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale amiabilă a unui contract de
 133
vânzare, fie pentru orice ofertă, acceptare sau altă manifestare de intenţie, nu se aplică decât dacă una din părţi are sediul într-un
stat contractant care a făcut o declaraţie în conformitate cu art.96 din Convenţie. Părţile nu pot deroga de la acest articol, nici să-i
modifice efectele.
în sfera condiţiilor de formă se include şi limba contractului, pe care părţile o aleg prin consens. Contractul comercial de
vânzare-cumpărare internaţională se încheie, de cele mai multe ori, în două sau trei exemplare originale, având conţinut identic,
dar fiind redactate în limbi diferite. Un exemplar din contract se redactează în una din limbile de largă circulaţie internaţională şi
constituie elementul de referinţă pentru ipoteza apariţiilor ulterioare a unor neînţelegeri între vânzător şi cumpărător.
Alegerea limbii contractului de către părţi prezintă interes atât la momentul întocmirii documentelor iniţiale, cât şi ulterior
acelui moment. De regulă, limba contractului este limba corespondenţei comerciale subsecvente, precum şi limba în care se va
desfăşura procedura de soluţionare a unui eventual litigiu.
CAPITOLUL II. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR ÎN CONTRACTUL
COMERCIAL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ
Secţiunea 1. Obligaţiile vânzătorului conform prevederilor Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980.
1.1. Precizări prealabile. Odată valabil încheiat1115, contractul de vânzare- cumpărare dă naştere la două categorii de obligaţii:
obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului. Aceste obligaţii sunt legate printr-un raport de interdependenţă, fiecare din
acestea avându-şi cauza juridică în cealaltă.
Părţile contractante, în dubla lor ipostază de debitori dar şi de creditori, sunt îndreptăţite să apeleze la mijloacele juridice
permise de lege pentru a fi sigure că debitorii îşi vor îndeplini obligaţiile asumate la termen, corect şi cu bună-credinţă. în privinţa
obligaţiilor, pe primul loc se află executarea în natura lor specifică, ceea ce semnifică realizarea obiectivului convenit de părţi şi
interdicţia pentru debitori de a încerca înlocuirea obiectului printr-un echivalent1116.
Complexitatea unor tranzacţii internaţionale1117 infirmă regula generală valabilă pentru vânzările clasice, potrivit căreia
vânzătorul livrează marfa, iar cumpărătorul plăteşte preţul. în cazul vânzărilor internaţionale, obligaţiile reciproce ale părţilor se
interferează în timp, deseori cumpărătorului revenindu-i obligaţia de a îndeplini unele sarcini anterior livrării mărfurilor, cum ar
fi: remiterea documentelor tehnice, livrarea unor piese componente ale obiectului contractului, ordonarea deschiderii acreditivului
documentar sau transferarea avansului prevăzut în contract. în cazul neîndeplinirii acestor obligaţii de către cumpărător, vânzătorul
are dreptul să amâne executarea contractului, să-l suspende sau să-l rezilieze. Odată îndeplinite de către cumpărător obligaţiile
care îi revin, vânzătorul este ţinut să execute întocmai contractul încheiat, pentru care are de îndeplinit o serie de activităţi în
funcţie de condiţia de livrare stabilită.
Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate în Capitolul II al Convenţiei de la Viena. Astfel1118, vânzătorul se obligă, în
condiţiile prevăzute de contract şi de convenţie, să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită
documentele referitoare la marfa.
Atât din prevederile art.30, dar şi din întreg textul Convenţiei de la Viena rezultă confirmarea expresă a rolului central şi unitar
pe care convenţia îl acordă contractului. Astfel prevalează principiul autonomiei de voinţă al părţilor contractante asupra
prevederilor Convenţiei de la Viena. Articolul dat, de asemenea, pune accentul pe faptul că părţile decid de sinestătător asupra
drepturilor şi
obligaţiilor lor, iar stipulaţiile contractuale, având prioritate, trebuie numai completate în caz de necesitate cu prevederile
convenţiei.
Deşi în art.30 al Convenţiei este stipulată expres obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea asupra mărfurilor, în art.4
se prevede că, în afara dispoziţiilor contrare exprese ale convenţiei, aceasta nu priveşte efectele pe care contractul poate să le aibă
asupra proprietăţii mărfurilor vândute.
Cu toate acestea, Convenţia de la Viena se referă indirect la dreptul de proprietate1119 atunci când precizează că vânzătorul
trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, cu excepţia cazului în care cumpărătorul acceptă să preia
mărfurile în aceste condiţii.
în schimb, art.30 al Convenţiei nu cuprinde alte obligaţii ale vânzătorului, pe care convenţia le reglementează, şi anume:
obligaţia de conformitate a mărfurilor care include şi cea de garanţie pentru vicii1120, obligaţia de garanţie pentru evicţiune1121
şi cea de conservare a mărfurilor1122.
1.2. Obligaţia de predare a mărfii. Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia
cumpărătorului la locul convenit în contract.
Predarea1123 ca operaţiune materială de a face, ce succede celei voliţionale de a da, constituie o formalitate esenţială, deşi nu
are efect prin ea însăşi să transmită proprietatea. Ea pune pe cumpărător în posesia lucrului vândut, oferindu-i astfel posibilitatea
de a îndeplini actele de folosinţă în calitate de proprietar.
în legătură cu obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia de la Viena reglementează trei aspecte, şi anume:
> locul predării mărfii,
> anumite obligaţii ale vânzătorului, adiacente predării şi
> momentul predării mărfurilor.
1.2.1. Locul predării mărfurilor. Stabilirea locului predării mărfii se face fie prin clauze explicite, fie indirect, locul rezultând
din alte clauze. Locul de livrare este implicit în toate cazurile în care se adoptă drept condiţii de livrare Regulile Incoterms,
deoarece, odată cu înscrierea oricărei condiţii, urmează să se stabilească şi punctul geografic unde se livrează marfa. în situaţia în
care a fost adoptată clauza Ex Works, este evident, că locul de livrare va fi la sediul vânzătorului. S-a atras atenţia1124 că şi în
asemenea situaţii este necesar să se precizeze adresa exactă a depozitului sau a locului unde urmează să se individualizeze
mărfurile pentru ca obligaţia de livrare să fie considerată îndeplinită, cu toate consecinţele sale (trecerea riscului, suportarea în
continuare de către cumpărător a cheltuielilor cu depozitarea
 134
etc.). în acest sens este menţionată următoarea speţă: într-un litigiu dintre un exportator belgian şi un importator francez,
organul de jurisdicţie a respins cererea de daune-interese a vânzătorului, constând din cheltuielile provocate de cumpărător prin
neprezentarea la termenul convenit pentru a prelua marfa. Respingerea acţiunii a fost motivată de împrejurarea, că prin contract
nu s-a convenit asupra locului de livrare.
Conform Convenţiei de la Viena1125, dacă vânzătorul nu este ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare
constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor - în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le
transmite cumpărătorului. După cum observăm, această soluţie se aplică pentru situaţiile în care contractul de vânzare implică
transportul mărfurilor, fie că părţile au stipulat expres în contract, că transportul mărfurilor se va efectua de un transportator
independent, fie că acest lucru rezultă din natura mărfii. Din această prevedere nu rezultă obligaţia vânzătorului de a transporta
marfa la destinaţie, dar numai obligaţia de a remite marfa primului transportator. Se consideră că marfa este remisă
transportatorului atunci când marfa se află în posesia transportatorului. Doar remiterea documentelor referitoare la marfa
transportatorului nu constituie remiterea mărfii;
b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun
determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în
momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate într-un loc special - în punerea
mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc. Această prevedere se aplică doar dacă sunt întrunite următoarele trei condiţii:
contractul de vânzare nu implică transportul mărfurilor, prevăzut la lit.a); contractul se referă la un bun individual determinat sau
la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs; în
momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate într-un loc special.
Dacă sunt întrunite condiţiile menţionate, se consideră că vânzătorul trebuie să pună mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în
acel loc special. Punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului înseamnă că vânzătorul este obligat să îndeplinească tot ceea ce
este necesar pentru a oferi posibilitate cumpărătorului să preia marfa, iar cumpărătorul trebuie doar să preia marfa.
S-a remarcat1126 că prevederile art.31, lit. b) se referă la ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare care au ca obiect un bun
individual determinat (de exemplu, un tablou comercializat într-o expoziţie cu vânzare), un bun de gen care trebuie prelevat dintr-
o masă determinată (de exemplu, o cantitate de cereale dintr-un depozit) sau un bun care „trebuie fabricat ori produs”, adică un
bun viitor la care se referă şi art.3 din Convenţie (de exemplu, un lot de mobilă care urmează a fi produs într-o fabrică). în
continuare autorii citaţi susţin că reglementarea dată acoperă şi
ipoteza în care la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, marfa este în curs de transport (tranzit) ca, de
exemplu atunci când ea este încărcată pe vas şi face obiectul unui conosament, deoarece în acest caz marfa capătă caracter de bun
individual determinat, care se găseşte într-un loc special. Riscurile asupra mărfii vândute în cursul transportului se transmit
cumpărătorului, ca regulă, tot din momentul încheierii contractului, potrivit art.68;
c) în celelalte cazuri - în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la
momentul încheierii contractului. Această soluţie se aplică doar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la lit.a) şi lit.b) şi dacă
părţile nu au stabilit prin contract locul predării mărfii. Deci, obligaţia vânzătorului de a pune mărfurile la dispoziţia
cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului se aplică doar ca o ultimă ipoteză.
Dacă vânzătorul îşi schimbă sediul după momentul încheierii contractului, el este obligat să pună marfa la dispoziţia
cumpărătorului la vechiul sediu, dacă părţile nu convin altfel sau dacă din uzanţele stabilite între părţi nu rezultă contrariul. Totuşi,
refuzul cumpărătorului de a prelua mărfurile de la noul sediu al vânzătorului trebuie efectuat cu bună-credinţă.
Pentru situaţia în care vânzătorul are mai multe sedii1127, se ia în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu
contractul şi executarea sa, ţinând seama de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de către părţi în orice moment înainte
de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine locul.
Odată cu executarea obligaţiei de predare a mărfurilor, vânzătorul nu poartă răspundere pentru marfa dată. Instanţele în mod
constant au adoptat soluţii' conform cărora riscul deteriorării sau pieirii ulterioare a mărfii trece la cumpărător, cu excepţia
cazurilor în care aceste evenimente se datorează unui fapt al vânzătorului1129. Dacă vânzătorul a predat marfa primului
transportator, orice întârziere în livrarea mărfii o suportă cumpărătorul, care poate sau nu să prezinte o pretenţie transportatorului.
în numeroase cazuri instanţele au aplicat prevederile art.31 al Convenţiei de la Yiena pentru stabilirea locului livrării mărfii de
către cumpărător în cazul rezilierii contractului potrivit art.81, pct.2 al Convenţiei. în acest sens s-a statuat, că dacă în contract
este prevăzut altfel, cumpărătorul este obligat să restituie marfa la sediul vânzătorului.
Pentru situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, obligaţia de predare a mărfii este
însoţită, în funcţie de împrejurări, de anumite obligaţii adiacente ale vânzătorului1130. Astfel, dacă, în conformitate cu contractul
sau convenţia, vânzătorul remite mărfurile unui transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului, prin
aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace,
vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică mărfurile. Din această reglementare rezultă că
obligaţia revine vânzătorului doar în cazul în care mărfurile ce sunt remise transportatorului nu sunt clar identificate potrivit
contractului.
De regulă, vânzătorul trebuie să remită mărfurile transportatorului clar identificate, deoarece1131 riscurile nu sunt transferate
cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar identificate potrivit cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri,
prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. Prin urmare, vânzătorul este direct
interesat de identificarea clară a mărfurilor.
Totuşi, dacă mărfurile nu sunt clar identificate, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică
mărfurile. în lipsa unei menţiuni speciale în contract referitoare la avizul de expediţie, acesta va fi expediat cumpărătorului în
condiţiile stabilite de art.27 al Convenţiei de la Viena.
 135
O altă obligaţie adiacentă se referă la situaţia în care vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor. în acest
caz el este obligat să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport. Această prevedere se aplică doar dacă
vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor. într-o speţă1132, instanţa a decis că prevederea „cu mijloacele
de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport” nu obligă vânzătorul să utilizeze un
mijloc de transport concret. Cumpărătorul nu a putut prezenta dovada că părţile au convenit asupra transportării mărfii cu un
mijloc de transport concret, iar dreptul de a alege modalitatea de transport a revenit vânzătorului.
O altă obligaţie adiacentă ţine de încheierea contractului de asigurare pe perioada transportului. Dacă vânzătorul nu este ţinut
să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate
informaţiile de care dispune şi care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări. Această obligaţie adiacentă survine doar dacă sunt
întrunite următoarele două condiţii: vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului şi să existe
o solicitare din partea cumpărătorului.
1.2.2. Momentul predării mărfii. Momentul predării mărfii este reglementat de Convenţia de la Viena1133 în acelaşi spirit de
acordare a priorităţii voinţei părţilor contractante. Dacă, potrivit contractului nu pot fi determinate data sau perioada de timp în
care vânzătorul urmează să efectueze predarea mărfii, atunci el trebuie să predea marfa într-un termen rezonabil, calculat de la
data încheierii contractului.
Conform textului, vânzătorul trebuie să predea mărfurile:
a) dacă o dată este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, la acea dată.
De regulă, părţile stabilesc data livrării mărfii în contract ca fiind o dată calendaristică. însă, părţile pot stabili că predarea
mărfii va avea loc peste 15 zile calendaristice de la Crăciun sau data livrării poate fi dedusă şi din uzanţele consimţite de părţi sau
din obişnuinţele care s-au stabilit între ele;
b) dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, în orice moment în cursul acelei
perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. De regulă, părţile prevăd în
contract partea care este în drept să fixeze data livrării în cadrul perioadei desemnate, iar prevederile Convenţiei se aplică doar în
lipsa unei asemenea stipulări contractuale. S-a remarcat1134 că în acest caz dreptul de a stabili data exactă a predării, în cadrul
perioadei de timp respective, aparţine, de regulă, vânzătorului, convenţia stabilind aplicarea principiului conform căruia, în caz de
îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă (in dubio pro debitori).
De exemplu, dacă s-â convenit că livrarea mărfii va avea loc în luna iulie, vânzătorul poate preda marfa între 1 iulie şi la 31
iulie, iar orice livrare după data de 31 iulie va constitui o încălcare a prevederilor contractuale.
Convenţia acordă cumpărătorului dreptul de a alege data predării mărfii în cazul în care din împrejurări rezultă că alegerea
datei revine cumpărătorului. O asemenea situaţie ar putea rezulta din aplicarea unui termen Incoterms, când părţile l-au desemnat
prin contract şi conform căruia obligaţia de transportare a mărfii revine cumpărătorului.
Partea căreia îi revine dreptul de a desemna data predării mărfii, trebuie să informeze cealaltă parte într-un termen rezonabil
despre momentul exact al predării mărfii.
c) în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului. în anumite cazuri, termenul
de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de
destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte din contract. El poate rezulta, însă,
şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate de brazi pentru pomul
de Crăciun sau unele bunuri utilizate tradiţional la anumite sărbători, de exemplu la Crăciun, Anul Nou, Sfintele Paşti.
Noţiunea de termen rezonabil1135 trebuie apreciată în funcţie de ceea ce constituie conduita comercială general acceptabilă în
împrejurările date, ţinând seama de natura mărfurilor şi condiţiile acesteia, de uzanţe şi obişnuinţe, precum şi de obligaţia părţilor
de a acţiona cu bună-credinţă.
S-a menţionat1136 că ori de câte ori îndeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a cumpărătorului, de exemplu
predarea unor documente pentru o fabrică, o maşină, un vapor, termenul pentru executare începe să curgă din momentul când
cumpărătorul a săvârşit acea faptă. Dacă predarea bunului este subordonată plăţii unui acont, care uneori poate fi necesar chiar
pentru realizarea obiectului contractului, plata acontului respectiv marchează începutul curgerii termenului de predare. Atunci
când sunt necesare permise sau licenţe de import sau de export, termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de predare începe să curgă
doar din momentul obţinerii autorizaţiilor respective. In cazul când prestaţia la care s-a obligat vânzătorul depinde de anumite
prestaţii prealabile ce incumbă cumpărătorului, iar acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, provocând astfel vânzătorului
dificultăţi substanţiale în legătură cu producţia, atunci vânzătorul are dreptul să modifice în mod corespunzător termenul de livrare
şi să ceară despăgubiri pentru daunele efectiv suportate, după ce a informat cumpărătorul în timp util1137.
Unii autori1138 au menţionat că în cazul contractelor comerciale de vânzare- cumpărare internaţională, părţile stabilesc
termenele de livrare a mărfurilor cu o anumită elasticitate rezonabilă, datorită întârzierilor în aprovizionarea cu materii prime,
transporturilor la distanţe mari - via mare - care necesită contracte adiacente de navlosire, unele intemperii naturale de scurtă
durată etc. Astfel, modalităţile de stabilire a termenelor de livrare au fost sintetizate după cum urmează:
> livrarea prin promptă expediţie, ceea ce înseamnă expedierea mărfii în primele 15 zile de la încheierea contractului;
> livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil, un astfel de termen se poate referi la o marfa care urmează să
fie fabricată fără, însă, să se poată depăşi un termen de 45 de zile de la data încheierii contractului;
> livrarea la începutul lunii..., se înţelege prima decadă din luna respectivă;
> livrarea la mijlocul lunii... sau la sfârşitul lunii..., se interpretează că termenul este în decada a doua, respectiv a treia;
> livrarea mărfii în termenul de... sau de la..., părţile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează o dată
sau de mai multe ori.
 136
Unii autori recomandă1139 ca termenul de livrare să fie stabilit pe loturi de livrare dimensionate la capacitatea mijloacelor de
transport, cu specificarea toleranţelor de cantitate ce se impun, avându-se în vedere că de multe ori capacitatea nominală a
mijlocului de transport nu corespunde cu cea reală. De asemenea, părţile pot să prevadă în contract posibilitatea decalării
termenului de livrare în cazul în care intervin evenimente neprevăzute, precum şi posibilitatea efectuării de livrări cu anticipaţie.
1.3. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă.
Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena1140, dacă vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la mărfuri,
el trebuie să execute această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract. în caz de remitere anticipată,
vânzătorul păstrează, până la momentul prevăzut pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a
documentelor, cu condiţia că exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile.
Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu Convenţia de la Viena.
Aceste prevederi se aplică în cazul în care vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la mărfuri. Convenţia de
la Viena nu specifică documentele care trebuie transmise de vânzător şi nici termenul în care trebuie transmise.
De regulă, în contractul de vânzare-cumpărare internaţională sunt stabilite documentele pe care vânzătorul este obligat să le
remită cumpărătorului, precum şi şi modalitatea de transmiere a acestora. Potrivit unei opinii1141, în lipsa unei stipulaţii care să
prevadă felul documentaţiei, modalitatea şi termenul de predare a acesteia, vânzătorul trebuie să pună la dispoziţia cumpărătorului
documentaţia tehnică în armonie cu practica existentă în sectorul industrial vizat din ţara vânzătorului şi într-un termen de natură
să asigure folosirea normală a maşinilor şi utilajelor, punerea lor în funcţiune, întreţinerea şi reparaţiile curente.
Dacă din contract, din uzanţele comerciale şi din practica stabilită între părţi nu rezultă condiţiile concrete de transmitere a
documentelor, atunci vânzătorul trebuie să transmită documentele cumpărătorului în aşa formă şi aşa termen, care să permită
cumpărătorului preluarea mărfii de la transportator, efectuarea formalităţilor vamale în ţara de destinaţie şi exercitarea drepturilor
de a înainta rretenţii cărăuşului sau companiei de asigurări.
Documentele care se referă la mărfuri în sensul art.34 includ, în principal, acele documente care dau dreptul posesorului lor să
deţină controlul asupra mărfii, :um ar fi conosamentul, certificatul de depozit, warantul, precum şi alte documente -revăzute în
contract, de exemplu poliţa de asigurare a mărfurilor, facturile -omerciale, certificatele de origine, autorizaţiile de export sau
import, cerificatele :e calitate, documentele care confirmă cantitatea mărfii, buletinele de analiză şi : ricare alte documente
prevăzute în contract.
în ceea ce priveşte forma în care trebuie prezentate documentele, acestea pot fi prezentate în original sau copii. Forma include
numărul de exemplare, 'umărul originalelor, numărul copiilor, limba în care vor fi întocmite şi felurile :uplicatelor utilizate, de
exemplu, scrise, xeroxate, dactilografiate. De asemenea, iacă părţile au stabilit că, copiile documentelor să fie autentificate, atunci
se va " rspecta cerinţa dată.
Lipsa de conformitate a documentelor se referă atât la conţinutul aocumentelor, cât şi la forma lor. Drept exemple de lipsă de
conformitate pot servi:
prezentarea unui număr insuficient de copii, copiile sunt prezentate într-o altă limbă decât cea convenită, copiile nu sunt
autentificate sau copiile prezentate sunt
ilizibile. ..
Dacă vânzătorul remite documentele referitoare la marfa anticipat, el păstrează până la momentul prevăzut pentru remitere,
dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor. în acest caz, convenţia instituie îndeplinirea condiţiei ca
exercitarea acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile şi păstrează cumpărătorului
dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu convenţia.
1.4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor. Prin conformitate se înţelege că bunul predat se află în cantităţile contractate şi
posedă calităţile şi particulaiităţile prevăzute expres sau tacit în contract.
în literatura de specialitate1142 s-a menţionat că atunci când bunurile care formează obiectul contractului sunt fungibile,
conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurile sunt nefungibile, noţiunea de conformitate este
conceptuală având caracter strict şi rigid.
Când marfa este un bun fungibil, lipsa de conformitate este considerată cu oarecare supleţe în măsura în care bunul livrat, chiar
dacă nu este conform cu cel contractat, poate fi utilizat fără să implice pentru cumpărător o mărire deosebită a cheltuielilor sau o
reducere substanţială a beneficiilor. în aceste condiţii se consideră că există, totuşi, conformitate, dacă cumpărătorul poate folosi
bunul în mod efectiv, astfel încât să nu ducă la desfacerea contractului, dar cel mult la o refracţie a contractului, exprimată într-o
reducere a preţului (bonificaţie), contractul iniţial subzistând1143.
Conform prevederilor Convenţiei de la Viena, obligaţia de conformitate aie ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum
şi ambalajul sau condiţionai ea acesteia. Referindu-se la calitate, această obligaţie o include şi pe cea de galanţii
pentru vicii. .. . ._
In literatura de specialitate1144 s-au făcut unele observaţii şi precizări
referitoare la reglementarea obligaţiei de conformitate din Convenţia de la Viena.
Astfel, în primul rând se apreciază ca fiind un mare merit al Convenţiei faptul că este adoptat conceptul generic de obligaţie
de conformitate a măifuriloi. care unifică diferitele obligaţii de garanţie prevăzute în sistemele de drept naţionale, supunându-le
unui regim unic în ceea ce priveşte atât condiţiile de îndeplinire a obligaţiei de conformitate, cât şi răspunderea vânzătorului pentru
lipsa^ de conformitate. Obligaţia de conformitate guvernată de art.35, pct.l se referă la conformitatea materială a mărfurilor,
distinct de obligaţia de conformitate juridică care constă în obligaţia vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau
pretenţie a unui terţ şi este reglementată de art.41 şi art.42. Obiectul obligaţiei d=
conformitate îl constituie, în primul rând, cantitatea, calitatea inclusiv tipul mărfii, situaţie comună majorităţii sistemelor de
drept. Convenţia a extins, însă, obiectul obligaţiei şi asupra ambalajului şi a condiţionării mărfii, ceea ce constituie o noutate
pentru multe sisteme de drept.
 137
In privinţa obligaţiei de conformitate calitativă (garanţia pentru vicii), Convenţia nu face o distincţie explicită între viciile
aparente şi cele ascunse, dar există, totuşi reglementări, care se referă cu prioritate la unele dintre acestea. O asemenea situaţie
există, de exemplu, cu privire la viciile ascunse la care Convenţia se referă implicit atunci când vorbeşte de termenele de garanţie.
în fine, obligaţia de conformitate a mărfurilor nu se referă la ipoteza în care diferenţele faţă de prevederile contractului sunt atât
de mari, încât se poate considera că vânzătorul a livrat o altă marfa decât cea comandată. în acest caz însăşi obligaţia de predare
nu este îndeplinită.
Conform prevederilor Convenţiei de la Viena1145:
1. Vânzătorul trebuie să. predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi al căror ambalaj
sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract.
După cum observăm şi în acest caz Convenţia acordă prioritate voinţei părţilor contractante. Este important de precizat, că în
sensul art.35, alin. 1, diferenţa de cantitate constituie o încălcare a obligaţiei de conformitate numai când vânzătorul livrează o
cantitate inferioară celei stipulate în contract. Dacă vânzătorul livrează o cantitate superioară, devin aplicabile prevederile art.52,
alin.2 al Convenţiei, conform cărora, dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate
accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar. în cazul în care cumpărătorul acceptă să o preia integral sau oarţial,
trebuie să o plătească la preţul din contract.
într-o speţă1146 s-a statuat, că vânzătorul nu a încălcat prevederile art.35, alin.l atunci când a livrat cumpărătorului midii, care
conţineau un nivel înalt de cadmiu, deoarece părţile nu stipulaseră în contract nivelul maxim admis de cadmiu :n midiile livrate.
Instanţa care a examinat în apel hotărârea instanţei referitoare la "ivelul înalt de cadmiu în midii a constatat, că nu a existat acordul
tacit al ânzătorului de a respecta standardele naţionale din ţara cumpărătorului -ecomandate (dar neobligatorii) la conţinutul
cadmiului. Faptul că vânzătorul a \ rat midiile la depozitul din ţara cumpărătorului nu constituie o acceptare tacită în :>aza art.35,
alin.l de a asigura standardele prevăzute în această ţară pentru ealizarea producţiei sau să asigure respectarea normelor de drept
public, care eglementează posibilităţile de revânzare.
în cazul în care mărfurile sunt supuse unor prescripţii de calitate sau unor .erinţe privind protecţia consumatorului, în lipsa unor
prevederi speciale în : antract, de regulă vânzătorul este ţinut să respecte cerinţele impuse de propriul său .'.stern de drept. Prin
excepţie, el trebuie să se plieze cerinţelor din ţara
cumpărătorului sau din ţara terţă către care se îndreaptă mărfurile in cazul in care a fost informat de cumpărător cu privire la
reglementările din statul de destinaţie sau rezultă din împrejurări că vânzătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască aceste
reglementări (de exemplu, pentru că vânzătorul ^făcut studii de piaţă în ţara de
destinaţie sau vinde în mod obişnuit în acea ţară) .
Art.35, alin.2 stabileşte standardele de calitate, funcţionalitate şi de ambalare a mărfii, care sunt atribuite condiţiilor implicite,
pe care vânzătorul trebuie să le respecte. Dacă părţile unui contract de vânzare-cumpărare nu doresc sa fie aplicate prevederile
art.35, alin.2, atunci ele pot, în termenii Convenţiei, să
convină altfel. Potrivit textului Convenţiei: ^
2. în afară de cazul în care părţile au convenit altfel, mărfurile nu sunt
conforme cu contractul decât dacă: w
a) sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfurile
de acelaşi tip; .
într-o speţă1148 s-a constatat ca fiind o încălcare a acestei prevederi livrarea
de către vânzător a vinului diluat cu apă în proporţie de 9%. Acest vin a fost confiscat de către autorităţi şi a fost distrus. De
asemenea, a fost considerată o încălcare a art.35, alin.2, lit.a) livrarea vinului şaptalizat. Intr-o altă speţă, s-a stabilit că acest
standard a fost încălcat când o instalaţie frigorifică livrată de vânzător a ieşit din funcţiune într-un termen foarte scurt după
instalare.
Potrivit art.35, alin.2, lit.a), se consideră câ vânzătorul a îndeplinit obligaţia de conformitate, dacă mărfurile livrate sunt
adecvate întrebuinţărilor la care servesc
în mod obişnuit mărfurile de acelaşi tip.
S-a menţionat1149 că sunt considerate că îndeplinesc această cerinţă mărfurile care satisfac aşteptările rezonabile ale
cumpărătorilor unor mărfuri de acelaşi tip, adică cele care sunt adecvate unor întrebuinţări normale de către însuşi cumpărătorul
sau care pot fi revândute în condiţii obişnuite, fără cheltuieli suplimentare exagerate din partea celui care le revinde. Faptul că în
Convenţie se cere ca mărfurile să servească unei întrebuinţări obişnuite nu înseamnă că ele trebuie să fie de o calitate medie. O
calitate superioară poate fi şi ea compatibilă cu întrebuinţarea obişnuită atunci când din contract sau din împrejurări se deduce că
o asemenea calitate a fost avută in vedere de către părţi. ^
b) sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului, în momentul
încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că, cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea
vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să^ o facă,
Conform acestei prevederi, se consideră că vânzătorul a îndeplinit obligaţie de conformitate, dacă marfa livrată este adecvată
oricărei întrebuinţări speciale caic
a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului, în momentul încheierii contractului. Prin urmare, cumpărătorul trebuia
să anunţe vânzătorul despre acest fapt până în momentul încheierii contractului ca acesta să dispună de timp pentru a decide dacă
poate onora o asemenea obligaţie. O altă condiţie este excepţia conform căreia din împrejurări rezultă că întrebuinţarea specială a
fost lăsată de cumpărător la competenţa ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă.
Cumpărătorul nu poate invoca lipsa de conformitate dacă vânzătorul a respectat întocmai specificaţiile expediate de el, dar
mărfurile nu erau adecvate întrebuinţării specifice avute în vedere de cumpărător. Totodată, cumpărătorul nu se poate întoarce
împotriva vânzătorului, dacă acesta din urmă, cunoscând că mărfurile comandate nu sunt adecvate întrebuinţării speciale, şi-a
 138
respectat obligaţia (întemeiată pe principiul bunei-cerdinţe) de a-1 informa pe cumpărător, dar cumpărătorul nu a ţinut seama de
recomandările vânzătorului1150.
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;
Potrivit art.35, alin.2, lit.c), calitatea mărfii este determinată de eşantionul sau modelul pe care cumpărătorul l-a prezentat
vânzătorului, iar în contractul de vânzare-cumpărare părţile au stipulat expres că marfa care urmează a fi livrată de vânzător trebuie
să posede calităţile mostrei date. Astfel acest eşantion sau model devine mostră contractuală.
d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o
manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
în contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională părţile trebuie să stipuleze o clauză, din care să rezulte obligaţia
vânzătorului de a asigura un ambalaj corespunzător care să protejeze marfa pe parcursul transportului de la expediţie şi până la
destinaţie.
în special, vor fi prevăzute toate elementele referitoare la marcajul ambalajului, precum limba care se utilizează, numărul
contractului, numărul coletului, numele şi adresele exportatorului şi importatorului, locul de destinaţie, ţara de destinaţie, ţara de
origine (după caz), greutatea brută şi netă, atenţionarea asupra fragilităţii mărfii sau asupra necesităţii manipulării cu mare atenţie
a aparatelor de precizie şi materialelor explozive etc. De asemenea, se va menţiona dacă ambalajul trece în proprietatea
cumpărătorului sau este numai împrumutat acesuia. în ultimul caz se va stabili termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile
ocazionate de această operaţiune. Se va indica preţul ambalajului.
Mărfurile care prin natura lor se livrează fără ambalaj trebuie să fie transportate în mijloace adecvate care să nu afecteze
calitatea şi cantitatea.
O atenţie corespunzătoare se va acorda prevederilor contractuale cu referire la obligaţia vânzătorului de a asigura un ambalaj
interior pentru produsele care se pretează la aceasta, ambalaj uşor, estetic şi rezistent, folositor în procesul de desfacere prin reţeaua
de distribuire.
Ambalajele trebuie să fie însoţite de foi de ambalaj, introduse în conţinutul lor, din care să rezulte denumirea şi felul produselor.
In unele cazuri specifice, este necesar să se marcheze ambalajul şi cu anumite denumiri, şi sub formă prescurtată, bazate pe
uzanţe internaţionale prin care se precizează particularităţile privind calitatea ambalajului sau provenienţa
> FP (Fitpacking): ambalajul are un strat protector;
^ RC (Resistance controlled): rezistenţa ambalajului se controlează după norme internaţionale;
^ MP (Mashirte packing): ambalaj confecţionat cu maşini speciale;
> SWP (Seaworthy packing): ambalaj pentru transportul mărfurilor pe mare, a cărui calitate trebuie să protejeze marfa de
umiditate şi coroziune;
> CP (Continental packing)-. ambalaj pentru transportul pe continent, de calitate inferioară celui pentru transportul maritim;
^ SPP (Special packing paid): ambalaj special care se confecţionează la cererea importatorului;
F SCP (Strict confidenţial packing): ambalaj strict confidenţial, marcat cu date cifrate în scopul de a nu divulga exportatorul.
Conform art.35, alin.3, vânzătorul nu este răspunzător, în sensul alin. a) - d) ale paragrafului precedent, de o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul încheierii contractului.
Prin urmare, vânzătorul este exonerat de răspundere pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o
putea ignora în momentul încheierii contractului. Aplicând prevederile art.35, alin.3, o instanţă a statuat că, cumpărătorul a luat
asupra sa riscurile privind defectele unui buldozer deja utilizat, pe care cumpărătorul l-a verificat şi l-a testat anterior încheierii
contractului de vânzare-cumpărare. Intr-un alt caz, instanţa aplicând prevederile art.40 şi art.7, alin.l ale Convenţiei a constatat o
încălcare de către vânzător a art.35, alin.3. Astfel, dacă vânzătorul a cunoscut, că automobilul deja utilizat a fost înregistrat cu doi
ani mai înainte decât data menţionată în documentele automobilului, iar vitezometrul indica un număr mai mic de kilometri decât
cei real parcurşi de automobilul dat, dar nu a informat despre acest fapt cumpărătorul, vânzătorul poartă răspundere pentru
necorespunderea calităţii, chiar şi în cazul în care cumpărătorul (care era vânzător de automobile utilizate), trebuia să depisteze
aceste probleme1152.
Conform prevederilor Codului Comercial Uniform al S.U.A.1153, pentru a avea o calitate comercială, mărfurile trebuie să
corespundă, cel puţin, următoarelor condiţii:
> să se considere că ele corespund fără obiecţie descrierii din contract;
> când este vorba de bunuri fungibile să fie de o calitate mijlocie corespunzătoare descrierii din contract;
> să fie adaptate folosirii normale căreia asemenea mărfuri sunt destinate;
> să fie în limitele stipulate de contract, de o specie, calitate şi cantitate firească pentru fiecare unitate, precum şi în ansamblu;
> să fie ambalate, împachetate şi etichetate adecvat aşa cum este prevăzut în contract;
> să corespundă promisiunilor şi afirmaţiilor indicate pe ambalaj sau etichete când acestea există.
Se observă o asemănare cu dispoziţiile Convenţiei de la Viena, chiar şi în ceea ce priveşte ambalajul, adăugând la aceasta
pentru conformitate şi un etichetaj corespunzător.
Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională trebuie să conţină atât clauze privind calitatea mărfii, precum şi
locul, momentul şi modul de determinare a acesteia şi documentul care o atestă. Pentru a se asigura că marfa livrată corespunde
calităţii prevăzute în contract, părţile stipulează o clauză prin care vânzătorul se obligă să anexeze mărfii livrate atestate de calitate,
de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte documente de certificare a calităţii.
De asemenea, în contractul de vânzare-cumpărare internaţională, părţile trebuie să stipuleze clauze privind controlul şi recepţia
calitativă a mărfii. Aceste clauze vor cuprinde şi menţiuni referitoare la locul unde va fi efectuat controlul respectiv, modalitatea
tehnică de control şi documentele de control pe care cumpărătorul să-şi fundamenteze o eventuală reclamaţie de calitate. Controlul
de calitate poate fi efectuat la locul de fabricare a mărfii, la locul de încărcare, de destinaţie, la unităţile beneficiare sau în orice
alt loc, în funcţie de particularităţile mărfii şi condiţiile concrete de livrare.
 139
Pentru situaţia în care părţile nu au stipulat în contract controlul mărfurilor de către cumpărător, Convenţia de la Viena
reglementează, mai ales sub aspectul momentului când trebuie îndeplinită, obligaţia cumpărătorului de a examina mărfurile.
Astfel, Convenţia prevede următoarele1154:
1. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate mai scurt, ţinând seama
de împrejurări.
După cum observăm, în acest caz Convenţia utilizează sintagma termen cât se poate mai scurt, iar nu termen rezonabil.
Convenţia nu reglementează tipul şi modalitatea de examinare a mărfurilor. Cumpărătorul poate examina mărfurile atent, însă
analizând prevederile Convenţiei, nu rezultă că acest control trebuie să fie unul profund în scopul depistării viciilor ascunse ale
mărfii.
în cazul în care din contract sau din uzanţele stabilite între părţi nu poate fi determinată modalitatea de examinare a mărfurilor,
atunci cumpărătoiul tiebuie să examineze mărfurile într-o manieră rezonabilă, ţinând cont de natura mărfurilor, cantitatea şi
ambalajul acestora. Prin urmare, modalitatea de examinare a mărfurilor rămâne la decizia cumpărătorului.
La determinarea termenului de examinare a mărfurilor, instanţele au luat în considerare inter alia, în diverse cazuri, următorii
factori1155: caracterul uşor perisabil sau sezonier al mărfurilor, profesionalismul şi experienţa cumpărătorului, inspectarea
mărfurilor înainte de expediere, complexitatea mărfurilor, dacă a fost solicitată de cumpărător livrarea urgentă a mărfurilor,
numărul zilelor de odihnă în cadrul termenului de examinare a mărfurilor, riscul că mărfurile ar putea fi amestecate cu cele de la
alţi furnizori dacă nu vor fi examinate imediat după livrare, mărfurile sunt supuse unor fluctuaţii mari de preţ, dacă în livrările
anterioare mărfurile erau sau nu defecte, volumul mărfurilor livrate de vânzător.
Intr-un şir de hotărâri ale instanţelor s-a încercat stabilirea duratei aproximative în care cumpărătorul trebuie să examineze
mărfurile. Astfel, în unele hotărâri s-a stabilit că termenul de examinare a mărfurilor poate fi de maximum o săptămână după
livrare1156, în alte hotărâri s-a decis că marfa trebuie examinată într- un termen cuprins între trei zile şi patru zile1157 şi până la
două săptămâni1158, într- un termen de trei săptămâni1159 şi o lună1160. Totuşi, s-a stabilit că mărfurile perisabile şi bunurile
generice trebuie examinate imediat la livrare sau în următoarele zile1161.
Obligaţia de examinare a mărfurilor se consideră îndeplinită şi atunci când, în funcţie de natura mărfurilor, cumpărătorul a
procedat la verificarea parţială a mărfurilor, prin sondaj, în acest caz el fiind îndreptăţit să creadă, că viciul nedescoperit la
cantitatea verificată nu există nici la restul bunurilor.
2. In cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie.
In multe cazuri, atunci când marfa este livrată cumpărătorului prin intermediul transportatorului, locul predării mărfii este
considerat acela în care vânzătorul transmite marfa transportatorului. în asemenea situaţii ar fi neconvenabil pentru cumpărător
sau uneori imposibil să examineze mărfurile la locul livrării. Din aceste considerente, ar fi echitabil ca termenul de examinare a
mărfurilor să nu înceapă să curgă din momentul transmiterii mărfii în acest loc. Pentru aceste raţiuni Convenţia oferă posibilitate
cumpărătorului să amâne examinarea mărfurilor până la sosirea lor la destinaţie.
3. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător fără ca să fi avut în mod rezonabil posibilitatea să le
examineze şi dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască posibilitatea acestei
redirijări sau reexpedieri, examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua destinaţie.
Astfel, dacă destinaţia mărfurilor este modificată în timpul transportului sau mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de
cumpărător, iar acesta nu a avut în mod rezonabil posibilitatea să le examineze, atunci cumpărătorul este în drept să amâne
examinarea mărfurilor până la sosirea mărfurilor la noua destinaţie, cu condiţia că vânzătorul cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască
posibilitatea acestei redirijări sau reexpedieri.
Prevederile art.38 trebuie examinate în strânsă corelaţie cu prevederile art.39, potrivit căruia:
1. Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunţă vânzătorului, precizând
natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate.
Unele instanţe au decis că perioada aproximativă de notificare să fie calculată din momentul livrării mărfurilor, astfel încât
perioadele să cuprindă nu numai timpul pentru prezentarea avizului după descoperirea lipsei de conformitate a mărfurilor, dar în
primul rând timpul în care cumpărătorul să descopere lipsa de conformitate. în acest sens au fost propuse următoarele perioade
aproximative: opt zile după livrare1162, inclusiv pentru mărfurile durabile şi nesezoniere1163, 14 zile oentru examinare şi
expedierea avizului1164, de la două săptămâni până la o lună
după livrare1165, o lună după livrare1166, şase săptămâni după livrare1167. în alte cazuri instanţele au propus următoarele
termene în care cumpărătorul trebuie să denunţe lipsa de conformitate: în termen de câteva zile după ce cumpărătorul a descoperit
sau trebuia să descopere lipsa de conformitate11 , o săptămână (după expirarea unei săptămâni pentru examinarea mărfii în
condiţiile art.38 al Convenţiei de la Viena)1170, opt zile după descoperirea lipsei de conformitate1171, două săptămâni1172 (după
o săptămână pentru examinare)1173, o lună (după o săptămână pentru examinare)1174. Pentru bunurile perisabile instanţele au
stabilit termene mult mai scurte de expediere a avizului, de exemplu: 24 de ore după livrare , câteva zile sau chiar- câteva ore după
livrare1176, trei zile după livrare1177.
2. In toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunţă cel
mai târziu intr-un termen de doi ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care
acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.
Unii autori au menţionat1178 că timpul rezonabil va depinde în mod evident, într-o anumită măsură de circumstanţele în care
se află cumpărătorul, iar dacă acesta va demonstra că a fost în imposibilitate să denunţe lipsa de conformitate într- un termen
rezonabil, atunci cumpărătorul se va putea prevala de o lipsă de conformitate.
Prevederile art.39 se aplică în cazul când cumpărătorul declară că marfa livrată nu este conformă cu prevederile contractului.
Această reglementare prevede două termene în care cumpărătorul trebuie să denunţe lipsa de conformitate a mărfii şi anume:
 140
a) un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de
conformitate şi
b) un termen limită de doi ani, în care cumpărătorul poate denunţa o lipsă de conformitate, calculaţi din data când mărfurile
i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia cazului în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.
Astfel, în cazul în care cumpărătorul nu denunţă lipsa de conformitate în condiţiile menţionate de art.39, el este decăzut din
dreptul de a se prevala de această lipsă de conformitate şi, prin consecinţă nu-şi va putea exercita alte drepturi care rezultă din
Convenţie. De exemplu, cumpărătorul nu va putea cere daune-interese conform art.45, alin.l, nu va putea cere vânzătorului
predarea unor mărfuri de înlocuire în baza art.46, alin.2, nu va putea cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate în baza
art.46, alin.3, nu va putea declara contractul rezolvit în conformitate cu art.49 şi nu va putea reduce preţul proporţional cu diferenţa
între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o
în acest moment, drept stabilit prin art.50 al Convenţiei.
Totuşi, Convenţia de la Viena1179 lipseşte vânzătorul de dreptul de a se prevala de dispoziţiile art. 38 şi 39, dacă lipsa de
conformitate se referă la fapte pe care le cunoştea sau pe care nu putea să le ignore şi pe care nu le-a arătat cumpărătorului.
în literatura de specialitate1180 s-a remarcat că termenul de doi ani prevăzut in art.39, alin.2 are ca obiect exclusiv reclamaţia
cumpărătorului privind lipsa de conformitate. Acest termen este diferit de termenul de prescripţie de patru ani în cadrul căruia
cumpărătorul trebuie să exercite acţiunea sprijinită pe neconformitatea mărfii, prevăzut de art. 10, alin.2, coroborat cu art.4 al
Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de
mărfuri. La baza acestor două termene se află aceleaşi principii de drept, iar momentul începerii lor este acelaşi, şi anume data
când mărfurile au fost remise în mod efectiv cumpărătorului. Natura juridică a celor două teimene este însă fundamental diferită,
primul fiind un termen de decădere pentru denunţarea defectelor, pe când cel de-al doilea este un termen de prescripţie al acţiunii
în răspundere contractuală pentru lipsa de conformitate. Termenele în discuţie se corelează în sensul că numai în cazul în care îşi
îndeplineşte obligaţia de a denunţa lipsa de conformitate în termenul de doi ani din Convenţia de la Viena, cumpărătorul va putea
introduce acţiunea în răspundere contractuală pentru acea lipsă de conformitate, în termenul de patru ani prevăzut de Convenţia
de la New
York. w
In practica comercială internaţională sunt utilizate mai multe modalităţi de determinare a calităţii mărfii, pe care unii autori le-
au sintetizat după cum urmează1181:
1. Determinare ci calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri. Această modalitate se utilizează în
contractele ce au ca obiect exporturile de echipamente industriale, maşini şi utilaje etc. în funcţie de complexitatea obiectului,
acesta este prezentat detaliat, în unele cazuri în anexe care formează tomuri, cu indicarea parametrilor tehnici, descrierea părţilor
componente, calitatea fiecăruia, fiabilitatea etc. în funcţie de complexitatea tehnică a produsului care constituie obiectul unor
asemenea contracte, documentele de concretizare a parametrilor tehnici şi calitativi pot fi documentaţia tehnică sau caietul de
sarcini. In aceste documente se înscriu toate prevederile convenite cu privire la calitatea mărfii contractate. Ele se întocmesc, in
principiu, de vânzător şi se acceptă de cumpărătoi cu prilejul negocierilor şi tratativelor, însă se pot întocmi şi de către cumpărător,
urmând să fie acceptate de vânzător, tot pe calea negocierilor.
2. Determinarea calităţii prin mostre. Cunoscute şi sub denumirea de modele sau eşantioane, această modalitate se utilizează
destul de fiecvent atât pentru mărfuri fungibile, cât şi nefungibile. Este o vânzare tipic comercială, folosită atât în dreptul intern,
cât şi în cel internaţional. Potrivit acestei modalităţi, calitates mărfii care se va livra va trebui să fie aceea pe care o întruneşte
mostra acceptată de
părţi. .
Mostra poate constitui, după caz, o parte reprezentativă de dimensiun.
reduse a mărfii, fără utilizări uzuale sau un exemplar complet al mărfii care
constituie obiectul contractului. ^
Mostra poate fi ofertă când este prezentată de vânzător sau comandă câne este prezentată de cumpărător1182. Prin încheierea
contractului, mostra asupra căre._ s-a convenit devine mostră contractuală, de referinţă. Ea are o altă semnificaţie decât mostrele
de reclamă sau cele expuse la târguri sau expoziţii.
S-a menţionat1183 că funcţia economică a mostrei este să facilitez; tranzacţiile, scutind pe cumpărător de necesitatea de a se
deplasa la locul unde >;
află marfa. Marile târguri de mostre naţionale şi internaţionale sunt o consacrare a acestei funcţii. Ele facilitează încheierea de
vânzări pe bază de mostră, concentrând la dispoziţia cumpărătorilor maximum de produse pe un minimum de spaţiu.
Funcţia juridică a mostrei, menţionează în continuare autorul citat, constă în a pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla,
dacă marfa care constituie obiectul vânzării corespunde cu marfa predată. Ea simplifică contractul, cuvintele conform mostrei,
urmate de identificarea mostrei, fiind suficiente pentru a înlocui descrierea amănunţită a condiţiilor de calitate. Acestea se vor
determina exclusiv după mostră.
Vânzarea după mostră nu este o vânzare sub condiţie. Mostra nu joacă rolul unei condiţii suspensive şi nici rezolutorii. în
consecinţă, vânzarea încheiată după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectată din momentul acordului de voinţă. Potrivit
codului civil român1184, în cazul vânzării după mostră sau model, proprietatea se transmite la momentul predării bunului.
Executarea vânzării după mostră poate da naştere la dificultăţi, rezultând din contestaţii asupra identităţii mostrei. Părţile pot
păstra fiecare câte un exemplar al mostrei sau o pot încredinţa uneia dintre părţi, de obicei, cumpărătorului. în caz de contestaţie
asupra identităţii mostrei, s-a menţionat că se vor aplica principiile generale referitoare la probă, sarcina acesteia revenind părţii
care afirmă că mostra a fost înlocuită, în baza principiului onus probandi incumbit ei qui dicit. Sarcina probei conformităţii mărfii
cu mostra aparţine cumpărătorului.
 141
însă, pentru evitarea apariţiei eventualelor litigii în legătură cu identitatea mostrei contractuale, în practică se iau măsuri
speciale. Astfel, mostra poate fi sigilată sau păstrată la o terţă persoană care poate fi o agenţie de bursă, o cameră de comerţ, o
asociaţie a comercianţilor, o curte de arbitraj etc. In caz de apariţie a litigiilor, aceste mostre vor servi ca probă pentru efectuarea
expertizei.
Mostra poate fi prezentată la expoziţii şi târguri internaţionale sau poate fi trimisă partenerilor străini interesaţi în încheierea
tranzacţiilor comerciale .
O variantă a vânzării după mostră este vânzarea după o mostră-tip sau după un tip. De exemplu, pentru comerţul cu cafea de
Brazilia, vânzătorul stipulează că se vor avea în vedere mostrele depuse la Camera de Comerţ din Hamburg. Vânzările făcute cu
asemenea referiri se deosebesc de vânzarea după mostra contractuală. Aceasta din urmă impune vânzătorului obligaţia de a preda
un bun absolut identic. Vânzarea făcută, însă, pe baza unui element de comparaţie mai puţin rigid, pe baza unei mostre-tip de
produs, va genera efecte juridice deosebite. De această dată se presupune că părţile au convenit să permită o anumită toleranţă în
aprecierea corespunderii dintre marfa şi mostra-tip.
în cazul unor mostre stabilite de cutumele comerciale nu este necesară conservarea materială a mostrei, aceasta fiind bine
cunoscută pe piaţa comercială, în acest sens sunt cunoscute, spre exemplu, lămâile de Catania, vinul de Chianti sau piperul de
Singapore.
marcă.
3. Determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Conform acestei modalităţi calitatea mărfii trebuie să corespundă
unui anumit tip de marfa, convenit de părţi fără să existe o mostră. în acest caz, părţile convin asupra unei calităţi prestabilite, iar
marfa urmează să corespundă acestei calităţi.
Această modalitate de determinare a calităţii presupine ca tipul de marfa, cu trăsăturile sale calitative, să fie intrat în uzanţele
internaţionale şi cunoscut atât de părţi, cât şi de pieţele caracteristice de producere şi desfacere. Determinarea calităţii prin
indicarea tipului de marfa se utilizează numai pentru bunuri fungibile.
4. Determinarea calităţii prin norme. Potrivit acestei modalităţi, părţile convin ca marfa să se fabrice în conformitate cu o
anumită normă aleasă. Asemenea norme, care cuprind caracteristicile tehnice şi calitative ale mărfii, pot fi întâlnite în comerţul
internaţional sub forma unor codificări la vânzător sau la cumpărător, la nivelul economiei naţionale a ţării vânzătorului sau
cumpărătorului, precum şi pe plan internaţional.
5. Determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale. Asemenea clauze sunt Rye Terms (clauza comerţului cu secară)
sau Sound Delivered (marfa sănătoasă la descărcare). în cazul clauzei Rye Terms, vânzătorul garantează calitatea cerealelor la
sosirea navei în portul de destinaţie. Calitatea cerealelor constatată la descărcare trebuie să corespundă mostrei prelevate şi sigilate
în momentul încărcării navei. Dacă starea mărfii nu corespunde prevederilor contractului, vânzătorul poate cere o bonificaţie.
Clauza Sound Delivered permite cumpărătorului să refuze marfa avariată, informând vânzătorul într-un termen care este convenit
prin contract.
6. Alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor. In contractele comerciale de vânzare-cumpărare internaţională care
au ca obiect mărfuri fungibile sau nefungibile, se mai utilizează următoarele căi de determinare a calităţii mărfurilor:
a) văzut-plăcut, potrivit căreia părţile convin ca marfa ce se contractează să fie aceea care a fost văzută de cumpărător,
verificarea calităţii fiind efectuată în cadrul negocierilor precontractuale;
b) după încercare, potrivit căreia încheierea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii de către cumpărător după
anumite încercări asupra mărfii. De regulă, părţile stabilesc termenul în care se va face încercarea. Dacă părţile nu au stabilit un
termen, cumpărătorul trebuie să facă încercarea într-un termen rezonabil sau într-un termen uzual.
Vânzarea pe încercate este o vânzare sub condiţia suspensivă a efectuări: operaţiei materiale a încercării. Dacă încercarea a
fost efectuată şi a fost făcută declaraţia de acceptare, operaţiunea se consideră încheiată din momentul acordului iniţial de voinţă.
Dacă declaraţia este nefavorabilă, contractul de vânzare nu se
încheie. 8 „
Vânzarea pe încercate este reglementată în codul civil român şi este atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma
încercării, bunul
corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale. Dacă
durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul
nu a declarat că bunul este nesatisfacător în termen de 30 de zile de la predarea bunului. In cazul în care prin contractul de vânzare
părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.
Apare următoarea întrebare: cumpărătorul poate să refuze în mod arbitrar darea consimţământului sau trebuie să fie invocate
elemente obiective? In literatura de specialitate1188 se menţionează că încercarea nu este o operaţie arbitrară, dar constă în a
verifica dacă bunul este potrivit pentru uzul pentru care a fost cumpărat, deci dacă este sau nu corespunzător calitativ. Aşadar, în
caz de litigiu, cumpărătorul va trebui să facă dovada că proba a fost nesatisfacătoare, după cum vânzătorul poate face dovada
contrară.
Părţile pot conveni ca vânzătorul să înlocuiască bunul neagreat de cumpărător cu altul care, de asemenea, va fi supus încercării.
S-a remarcat1189 că vânzarea pe încercate nu trebuie confundată cu vânzarea pe gustate. Astfel, sunt mărfuri, de exemplu,
vinul pe care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra. Aceste vânzări se consideră încheiate după ce cumpărătorul a gustat
marfa şi a declarat că îi convine. El, însă, poate şi să refuze marfa pe motiv că nu-i place;
c) tel quel sau tale quale, potrivit căreia se convine ca marfa să fie acceptată aşa cum este;
d) de gustare (pe gustate), folosită la anumite mărfuri alimentare; în asemenea vânzări (ad gustum) contractul se consideră
încheiat după ce cumpărătorul a gustat mărfurile, declarând că îi convin. în vânzarea ad gustum, aprobarea cumpărătorului în urma
gustării constituie un element necesar pentru insăşi formarea şi existenţa contractului.
 142
Unii autori1190 consideră că vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub .ondiţie suspensivă. Potrivit acestei opinii, până la
gustare suntem în prezenţa unei oromisiuni unilaterale de vânzare. Opţiunea cumpărătorului este realizată prin agrearea mărfii,
ceea ce duce la formarea contractului. în acelaşi sens se menţionează1191 că gustarea este un element al contractului, se confundă
cu consimţământul însuşi. Prin urmare, nu există consimţământ, dacă nu s-a făcut gustarea.
Alţi autori susţin1192 că vânzarea pe gustate este o vânzare condiţionată, fiind supusă condiţiei pur potestative, a gustării din
partea cumpărătorului.
Potrivit codului civil român1193, vânzarea sub rezerva ca bunul să :orespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă
acesta a făcut cunoscut
acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe. Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă
în termenul menţionat, vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.
Ca şi la vânzarea pe încercate, operaţia materială a gustării trebuie să fie stipulată. Spre deosebire de vânzarea pe încercate,
gustatul, adică agrearea bunului este arbitrar, lăsat la libera voinţă a cumpărătorului. Acesta nu mai este obligat să facă dovada că
rezultatul negativ al gustării este justificat, în raport cu unele elemente obiective, adică în funcţie de destinaţia bunului. Declaraţia
de inconvenienţă sau rezultatul negativ al gustării, după bunul plac al cumpărătorului, împiedică operaţia să se perfecteze, acordul
de voinţă nu ia fiinţă.
în materie comercială, unde mărfurile sunt destinate vânzării, gustul comerciantului cumpărător nu este decisiv. Este suficient
ca marfa să fie de calitate corespunzătoare destinaţiei ei (uqualite loyale et marchende , una qualita buona mercantile”). Deci,
refuzul cumpărătorului de a agrea marfa nu poate fi arbitrar fără a nu constitui un abuz de drept.
în situaţia în care există o stipulaţie de gustare care ţine angajat pe vânzător, împiedicându-1 să vândă marfa unei alte persoane,
el va putea să someze pe cumpărător să procedeze la gustare. Dacă acesta va întârzia în mod nejustificat, vânzătorul are dreptul la
daune-interese dacă s-au produs în cazul când acesta l-a împiedicat să vândă altei persoane.
7. Vânzarea după catalog. O altă modalitate de vânzare şi de determinare a calităţii mărfii o constituie vânzarea după catalog.
Firmele mari editează cataloage pentru o gamă largă de produse, conţinând caracteristicile mărfii, preţul şi alte date necesare.
Catalogul trebuie să fie clar, precis şi exact, şi cuprinde ori este însoţit de formulare de scrisori sau bonuri de comandă.
Contractul se încheie prin corespondenţă, fiind supus, cu unele adaptări, regulilor generale ale contractului de vânzare-
cumpărare comercială, inclusiv ale celor privind formarea contractului. Sarcina dovezii încheierii contractului revine vânzătorului.
Această formă de vânzare prezintă avantajul de a e’ ita deplasarea cumpărătorului la magazin, dar are şi unele dezavantaje: în
unele cazuri menţiunile din cataloage sunt depăşite, marfa aleasă nu mai există în stoc, termenul de livrare este destul de lung,
variind în medie între 15 zile şi 6 săptămâni în dependenţă de locul aflării vânzătorului şi cumpărătorului.
8. Determinarea calităţii pieselor de schimb şi a altor elemente. Atunci când obiectul contractului îl constituie echipamente
industriale, maşini, utilaje etc. calitatea corespunzătoare a subansamblurilor şi a pieselor de schimb este determinată prin
documentaţia tehnică sau caietul de sarcini privind obiectul respectiv, iar certitudinea livrării întregului ansamblu la nivelul
calitativ contracta.
îi dă cumpărătorului certificatul de garanţie.
Convenţia de la Viena stabileşte1194 condiţiile răspunderii vânzătorului
pentru lipsa de conformitate. Astfel:
1. Vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul şi convenţia, de orice lipsă de conformitate care există în
momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.
Momentul transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător sunt reglementate în art.66-70 ale Convenţiei.
Dacă o lipsă de conformitate există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, aceasta cade în sarcina vânzătorului,
iar dacă lipsa de conformitate apare ulterior momentului transmiterii riscurilor, riscul îl suportă cumpărătorul.
După cum observăm, prezintă importanţă decizională momentul apariţiei lipsei de conformitate, dar nu momentul depistării
lipsei de conformitate. Un exemplu elocvent de aplicare a prevederilor art.36, alin.l îl constituie o hotărâre a unei instanţe
referitoare la boabele de cacao, cumpărate din Ghana1195. în contractul de vânzare-cumpărare părţile au prevăzut că transmiterea
riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc în momentul transmiterii mărfii primului transportator. De asemenea, vânzătorul
trebuia să expediedieze cumpărătorului, până la încărcarea mărfii, un certificat al unui laborator independent de testare care să
confirme corespunderea boabelor respective cerinţelor specifice de calitate. Instituţia independentă a examinat boabele cu trei
săptămâni înainte de ambalare şi încărcarea acestora în mijlocul de transport şi a eliberat certificatul respectiv. Cu toate acestea,
atunci când marfa a sosit la destinaţie, propriile testări ale cumpărătorului au demonstrat că boabele de cacao erau de o calitate
inferioară celei stipulate în contract. Instanţa a stabilit că vânzătorul poartă răspundere pentru lipsa de conformitate în trei situaţii:
> dacă certificatul eliberat de instituţia independentă de testare a fost doar o greşeală şi, prin consecinţă mărfurile nu
îndeplineau cerinţele de calitate la momentul inspecţiei;
> în cazul în care deteriorarea produsului a avut loc în perioada de trei săptămâni, între data inspectării şi cea a încărcării
mărfii;
> dacă lipsa de conformitate exista în momentul încărcării mărfii, dar această lipsă a fost depistată doar după livrarea mărfii
cumpărătorului.
2. Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat în paragraful
precedent şi care este imputabilă neexecutării oricărei obligaţii ale sale, inclusiv celei de garanţie potrivit cu care, în timpul unei
perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuinţărilor speciale sau vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate.
După cum rezultă din reglementare, vânzătorul poartă răspundere pentru orice lipsă de conformitate, care apare după momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiţia ca aceasta să fie imputabilă neexecutării oricărei obligaţii ale vânzătorului.
Unii autori1196 menţionează că scopul art.36, alin.2 este de a acoperi ipoteza în care vânzătorul încalcă o obligaţie de garanţie
contractuală. Deoarece textul nu
 143
distinge, se consideră că garanţia oferită de vânzător poate fi expresă sau tacită. în schimb, articolul indică faptul că garanţia
trebuie să aibă un obiect special, adică prin ea vânzătorul să se oblige ca mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării speciale sau
să păstreze calităţile ori caracteristicile specificate în contract, în cadrul unei anumite perioade de timp, care este indicată. Se
subînţelege că această garanţie specială trebuie să confere cumpărătorului o protecţie superioară celei care îi este acordată ex lege
prin art.35 din Convenţie, deoarece, susţin autorii citaţi, în caz contrar prevederile art.36, alin.2 ar apărea ca fiind inutile.
Un tribunal arbitrai, invocând prevederile art.36, alin.2 a hotărât, că vânzătorul poartă răspundere pentru lipsa de conformitate
a fructelor conservate care s-au deteriorat în timpul transportului din cauza ambalării necorespunzătoare, chiar dacă cumpărătorul
a luat asupra sa riscurile pe perioada transportului, în conformitate cu termenul FOB, Incoterms 1990, stipulat în contract1197.
Convenţia de la Viena oferă posibilitate vânzătorului să înlăture orice lipsă de conformitate în caz de predare anticipată a
mărfii1198. Potrivit textului, în caz de predare anticipată, vânzătorul are dreptul, până la data prevăzută pentru predare, fie să
predea partea sau cantitatea lipsă, sau mărfuri noi care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, fie să repare orice lipsă
de conformitate a mărfurilor cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli
nerezonabile. Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune- interese, potrivit cu prevederile Convenţiei de la Viena.
Aceste prevederi se aplică în cazul în care sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
> vânzătorul predă marfa anticipat şi
> marfa predată prezintă lipsă de conformitate.
Dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul1199 are opţiunea de a le prelua sau de a le refuza.
Vânzătorul îşi poate exercita dreptul de înlăturare a oricărei lipse de conformitate doar până la data prevăzută pentru predare,
cu condiţia ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Astfel, în
condiţiile susmenţionate, vânzătorul poate:
> să predea partea sau cantitatea lipsă;
> să predea mărfuri noi care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul sau
> să repare orice lipsă de conformitate a mărfurilor.
Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese conform prevederilor Convenţiei.
Un tribunal arbitrai a invocat a doua propoziţie a art.37 la examinarea une acţiuni împotriva vânzătorului care a livrat produse
de cofetărie până la data la care cumpărătorul trebuia să prezinte garanţia bancară, necesară conform contractului Deşi
cumpărătorul a preluat marfa, nu a efectuat plata, susţinând că vânzătorul a
încălcat prevederile contractului livrând marfa înainte de intrarea în vigoare a garanţiei, iar acest lucru trebuie considerat ca o
încălcare fundamentală a contractului, justificându-şi astfel neexecutarea obligaţiei de plată. Totuşi, tribunalul orbitral a decis că
nerespectarea obligaţiei de către vânzător nu permite --apărătorului de a refuza efectuarea plăţii, iar conform ultimei propoziţii a
art.37,
.umpărătorul putea să ceară daune-interese pentru prejudiciile cauzate de predarea
■ • ,-1200 anticipata .
Părţile trebuie să indice în contractul de vânzare-cumpărare cantitatea de marfa care constituie obiectul contractului şi să
precizeze unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi documentul ce atestă cantitatea.
Conform uzanţelor, cantitatea este atestată de documentul de transport care însoţeşte marfa, în funcţie de felul transportului:
> scrisoarea de trăsură internaţională, în cazul transportului mărfurilor pe căile ferate, rutiere şi aeriene;
> conosamentul, în cazul transportului mărfurilor pe apă;
> chitanţa poştală, în cazul în care mărfurile se expediază prin poştă;
> certificatul de depozit emis în caz de accepţie când marfa a fost depozitată pe contul cumpărătorului.
în funcţie de specificul mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport, cărţile pot insera în contractul de vânzare-
cumpărare internaţională clauze de loleranţă cantitativă. De exemplu, părţile pot să formuleze asemenea clauză în felul -irmător:
Vânzătorul se obligă să livreze cumpărătorului 100.000 tone de cereale, în cazul în care vafi livrată o cantitate de marfă cu o marjă
de + 5% sau - 5%, se consideră că vânzătorul şi-a onorat obligaţia contractuală.
în această situaţie, părţile vor stipula în contract obligaţia cumpărătorului de i plăti pentru cantitatea efectiv livrată, în limitele
toleranţelor convenite.
Pentru determinarea cantităţii mărfii în practica internaţională se utilizează expresii ca about, environ sau altele similare,
sinonime cu circa.
S-a menţionat1201 că în contractele comerciale internaţionale se practică înscrierea unor clauze, potrivit cărora controlul
cantitativ al mărfurilor livrate să se efectueze de firme specializate (case de control), care acţionează în numele cumpărătorului,
ca mandatari ai acestuia.
1.5. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor. Deşi Convenţia de la Viena prevede1202 că nu priveşte efectele pe
care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfii vândute, în art.30 Convenţia stipulează expres obligaţia vânzătorului de
a transfera proprietatea mărfurilor vândute cumpărătorului.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor operează în condiţiile prevăzute de contract. De cele mai multe ori, părţile
prevăd în contractul de
vânzare-cumpărare internaţională că dreptul de proprietate trece de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii.
Potrivit codului civil român1203, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului,
indiferent dacă bunul a fost sau nu predat sau dacă a fost sau nu plătit preţul. Constituie excepţie cazurile prevăzute de lege sau
când părţile au prevăzut în mod clar contrariul.
Transferul riscurilor este reglementat în Capitolul IV al Convenţiei de la Viena. Astfel1204, pierderea sau deteriorarea
mărfurilor survenite după transferul riscurilor către cumpărător, nu-1 eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului,
 144
exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt a vânzătorului. Prevederea dată nu creează obligaţia de plată a
preţului, aceasta fiind prevăzută în art.53 al Convenţiei şi nu stabileşte momentul transmiterii riscului, acesta fiind determinat de
prevederile contractului încheiat de părţi sau de art.67-70.
în unele cazuri tribunalele de arbitraj1205 au aplicat prevederile art.66 al Convenţiei la contractele în care părţile au convenit
utilizarea termenilor GIF, CFR, FOB, FCA ale Incoterms 1990.
Odată ce a fost stabilit că riscul a trecut la cumpărător înainte de pierderea sau deteriorarea mărfurilor, instanţele au cerut
cumpărătorului să efectueze plata preţului, cu excepţia cazurilor în care vânzătorul a fost responsabil de pierderea sau deteriorarea
mărfurilor1206.
într-o speţă1207, un tribunal arbitrai a constatat că vânzătorul este vinovat de deteriorarea mărfurilor, deoarece nu a dat
instrucţiuni transportatorului referitoare la
temperatura la care marfa care era o substanţă chimică, trebuia păstrată pe perioada transportului şi, drept consecinţă marfa a
fost deteriorată prin topire şi scurgere.
Convenţia de la Viena reglementează1208 transferul riscurilor în cazul când un contract de vânzare-cumpărare internaţională
implică transportul mărfurilor. Astfel, potrivit reglementării:
1. Când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc determinat,
riscurile sunt transferate cumpărătorului de la remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului în
conformitate cu contractul de vânzare. Când vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat,
riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până când mărfurile nu au fost remise transportatorului în acel loc. Faptul că vânzătorul
ar fi autorizat să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor, nu afectează transferul riscurilor.
Putem observa că această prevedere stabileşte reguli separate pentru două situaţii diferite:
a) când vânzătorul nu este obligat să remită mărfurile într-un loc determinat şi
b) când vânzătorul este obligat să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat.
în ambele cazuri riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul remite mărfurile transportatorului,
cu precizarea că dacă în primul caz locul predării nu prezintă o mare importanţă pentru transferul riscurilor, în al doilea caz
vânzătorul este obligat să predea marfa transportatorului în locul determinat, iar de predarea mărfurilor în acest loc depinde şi
transferul riscurilor.
Faptul că vânzătorul ar fi autorizat să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor, nu afectează transferul riscurilor.
2. Totuşi, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar identificate, potrivit cu contractul,
prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt
mijloc.
Acest alineat condiţionează transferul riscurilor către cumpărător de identificarea clară a mărfurilor de către vânzător. Unele
instanţe1209 au considerat că cerinţa de identificare a mărfurilor este îndeplinită prin descrierea mărfurilor în documentele de
transport. O altă curte1210 a constatat că părţile, inserând în contractul de vânzare-cumpărare internaţională clauza CIF, Incoterms
1990 au convenit că riscul de pierdere va trece la cumpărător în momentul în care boabele de cacao, clar identificate potrivit
contractului, vor fi predate transportatorului, în portul de expediţie.
Convenţia reglementează1211 şi transferul riscurilor în cazul mărfurilor vândute în cursul transportului. Astfel, în ce priveşte
mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Totuşi,
dacă circumstanţele o implică, riscurile sunt în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise
transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Cu toate acestea, dacă în momentul încheierii
contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe
cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
După cum rezultă din această prevedere, este instituită regula generală, conform căreia în cazul mărfurilor vândute în cursul
transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Dacă, totuşi, circumstanţele indică
altfel, riscurile vor trece la cumpărător din momentul când mărfurile au fost remise transportatorului. Numai în cazul în care
vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau
deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
Convenţia de la Viena conţine reglementări1212 privind^ momentul transmiterii riscurilor pentru cazurile neacoperite de art.67
şi art.68. în asemenea situaţii, riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta preia mărfurile sau, dacă nu o face în timpul
potrivit, din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia sa, iar el săvârşeşte o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.
Totuşi, sunt impuse următoarele reguli:
a) în cazul în care cumpărătorul este obligat să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile sunt
transferate când predarea este făcută, iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acest loc;
b) în cazul în care vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, mărfurile sunt considerate a fi fost puse la dispoziţia
cumpărătorului doar atunci când s-a făcut identificarea lor în mod clar, în conformitate cu prevederile contractului.
Dacă vânzătorul a săvârşit o contravenţie esenţială la contract, dispoziţiile art.67, 68 şi 69 nu aduc atingere mijloacelor de care
dispune cumpărătorul în raport de această contravenţie .
1.6. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. O altă obligaţie a vânzătorului este aceea de garanţie pentru evicţiune . Prin
evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului în total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în
exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care
exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare .
Convenţia de la Viena reglementează obligaţia de garanţie pentru evicţiune1216, dispunând că vânzătorul trebuie să predea
mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, cu excepţia cazului în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în
 145
aceste condiţii. Convenţia nu precizează modalitatea de acceptare de către cumpărător a preluării mărfurilor care nu sunt libere de
orice drept sau pretenţie a unui terţ. Prin umare acceptarea ar putea fi expresă sau implicită care poate fi dedusă din împrejurări.
S-a remarcat1217 că obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune nu acoperă ipoteza în care terţul afectează numai
posesia cumpărătorului asupra bunului, prin tulburarea acesteia sau chiar prin deposedare, sau când aduce atingere integrităţii
materiale a bunului. Se susţine că în toate cazurile pretenţia trebuie să fie întemeiată pe un drept.
Datorită existenţei unor dispoziţii legale prin care se asigură securitatea transmiterii drepturilor reale asupra bunurilor, cazurile
de evicţiune se întâlnesc destul de rar în practică. In privinţa vânzării-cumpărării comerciale cazurile sunt şi mai rare1218.
Alţi autori1219 admit situaţia când vânzătorul a putut să nu fie proprietar al bunului în momentul vânzării sau acesta să fie
grevat de sarcini, pe care cumpărătorul nu le-a cunoscut şi nu le-a preluat. Proprietatea dobândită de cumpărător este astfel
ameninţată în existenţa sau integritatea sa, prin revendicarea dreptului de proprietate sau a unui drept real asupra bunului de către
un terţ, sau prin fapte personale ale vânzătorului. Vânzătorul trebuie să garanteze că proprietatea transmisă este la adăpost de orice
contestaţie din partea terţilor, pentru cauze ce ar putea să o ştirbească şi care au izvorul în fapte pertinente vânzătorului înainte de
data transmiterii proprietăţii. Această garanţie poartă denumirea de garanţie pentru evicţiune şi se referă atât la faptele
vânzătorului, cât şi la faptele unui terţ.
în literatura de specialitate1220 se observă că obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune în general, reglementată de
art.41 al Convenţiei de la Viena este mai drastică decât obligaţia de garanţie pentru conformitatea materială a mărfurilor
reglementată de art.35 al Convenţiei şi decât obligaţia de garanţie pentru evicţiune întemeiată pe un drept de proprietate
intelectuală, reglementat de art.42 al Convenţiei. Art.41 îl declară pe vânzător răspunzător pentru încălcarea obligaţiei sale şi în
ipoteza în care cumpărătorul a cunoscut sau nu putea să ignore pretenţia terţului la momentul încheierii contractului, ceea ce nu
se întâmplă la celelalte două categorii de obligaţii, unde vânzătorul este exonerat de răspundere în această ipoteză potrivit art.35,
alin.3 şi art.42, alin.2, lit.a). Art.41 prevede o singură excepţie de la regula responsabilităţii vânzătorului pentru încălcarea
obligaţiei de a
preda măfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ şi anume atunci când cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în
aceste condiţii.
Şi în legislaţiile naţionale ale statelor există prevederi referitoare la garanţia contra evicţiunii. De exemplu, potrivit prevederilor
Codului Comercial Uniform al S.U.A.1221, vânzătorul este obligat:
> să transmită dreptul de proprietate asupra mărfii şi acest transfer să fie
legal, şi
> mărfurile livrate trebuie să fie libere de orice interes de asigurare, gaj sau alte impedimente, pe care cumpărătorul nu le
cunoştea la momentul încheierii contractului.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova , vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică,
adică liber de drepturile unui terţ asupra lui, cu excepţia cazului când cumpărătorul a consimţit să încheie contractul cunoscând
drepturile terţului asupra bunului.
Codul civil român în acest sens dispune1223 că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva
evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul vândut.
Garanţia împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ este datorată numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept
născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. Per a contrario, garanţia
împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului este datorată chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
Convenţia de la Viena reglementează1224 evicţiunea bazată pe invocarea de către terţ a unui drept sau pretenţie întemeiată pe
proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală. Conform textului, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice
drept sau pretenţie a unui terţ, întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoştea sau nu
putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea
intelectuală:
a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate, dacă părţile au avut în vedere, la momentul
încheierii contractului, că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest stat;
b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi
are sediul. _
Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a terţilor întemeiate
pe proprietatea intelectuală, atunci când:
a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore existenţa dreptului sau a pretenţiei, sau
b) dreptul sau pretenţia rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor
specificaţii analoage furnizate de cumpărător.
1.7. Obligaţia de conservare a mărfurilor. Această obligaţie este comună ambelor părţi şi constituie o aplicare a principiului
colaborării care trebuie să existe între părţi. După cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Viena1225, vânzătorul este obligat
să ia măsuri rezonabile de conservare a mărfurilor numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
> cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate;
> cumpărătorul nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan;
> mărfurile să fie în posesia sau sub controlul vânzătorului.
Convenţia de la Viena instituie în seama vânzătorului şi drepturi, acesta fiind în drept să reţină mărfurile până ce va obţine de
la cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile.
Secţiunea 2. Obligaţiile cumpărătorului.
2.1. Enumerarea obligaţiilor. Obligaţiile cumpărătorului sunt prevăzute în Capitolul III (art.53-65) al Convenţiei de la Viena.
Prevederile Secţiunii I a Capitolului III sunt corelative prevederilor Secţiunii I a Capitolului II care reglementeză obligaţiile
 146
vânzătorului. Deoarece Convenţia de la Viena nu defineşte contractul de vânzare-cumpărare internaţională, din prevederile art.53
combinate cu prevederile art.30 poate fi dedusă această noţiune.
După cum rezultă din prevederile Conveţiei de la Viena, cumpărătorul are următoarele obligaţii:
> de plată a preţului (ari.54-59);
> de preluare a mărfii (art.60);
> de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii în condiţiile şi cu consecinţele prevăzute de Convenţie
(art.65);
> de conservare a mărfurilor, în anumite situaţii specifice (art.86-88).
Conform prevederilor Convenţiei, contractul poate să instituie în sarcina
cumpărătorului şi alte obligaţii cum ar fi, de exemplu, obligaţia de furnizare a materiei prime necesare fabricării mărfii, care
rezultă din art.3, alin.l al Convenţiei.
2.2. Obligaţia de plată a preţului.
2.2.1. Precizări prealabile. Conform Convenţiei de la Viena1226, cumpărătorul se obligă, în condiţiile prevăzute de contract şi
de convenţie, să clătească preţul şi să preia mărfurile predate. Din această frază, precum şi din ^revederile art.6 al Convenţiei
deducem că în cazul în care există neconcordanţe
între prevederile contractului de vânzare-cumpărare internaţională şi prevederile Convenţiei de la Viena prioritate se acordă
prevederilor contractuale.
Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Preţul
corespunde valorii lucrului vândut.
Convenţia de la Viena precizează1227 că obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde pe aceea de a lua măsurile şi de
a îndeplini formalităţile destinate să permită plata preţului care sunt prevăzute de contract, de legi sau alte reglementări. Această
reglementare se referă la acţiunile pe care trebuie să le întreprindă cumpărătorul în scopul pregătirii efectuării plăţii preţului. De
exemplu, contractul ar putea să prevadă deschiderea acreditivului, constituirea unei garanţii bancare, înregistrarea contractului la
o autoritate publică. Formalităţile prealabile care rezultă din legi sau alte reglementări ar putea consta, de exemplu în obţinerea
autorizaţiei necesare pentru transferul mijloacelor băneşti în străinătate.
Din prevederile art.54 rezultă că îndeplinirea formalităţilor prealabile, destinate să permită plata preţului constituie o parte
integrantă a obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului.
Apare întrebarea dacă art.54 doar obligă cumpărătorul să ia toate măsurile necesare pentru a îndeplini precondiţiile de plată,
dar nu este responsabil de rezultat sau dacă se consideră o încălcare a obligaţiei de către cumpărător situaţia în care acţiunile
întreprinse sunt tară succes? Instanţele, de cele mai multe ori au aplicat a doua interpretare. Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor
destinate să permită plata preţului este comparabilă în toate privinţele cu obligaţia de plată a preţului. în mare parte aceste decizii
se referă la obligaţia cumpărătorului de emitere a unui acreditiv sau pentru prezentarea unei garanţii bancare1228.
în literatura de specialitate unii autori consideră obligaţia cumpărătorului prevăzută în art.54 al Convenţiei de la Viena ca fiind
de mijloace, iar alţii — ca fiind de
rezultat. Astfel, potrivit unei opinii1229, obligaţia cumpărătorului prevăzută în art.54 este limitată la luarea măsurilor şi
îndeplinirea de către acesta a formalităţilor destinate să permită plata preţului. Acest articol nu implică însă îndatorirea
cumpărătorului ca demersurile sale să se finalizeze prin obţinerea documentului solicitat şi, în consecinţă, este admisă implicit
ideea că, în lipsa respectivului document, preţul nu va fi efectiv plătit. Autorii citaţi concluzionează că obligaţia cumpărătorului
de plată a preţului care este o obligaţie de rezultat în cazul în care plata este pură şi simplă potrivit art.53, devine o obligaţie de
mijloace atunci când plata preţului este condiţionată de rezultatul unei măsuri sau formalităţi de a cărei obţinere depinde de (sau
şi de a cărei) o terţă persoană. într-o altă opinie1230 se consideră că obligaţia cumpărătorului de a oferi o scrisoare de credit sau
o garanţie bancară este de rezultat, iar numai aceea de a obţine o autorizaţie administrativă este de mijloace, cu consecinţele
corespunzătoare pe planul răspunderii în cazul nerealizării lor.
In ce ne priveşte, apreciem concluziile susmenţionate, dar suntem de părere că obligaţia cumpărătorului prevăzută în art.54 al
Convenţiei de la Viena este una de rezultat atât pentru măsurile ce urmează a fi întreprinse conform prevederilor contractului, cât
şi pentru cele prevăzute de legi sau alte reglementări. Considerăm că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
cumpărătorul cunoştea cerinţele impuse de lege sau alte reglementări, necesare pentru posibilitatea efectuării plăţii preţului. Dacă,
de exemplu, este necesară obţinerea unei autorizaţiei pentru transferul mijloacelor în străinătate, cumpărătorul este obligat să
îndeplinească toate cerinţele impuse de lege pentru obţinerea acestei autorizaţii. Dacă obligaţia prevăzută de art.54 ar fi considerată
ca fiind una de mijloace, acest lucru ar afecta obligaţia de plată a preţului prevăzută de art.53 care este una de rezultat. Art.54, ca
o continuitate a reglementării art.53, stabileşte expres că obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul conform art.53, o cuprinde pe
aceea de a lua măsurile şi de a îndeplini formalităţile destinate să permită plata preţului care sunt prevăzute de contract, de legi
sau alte reglementări. Prin urmare, aceste obligaţii sunt indispensabile, iar în cazul în care cumpărătorul nu va onora obligaţia
prevăzută de art.54, va purta răspundere în condiţiile prevăzute de contract şi de Convenţia de la Viena şi va putea fi exonerat de
răspundere doar în condiţiile art.79 al Convenţiei.
Art.54 al nu reglementează moneda de plată. De regulă, părţile prevăd în contract moneda de plată, iar dacă părţile au omis o
asemenea prevedere, atunci moneda de plată va fi determinată1231 pe baza uzanţelor şi obişnuinţelor stabilite între părţi sau pe
baza uzanţei pe care părţile o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în
mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere.
Mai multe instanţe au decis că determinarea monedei de plată trebuie efectuată în conformitate cu prevederile Convenţiei de
la Viena, dar nu potrivit dreptului naţional. Prin urmare, moneda de plată trebuie să fie determinată de un
 147
principiu general prevăzut în art.7, alin.2 al Convenţiei, conform căruia, problemele privind materiile cârmuite de convenţie şi
care nu sunt rezolvate în mod expres de către ea, vor fi reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră sau, în
lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat.
Astfel, unele instanţe1232 s-au condus de prevederile art.57, alin.l care determină locul efectuării plăţii şi au decis în favoarea
monedei locului unde vânzătorul îşi are sediul. în schimb, o altă instanţă în câteva cazuri a decis1233 în favoarea legislaţiei
naţionale, aplicabile în baza normelor de drept internaţional privat care reglementează contractul de vânzare-cumpărare în
domeniile nereglementate de Convenţia de la Viena.
2.2.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul. în literatura de specialitate1234 au fost menţionate
următoarele condiţii, pe care trebuie să le îndeplinească preţul:
> Să fie fixat în bani. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea unui lucru
se face nu pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu
mai poate fi calificat vânzare-cumpărare, dar un schimb, o dare în plată sau alt contract, eventual contract nenumit.
> Să fie determinat sau determinabil. Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca preţul să
fie precizat în contract - sed et certum pretium esse debet.
Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor, prin negociere sau prin aderarea
pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea, şi vânzătorul poate să adere la
oferta de cumpărare înaintată de cumpărător, în care acesta stabileşte singur preţul.
Preţul mărfii este determinat dacă cuantumul lui este convenit de părţi în momentul încheierii contractului. Determinarea
preţului nu presupune stabilirea modalităţii de plată (de exemplu, printr-o singură prestaţie sau în rate) ori a termenului plăţii,
aceste elemente urmând a fi determinate - în lipsă de stipulaţie - potrivit legii.
Este posibil, însă, ca părţile să stipuleze în contract numai elementele pe baza cărora preţul va putea fi determinat în viitor, cel
târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată.
> Să fie sincer şi serios. S-a remarcat1235 că în materie comercială atât seriozitatea, cât şi micimea preţului vor fi apreciate
mai larg decât în materie civilă, pentru consideraţia că, chiar în lipsa unui preţ stabilit de autoritatea administrativă, el reprezintă
un element curent, determinat de legea cererii şi ofertei. Această toleranţă este necesară securităţii tranzacţiilor comerciale.
> Preţul trebuie să fie real. Pentru a fi obiect al contractului de vânzare- cumpărare comercială, preţul trebuie să fie real,
adică să existe efectiv şi să se plătească de către cumpărător.
Dacă preţul stabilit de părţi este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare- cumpărare este nul, deoarece obligaţia
cumpărătorului - în lipsa preţului sau a caracterului său derizoriu - este fără obiect, iar obligaţia vânzătorului este fără cauză1236.
2.2.3. Determinarea preţului. De regulă, preţul mărfii este stabilit de părţi ;n contractul de vânzare-cumpărare internaţională.
Totuşi, pentru situaţia în care părţile nu au determinat sau nu au prevăzut în contract preţul mărfii, atât Convenţia de la Viena, dar
şi legislaţiile naţionale conţin prevederi care să stabilească preţul. Potrivit Convenţiei de la Viena1237, dacă vânzarea este valabil
încheiată fără ca preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract, în mod expres sau mplicit, sau printr-o dispoziţie care
permite să fie determinat, părţile sunt reputate, în lipsa unor indicaţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în
mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, oentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări
comparabile. Această stipulaţie este în contradicţie cu prevederile art.14, alin.l ale Convenţiei, conform cărora pentru a fi completă,
oferta expres sau implicit stabileşte preţul sau dă indicaţii care permit determinarea lui. Ca şi majoritatea autorilor1238,
considerăm că, deoarece dispoziţiile art.55 sunt ulterioare şi speciale cu privire la determinarea preţului, ele prevalează, iacă
părţilor contractante le este aplicabilă întreaga convenţie.
S-a menţionat1239 că art.55 al Convenţiei de la Viena instituie o situaţie specială care stabileşte că, dacă vânzarea este valabil
încheiată fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, atunci convenţia instituie o prezumţie privind modul de determinare
a preţului care are valoarea unei determinări legale (prin convenţie) a acestuia. Prin urmare, situaţia specială este supusă condiţiei
valabilităţii contractului cu preţ nedeterminat şi nedeterminabil, fără ca prin convenţie să se precizeze în mod direct dacă o
asemenea situaţie este valabilă sau nu. Această reticenţă a Convenţiei este în concordanţă cu prevederile art.4, lit.a), conform
cărora ea nu cârmuieşte valabilitatea contractului şi nici a vreuneia din clauzele sale. în asemenea situaţie, valabilitatea unui
contract fără preţ determinat sau determinabil rămâne supusă sistemului de drept care constituie lex causae în speţă. Numai în
cazul în care lex causae admite valabilitatea unui contract cu preţ nedeterminat şi nedeterminabil, se aplică determinarea legală a
preţului, în temeiul art.55 din Convenţie.
în conformitate cu art.92, statele pot declara că aderă numai la partea II a Convenţiei, unde se află art.14 sau şi la partea III,
unde se află art.55. în situaţia în care unul dintre statele cărora aparţin părţile contractante a ratificat numai partea a III, referitoare
la obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, contractul de vânzare- cumpărare nu mai cade sub incidenţa reglementării uniforme
din convenţie, dar va fi supus unui drept aplicabil naţional, care ar putea să prevadă, că, în lipsa unei precizări a preţului, contractul
este nul, ceea ce nu este de natură să ofere relaţiilor comerciale internaţionale certitudinea juridică necesară .
Codul civil al Republicii Moldova reglementează1241 la fel ca şi Convenţia de la Viena modalitatea determinării preţului,
totuşi, suplimentar dispoziţiilor Convenţiei perevede că în cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor
prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor.
Codul civil român reglementează lipsa determinării exprese a preţului, dispunând1242 că atunci când contractul are ca obiect
bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de
vânzător. în lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fî
încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă
această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare.
 148
Determinarea preţului în baza art.55 nu este complicată în cazul în care obiectul contractului îl constituie materiile prime sau
semifabricatele. Situaţia se schimbă, însă în cazul producţiei finite. Astfel, intr-un caz bine-cunoscut implică o companie aeriană
şi un producător de motoare de aeronave, instanţa a
decis că preţul nu poate fi determinat conform art.55 al Convenţiei de la Viena, deoarece nu exista nici un preţ pe piaţă pentru
mărfuri similare şi, prin urmare respectivul contract nu a fost încheiat.
După cum rezultă din prevederile art.55 al Convenţiei de la Viena, determinarea preţului se face în funcţie de următoarele
elemente:
A. Preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă. Prin această soluţie
s-a urmărit1244 excluderea de plano a preţului practicat de vânzătorul contractual, adică preţul existent numai în cataloagele sau
listele sale de preţuri. Totuşi, autorii citaţi menţionează că noţiunea de „preţ practicat în mod obişnuit” nu este incompatibil cu
„preţul curent”, adică acela tranzacţionat la bursele caracteristice pentru mărfurile care constituie obiectul contractului sau acela
menţionat în mercurialele organizaţiilor profesionale în materie. Se consideră că trebuie avută în vedere, dacă împrejurările o
impun, şi zona geografică în cadrul căreia se circumscrie operaţiunea comercială a părţilor. Este necesar de remarcat că momentul
de referinţă pentru determinarea preţului îl constituie momentul încheierii contractului.
B. Preţul practicat pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile. Prin urmare, la stabilirea preţului se va ţine
cont de mărfurile identice celor contractate sau, cel puţin, cele mai apropiate. De asemenea, o importanţă deosebită o are faptul ca
vânzarea să aibă loc în împrejurări comparabile, adică se vor lua în considerare condiţiile şi termenele de plată, de exemplu,
deschiderea unui acreditiv documentar sau incassou, efectuarea plăţii în avans sau la o anumită dată după livrare, condiţiile de
transport, asigurare, adică se va ţine cont de toate elementele care ar putea influenţa determinarea preţului.
O instanţă1245 a concluzionat că prevederea „preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura
comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile” îl protejează pe cumpărător de a plăti prea
mult. Pe de altă parte, această prevedere ar fi în defavoarea cumpărătorului pentru situaţia în care vânzătorul a fost pregătit să
vândă mărfurile la un preţ mai mic decât cel aplicat în general pentru mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
în jurisprudenţă au fost adoptate trei soluţii diferite privind aplicarea art.55 sau art.14 al Convenţiei de la Viena.
Astfel, într-o primă concepţie, un contract a cărui preţ nu este determinat sau determinabil conform art.14 al Convenţiei, este
totuşi valabil conform metodei subsidiare de determinare a preţului prevăzută în art.55.
Se susţine, că prin începerea executării unui contract în care nu a fost stabilit preţul, părţile au dorit să deroge de la un preţ
determinat sau determinabil conform art.14124^. Şi în jurisprudenţă arbitrală s-au considerat valabile unele contracte în care preţul
nu a fost determinat sau determinabil1247.
Potrivit unei alte poziţii, instanţele în câteva decizii au acordat piioritate art.14, concluzionând că respectivul contract nu a fost
încheiat, deoarece preţul nu a fost stabilit de părţi. într-un caz instanţa a decis, că oferta de a vinde motoare de avioane nu
îndeplineşte cerinţele art.14 al Convenţiei de la Viena, deoarece nu include preţul pentru toate tipurile de motoare de avioane din
care cumpărătorul ar putea alege şi, contractul care rezultă din oferta respectivă nu poate fi valabil .
Conform celei de a treia soluţii, chestiunea privind valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare internaţională în care nu
este prevăzut preţul mărfii urmează a fi stabilită de către dreptul naţional, în conformitate cu prevederile art. 4 al Convenţiei de la
Viena1249.
C. Stabilirea preţului în funcţie de greutatea netă a mărfurilor. Regula dată este instituită atât de Convenţia de la Viena1250,
cât şi de codul civil al Republicii Moldova1251 şi de codul civil român1252. Potrivit Convenţiei de la Viena, dacă preţul este
stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz de îndoială, determină acest preţ. Pentru situaţia în
care preţul se stabileşte în raport de greutatea mărfurilor, iar în contract părţile nu au convenit altfel, cumpărătorul va achita preţul
pentru greutatea netă a mărfurilor, nefiind inclusă şi greutatea ambalajului. Codul civil român dispune că în cazul în care preţul
se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului.
Deciziile instanţelor în care se face referinţă la art.56 al Convenţiei de la Viena sunt întâlnite destul de rar1253 .
2.2.4. Locul plăţii preţului. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena,1254 în cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să
plătească preţul într-un alt loc deosebit, el trebuie plătit vânzătorului:
a) la sediul acestuia, sau
b) dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul acestei remiteri.
Art.57 stabileşte locul plăţii preţului, instituind trei reguli. în primul rând, părţile pot stipula în contract locul plăţii preţului, în
acest caz cumpărătorul fiind obligat să plătească preţul în acel loc. Sintagma loc deosebit utlizată de Convenţie înseamnă locul
efectuării plăţii, prevăzut de părţi în contractul de vânzare- cumpărare. în al doilea rând, în lipsa alegerii exprese sau implicite de
către părţi a 1 ocul plăţii preţului, cumpărătorul este obligat să efectueze plata în schimbul remiterii mărfurilor sau documentelor,
la locul acestei remiteri. Şi, în al treilea rând, dacă părţile nu au stabilit locul plăţii preţului şi dacă plata nu trebuie făcută în
schimbul remiterii mărfurilor sau documentelor, cumpărătorul trebuie să efectueze plata la sediul vânzătorului.
Conform dispoziţiilor art.57, alin.l, lit.b), cumpărătorul trebuie să efectueze plata la locul remiterii mărfurilor sau
documentelor. Dacă se corelează prevederile art.57, alin.l, lit.b) cu prevederile art.58, alin.l, atunci, în lipsa unei alte înţelegeri
intre părţi, se va aplica regula generală, conform căreia plata preţului se va face simultan cu remiterea mărfurilor sau documentelor.
Dar pentru ca art.57, alin.l, lit.b să fie aplicabil, este necesar să aibă loc executarea simultană a obligaţiei de plată a preţului de
către cumpărător şi obligaţiei de remitere a mărfurilor sau documentelor de către vânzător. Aceasta înseamnă că aplicarea
prevederilor art.57, alin.l, lit.b este imposibilă în cazul în care părţile nu execută obligaţiile simultan. Astfel, o instanţă1255 a decis
imposibilitatea aplicării prevederilor art.57, alin.l, lit.b) într-un eaz în legătură cu o vânzare a unei instalaţii industriale, în care
preţul a fost efectuat n tranşe, 30% fiind achitate la momentul când s-a comandat instalaţia, 30% - la nceputul asamblării instalaţiei,
30% - la finalizarea instalării, iar 10% - după darea in exploatare cu succes a instalaţiei. O altă instanţă1256 a decis asupra
 149
imposibilităţii aplicării prevederilor art.57, alin.l, lit.b) în cazul în care plata preţului trebuie efectuată în termen de 30 de zile din
data prezentării unei cambii.
Vânzătorul va suporta orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii care ezultă din schimbarea domiciliului sau după încheierea
contractului1257. O
instanţă1258 a decis că cesiunea de către vânzător a primirii preţului către o terţă persoană constituie o schimbare a domiciliului
în sensul art.57, alin.2.
Potrivit codului civil român1259, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul
se afla în momentul încheierii contractului şi imediat ce proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile
se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.
2.2.5. Momentul plăţii preţului. în ceea ce priveşte data plăţii, Convenţia de la Viena prevede1260 că în cazul în care
cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment determinat, trebuie să-l plătească în momentul în care, în
conformitate cu contractul şi convenţia, vânzătorul pune la dispoziţia sa, fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale
mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor. După cum observăm şi în acest
articol Convenţia acordă prioritate prevederilor contractului încheiat între părţi, cumpărătorul fiind obligat să plătească preţul la
momentul determinat în contract. Şi numai în cazul în care părţile nu au prevăzut momentului efectuării plăţii, Convenţia stabileşte
că preţul se va plăti în momentul în care, în conformitate cu contractul şi convenţia, vânzătorul pune la dispoziţia sa, fie mărfurile,
fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Convenţia oferă posibilitate vânzătorului de a face din plată o condiţie a remiterii
mărfurilor sau a documentelor, situaţie în care plata se va efectua anterior predării mărfurilor sau documentelor.
Pentru situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea sub condiţia ca acestea sau
documentele lor reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât în schimbul plăţii preţului. în lipsa unei prevederi
contractuale, apare dificultatea de a determina ce se înţelege prin documentele reprezentative ale mărfurilor. O instanţă a decis că
documentele referitoare la originea mărfurilor şi la calitatea mărfurilor, precum şi documentele vamale nu constituie documente
reprezentative în sensul art.58, alin.2 al Convenţiei de la Viena, iar refuzul cumpărătorului de a plăti preţul în lipsa prezentării
acestor documente este nejustificat.
După cum rezultă din jurisprudenţă, în majoritatea cazurilor părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională,
guvernat de Convenţia de la Viena, prevăd momentul efectuării plăţii, iar clauzele contractuale sunt exprimate în diferite forme.
Astfel, instanţele au considerat valabile clauzele contractuale care prevăd plata preţului la emiterea notificării din partea
vânzătorului precum că mărfurile sunt gata pentru livrare1262, sau clauzele care prevăd că plata preţului trebuie efectuată la
primirea
invoice-ului1263, sau la un anumit termen de la emiterea sau recepţionarea invoice- ului1264, intr-un anumit termen de la
livrarea mărfurilor1265, sau la un anumit termen de la recepţia documentelor referitoare la marfa1266.
Convenţia instituie regula1267 conform căreia cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să
examineze mărfurile, cu excepţia cazului în care modalităţile de predare sau de plată pe care le-au convenit părţile nu- i lasă
această posibilitate. Această prevedere nu menţionează dreptul cumpărătorului de a suspenda efectuarea plăţii, dacă în urma
examinării mărfurilor, a constatat că acestea nu corespund prevederilor contractuale. Curtea Supremă a Austriei a decis că,
cumpărătorul a fost în drept să suspende plata preţului ca un principiu general care rezultă din art.7, alin.2 al Convenţiei de la
Viena. Curtea a observat1268, inter alia, că principiul executării simultane a obligaţiilor, exprimată în art.71 şi art.58. alin.3 ale
Convenţiei de la Viena şi dreptul de examinare a mărfurilor recunoscut de art.58, alin.3, ar fi lipsit de sens în cazul în care
cumpărătorul ar fi obligat să efectueze plata imediat ce a descoperit lipsa de conformitate a mărfurilor şi a cerut predarea unor
mărfuri de înlocuire sau repararea lipsei de conformitate.
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract şi din convenţie, fără a fi
necesară o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului (dies interpellatpro hominem)1269. Totuşi, regula conform căreia
preţul devine plătibil automat, fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului cunoaşte anumite limite.
Astfel, o instanţă12 a decis că preţul nu este plătibil în mod automat în cazul în care cumpărătorul nu cunoaşte suma exactă a
preţului. De asemenea, o cerinţă că vânzătorul expedieză anticipat o factură de plată cumpărătorului deseori rezultă din contract
sau din
*1271
uzanţele stabilite între părţi .
încălcarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător, oferă vânzătorului dreptul de a recurge la diverse remedii, oferite
de Convenţia de la Viena pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de către cumpărător, fără o cerere prealabilă de plată a
preţului. Asemenea remedii includ dreptul vânzătorului de a primi dobânzi asupra oricărei sume datorate de cumpărător, potrivit
art.78. în mai multe decizii ale instanţelor care se referă la art.59 s-a notat că dobânzile prevăzute de art.78 încep să curgă din data
când plata preţului devine exigibilă1272.
2.3. Obligaţia de preluare a mărfii vândute. O altă obligaţie a cumpărătorului este cea de preluare a mărfii vândute. Această
obligaţie este corelată cu obligaţia vânzătorului de predare a mărfii. Vânzătorul nu poate fi obligat a preda lucrul decât dacă
cumpărătorul este ţinut în aceeaşi măsură de a-1 lua în primire, asigurându-se, astfel, una din finalităţile contractului, aceea de a
pune lucrul în stăpânire de fapt şi de drept a cumpărătorului1273.
Preluarea bunului vândut se face la data şi locul convenit de părţi în contract. Dacă nu au stabilit un termen, preluarea bunului
se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Convenţia de la Viena prevede1274 că obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea constă:
a) în îndeplinirea oricărui act care se poate aştepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzătorului să efectueze
predarea; şi
 150
b) în preluarea mărfurilor.
Prin urmare obligaţia de preluare a mărfii, în accepţiunea Convenţiei constă în primul rând, în îndeplinirea oricărui act care se
poate aştepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea şi, în al doilea rând, în preluarea
mărfurilor. Putem deduce că această prevedere pune în sarcina cumpărătorului obligaţia de cooprerare. Obligaţia de cooperare
poate fi exprimată în diverse forme, de exemplu examinarea preliminară a mărfurilor de către cumpărător înainte de livrarea
mărfurilor, obţinerea licenţei import, încheierea unui contract de transport, notificarea denumirii navei pe care urmează a fi
încărcate mărfurile1275.
Drept exemplu de îndeplinire a oricărui act din partea cumpărătorului care ar permite vânzătorului să efectueze predarea, ar
servi şi faptul că atunci când locul livrării mărfurilor este la sediul cumpărătorului, acesta este obligat să acorde acces vânzătorului
în încăperile unde urmează a fi depozitate mărfurile.
în ceea ce priveşte acţiunile pentru preluarea mărfii, acestea depind de modalitatea de livrare stabilită de părţile contractante.
Dacă, de exemplu, vânzătorul este obligat să predea mărfurile la sediul său, conform art.31, lit.c), cumpărătorul trebuie fie să preia
mărfurile personal, fie să împuternicească un terţ care să preia mărfurile.
Art.60 nu menţionează cazurile în care cumpărătorul este în drept să refuze preluarea mărfurilor. Alte articole ale Convenţiei
de la Viena prevăd asemenea
cazuri. De exemplu, conform art.52, alin.l, dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea
de a le prelua sau de a le lefuza. Potrivit art.52, alin.2, dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,
cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar. De asemenea, în baza art.25 cumpărătorul poate
refuza preluarea mărfii dacă vânzătorul a săvârşit o contravenţie la contract, ceea ce oferă posibilitate cumpărătorului să declare
contractul rezolvit în conformitate cu art.49, alin.l, lit.a) sau să solicite predarea unor mărfuri de înlocuire în baza art.46, alin.2.
Cumpărătorul, de asemenea este în drept să declare contractul rezolvit şi să lefuze preluarea mărfii, dacă vânzătorul nu a livrat
marfa în termenul suplimentar acordat de cumpărător în baza art.47, alin. 1.
2.4. Obligaţia de conservare a mărfii. In cazul în caie cumpărătorul a primit mărfurile şi înţelege să-şi exercite dreptul de a le
refuza în baza contractului sau a Convenţiei de la Viena, el trebuie să ia măsuri rezonabile, în raport cu împrejurările, pentru a le
asigura conservarea. Cumpărătorul este îndreptăţit să reţină mărfurile până când obţine de la vânzător rambursarea cheltuieliloi
sale rezonabile1276. Convenţia instituie astfel, în mod simetric, un drept de retenţie şi în favoarea cumpărătorului.
Dacă mărfurile expediate au fost puse la dispoziţia cumpărătorului la locul lor de destinaţie, iar cumpărătorul îşi exercită dreptul
de a le refuza, el trebuie să le ia în posesie pe seama vânzătorului, cu condiţia de a putea să o facă fără plata preţului şi fără
inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Cumpărătorul nu este ţinut la această obligaţie, dacă vânzătorul este prezent la locul de
destinaţie al mărfurilor sau dacă se află acolo o persoană care are calitatea de a prelua mărfurile pe seama sa.
O instanţă1277 a decis că obligaţia cumpărătorului de a lua măsuri rezonabile pentru a asigura conservarea mărfurilor care
rezultă din art.86, se referă la perioada când mprfurile se află în posesia cumpărătorului şi nu obligă cumpărătorul de a transporta
înapoi mărfurile neconforme vânzătorului, în cazul în care acesta va expedia mărfuri de înlocuire.
Dacă mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziţia sa la locul de destinaţie, iar cumpărătorul îşi exercită dreptul
de a le refuza, el trebuie să le ia în posesie pe seama vânzătorului, cu condiţia de a putea să o facă fără plata preţului şi fără
inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă vânzătorul este prezent la locul de destinaţie sau
dacă există în acest loc o persoană ce are calitatea de a prelua mărfurile pe seama sa.
2.5. Prevederi comune pentru vânzător şi pentru cumpărător referitoare la obligaţia de conservare a mărfurilor. Convenţia de
la Viena conţine prevederi comune pentru vânzător şi pentru cumpărător referitoare la obligaţia de conservare a mărfurilor. Potrivit
reglementării , partea care este
ţinută să ia măsuri pentru conservarea mărfurilor, poate să le depună în magaziile unui terţ, pe cheltuiala celeilalte părţi, cu
condiţia ca cheltuielile care ar rezulta să nu fie nerezonabile. Astfel se prevede o modalitate de executare a obligaţiei de conservare
a mărfurilor, care poate fi utilizată de vânzător sau cumpărător, şi anume — depozitarea mărfii la depozitul unui terţ.
Convenţia de la Viena permite1279 vânzarea mărfurilor prin orice mijloace adecvate, sub rezerva notificării către cealaltă
parte, în condiţii rezonabile, a intenţiei sale de a vinde. Partea care trebuie să asigure conservarea mărfurilor, dacă cealaltă parte
întârzie în mod nerezonabil să preia mărfurile în posesie ori să le preia sau să le plătească preţul ori cheltuielile pentru conservarea
lor.
Pentru mărfurile supuse unei deteriorări rapide sau când conservarea lor ar atrage cheltuieli nerezonabile, partea care este ţinută
să asigure conservarea mărfurilor trebuie în mod rezonabil să se preocupe să le vândă şi doar în măsura posibilului, ea trebuie să
notifice celeilalte părţi intenţia de a vinde.
Partea care vinde mărfurile are dreptul să reţină din rezultatul vânzării o parte egală cu cheltuielile rezonabile de conservare şi
de vânzare a mărfurilor. Ea datorează surplusul celeilalte părţi.
După cum observăm, partea care trebuie să asigure conservarea mărfurilor poate avea dreptul sau chiar poate fi obligată să le
vândă.
Partea este în drept să vândă mărfurile în următoarele cazuri:
> cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să preia mărfurile în posesie ori să
le preia;
> cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să plătească preţul mărfii ori cheltuielile pentru conservarea lor.
Partea este obligată să vândă mărfurile în următoarele situaţii:
> când mărfurile sunt supuse unei deteriorări rapide;
> când conservarea mărfurilor ar atrage cheltuieli nerezonabile.
CAPITOLUL DI. RĂSPUNDEREA PĂRŢILOR ÎN
CONTRACTUL COMERCIAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
 151
INTERNAŢIONALĂ
Secţiunea 1. Mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract a vânzătorului.
Convenţia de la Viena prevede mijloacele de apărare de care dispune cumpărătorul în caz de neexecutare a obligaţiilor de către
vânzător. Astfel , dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile ce-i revin din conţi actul de vânzare sau din prevederile
Convenţiei, cumpărătorul este îndreptăţit:
a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, acţionând în baza drepturilor ce-i sunt conferite prin Convenţie, art.46-
52;
b) să ceară daune-interese, art.74-77 din Convenţie.
Art.45, alin.l, lit.b) acordă cumpărătorului dreptul de a cere daune-interese şi prezintă o importanţă practică deosebită1281.
Mijloacele de apărare prevăzute de art.45, de care dispune cumpărătorul în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale din partea
vânzătorului nu sunt limitative. Convenţia oferă drepturi suplimentare de apărare cumpărătorului în art.71-73 sau art.84, alin.l.
Totodată1282, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese dacă îşi exercită dreptul de a recurge la un alt mijloc.
Dreptul de a cere daune-interese poate fi utilizat de către cumpărător, dacă o neexecutare a contractului de către vânzător a
cauzat prejudicii cumpărătorului. Acest drept poate fi invocat, alături de alte drepturi oferite de Convenţie, în scopul
* ^ _ .. . 1283
compensării prejudiciului suportat .
Nici un termen de graţie nu poate fi acordat vânzătorului de către judecător sau arbitru atunci când cumpărătorul se prevalează
de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract1284.
Doar cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, pe o durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor
sale1285. Termenul suplimentar acordat, aşa cum prevede şi Convenţia, trebuie să fie de o durată rezonabilă încât vânzătorul să
poată executa obligaţia. De exemplu, termenul de două săptămâni acordat pentru livrarea a două imprimante din Germania în
Egipt a fost considerat de o instanţă1286 ca fiind prea scurt, iar termenul rezonabil s-a considerat a fi şapte săptămâni. în unele
cazuri, când cumpărătorul a stabilit un termen suplimentar nejustificat de scurt pentru livrare, instanţele au stabilit un termen
rezonabil1287.
Art.47 prezintă o importanţă practică, în primul rând în corelare cu prevederile art.49, alin.l, lit.b), conform căruia cumpărătorul
poate declara contractul rezolvit în caz de nepredare, dacă vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de
cumpărător în conformitate cu paragraful 1 al art.47 sau dacă declară că nu le va preda în termenul astfel acordat. Prin urmare,
acordarea de către cumpărător a unui termen suplimentar vânzătorului pentru executarea obligaţiilor sale, deschide pentru
cumpărător o posibilitate de rezoluţiune a contractului. în acest caz, rezoluţiunea va avea loc doar în cazul nepredării mărfurilor
în termenul suplimentar acordat1288. Totuşi, valoarea daunelor- interese va depinde de orice alt remediu la care a recurs
cumpărătorul.
Cu excepţia cazului în care a primit de la vânzător o notificare prin care-1 informează, că nu-şi va executa obligaţiile în termenul
astfel acordat, cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune
în caz de contravenţie la contract. Totuşi, prin acest fapt, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese pentru întârziere
în executare1289.
Conform Convenţiei de la Viena1290, cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligaţiei sale, cu excepţia cazului în
care s-a prevalat de un mijloc ncompatibil cu această cerere. Unii autori au remarcat1291 că din formularea textului rezultă că
acesta este mijlocul căruia convenţia îi acordă preponderenţă, ceea ce este :n concordanţă cu principiul salvării contractului, care
constituie una din ideile fundamentale ce guvernează interpretarea contractului, după cum se deduce din art.8.
Cu excepţia cazurilor guvernate de art.46, alin.2 şi alin.3, cumpărătorul se poate prevala de principiul general, conform căruia
poate cere vânzătorului executarea obligaţiilor sale.
Cumpărătorul, sub rezerva prevederilor art.28 al Convenţiei, ar putea solicita şi primi asistentă din partea instanţelor
judecătoreşti sau arbitrale, pentru a obţine executarea obligaţiilor de către vânzător. Art. 28 al Convenţiei de la Viena dispune că,
dacă, în conformitate cu dispoziţiile convenţii, o parte are dreptul sa ceară celeilalte părţi executarea unei obligaţii, un tribunal nu
este ţinut să dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte de vânzare
asemănătoare, necârmuite de prezenta convenţie. ^^
în cazul predării unor mărfuri neconforme cu contractul , cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de
înlocuire doai dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în
momentul denunţării lipsei de conformitate în baza art.39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.
Reglementarea dată oferă cumpărătorului dreptul de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, doar dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
> vânzătorul a livrat o marfa neconformă;
> lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract;^ predarea este cerută în momentul denunţării lipsei
de conformitate în baza
art.39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare. ^
Determinarea conformităţii mărfurilor urmează a fi efectuată în baza
prevederilor art.25, art.35 ale Convenţiei.
S-a remarcat1293 că lipsa de conformitate a mărfii cuprinde nu numai defectele de calitate şi deficienţele de cantitate, dar şi o
livrare incorectă. Mărfurile nu sunt conforme contractului dacă nu sunt libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, aşa cum este
prevăzut în art.41 şi 42 ale Convenţiei de la Viena.
’’ o problemă specială apare în cazul când mărfurile livrate sunt neconforme, dar lipsa de conformitate este uşor de înlăturat.
Unele instanţe au constatat că în cazul în care defectele sunt uşor de înlăturat, lipsa de conformitate nu constituie o contravenţie
esenţială la contract. Cel puţin în cazul în care vânzătorul este de acord să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, cu
 152
condiţia ca aceasta să nu atragă o întârziere nerezonabilă şi să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile. Această
posibilitate este oferită de art.48 al Convenţiei de la Viena1294.
Cumpărătorul pierde dreptul de a cere vânzătorului predarea mărfurilor de înlocuire dacă lui îi este imposibil să restituie
mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit1295. Această prevedere nu se aplică în următoarele cazuri:
> dacă imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de a le restitui într-o stare sensibil identică celei în care cumpărătorul
le-a primit nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea sa;
> dacă mărfurile au pierit sau sunt deteriorate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examenului prevăzut de art.36 sau
> în cazul în care cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a
vândut totul sau o parte de mărfuri în cadrul unei operaţiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile,
integral sau parţial, în conformitate cu folosinţa lor normală.
Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate1296, cu respectarea următoarelor condiţii:
> repararea lipsei de conformitate să fie rezonabilă;
> reparaţia trebuie cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate, făcută în baza art. 39 sau într-un alt termen
rezonabil calculat de la această denunţare.
Prevederea dată se aplică doar în cazul în care mărfurile pot fi reparate. Reparaţia, însă, poate fi nu numai nerezonabilă, dar şi
tehnic imposibilă. Natura unor mărfuri exclude repararea lipsei de conformitate, cum este, de exemplu, în cazul produselor
agricole. Rezonabilitatea reparării lipsei de conformitate trebuie să rezulte din toate circumstanţele.
S-a considerat1297 ca fiind nerezonabilă o cerere de raparare a lipsei de conformitate, în cazul în care cumpărătorul poate
înlătura cu uşurinţă lipsa de conformitate, iar vânzătorul va rambursa cumpărătorului cheltuielile aferente acestei operaţiuni.
Conform prevederilor Convenţiei de la Viena1298, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a declarat contractul rezolvit,
vânzătorul poate, chiar după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu
atragă o întârziere nerezonabilă a executării şi să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini în
ce priveşte rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de cumpărător. Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere
daune-interese în conformitate cu prevederile convenţiei.
Din această formulare rezultă că posibilitatea reparării există pentru orice lipsă a obligaţiilor vânzătorului, de exemplu,
vânzătorul poate să remită documentele care lipsesc cu privire la marfa, iar nu numai în cazul lipsei de conformitate a mărfii cu
contractul, deşi soluţia reparării se aplică cel mai adesea în
.w^ w 1999 5
practica, in acest din urma caz .
Prin urmare, Convenţia de la Viena acordă posibilitate vânzătorului să repare lipsa de conformitate a mărfii şi după data
predării, fiind în drept să aleagă între a repara mărfurile defecte sau a livra mărfuri de înlocuire. Convenţia permite acest lucru,
sub rezerva următoarelor condiţii:
> cumpărătorul nu a declarat contractul rezolvit;
> repararea să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării;
> repararea să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile;
> repararea să nu cauzeze incertitudini în ce priveşte rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de cumpărător.
în cazul în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul nu-i răspunde într-un
termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în termenul pe care l-a indicat în cerere1300. în acest caz Convenţia
aplică ideea că tăcerea cumpărătorului valorează acceptare, ceea ce constituie o excepţie de la regula instituită de grt. 18, alin. 1.
Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor
de către vânzător.
Art.48, al.3 stabileşte că atunci când vânzătorul notifică cumpărătorului intenţia de a-şi executa obligaţiile într-un termen
determinat, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa în conformitate cu art.48, al.2.
Notificarea făcută de vânzător produce efecte doar dacă a fost primită de către cumpărător. Această prevedere constituie o
excepţie de la regula inserată în art.27, text de generală aplicare, conform căreia, dacă o notificare, cerere sau altă comunicare este
făcută de o parte la contract, în conformitate cu convenţia şi prin mijloace adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în
transmiterea comunicării sau faptul că ea nu a ajuns la destinaţie nu privează pe acea parte contractantă de dreptul de a se prevala
de ea.
Un alt mijloc de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract din partea vânzătorului, acordat de
Convenţie1301, este posibilitatea de a reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o
aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment. Posibilitatea reducerii preţului are
un caracter subsidiar şi restrictiv. Astfel, dacă vânzătorul repară orice deficienţă a obligaţiilor sale, în conformitate cu art.37 ori
art.48, sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către vânzător, în conformitate cu aceste articole, cumpărătorul nu
poate reduce preţul.
Reducerea de preţ, prevăzută în art.50 se aplică indiferent dacă lipsa de conformitate este esenţială sau simplă, indiferent dacă
vânzătorul a acţionat sau nu cu neglijenţă şi indiferent dacă vânzătorul a fost exonerat sau nu în conformitate cu prevederile art.79
al Convenţiei.
Acest mijloc al cumpărătorului care echivalează cu aplicarea une bonificaţii, este aplicabil indiferent dacă preţul a fost plătit
sau nu.
S-a remarcat1302, că bonificaţia (rabatul) constă pentru vânzător în a accepta plata unei sume, prin diminuarea preţului
mărfurilor livrate, în scopul stabilirii valorii reale a acestor mărfuri. Partenerii pot conveni asupra plăţii unor bonificaţii în diferite
situaţii apărute în timpul derulării contractului încheiat, şi anume:
> livrările de mărfuri necorespunzătoare condiţiilor de calitate, prezentare, ambalaj, sortimente, specificaţii etc.
 153
> deprecieri calitative sau deteriorări de mărfuri pe timpul transportului dacă se datorează lipsei de diligenţă a vânzătorului
etc.
> cheltuieli justificate făcute de cumpărător în ce priveşte calitatea, ambalajul,
marcarea etc.
Bonificaţiile pot consta uneori şi în livrarea unor cantităţi de mărfuri în contul mărfurilor cu deficienţe.
Convenţia de la Viena reglementează1303 trei cazuri speciale de responsabilitate a vânzătorului.
Conform art.51, dacă vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau numai o parte din mărfurile predate este
conformă cu contractul, prevederile art.46-50 se aplică doar cu privire la partea lipsă sau neconformă.
Cumpărătorul poate să declare contractul rezolvit în totalitatea sa doar dacă neexecutarea parţială sau lipsa de conformitate
constituie o contravenţie la contract.
Aplicarea art.51 presupune că mărfurile care constituie obiectul contractului constau din părţi separabile, fiecare dintre care să
poată fi folosit independent, cum ar fi, de exemplu, câteva tone de castraveţi, o anumită cantitate de gresie sau de sârmă din oţel
inoxidabil, mai multe perechi de pantofi, programe de computer în care lipsesc mai multe module, accesorii pentru schele etc1304.
Conform art.52 al Convenţiei de la Viena, dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea
de a le prelua sau de a le refuza. Dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate
accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar. In cazul în care cumpărătorul acceptă să o preia integral sau parţial,
trebuie să o plătească la preţul din contract.
Şi în cazul în care vânzătorul face mai mult decât prevederile contractuale, conform art.52 se pune problema de neexecutare.
Articolul dat prevede două situaţii:
> vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită;
> vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract.
în ambele situaţii cumpărătorul este în drept de a accepta sau refuza preluarea mărfii în asemenea condiţii.
Opţiunea de a refuza preluarea mărfii poate fi limitată de art.7 care consacră principiul bunei-credinţe (good-faith) sau de art.9,
potrivit căruia părţile sunt legate prin uzanţele pe care le-au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele.
Dacă cumpărătorul preia mărfurile predate anticipat, aceasta poate constitui o modificare a contractului, aşa cum prevede
art.29. în acest caz cumpărătorul îşi va îndeplini obligaţiile la o dată anticipată1305.
Secţiunea 2. Mijloace de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului.
2.1. Precizări prealabile. Conform Convenţiei de la Viena1306, în cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din
obligaţiile care-i revin din contractul de vânzare sau din convenţie, vânzătorul este îndreptăţit să:
a) exercite drepturile prevăzute la art.62-65;
b) ceară daunele-interese prevăzute la art.74-77.
Pe lângă mijloacele prevăzute, vânzătorul se poate prevala şi de alte mijloace prevăzute în art.71-73, 78 şi 88 ale Convenţiei.
Vânzătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese când îşi exercită dreptul de a recurge la un alt mijloc.
Judecătorul sau arbitrul nu este în drept să acorde un termen de graţie cumpărătorului, când vânzătorul se prevalează de unul
din mijloacele de care el dispune în caz de contravenţie la contract1307. Totuşi1308, vânzătorul poate să acorde cumpărătorului
un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor sale. înainte de expirarea acestui termen vânzătorul
nu se poate prevala de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului, cu excepţia cazului când a primit
din partea cumpărătorului o notificare prin care îl informa că nu-şi va executa obligaţiile în termenul ce i se acordase.
Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfi predate sau executarea altor obligaţii ale
cumpărătorului, cu excepţia cazului în care nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri1309.
Dreptul vânzătorului, prevăzut de art.62, de a cere cumpărătorului executarea obligaţiilor este limitat chiar de prevederile
art.62, precum şi art.28 ale Convenţiei. Conform art.62, vânzătorul nu poate să ceară cumpărătorulu executarea contractului în
cazul în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. De exemplu, vânzătorul a acordat cumpărătorului un termer
suplimentai- pentru executarea obligaţiilor conform art.63 al Convenţiei, sau a solicitat rezoluţiunea contractului conform
art.64.
A doua limitare care derivă din art.28 constă în faptul că o instanţă nu este obligată să dispună executarea obligaţiilor în natură,
chiar dacă aceasta ar rezulta din art.62, dacă instanţa nu ar face acest lucru în temeiul propriului său drept, pentru contracte de
vânzare asemănătoare, necârmuite de Convenţia de la Viena.
Un alt mijloc de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului1310 constă în posibilitatea
de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor atunci când contractul prevede că specificarea trebuie făcută de
cumpărător, iar cumpărătorul nu face această specificare la data convenită sau într-un termen rezonabil, calculat de la primirea
unei cereri din partea vânzătorului. Vânzătorul trebuie să facă specificarea potrivit cu necesităţile cumpărătorului care i-ar putea
fi cunoscute.
Dacă vânzătorul singur efectuează specificarea, trebuie să i-o comunice cumpărătorului şi să-i acorde un termen rezonabil
pentru o specificare diferită. Dacă, după primirea comunicării vânzătorului, cumpărătorul nu foloseşte această posibilitate în
termenul astfel acordat, specificarea făcută de vânzător este definitivă.
După cum observăm, aplicarea art.65 are loc în cazul când cumpărătorului îi revine obligaţia de a specifica forma, măsura sau
alte caracteristici ale mărfurilor. Art.65 permite vânzătorului, fără a fi prejudiciate alte drepturi pe care le poate avea, să efectueze
singur specificarea dată. De asemenea, art.65 clarifică prevederile art.14, alin.l al Convenţiei, conform căruia o propunere este
suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care
permit să le determine.
 154
Conform art.65, vânzătorul este în drept, dar nu este obligat să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor.
Vânzătorul poate să-şi rezerve dreptul de a recurge la alte remedii oferite de contractul de vânzare-cumpărare internaţională sau
de Convenţia de la Viena pentru neexecutarea contractului de către cumpărător.
Dreptul vânzătorului de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale
mărfurilor este supus anumitor cerinţe.
O primă cerinţă este că nu a fost specificată forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor de către cumpărător la data
convenită.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită se referă la faptul că vânzătorul trebuie să expedieze o cerere cumpărătorului în care să
solicite specificarea dată, iar cumpărătorul nu face acest lucru într-un termen rezonabil calculat, de la primirea cererii din partea
vânzătorului. Prin urmare, cererea vânzătorului, pentru a fi valabilă, trebuie să fie recepţionată de cumpărător, spre deosebire de
regula generală, stabilită în art.27 al Convenţiei de la Viena.
O altă cerinţă impune vânzătorul să efectueze specificarea dată, potrivit cu necesităţile cumpărătorului care i-ar putea fi
cunoscute.
De asemenea, vânzătorul este obligat să comunice cumpărătorului specificarea efectuată şi să-i acorde un termen rezonabil
pentru o specificare diferită. Şi numai dacă, după primirea comunicării vânzătorului, cumpărătorul nu foloseşte această posibilitate
în termenul astfel acordat, specificarea făcută de vânzător este definitivă.
O instanţă1311 a constatatcă în cazul în care vânzătorul specifică forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor fără a
respecta etapele stabilite de art.65, această specificare nu este obligatorie pentru cumpărător, care este în drept să prezinte o altă
specificaţie.
2.2. Daunele-interese în reglementarea Convenţiei de la Viena.
2.2.1. întinderea daunelor-interese. Convenţia reglementează daunele- interese în art.74-78.
Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşită de o parte sunt egale cu pierderea suportată şi câştigul nerealizat
de cealaltă parte din cauza contravenţiei. Aceste daune-interese nu pot fi superioare pierderii suportate şi câştigului nerealizat pe
care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor de
care avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă ca fiind cunoştinţele posibile ale contravenţiei la contract1312.
Prevederea dată determină formula generală de stabilire a daunelor-interese. Astfel, daunele-interese sunt egale cu pierderea
suportată şi câştigul nerealizat de cealaltă parte din cauza contravenţiei. De asemenea, daunele-interese sunt limitate la pierderea
suportată şi câştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii
contractului.
2.2.2. Modalităţile de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii contractului. Convenţia de la Viena
stabileşte1313 două modalităţi specifice de calcul al daunelor-interese în cazul în care contractul este rezolvit. Astfel, când
contractul este rezolvit, iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire a procedat la o
cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre
preţul din contract şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii. Alături de această diferenţă, partea îndreptăţită
poate obţine orice alte daune- interese, conform regulii generale.
Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare compensatorie, iar
mărfurile au preţ curent, ea poate cere daune-interese echivalente cu diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul curent
din momentul rezolvirii, alături eventual de orice alte daune-interese, după regula generală. Cu toate acestea, dacă partea care cere
daune-interese a declarat
contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor, este aplicabil preţul curent din momentul rezolvirii.
Preţul curent este cel al locului unde ar fi trebuit făcută predarea mărfurilor sau, în lipsă de preţ curent în acel loc, cel practicat
într-un alt loc care, în mod rezonabil, poate fi considerat ca loc de referinţă, ţinând seama de diferenţele la cheltuielile de transport
al mărfurilor.
2.2.3. Obligaţia specială a unei părţi care solicită daune-interese.
Convenţia de la Viena prevede1314 că partea care invocă contravenţia la contract trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând
seama de împrejurări pentru a limita pierderile, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei. Dacă ea neglijează să o facă,
partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderilor care ar fl trebuit evitată.
Acest articol nu prevede expres momentul în care partea trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a limita pierderile. In câteva
cazuri instanţele au stabilit că partea care invocă contravenţia la contract nu este obligată să ia măsuri pentru limitarea pierderilor
până la rezilierea contractului, deoarece în această perioadă oricare din părţi poate cere executarea contractului1315. O
instanţă1316 a decis că revânzarea mărfurilor de către vânzător unui terţ într-un termen de două luni din data refuzului preluării
mărfii de către cumpărător, este rezonabilă în contextul industriei modei.
2.2.4. Regimul dobânzilor. Convenţia de la Viena reglementează1317 dobânzile care constituie daunele-interese
plătibile în cazul neexecutării unei obligaţii având ca obiect sume de bani. Dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă
datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestei sume fără a prejudicia daunele-interese pe care ar fl îndreptăţită să le
ceară în temeiul art.74. Convenţia permite în toate cazurile cumulul dobânzilor cu despăgubirile.
Această regulă generală este aplicată într-o situaţie specială, consacrată de art.84, potrivit căruia, vânzătorul este obligat să
restituie preţul ca efect al rezoluţiunii contractului şi să plătească dobânzi asupra valorii preţului, calculate din ziua plăţii.
CAPITOLUL IV. PRESCRIPŢIA ÎN MATERIE DE VÂNZARE
INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI CONFORM CONVENŢIEI ASUPRA
PRESCRIPŢIEI ÎN MATERIE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE
MĂRFURI, ÎNCHEIATĂ LA NEW YORK LA 14 IUNIE 1974
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
 155
Pe plan internaţional, prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri este reglementată de Convenţia asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 (în continuare — Convenţia
de la New York din 14 iunie 1974) şi de Protocolul de modificare a Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare
internaţională de mărfuri, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980 (în continuare - Protocolul de modificare)13 . Atât Convenţia, cât şi
Protocolul de modificare au intrat în vigoare la 1.08.1988. Prin adoptarea Protocolului de modificare a Convenţiei asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri se asigură armonizarea necesară a reglementărilor privind prescripţia
cu cele ale Convenţiei Naţiuniloi Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980 .
în prezent 22 de state sunt părţi la Convenţia de la New York din 14 iunie 1974, aşa cum a fost modificată prin Protocolul de
la Viena. La textul original al Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974 sunt părţi 29 de state (cele 22 menţionate plus încă
şapte state)1320.
Această convenţie este primul instrument legal, care emană de la Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial
Internaţional (UNCITRAL), iar unii autori o numesc primul născut al UNCITRAL1321. Scopul adoptării Convenţiei de la New
York din 14 iunie 1974 a fost înlăturarea dificultăţilor apărute, datorită reglementărilor naţionale diferite în materia prescripţiei.
Există diferenţe considerabile în legislaţiile naţionale în ceea ce priveşte construcţia juridică şi clasificarea prescripţiei, începutul
şi durata termenelor de prescripţie, precum şi efectele prescripţiei1322. în sistemul common law prescripţia este tratată ca o
problemă de procedură, iar în dreptul continental prescripţia este considerată ca o instituţie de fond1323. O altă problemă constă
în diferenţele foarte mari din
legislaţiile naţionale referitoare la termenele de prescripţie. Unele termene sunt foarte scurte, de exemplu şase luni sau un an,
iar alte termene sunt extiem de lungi, care în unele cazuri ajung şi până la treizeci de ani1324. Autorul citat consideră Convenţia
de la New York din 14 iunie 1974 ca fiind sora Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător
şi ale unui vânzătoi, apăiute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corpoiale, sau referitoare la o contravenţie
la acest contract, rezilierea sau nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp, desemnat
în convenţie prin expresia termen de prescripţie.
S-a menţionat1326 că aceste cerinţe sunt prevăzute cu scopul de a exclude din obiectul Convenţiei pretenţiile care se nasc
independent de contract, cum ar fi cele bazate pe delict sau doi. Obiectul Convenţiei este de strictă interpietare, astfel încât nu
poate fl extins asupra prescripţiei în materia altor contracte decât cel de vânzare-cumpărare, chiar dacă acestea ar fi conexe
vânzării.
Termenul stabilit în art.l, alin.l este limitat în art.l, alin.2 al Convenţiei de la New York din 14 iunie 19741327, conform căruia
termenul de prescripţie nu se confundă şi nu afectează un termen în cursul căruia o parte trebuie să adreseze o notificare celeilalte
părţi sau să îndeplinească orice act, altul decât deschiderea unei proceduri, sub sancţiunea pentru partea respectivă de a nu-şi putea
exercita dreptul său. Autorul citat observă că prevederile art.l, alin.2 oferă posibilitate părţilor de a evita aplicarea Convenţiei prin
introducerea în contract a unei clauze, conform căreia trebuie făcută o notificare într-o anumită perioadă de timp, sub sancţiunea
de a nu putea exercita dreptul său. Prin urmare, părţile pot exclude aplicai ca Convenţiei atât în baza art.3, alin.2, cât şi în baza
art. 1, alin.2.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 defineşte principalii termeni utilizaţi de Convenţie. Astfel, potrivit reglementării:
'P' termenii cumpărător, vânzător şi porte desemnează peisoanele ^aie cumpără sau vând ori care s-au angajat să cumpere sau
să vândă bunuri mobile corporale şi persoanele care sunt succesorii lor sau avânzi cauză plivind diepturiie şi obligaţiile decurgând
din contractul de vânzare;
^ termenul creditor desemnează oricare parte care valorifică un drept, tie că acesta are sau nu are ca obiect plata unei sume de
bani,
> termenul debitor desemnează oricare parte împotriva căreia un creditor valorifică un drept;
> prin expresia contravenţie la contract se înţelege orice neexecutare de către o parte a obligaţiilor sale sau orice executare
care nu este conformă cu contractul;
> prin termenul procedură se înţelege orice procedură judiciară, arbitrală sau administrativă;
> prin termenul persoană trebuie să se înţeleagă deopotrivă orice societate, asociaţie sau entitate, fie publică, fie privată,
capabilă de a acţiona în justiţie;
> prin termenul înscris trebuie să se înţeleagă, deopotrivă, comunicările adresate prin telegramă sau prin telex;
> termenul an desemnează un act socotit după calendarul georgian.
Caracterul internaţional al contractului de vânzare de bunuri mobile
corporale este determinat de faptul dacă în momentul încheierii contractului cumpărătorul şi vânzătorul îşi au sediul în state
diferite1329. Convenţia de la New York din 14 iunie 1974, ca şi Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 nu defineşte termenul
de sediu, acesta fiind lăsat pe seama legii aplicabile.
Potrivit Convenţiei de la New York din 14 iunie 19 741330, împrejurarea că părţile au sediile în state diferite poate fi luată în
considerare doar dacă aceasta reiese din contract sau din negocierile între părţi sau din informaţiile date de ele înainte de încheierea
contractului sau în acest moment. Dacă o parte într-un contract de vânzare de bunuri mobile corporale are sediul în mai mult decât
un stat, sediul este acela care are legătura cea mai strânsă cu contractul şi executarea acestuia, ţinând seama de împrejurările
cunoscute de părţi sau avute în vedere de ele în momentul încheierii contractului. Pentru situaţia în care o parte nu are sediu, se
va avea în vedere reşedinţa sa obişnuită. Nici naţionalitatea părţilor, nici calitatea sau caracterul civil sau comercial al părţilor sau
ale contractului nu sunt luate în considerare.
Prin Protocolul de modificare al Convenţiei1331 s-a precizat că dispoziţiile acesteia nu se aplică decât:
> dacă în momentul încheierii contractului părţile îşi au sediul în state contractante sau
> dacă regulile dreptului internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat contractant.
 156
Conform Protocolului de modificare1332, dispoziţiile Convenţiei nu se aplică în cazul în care părţile au exclus în mod expres
aplicarea sa.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 nu reglementează vânzările1333:
> de obiecte mobile corporale cumpărate pentru o folosinţă personală, familială sau casnică, afară dacă vânzătorul, la un
moment dat înainte de încheierea sau chiar la încheierea contractului, nu a ştiut şi nu ar fi fost presupus a cunoaşte că aceste
obiecte erau cumpărate pentru o asemenea folosinţă;
> la licitaţii;
> urmare sechestrului sau oricărei alte modalităţi consecutive autorităţii judiciare;
> de valori mobiliare, efecte de comerţ şi monede;
> de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
> de electricitate.
Secţiunea 2. Durata şi punctul de plecare ale termenului de prescripţie.
Conform Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974, termenul de prescripţie este de 4 ani.
S-a menţionat1334 că, pe de o parte, termenul de prescripţie trebuie să fie adecvat pentru verificarea pretenţiilor, negocierea
eventualelor înţelegeri amiabile, luarea măsurilor necesare pentru demararea procedurilor legale. La stabilirea termenului de
prescripţie s-a ţinut cont de problemele speciale ce rezultă din distanţa care deseori separă părţile unui contract de vânzare-
cumpărare internaţională şi de complicaţiile ce derivă din diferenţele de limbă şi de sisteme juridice. Pe de altă parte, termenul de
prescripţie nu trebuie să fie prea lung ca să nu reuşească să ofere protecţie împotriva pericolelor de incertitudine şi nedreptate,
care ar rezulta din trecerea excesivă de timp fără soluţionarea cererilor de despăgubire. Aceste pericole includ şi pierderea probelor,
posibila ameninţare a stabilităţii afacerii sau solvabilităţii, cauzate de întârzierile extinse.
Printr-o dispoziţie specială, convenţia instituie o limitare generală a termenului de prescripţie. Potrivit textului1335, fără a se
ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă
în conformitate cu reglementările Convenţiei.
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată1336.
în baza Convenţiei1337, punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat când o parte este obligată prin contract
să adreseze o notificare celeilalte părţi sau când convenţia de arbitraj prevede că nici un drept nu va lua naştere atâta timp cât o
sentinţă arbitrală nu va fi pronunţată.
Această reglementare exprimă ideea1338 că prevederea din convenţia de arbitraj în sensul că naşterea oricărui drept al părţilor
se amână până la pronunţarea
unei sentinţe arbitrale în cauză, nu are efect asupra regulii generale privind începerea curgerii termenului de prescripţie de la
data naşterii dreptului la acţiune. Prevederea dată trebuie coroborată cu dispoziţiile art.14, conform cărora introducerea unei acţiuni
arbitrale face să înceteze curgerea (adică atrage întreruperea) termenului de prescripţie.
Conform Convenţiei de la New York din 14 iunie 19741339, o acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi
exercitată începând cu data la care această încălcare s-a produs. Noţiunea de încălcare a contractului este desemnată1340 prin
expresia contravenţie la contract, prin care se înţelege orice neexecutare de către o parte a obligaţiilor sale sau orice executare care
nu este conformă cu contractul. Prevederea art.10, alin.l a fost ilustrată1341 prin următorul exemplu: într- un contract de vânzare-
cumpărare internaţională este stipulată clauza, conform căreia cumpărătorul poate plăti preţul mărfii la livrarea acesteia, situaţie
în care va obţine o reducere de 2% din preţ. Contractul prevede, de asemenea că, cumpărătorul este obligat să plătească preţul cel
târziu în termen de 60 de zile de la livrare. Cumpărătorul nu a plătit preţul la livrarea mărfii. Termenul de prescripţie începe să
curgă la expirarea perioadei de 60 de zile, deoarece atunci are loc încălcarea contractului.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 precizează1342 că o acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi
exercitată începând cu data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzată
de către cumpărător.
Se consideră1343 că în acest caz regula se referă la acţiunea bazată pe neconformitatea bunului vândut pentru care nu s-a
acordat cumpărătorului un termen de garanţie, ceea ce echivalează practic cu situaţia acţiunilor bazate pe viciile aparente ale
bunului vândut. Pentru ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de garanţie (adică este vorba de viciile
ascunse ale lucrului vândut) se aplică regula prevăzută de art.ll. Art.10, alin.2 a fost ilustrat cu următorul exemplu1344: într-un
contract de vânzare-cumpărare internaţională, un vânzător din Santiago a fost de acord să expedieze marfa unui cumpărător din
Bombay, iar condiţiile au fost conform clauzei F.O.B. din Incoterms. Conform prevederilor contractului, vânzătorul a încărcat
mărfurile pe navă la data de 1 iunie. Mărfurile au ajuns în Bombay la 1 august, dată la care transportatorul a notificat
cumpărătorul că ar putea prelua mărfurile. Cumpărătorul a preluat mărfurile la 15 august. In acest caz, mărfurile au fost în mod
efectiv remise cumpărătorului la 15 august.
Potrivit Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974, o acţiune sprijinită pe un doi săvârşit înaintea încheierii contractului sau
în momentul acestei încheieri sau rezultând din manopere frauduloase ulterioare poate fi exercitată, pentru aplicarea art.9,
începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fi fost descoperit.
S-a remarcat1345 că în acest caz convenţia instituie două momente de la care începe să curgă termenul de prescripţie, şi anume:
> un moment subiectiv, când cel îndreptăţit a cunoscut faptul dolosiv sau
> un moment obiectiv, când acest fapt ar fi trebuit să fie descoperit, prin raportare la atitudinea unei persoane rezonabile
aflată în această situaţie.
Conform Convenţiei de la New York din 14 iunie 19741346, în cazul în care vânzătorul a dat privitor la lucrul vândut o garanţie
expresă, valabilă pe durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie al acţiunii cumpărătorului
sprijinită pe această garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea
acţiunii sale şi, cel târziu, începând de la data expirării garanţiei. S-a observat1347 că includerea acestei prevederi a fost necesară,
 157
deoarece în absenţa ei s-ar putea constata, că o acţiune întemeiată pe o asemenea garanţie nu ar putea fi introdusă după expirarea
perioadei de garanţie.
Art.ll nu precizează momentul în care vânzătorul trebuie să acorde termenul de garanţie. Se susţine1348 că art.l 1 guvernează
atât situaţia în care garanţia este dată înainte, în timpul sau chiar după momentul predării bunului. Art.ll se aplică şi în cazul în
care vânzătorul schimbă sau îmbunătăţeşte anumite componente ulterior remiterii bunului, pentru care oferă o garanţie expresă.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 precizează1349 că atunci când, în cazurile prevăzute de legea contractului, o
parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei fixate pentru executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data
la care declaraţia este adresată celeilalte părţi. Dacă rezoluţiunea contractului nu este declarată înaintea datei fixate pentru
executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este adresată celeilalte părţi. Dacă rezoluţiunea
contractului nu este declarată înaintea datei fixate pentru executare, termenul de prescripţie nu curge decât la această dată.
Şi Convenţia de la Viena1350 oferă posibilitate creditorului de a declara contractul rezolvit în cazul în care înainte de data
executării contractului este manifest că cealaltă parte va săvârşi o contravenţie esenţială la contract.
Aşa cum s-a observat1351, art.12, alin.l al Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974 acoperă următoarele două ipoteze:
a) Când declaraţia de rezoluţiune este făcută înaintea datei fixate pentru executarea contractului. Astfel, dacă o parte este în
drept să declare rezoluţiunea anticipată a contractului şi face acest lucru în mod expres, termenul de prescripţie începe să curgă de
la data la care declaraţia este adresată celeilalte părţi.
b) Rezoluţiunea contractului este declarată la data sau după data fixată pentru executare. în acest caz, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data prevăzută în contract pentru executare, moment de la care se consideră conform art.l, alin.l al Convenţiei
de la New York din 14 iunie 1974 că a intervenit o încălcare a contractului.
Prevederile art.12, alin.l sunt ilustrate prin următorul exemplu1352: în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la 1
iunie, vânzătorul este obligat să livreze mărfurile la 1 decembrie. La 1 iulie, vânzătorul (fără o scuză valabilă) informează
cumpărătorul că nu va livra marfa conform contractului. La 15 iulie cumpărătorul declară contractul rezolvit din cauza refuzului
vânzătorului de executare a contractului.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 reglementează prescripţia oricărei acţiuni, bazate pe neexecutarea contractelor
cu executare succesivă. Potrivit textului1353, termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a
unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre obligaţii cu executare succesivă, începând de la
data la care neexecutarea care le afectează s-a produs. Când, potrivit legii aplicabile contractului, o parte declară rezoluţiunea
contractului următor acestei neexecutări, termenul de prescripţie a tuturor obligaţiilor cu executare succesivă curge de la data la
care declaraţia este adresată celeilalte părţi.
Secţiunea 3. încetarea curgerii termenului de prescripţie. Sub aspect terminologic, convenţia utilizează noţiunea de încetarea
curgerii prescripţiei.
Convenţia de la New York din 14 iunie 1974 reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripţie şi
stipulează condiţiile în care se prelungeşte acest termen.
Cauzele de încetare a curgerii termenului de prescripţie sunt:
> îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului;
> îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde debitorul
îşi are sediul;
> recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
Convenţia precizează1354 că termenul de prescripţie încetează să curgă când
creditorul îndeplineşte orice act care după legea jurisdicţiei sesizate, este considerat introductiv a unei proceduri judiciare
împotriva debitorului.
Potrivit Convenţiei1355, atunci când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de prescripţie încetează
să curgă începând de la data la care una dintre părţi regurge la procedura de arbitraj în modul prevăzut de convenţia de arbitraj
sau prin legea aplicabilă acestei proceduri. în lipsa oricărei dispoziţii în această privinţă, procedura de arbitraj se consideră angajată
la data la care cererea de arbitrare este notificată la reşedinţa obişnuită sau la sediul celeilalte părţi ori, în lipsă, la ultima sa
reşedinţă sau ultimul său sediu cunoscut.
In cazul în care creditorul introduce orice altă procedură (inclusiv una administrativă) împotriva debitorului, termenul de
prescripţie încetează să curgă atunci când creditorul îşi valorifică dreptul său spre a-i obţine recunoaşterea sau executarea, cu
excepţia cazului în care legea care reglementează această procedură dispune altfel.
Convenţia reglementează1356 încetarea curgerii termenului de prescripţie în oricare altă procedură decât cele prevăzute de
art.13 şi art.14. Sunt enumerate, între altele, procedurile la care se referă acest text, şi anume cele folosite cu ocazia:
> decesului sau incapacităţii debitorului;
> falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor debitorului; sau
> dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când acesta este debitorul.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei1357, în interesul înfăptuirii prevederilor art.13, 14 şi 15, o cerere reconvenţională este
considerată a fi fost introdusă la aceeaşi dată ca şi actul privitor la dreptul căruia este opusă, cu condiţia ca atât -ererea principală,
cât şi cererea reconvenţională să decurgă din acelaşi contract sau ain mai multe contracte încheiate în cursul aceleiaşi operaţiuni.
Din reglementarea dată rezultă1358 că dacă o parte introduce împotriva :eleilalte părţi o cerere principală, iar aceasta, la rândul
său, formulează o cerere reconvenţională împotriva celei dintâi, cererea reconvenţională este considerată din runct de vedere al
încetării curgerii prescripţiei, ca fiind introdusă la aceeaşi dată cu : ererea principală. Această soluţie, care conferă un efect
retroactiv cererii econvenţionale, se justifică prin necesitatea înlăturării situaţiei inechitabile pentru
debitor, care ar putea apărea în cazul în care cererea reconvenţională ar putea fi supusă unei prescripţii proprii. .
.
 158
Conform Convenţiei1359, încetarea curgerii termenului de prescripţie prin introducerea de către creditor a unei proceduri
împotriva debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie, nu are loc - şi se consideră că termenul continuă să curgă —
atunci când procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fie pionunţată
asupra fondului pricinei. wA
în cazul în care procedura s-a încheiat fără a se fi pronunţat o hotarare
asupra fondului pricinei, creditorul beneficiază de un termen de un an cu începere de la încheierea procedurii. Prin urmare,
creditorul în acest termen poate să reia
procedura. . . ..
Prin urmare1360, efectul de încetare a curgerii prescripţiei al cererii
creditorului nu se produce dacă, de exemplu, creditorul renunţă la ea, cererea se perimă (prin inactivitatea creditorului) sau
dacă organul competent să o soluţioneze
a respins-o, a anulat-o sau a dispus încetarea pioceduiii. ^
Pot exista diferite motive pentru care procedura să se încheie fără a fi pronunţată o hotărâre. De exemplu, cererea a fost respinsă
din cauza incompetenţei instanţei. Sau o hotărâre a unui tribunal arbitrai a fost anulată de către o instanţă. In sensul art.17 este
lipsit de relevanţă dacă creditorul a retras cererea sau nu a continuat să-l urmărească pe debitor, sau dacă un tribunal arbitrai a
încetat
procedura printr-o încheiere. _
Convenţia reglementează1361 încetarea termenului de prescripţie in
uviTi ăto ave le situaţii:
1. O procedură introdusă împotriva unui debitor face să înceteze cursul prescripţiei faţă de un codebitor solidar dacă
creditorul îl informează pe acesta din urmă, în scris, despre introducerea procedurii mai înainte de expirai ea termenului
de prescripţie prevăzut în convenţie. ^
Observăm că procedura dată are ca efect încetarea curgerii prescripţiei atat faţă de debitorul împotriva căruia s-a acţionat, cât
şi faţă de un codebitor solidar, solidaritatea rezultând tot din contractul de vânzare-cumpărare. ^
2. Când o procedură este introdusă de către un subdobânditor împotriva cumpărătorului, termenul de prescripţie prevăzut în
convenţie încetează să curgă, cât priveşte recursul cumpărătorului împotriva vânzătorului, dacă cumpărătorul a informat, în scris,
vânzătorul înaintea expirării acestui termen despre introducerea procedurii.^
Această prevedere este analizată prin prisma următorului exemplu : A vinde marfa lui B care, la rândul său, o vinde lui C. C
începe o procedura legala împotriva lui B pe motiv că mărfurile sunt defecte. In acest caz B are dreptul de a
înainta o acţiune de despăgubire împotriva lui A. Dacă C ar începe procedura la sfârşitul termenului de prescripţie, s-ar putea
ca B să nu aibă suficient timp pentru introducerea unei proceduri legale împotriva lui A, mai ales dacă doreşte să aştepte hotărârea
pronunţată în procedura înaintată împotriva sa. Dacă din Convenţie ar lipsi prevederea cuprinsă în art.18, alin.2, B ar fi obligat să
introducă o procedură împotriva lui A imediat ce C a introdus procedura împotriva lui B. Pentru aceste raţiuni art.18, alin.2
prevede, că atunci când un subdobânditor introduce o acţiune împotriva cumpărătorului, termenul de prescripţie încetează să curgă
în privinţa recursului cumpărătorului împotriva vânzătorului, cu condiţia ca vânzătorul să fi fost informat în scris de către
cumpărător înaintea expirării acestui termen despre introducerea procedurii.
Printr-o dispoziţie comună pentru alin.l şi alin.2, art.18 alin.3 prevede că atunci când procedura vizată la paragrafele 1 şi 2 ale
art.18 s-a încheiat, termenul de prescripţie al recursului creditorului sau al cumpărătorului împotriva debitorului solidar sau
împotriva vânzătorului este considerat a nu fi încetat să curgă în temeiul paragrafelor 1 şi 2 din art.18, creditorul sau cumpărătorul
dispune totuşi de un termen suplimentar de un an începând de la data la care procedura s-a încheiat, dacă în acel moment termenul
de prescripţie a ajuns la expirare sau dacă îi mai rămâne să curgă mai puţin de un an.
Conform Convenţiei1363, în cazul în care creditorul săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul său şi mai înainte de
expirarea termenului de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art.13, 14, 15 şi 16 care, după legea statului respectiv are
drept efect redeschiderea unui termen de prescripţie, un nou termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin
această lege.
Prin urmare, noul termen de 4 ani este tot un termen de prescripţie a dreptului la acţiune a creditorului.
S-a menţionat1364 că art.19 permite ca prescripţia să fie întreruptă şi pentru alte cauze decât cea menţionată anterior, atunci
când se întrunesc trei condiţii cumulative:
> asemenea cauze sunt prevăzute de legea statului unde debitorul îşi are
sediul;
> procedura este pornită de creditor în acest stat;
> procedura este pornită înainte de expirarea termenului de prescripţie stipulat în convenţie (iar nu de legea statului
respectiv).
Convenţia dispune1365 că actele şi împrejurările prevăzute la art. 13-19 care au fost îndeplinite ori s-au realizat într-un stat
contractant îşi vor produce efectul deplin în alt stat contractant, cu condiţia ca creditorul să fi făcut diligenţele pentru ca debitorul
să fie informat despre aceasta în termen scurt.
Unii autori1366 consideră prevederile art.30 ca fiind una din cele mai importante prevederi ale Convenţiei de la New York din
14 iunie 1974, deoarece odată ce o procedură este pornită într-un stat contractant, efectul întreruperii termenului de prescripţie
este recunoscut într-un alt stat contractant. Chiar dacă un stat nu recunoaşte şi nu execută o hotărâre a unei instanţe de judecată
sau a unui
tribunal arbitrai, această regulă se aplică.
în literatura de specialitate13 prevederile art.30 sunt ilustrate pun următorul exemplu: Pretenţiile cumpărătorului împotriva
vânzătorului, întemeiate pe un contract de vânzare internaţională de mărfuri, au apărut în anul 2003. In anul 2006, cumpărătorul
 159
introduce o acţiune împotriva vânzătorului în statul contractant X. în 2008, în timp ce procedura se afla în deplină desfăşurare în
statul X, cumpărătorul iniţiază o procedură şi în statul contractant Y, întemeiată pe aceleaşi pretenţii. Din moment ce dreptul la
acţiune a luat naştere cu mai mult de 4 ani anterior procedurii introduse în statul Y, această acţiune ar fi respinsă ca prescrisă, dacă
termenul de prescripţie nu ar fi încetat să curgă. Astfel, conform art.30, în statul Y se va recunoaşte efectul întreruptiv de prescripţie
al procedurii introduse în statul X, în interiorul termenului de prescripţie. Ipoteza prezentată este valabilă sub condiţia informării
în termen scurt a debitorului, asupra actelor sau împrejurăiiloi care au fost îndeplinite ori s-au ivit într-un stat contractant.
O altă cauză de încetare a termenului de prescripţie stabilită de Convenţia de la New York din 14 iunie 19741368 este atunci
când înaintea expirării termenului de prescripţie debitorul recunoaşte în scris obligaţia sa faţă de ci editor, un nou termen de
prescripţie de 4 ani începe să curgă începând de la zisa recunoaşteie Plata dobânzilor sau executarea parţială a unei obligaţii de
către debitoi are acela^ efect pentru aplicarea acestei prevederi ca şi o recunoaştere, dacă raţional se poate deduce din această plată
sau din această executare că debitoi ul îşi lecunoaş^ obligaţia sa.
După cum rezultă din reglementare, recunoaşterea poate fi expresa debitorul recunoaşte în scris obligaţia sa faţă de creditor
sau tacită: dacă raţiona se poate deduce din această plată sau din această executare că debitorul îş:
recunoaşte obligaţia sa. . . _
Un alt temei de prelungire a termenului de prescripţie prevăzut de
Convenţie1369, este atunci când faţă de împrejurări ce nu îi sunt imputabile şi pe car; nu le putea nici evita şi nici învinge,
creditorul este în imposibilitatea de a face înceteze cursul prescripţiei, termenul se prelungeşte cu un an, începând di momentul în
care împrejurările menţionate au încetat să existe.
Prevederile date se referă1370, fără îndoială, la evenimentele de forţă majoră, iar evitarea utilizării acestei noţiuni în Convenţie
s-a datorat faptului că unele sisteme de drept nu cunosc această noţiune. De asemenea, din reglementare se poate deduce că aceasta
cuprinde atât evenimentele de forţă majoră, cât şi fapta debitorului.
în domeniul de aplicare al art.21 au fost incluse1371 următoarele situaţii: starea de război, întreruperea căilor de comunicaţie
dintre ţările în cauză, decesul sau incapacitatea debitorului până la desemnarea unui curator, ascunderea identităţii sau adresei
debitorului care face imposibilă introducerea unei acţiuni de către creditor, ascunderea frauduloasă de către debitor a defectelor
mărfurilor, o pauză a autorităţilor judiciare din ţara debitorului.
După cum rezultă din prevederile art.21 al Convenţiei, suspendarea termenului de prescripţie nu are loc pe durata evenimentului
de forţă majoră. Termenul de prescripţie se prelungeşte cu un an după încetarea cauzei de forţă majoră.
S-a menţionat1372 că prelungirea termenului de prescriprţie în sensul art.21 este rezolvată în mod flexibil. Astfel, prelungirea
termenului în caz de survenire a evenimentului de forţă majoră nu are loc automat. Dacă evenimentul de forţă majoră are loc în
primii 3 ani din termenul de prescripţie de 4 ani, atunci nu se vor aplica prevederile art.21. Pe de altă parte, termenul de prescripţie
poate fi prelungit pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă decât cea în care a existat forţa majoră. Această soluţie protejează
creditorul de un dezavantaj, fără a prelungi în mod inutil termenul de prescripţie. în nici un caz termenul de prescripţie nu poate
fi prelungit pe o durată mai mare decât cea stabilită în art.23 al Convenţiei.
Secţiunea 4. Modificarea termenului de prescripţie.
Ca regulă, prevederile convenţiei privind termenul de prescripţie sunt imperative. Potrivit Convenţiei1373, termenul de
prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său schimbat, printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea unui acord între ele. Prin
excepţie, debitorul poate oricând, în cursul termenului de prescripţie, să prelungească acest termen printr-o declaraţie scrisă
adresată creditorului. Această declaraţie poate fi reînnoită. Reglementarea dată nu afectează validitatea oricărei clauze a
contractului de vânzare, stipulând că procedura de arbitraj poate fi angajată :ntr-un termen de prescripţie mai scurt decât cel care
este prevăzut prin prezenta
convenţie, cu condiţia ca numita clauză să fie valabilă în raport cu legea aplicabilă contractului de vânzare.
După cum rezultă din reglementare, declaraţia debitorului trebuie să fie făcută în formă scrisă şi considerăm că trebuie să fie
neechivocă. O altă condiţie care se impune este ca termenul de prescripţie să nu fie expirat. Deşi este posibilă o reînnoire a
declaraţiei, prelungirea nu poate să depăşească limitarea generală a termenului de prescripţie de 10 ani, stabilită în art.23 al
Convenţiei.
Secţiunea 5. Efectul expirării termenului de prescripţie.
Potrivit Convenţiei1374, expirarea termenului de prescripţie nu este luată în considerare în orice procedură, decât dacă ea este
invocată de către partea interesată.
Efectul prescripţiei constă în faptul1375 că nici un drept nu este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nici o procedură
începută după expirarea termenului de prescripţie. S-a remarcat1376 că din acest text dar şi din cel al art.l, alin.l, art.5 lit.e) şi din
întreg conţinutul Convenţiei rezultă că aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a dreptului de a cere executarea
silită a unui titlu executoriu.
Efectul prescripţiei nu se produce în două cazuri:
> când prescripţia nu este invocată de către partea interesată conform condiţiei din art.24 şi
> în cazul în care dreptul este invocat pe cale de excepţie, conform art.25, alin.2.
Invocarea pe cale de excepţie este riguros reglementată de convenţie care
precizează1377 că, fără a se ţine seama de expirarea termenului de prescripţie, o parte poate invoca un drept şi poate să-l opună
celeilalte părţi ca mijloc de apărare sau de compensaţie, cu condiţia în acest din urmă caz:
> ca cele două creanţe să fie născute din acelaşi contract sau din mai multe contracte încheiate în cursul aceleaşi tranzacţii,
sau
> ca, creanţele să fi putut face obiectul unei compensaţii la un moment oarecare mai înainte de expirarea termenului de
prescripţie.
 160
în literatura de specialitate1378 prevederile art.25, alin.2 au fost ilustrate prin următorul exemplu: în baza unui contract de
vânzare-cumpărare internaţională A se obligă să livreze lui B mărfurile specificate în contract la data de 1 iunie a fiecărui an în
perioada 1975-1980. B a declarat că mărfurile livrate în 1975 au fost neconforme. 5 nu a plătit preţul pentru mărfurile livrate, iar
A a introdus o
procedură legală în anul 1981 pentru a recupera preţul. în acest caz B poate înainta o cerere împotriva lui A ca un set-off,
întemeiată pe mărfurile defecte livrate în anul 1975. Deşi termenul de prescripţie pentru B a expirat în anul 1979, cererea lui B
este permisă în baza art.25, alin.2, lit.a), deoarece creanţa sa este născută în baza aceluiaş contract ca şi creanţa lui A.
Dacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea termenului de prescripţie, potrivit Convenţiei1379 el nu are dreptul să ceară
restituirea, chiar dacă ignorează, în momentul executării obligaţiei sale că termenul de prescripţie este expirat.
Din acest articol rezultă concepţia Convenţiei privind efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv al creditorului şi, implicit,
al obligaţiei corelative a debitorului, concepţie care se sintetizează în următoarele concluzii1380:
> după expirarea termenului de prescripţie, dreptul subiectiv al creditorului nu se stinge, însă el nu mai poate fi exercitat pe
cale de acţiune, dar numai pe cale de excepţie (ca mijloc de apărare sau de compensaţie, cum se exprimă art.25, alin.2), pentru a
interzice o eventuală cerere în restituirea prestaţiei făcută de debitor;
> obligaţia corelativă (a debitorului) devine, după expirarea termenului de prescripţie, imperfectă, în sensul că ea nu mai
poate fi executată pe cale de acţiune a creditorului (deoarece dreptul acestuia s-a prescris), dar dacă debitorul îşi execută obligaţia
după expirarea termenului de prescripţie, prestaţia acestuia nu mai poate fi repetată (chiar dacă debitorul nu a ştiut faptul că
prescripţia se împlinise), deoarece o cerere în restituire făcută de debitor va fi paralizată prin invocarea de către creditor a excepţiei
subzistenţei dreptului său subiectiv.
S-a menţionat1381 că după expirarea termenului de prescripţie, dreptul subiectiv al creditorului nu se stinge, dai' el nu mai
poate fi exercitat decât pe cale de excepţie. La rândul ei, obligaţia corelativă a debitorului devine imperfectă, întrucât nu mai poate
fi executată pe cale de acţiune a creditorului. Dacă creditorul îşi execută, totuşi obligaţia, prestaţia sa nu poate fi restituită, deoarece
o asemenea cerere va fi oprită prin invocarea excepţiei subzistenţei dreptului său subiectiv.
Potrivit Convenţiei1382, expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea principală a datoriei are acelaşi efect privitor
la dobânzile acesteia.
Secţiunea 6. Calcularea termenului de prescripţie.
Convenţia reglementează modul de calcul al termenelor pe ani, singurele pe care ea le prevede.
Astfel, termenul de prescripţie este calculat1383 astfel încât să expire la miezul nopţii al zilei a cărei dată corespunde celei la
care termenul a început să
curgă. De exemplu, termenul de 4 ani început la 10 iulie 2012 expiră pe 10 iulie 2016, ora 24.00.
în lipsa unei date corespunzătoare, termenul de prescripţie expiră la miezul nopţii al ultimei zile a ultimei luni a termenului.
De exemplu, un termen de 1 an, început la 29 februarie 2012, expiră la 28 februarie 20131384.
Termenul de prescripţie este calculat1385 prin referire la data locului unde procedura este angajată. în privinţa datei se aplică
lex fori.
Dacă ultima zi a termenului de prescripţie este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanţă judiciară1386, ceea ce împiedică
începerea procedurii în jurisdicţia unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripţie
este prelungit în aşa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează zilei de sărbătoare sau de vacanţă judiciară.
CAPITOLUL V. FORME SPECIALE ALE VÂNZĂRI
INTERNAŢIONALE DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă.
1.1. Noţiune. Bursa este o piaţă specializată care funcţionează după anumite proceduri sub supravegherea şi controlul statului.
Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă, fiind recunoscută ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de
influenţare a preţurilor.
In literatura de specialitate bursa a fost definită de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii1387, bursele sunt instituţii unde se
negociază, se vând şi se cumpără valori mobiliare sau mărfuri după o procedură anumită şi numai de către anumiţi intermediari,
sub supravegherea unei autorităţi.
Intr-o altă opinie1388, bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor pentru a negocia mărfuri
fungibile şi valori mobiliare, după o procedură specială, sub supravegherea unei autorităţi.
Alţi autori1389 consideră bursa ca fiind o instituţie caracteristică unei economii de piaţă, cu personalitate juridică şi organizare
proprie, aflată, de regulă sub supravegherea unei autorităţi care se manifestă ca o piaţă organizată reprezentativă şi simbolică unde
se întâlnesc cererea şi oferta în scopul tranzacţionării unor mărfuri fungibile şi efectele de comerţ.
La bursă se pot vinde şi cumpăra:
> mărfuri fungibile standardizate;
> valute selecţionate;
> aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;
> acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate (denumite valori mobiliare sau titluri financiare);
> produse bursiere derivate.
1.2. Istoric. Bursa datează din cele mai vechi timpuri. La romani era cunoscută sub denumirea de Collegia mercantorum. La
grecii antici exista la Atena Banca Trapeza care intermedia comerţul cu bani.
O deosebită amploare o ia comerţul de bursă în Evul Mediu. Astfel, se întâlnesc importante burse în oraşele italiene Genova,
Veneţia şi Florenţa, precum şi in oraşele din nordul Germaniei Bremen, Hamburg şi Lubeck.
 161
Cei mai mulţi analişti consideră şi examinează acest concept în legătură cu substanţa afacerilor negociate şi derulate în porturi.
Unii autori susţin că noţiunea de bursă provine de la localurile din porturile italiene unde în secolele al X-lea şi XI- îea se negociau
tranzacţiile între comercianţi. Aceste localuri aveau drept emblemă o pungă cu bani care în limba italiană se numea BORSA.
Alţi analişti susţin că noţiunea de bursă vine de la negustorul Van den Burse din Bruges care în secolul al XVI-lea avea o casă
de comerţ ce servea şi ca hotel. In acest hotel se întâlneau diverşi negustori pentru a negocia tranzacţii de afaceri, metale preţioase
(platină, aur şi argint). Pe frontispiciul hotelului erau desenate trei pungi (ter burse) care constituiau emblema familiei.
Cuvântul bursă în traducere din limba greacă byrsa înseamnă pungă.
Cercetătorii susţin că prima bursă şi-a început activitatea la Anvers în anul 1531. La această bursă se încheiau operaţiuni care
depăşeau graniţele unei ţări, în special tranzacţii cu mărfuri coloniale (cafea, cacao, scorţişoară, piper, mirodenii etc.).
Astăzi conceptul de bursă - păstrând elementele tradiţionale — defineşte o instituţie care intermediază tranzacţiile comerciale,
având un rol recunoscut în formarea preţurilor mondiale şi extinderea comerţului internaţional. Bursele sunt instituţii de referinţă
în lumea afacerilor, al căror rol şi importanţă au crescut substanţial în ultimele decenii1390.
1.3. Funcţii. Analiza activităţii desfăşurate prin intermediul şi în cadrul burselor ne permite să generalizăm că aceste instituţii
au funcţii complexe, caracteristice economiei de piaţă. Astfel, cele mai importante funcţii ale burselor sunt:
> Cea de piaţă principală de mărfuri şi valori. Bursele reprezintă un loc de întâlnire a intereselor comercianţilor care îşi
intermediază afacerile pe baza cererii şi ofertei.
r- De influenţare a preţurilor şi formare a acestora la nivel mondial.
'> Facilitarea acoperirii prealabile a necesităţilor de materii prime, contribuind la încheierea rapidă a tranzacţiilor.
y Informarea comercianţilor. In ultimele decenii a sporit rolul burselor în colectarea informaţiilor în asemenea domenii
importante, cum sunt cele economic şi juridic.
> Stimularea şi realizarea operaţiunilor speculative. Această funcţie a caracterizat şi continuă să definească întreaga
activitate desfăşurată la bursă, constituind una din raţiunile majore de a fi a acestor instituţii în lumea afacerilor.
Legea Republicii Moldova privind bursele de mărfuri nr.lll7-XIII din 26.02.1997 (în continuare - Legea nr.lll7-XIII din
26.02.1997)1391 prevede1392 următoarele funcţii de bază ale bursei de mărfuri:
> organizarea licitaţiilor de bursă;
> elaborarea pachetului de contracte tip pentru tranzacţiile de vânzare- cumpărare;
> stabilirea cererii şi ofertei reale, precum şi a proporţiilor formate ale schimbului de mărfuri comercializate sau schimbate
la bursă;
> crearea condiţiilor pentru stabilizarea preţurilor şi proporţiilor schimbului de mărfuri;
> cotarea preţurilor la mărfurile de bursă;
> organizarea, ţinându-se cont de cererea şi oferta reale, a operaţiunilor de schimb de mărfuri pe baza avantajului reciproc;
> informarea tuturor participanţilor la licitaţiile de bursă, după caz, despre degradarea parţială a calităţilor de consum ale
mărfii propuse la bursă;
> punerea la dispoziţia participanţilor la licitaţiile de bursă şi altor persoane fizice şi juridice interesate a informaţiei despre
mărfurile de bursă.
1.4. Clasificare. Bursele pot fi clasificate după mai multe criterii. Unii autori1393 au clasificat bursele după cum urmează:
A. Din punct de vedere al constituirii, regimului juridic şi al provenienţei capitalului, se disting:
> Burse publice - înfiinţate în baza legii cu capital exclusiv de stat.
> Burse private — sub formă de societăţi pe acţiuni cu capital privat.
Bursele cu caracter lucrativ, pe lângă preocuparea lor de bază de a
intermedia sau de a negocia tranzacţii de afaceri în nume propriu, dau posibilitate membrilor asociaţi să încaseze dividende la
capitalul investit. Bursele cu caracter nelucrativ nu plătesc dividende la capitalul investit membrilor asociaţi, aceştia urmând să-şi
tragă profitul dintr-o bună organizare şi activitate a agenţilor de brokeraj pe care îi deţin.
B. Din punct de vedere al numărului de membri, există:
> Burse închise - limitate la numărul de membri fondatori.
> Burse deschise - în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o anumită proporţie.
C. Din punct de vedere al obiectului tranzacţiilor, bursele se clasifică în:
> Burse de mărfuri - specializate pe mărfuri individuale, grupuri de mărfuri din aceeaşi categorie economică sau pe mărfuri
generale.
> Burse de valori - la care se negociază titluri de valoare.
> Burse maritime - la care se negociază încheierea contractului de transport maritim pentru mărfuri, stabilindu-se, în
principal, chiria transportului, cunoscută sub denumirea de navlu (freight).
> Burse de asigurări - la care se negociază încheierea poliţelor de asigurare - stabilindu-se, în principal, primele de asigurare
şi cuantumul despăgubirilor la care se angajează părţile semnatare.
> Burse mixte - de mărfuri şi valori, maritimă şi de mărfuri etc.
Menţionăm în continuare unele burse de o importanţă internaţională:
London Metal Exchange1394, London Commodity Exchange1'^, NYSE Euronext1396, CME Group1397, Tokyo Grain
Exchange Inc1398, ICElj", Australian Security Exchange1400 etc.
Bursa se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale :
> Bursa este o piaţă selectivă. Obiectul tranzacţiilor pe această piaţă sunt: mărfurile, valorile mobiliare, produsele derivate,
navlosirile şi asigurările care întrunesc anumite condiţii determinate de legislaţiile naţionale şi regulamentele de funcţionare.
> Bursa este o piaţă simbolică. Această trăsătură este dominantă, dar nu exhaustivă. Pe această piaţă majoritatea tranzacţiilor
se execută fără livrare efectivă a obiectului contractual, lichidarea tranzacţiilor urmând să se facă pe calea compensării
 162
(<offsetting) fiecărei tranzacţii printr-o operaţiune nouă, de sens opus, sau pe calea plăţii în numerar a diferenţei dintre preţul
angajat şi cel conjunctural, în relaţia directă între vânzător şi cumpărător.
> Bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de o structură organizatorică şi de un
organism funcţional speciale. La bursă se formează preţurile naţionale sau internaţionale de referinţă.
> Bursa este o piaţă liberă. La bursă se asigură confruntarea nelimitată dintre cerere şi ofertă ca urmare a concentrării unui
număr mare de vânzători şi cumpărători, în contextul general al unei transparenţe nestingherite, al unei concurenţe loiale.
> La baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau legislaţiile naţionale. Modul de aplicare a
normelor legislative este supravegheat şi controlat de comisii guvernamentale abilitate, indiferent de regimul juridic public sau
privat al bursei.
> Piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică. Pe piaţa fizică se încheie majoritatea tranzacţiilor de afaceri, la preţuri
şi termene ferme, cu executarea efectivă. La piaţa fizică se pot încheia tranzacţii pentru orice fel de mărfuri şi titluri financiare,
indiferent de calitatea şi complexitatea lor tehnică şi indiferent dacă sunt sau nu standardizate, respectiv selecţionate. Se poate
spune că bursa este o piaţă complementară a pieţei fizice şi, în acelaşi timp, o piaţă specială de referinţă.
> La baza negocierii tranzacţiilor stă metoda licitaţiilor. Pe piaţa fizică, însă, se pot utiliza metode diferite: licitaţii, negocieri
bipartite sau multipartite, negocieri prin corespondenţă etc.
> Pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward, ferme, cu scadenţe şi preţuri fixe sau
precis determinate. La bursă se încheie contracte speciale, denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la
evoluţia pieţei cu o diversitate de scopuri: de acoperire, de arbitraj, speculative şi de acoperire etc.
Membrii acţionari ai bursei sunt persoane fizice sau juridice care contribuie la formarea capitalului social. Numărul lor este
determinat de natura obiectului de activitate şi de legislaţiile naţionale.
Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul care stabileşte drepturile şi obligaţiile bursei,
forma de organizare şi funcţionare, modul de soluţionare a litigiilor.
Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut. în regulament se precizează obiectul
tranzacţiilor, mecanismele de funcţionare, structura organelor operative principale şi auxiliare, procedura efectuării plăţilor,
procedura stabilirii preţurilor1402.
Administraţia bursei diferă de la o ţară la alta în funcţie de prevederile legislaţiei naţionale în materie, de obiectul bursei, de
forma juridică şi de statutul elaborat de membrii asociaţi.
Agenţii pieţei bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca mandatari sau în nume şi pe cont propriu. în
literatura de specialitate140' sunt menţionate două categorii de agenţi ai pieţei bursiere, şi anume:
a) specialişti operativi şi
b) specialişti neoperativi.
Din categoria specialiştilor operativi fac parte brokerii (brokers) şi dealerii (dealers sau traders). Brokerii, la rândul lor, se
clasifică în:
> broker mandatar care este un intermediar ce lucrează pe bază de comision ca reprezentant al unei agenţii de brokeraj,
aparţinând unui membru al bursei. Brokerul mandatar lucrează fie în spaţiul comercial (trade room), ca negociator, sub denumirea
de broker de ring (jloor broker), fie în agenţie;
> broker independent care dispune de firmă proprie şi lucrează pe baza ordinului primit de la brokerul mandatar sau direct
de la agenţia de brokeraj, când brokerii angajaţi nu se află în incinta bursei, sau când sunt suprasolicitaţi.
Dealerii sunt comercianţi de bursă care lucrează în nume şi pe cont propriu. Dealerii se clasifică în:
> comercianţi concurenţi {competitive traders) care lucrează în nume
propriu;
> creatori de piaţă concurenţi {competitive market makers) care lucrează în nume propriu, dar care au şi sarcina să asigure
preţuri corecte;
> comercianţi pentru ordine nestandard {odd lot dealers) care formează pachete nestandard de titluri financiare.
Din categoria specialiştilor neoperativi fac parte:
> analiştii care analizează conjunctura, cererile, ofertele, contractele. Ei pot lucra în cadrul agenţiilor de brokeraj, în cadrul
bursei sau propriilor societăţi de consultanţă;
> funcţionarii bursieri care urmăresc negocierile, încheierea şi executarea contractelor.
Există şi agenţi combinativi care combină activitatea brokerului cu activitatea dealerului, exercitând o funcţie dublă. El
stabileşte zilnic preţurile de deschidere la titlurile deţinute, în cazul burselor de mărfuri.
1.5. Bursa de mărfuri. Bursa de mărfuri, numită uneori şi bursă de comerţ, este o piaţă organizată şi specializată, la care se
iniţiază şi se încheie tranzacţii de mărfuri fungibile, standardizate şi depozitabile. Bursa de mărfuri îşi desfăşoară activitatea în
clădiri special amenajate, sub supraveghere şi control guvernamental.
Legea nr.lll7-XIII din 26.02.1997 defineşte bursa de mărfuri1404 ca o instituţie care organizează comerţul de bursă pe bază de
standarde sau mostre de mărfuri, efectuat într-un local prestabilit în acest scop (sala bursei) şi la o anumită dată şi oră, conform
regulilor de bursă.
Conform Legii nr.lll7-XIII din 26.02.19971405, bursa de mărfuri poate fi constituită sub forma organizatorică-juridică de
societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată. Capitalul social al bursei de mărfuri trebuie să fie cel puţin un milion de
lei.
In Republica Moldova activitatea burselor de mărfuri este supusă condiţiei licenţierei prealabile. Potrivit prevederilor Legii nr.
451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător1406, activitatea burselor de mărfuri
este supusă licenţierii din partea Camerei de Licenţiere1407.
 163
Bursele sunt specializate fiecare pentru unele mărfuri, de exemplu bumbac, zahăr, cafea, grâu, făină, alcool etc. Aceste mărfuri
nu pot fi prezentate, dar se află în depozitul vânzătorului sau în depozite publice. De aceea se negociază pe bază de indicaţii
(cantitate, calitate) şi de mostre.
Caracteristicile esenţiale ale bursei de mărfuri sunt următoarele1408:
> Marfa care se negociază la bursă trebuie să fie fungibilă şi standardizată.
> Bursa de mărfuri este o piaţă caracteristică la care se formează preţurile interne şi internaţionale de referinţă. Acestea
influenţează formarea preţurilor tuturor mărfurilor similare. Preţul înregistrat la principalele burse din lume exprimă preţul
mondial al grâului, bumbacului, cafelei etc. Toţi analiştii apreciază că şi din acest punct de vedere - cunoaşterea instituţiilor
respective şi a operaţiunilor pe care le derulează - este utilă şi necesară în activitatea complexă de comerţ internaţional.
S-a remarcat1409 că bursele de mărfuri constituie un barometru al evoluţiei preţurilor mondiale ale mărfurilor în diferite etape.
> înscrisul contractual este un document tipizat, uşor de completat de personalul operaţional al bursei.
> Comerţul la bursele de mărfuri se caracterizează printr-o bună informare a oamenilor de afaceri şi prin repartizarea
echilibrată a riscurilor.
> La bursele de mărfuri vânzătorul prezintă numai documentele care atestă dreptul de proprietate asupra mărfurilor oferite
spre vânzare. Nu este necesar ca marfa să fie văzută de cumpărător, deoarece aceasta este standardizată.
> Unitatea de măsură la bursă este lotul sau contractul de bursă a cărui mărime este în funcţie de natura mărfii şi este fixată
în regulamentul de funcţionare şi de statut. De exemplu, un contract poate fi egal cu 50 tone de cafea, 30 tone de cacao, 100 tone
de grâu, 50.000 livre de bumbac etc.
> Unele burse dispun de depozite proprii de mărfuri.
> Realizarea contractelor se face prin Casa de Compensaţie (Clearing House) sau prin băncile comerciale.
Operaţiunile la bursa de mărfuri se clasifică în două categorii mari:
> operaţiuni de vânzare-cumpărare la disponibil care angajează livrări imediate la preţurile curente ale bursei. Acestea se
mai numesc operaţiuni spot şi constau din livrări efective de mărfuri;
> operaţiuni de vânzare-cumpărare la termen care sunt, la rândul lor: operaţiuni ferme, operaţiuni speculatorii, operaţiuni
cu primă, operaţiuni hedge, operaţiuni de arbitraj, operaţiuni facultative multiple. în cadrul acestor operaţiuni, livrarea mărfii are
loc la o dată ulterioară.
Ponderea operaţiunilor speculative la termen este mare. Ele cunosc două tipuri: operaţiuni ă la hausse (creştere) şi operaţiuni
ă la baisse (scădere).
Operaţiunile ă la hausse se bazează pe credinţa operatorului că preţul din contractul de cumpărare la termen va avea o evoluţie
ascendentă, fapt ce îi va oferi posibilitatea să lichideze contractul printr-o operaţiune opusă, de vânzare la un preţ mai mare, cu
profit.
Operaţiunile ă la baisse se bazează pe speranţa operatorului că preţul din contractul de vânzare la termen pe care l-a încheiat,
va avea o evoluţie descendentă, oferindu-i posibilitatea să-l lichideze printr-o operaţiune de cumpărare la un preţ inferior, realizând
profit.
Principalele tipuri de operaţiuni la termen sunt operaţiunile ferme, care implică îndeplinirea obligaţiilor la data stipulată în
contract. în cazul în care nu realizează operaţiunile la data stabilită, părţile pot prelungi termenul, recurgând la trei operaţiuni1410:
a) Reportul, practicat de cumpărător prin obţinerea unor credite pentru plata mărfii. Marfa respectivă urmează a fi vândută
la un preţ mai mare. Cumpărătorui trebuie să afle când conjunctura îi permite să efectueze o asemenea operaţiune.
b) Deportul, practicat de vânzător prin care se urmăreşte scăderea preţului. Suntem în prezenţa unui procedeu invers
reportului.
c) Operaţiuni cu primă sau reziliabile. Prima poate fi simplă ă la hausse, :az în care cumpărătorul are latitudinea să opteze
între: livrarea mărfii sau rezilierea contractului; simplă a la baisse, caz în care vânzătorul are latitudinea să opteze intre: livrarea
mărfii sau rezilierea contractului; dublă, la care speculantul se poate declara fie vânzător, fie cumpărător în ziua în care se face
lichidarea.
Riscurile unei tranzacţii reale pot fi limitate printr-o combinaţie, cunoscută sub denumirea de operaţiune hedging. Operaţiunile
hedge au drept scop ocrotirea ureţurilor stabilite în contractele forward al căror obiect se pretează la asemenea operaţiuni. Se
disting două mari operaţiuni de hedge:
> Short hedge (hedging scurt).
> Long hedge (hedging lung).
In urma fluctuaţiei preţurilor, pierderile înregistrate pot fi acoperite prin tranzacţii de sens opus, operaţiunea hedging putând
să fie una de vânzare sau una de cumpărare.
încheierea tranzacţiilor constituie obiectul unei proceduri riguroase stipulate în regulamentele burselor, precum şi în alte
reglementări legale. De asemenea, încheierea tranzacţiilor la bursă este cârmuită de mai multe uzanţe care s¬au conturat pe
parcursul anilor.
S-a menţionat1411 că derularea tranzacţiilor bursiere necesită încheierea a două tipuri de contracte:
> un contract de intermediere bursieră şi
> un contract de bursă propriu-zis (un contract de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri).
Contractul de intermediere bursieră este1412 acel contract prin care o parte, având aptitudinea de a desfăşura operaţiuni în
cadrul bursei, se obligă, în calitate de intermediar, să reprezinte un client al bursei, în vederea încheierii de contracte de bursă în
numele şi pe seama acestuia, în interiorul sau în afara bursei. Contractul de intermediere bursieră întruneşte toate elementele unui
contract de mandat comercial, deosebirea faţă de contractul de mandat fiind dată de calitatea de profesionist a intermediarului şi
de obiectul contractului de intermediere bursieră care constă în încheierea de către intermediar a unui sau mai multor contracte de
bursă.
 164
Contractul de intermediere bursieră are caracter sinalagmatic, oneros, comutativ şi, deşi consensual, ia forma unui contract de
adeziune.
Contractul de bursă este acel contract1413 prin care o parte (persoană fizică sau persoană juridică) vinde sau cumpără diferite
mărfuri sau valori mobiliare pe piaţă specializată, numită bursă.
Aşa cum remarcă şi autorii citaţi, deşi contractul de bursă este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, acesta prezintă
şi unele particularităţi. Astfel, contractul de bursă nu se încheie direct între vânzător şi cumpărător, dar de către doi intermediari,
fiecare dintre care este angajatul sau reprezentantul unei societăţi de intermediere. în baza contractului de bursă se transmite
proprietatea asupra unor titluri ce dovedesc titlul de proprietate asupra mărfurilor. O altă particularitate a contractului de bursă
este şi faptul că la bursă se încheie tranzacţii asupra unor mărfuri fungibile care trebuie să întrunească următoarele condiţii
cumulative: să se preteze la o anumită standardizare şi să poată fi perfect depozitabile. De asemenea, preţul contractual la bursă
se stabileşte pe baza unor negocieri specifice.
Preţurile la bursă se numesc cotaţii sau cursuri şi sunt transmise în toată lumea prin presă, radio şi televiziune. Cotaţiile la bursă
au un rol deosebit în
elaborarea deciziilor, ca urmare a faptului că cei implicaţi în tranzacţii (clienţii) primesc informaţia necesară pentru a decide
cum să acţioneze, aşa încât tranzacţia avută în vedere să fie eficientă.
Cotaţiile la bursă sunt de mai multe categorii1414. Din punct de vedere al momentului publicării, cotaţiile sunt:
P oficiale şi
P neoficiale.
După modul de calcul, cotaţiile sunt:
P medii;
P cotaţii limită;
P cotaţii de lichidare.
După modul în care se realizează tranzacţiile, cotaţiile sunt:
P efective şi
^ nominale.
Comercianţii urmăresc cotaţiile la bursă nu numai sub aspectul operaţiunii de rezultat, luând o decizie în raport de cotaţia
anunţată, dar şi sub aspectul operaţiunii posibile, într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepărtată, organizându-şi afacerile
şi programând derularea lor în funcţie de aceste evoluţii posibile. Asemenea analize prospective presupun prezenţa informaţiilor
utile în timp util.
La bursa de mărfuri unele vânzări la termen se fac cu primă, adică lăsând posibilitatea pentru una sau ambele părţi de a reveni
asupra tranzacţiei (de a se dezice), plătind în acest caz o primă. De exemplu, cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a nu ridica marfa,
situaţie în care plăteşte o sumă dinainte convenită.
Uneori se practică vânzarea prin filieră, adică printr-un titlu la ordin, reprezentând o anumită cantitate de mărfuri şi care este
transmisibil prin gir. El serveşte la executarea unor vânzări succesive, privind aceeaşi marfa, iar plata între cei care participă la
operaţie se face prin plata diferenţelor dintre contractele succesive. Acest titlu filieră nu reprezintă marfa negociabilă în bursă,
deoarece marfa se află deja în depozite şi este constatată printr-o recipisă, denumită warant. Recipisa serveşte la reglarea
concomitentă a unui şir de operaţiuni de bursă, până la ultimul dobânditor al titlului care opreşte filiera şi are dreptul să ceară de
la primul ânzător predarea mărfii. Dar şi vânzătorul are un drept direct asupra celui care a oprit filiera pentru preţul datorat. Marfa
se predă numai dacă s-a plătit preţul. Primind preţul, vânzătorul predă cumpărătorului recipisa warant, pe baza căreia ucesta din
urmă (adică ultimul cumpărător) poate cere să i se elibereze marfa din antrepozit (magazin, doc etc.).
Secţiunea 2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.
2.1. Concept. Licitaţiile au apărut în Olanda în secolul XVI, când companiile olandeze care aduceau mărfuri din colonii, au
simţit necesitatea să întrunească la un loc pe cumpărători şi să-i pună în concurenţă în vederea obţinerii
de preţuri maxime. Produsele pe care le aduceau de peste ocean, prin specificul şi raritatea lor, se pretau la o asemenea
concurenţă concentrată. Licitaţiile în sensul modem al cuvântului au fost organizate pentru prima dată de vânzător.
Unii autori1415 definesc licitaţia ca o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în timp şi spaţiu, cu
specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o ofertă efectivă de mărfuri, fie scriptic sub formă de
documentaţie. Alţi autori1416 consideră licitaţia o vânzare către cel care oferă preţul cel mai mare sau invers, o cumpărare de la
cel care îşi oferă marfa la preţul cel mai mic.
în fine, considerăm licitaţia ca fiind o modalitate de vânzare-cumpărare a unei mărfi conform unor reguli speciale, prestabilite
cu scopul de a adjudeca marfa celui care oferă preţul cel mai ridicat.
2.2. Clasificare. Licitaţiile pot fi clasificate în dependenţă de mai multe criterii. în literatura de specialitate1417 licitaţiile au
fost clasificate după cum urmează:
A. în funcţie de aria geografică, există:
> Licitaţii locale, la care participă firme dintr-o singură ţară.
> Licitaţii internaţionale, la care participă firme din două sau mai multe ţări. Licitaţiile internaţionale pot fi, la rândul lor,
licitaţii de export, când sunt organizate de exportator şi licitaţii de import, când sunt organizate de importator.
B. în funcţie de obiectul lor, distingem:
> Licitaţii de mărfuri.
> Licitaţii de investiţii.
> Licitaţii de servicii.
C. în funcţie de numărul participanţilor, se disting:
> Licitaţii deschise, la care numărul participanţilor este nelimitat.
 165
> Licitaţii închise, la care participarea se face numai pe bază de invitaţie
specială.
D. în funcţie de modul de organizare, avem:
> Licitaţii periodice, organizate de întreprinderi specializate în licitaţii.
> Licitaţii ocazionale, organizate direct de vânzător sau de cumpărător.
E. După natura operaţiunii, există:
> Licitaţii organizate de vânzător.
> Licitaţii organizate de cumpărător.
2.3. Reglementare. în legislaţiile naţionale licitaţiile apar şi ca modalităţi de vânzare publică a bunurilor unui debitor insolvabil,
ca procedură de executare silită pentru acoperirea creanţelor diferitor creditori. Codul civil al Republicii
Moldova reglementează1418 vânzarea la licitaţie. Potrivit reglementării, vânzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede expres1419 că nu cârmuieşte vânzările la licitaţii.
Pe plan internaţional s-au depus eforturi pentru elaborarea unor documente privind achiziţiile publice. Cu titlu de exemplu
putem menţiona: Acordul OMC privind achiziţiile publice adoptat în anul 1994 şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996;
Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire
a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii1420; Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 842/2011
al Comisiei din 19 august 2011 de stabilire a formularelor standard pentru publicarea anunţurilor în domeniul achiziţiilor publice
şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1564/20051421; Regulamentul (CE) nr.2195/2002 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind Vocabularul comun privind achiziţiile publice (CPV)1422.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 1 iulie 2011 a fost adoptată Legea Model UNCITRAL privind achiziţiile
publice1423 care a înlocuit Legea Model UNCITRAL privind achiziţiile publice de bunuri, lucrări şi servicii din 15 iunie 1994.
2.4. Procedura licitaţiei. Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de producător, de către vânzător sau
organizaţii specializate de comerţ cum ar fi, de exemplu, casele de licitaţii, agenţii specializaţi, iar în unele cazuri, organizarea se
realizează cu participarea băncilor.
Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie, sunt obligaţi să depună o cauţiune sub formă de garanţie bancară
sau să achite cauţiunea prin virament bancar. Cauţiunea are drept scop asigurarea participării la licitaţie a persoanelor înscrise,
precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa. Renunţarea la participare şi refuzul de a prelua marfa se
soldează cu pierderea cauţiunii. Cauţiunea se restituie celor care nu au câştigat licitaţia.
O formă practicată de participanţii la licitaţiile internaţionale constă în prezentarea ofertelor lor prin intermediul unor firme
specializate din ţara unde se organizează licitaţia.
In cursul desfăşurării licitaţiei se pot utiliza două metode:
> Metoda strigării preţului pornind de la nivelul minim. Această licitaţie constă în comunicarea pe care o face licitatorul despre
marfa şi preţul nominal de
începere a licitaţiei. Participanţii la licitaţie ridică acest preţ, urmărindu-se în permanenţă ultimul dintre cumpărătorii care a
oferit cel mai mare preţ. Marfa se atribuie acelui cumpărător, care a oferit ultimul preţ.
Regulile stabilite la unele licitaţii permit ca, în cazul în care ultimul preţ oferit de cumpărător nu convine vânzătorului, el poate
să retragă marfa, urmând ca după licitarea celorlalte mărfuri aceasta să fie supusă din nou licitării.
> Metoda strigării preţului maxim ca preţ de pornire. Acesta urmează să fie scăzut treptat până când unul din cumpărători
îşi manifestă interesul. Vânzătorul este în drept să stabilească un preţ minimal la care să oprească licitaţia, indiferent dacă este sau
nu acceptat de vreun cumpărător. In acest caz ori se renunţă la licitaţie, sau licitaţia se amână.
Modul de organizare a licitaţiilor este determinat de legea ţării unde are loc licitaţia şi de regulamentul organizatorului licitaţiei.
Licitaţiile de cumpărare (sau de import), cunoscute şi sub denumirea de tratative de concurenţă sau adjudecări, sunt iniţiate de
importatori în mod direct sau prin firme specializate. Licitaţiile de cumpărare prezintă avantaje atât pentru importatori, cât şi
pentru exportatori. Astfel, pentru importatori, licitaţiile permit: obţinerea unui număr mare de oferte comparabile într-un termen
relativ scurt; cunoaşterea pieţelor şi, în general, negocierea, contractarea şi derularea operaţiunilor comerciale cu cheltuieli mai
reduse faţă de alte tehnici de comercializare, datorită concentrării ofertei; realizarea unor încasări valutare prin cheltuieli efectuate
de firmele străine şi prilejuite de participarea acestora la licitaţii etc.
Pentru exportatori participarea la licitaţiile internaţionale de import prezintă, de asemenea, numeroase avantaje, şi anume: o
cunoaştere mai bună a performanţelor tehnice ale produselor concurente existente pe plan internaţional şi a tendinţelor ce se
manifestă pe piaţă; informarea asupra practicilor comerciale ale beneficiarului, posibilitatea de a stabili relaţii de cooperare cu
firma câştigătoare a licitaţiei; se asigură sporirea prestigiului întreprinderii câştigătoare a licitaţiei etc.
Pe lângă avantajele menţionate, licitaţiile prezintă şi unele limite, şi anume: participarea la licitaţie presupune şi suportarea
unor cheltuieli pentru procurarea caietului de sarcini, elaborarea ofertelor tehnice şi comerciale, urmărirea desfăşurării licitaţiei
etc., cheltuieli care se recuperează doar în cazul câştigului licitaţiei.
Mecanismul angajării şi derulării licitaţiilor de import presupune parcurgerea succesivă a unor etape, desfăşurarea unor
activităţi şi elaborarea unor documente atât de către organizator, cât şi de către participanţi.
Principalele etape de desfăşurare a unei licitaţii sunt următoarele:
> Publicitate, care se face prin mijloacele de informare în masă de către
organizatorul licitaţiei, cu un anumit termen prealabil datei fixate pentru primirea ofertelor. Dacă licitaţia este închisă, vor fi
invitate doar persoanele selectate de organizator. ^
> Elaborarea caietului de sarcini. înainte de organizarea licitaţiei se elaborează caietul de sarcini care cuprinde condiţiile
tehnice de livrare şi de
cooperare, diferite condiţii comerciale de plată, de transport etc. în care se poate încheia tranzacţia.
 166
Condiţiile tehnice cuprind diferite date referitoare la parametrii tehnici şi de calitate, principalele componente ale instalaţiei,
documentaţia de funcţionare, piesele de schimb, asistenţa tehnică şi service-ul necesar, sursele şi caracteristicile materiilor prime
etc. O atenţie deosebită se acordă încadrării şi definirii condiţiilor tehnice în termeni stabiliţi prin standardele internaţionale.
Condiţiile comerciale se referă la termenul şi locul unde vor fi expediate ofertele, opţiunile cumpărătorului privind condiţiile
de plată şi eventualele lui preferinţe pentru anumite facilităţi de plată, condiţiile şi termenele de livrare, condiţiile de transport şi
expediţie, asigurare, ambalajul şi marcarea, modalităţile de recepţie şi control etc.
Condiţiile generale specifică o serie de reguli de procedură privind: firmele acceptate; limba utilizată; data şi locul deschiderii
plicurilor; perioada de valabilitate a ofertelor; garanţiile de participare şi de bună execuţie, pe care ofertantul trebuie să le depună;
modul de soluţionare a litigiilor; informaţii suplimentare utile ofertanţilor.
Deseori se elaborează şi prospecte de licitaţie. Publicitatea se amplifică sau se restrânge, în funcţie de natura obiectului.
> Pregătirea ofertelor. Ofertele se întocmesc pe formulare speciale, procurate de la organizator. Se întocmesc două tipuri
de oferte: oferta tehnică şi oferta comercială, fiecare fiind prezentată în plicuri separate. Ambele oferte se prezintă organizatorului
licitaţiei în termenul prevăzut în prospectul de licitaţie sau în caietul de sarcini. Uneori ofertanţii prezintă şi un curriculum vitae.
La baza întocmirii ofertelor stau datele luate din caietul de sarcini. Dacă ofertanţii doresc să ofere parametri tehnico-calitativi
superiori celor indicaţi în caietul de sarcini, se recomandă ca acest lucru să fie menţionat separat, pentru a nu complica comparaţia
ofertelor. In unele cazuri, abaterile de la prevederile caietului de sarcini micşorează şansele de câştigare a licitaţiei, chiar dacă se
oferă un produs superior celui solicitat de beneficiar.
O atenţie deosebită trebuie acordată preţului care se propune. Ofertantul trebuie să fie bine documentat în privinţa preţului,
deoarece orice supraestimare a preţului compromite participarea, iar o subestimare a preţului ar putea crea îndoieli cu privire la
calitatea produsului sau serviciului oferit.
> Plata de către ofertant a garanţiei de participare. Pentru a avea garanţia participării ofertantului la licitaţie, organizatorul
percepe de la ofertant o sumă de oani, exprimată în valută convertibilă. Suma poate fi transferată în contul organizatorului licitaţiei
sau poate fi înlocuită printr-o scrisoare de garanţie bancară, emisă de o bancă indicată de organizator sau de o bancă cu renume
mondial.
Prin neprezentare sau prin refuzul comenzii adjudecate, ofertantul pierde suma avansată drept garanţie, iar în cazul în care
licitaţia nu-i este adjudecată, suma respectivă i se restituie.
Ofertanţilor care au participat la licitaţie, dar nu li s-au adjudecat marfa, li se restituie garanţia în termenul prevăzut în condiţiile
licitaţiei.
> Organizarea licitaţiei Ţinerea licitaţiei are loc la data şi la ora stabilită, la locul anunţat. înaintarea ofertelor către organizator
se face în plicuri închise, în termenul indicat. Se constituie o comisie de licitaţie, care deschide plicurile în prezenţa ofertanţilor
sau a reprezentanţilor delegaţi. Se face o primă ierarhizare a ofertelor, de regulă în funcţie de nivelul de preţ, la parametrii tehnici
şi de calitate egali. în faza a doua se face o analiză de fond. în cazul produselor cu mare complexitate tehnică, se aprofundează
comparaţia şi se definitivează ierarhizarea ofertelor. Rezultatele se comunică participanţilor la licitaţie.
Orice licitaţie se termină prin adjudecarea mărfii către acela care a câştigat licitaţia. în acest caz, organizatorul, pe baza
specificaţiei tehnice, transmite comanda fermă către furnizor, în condiţiile de livrare şi de plată menţionate în condiţiile licitaţiei.
Furnizorul verifică, dacă comanda primită corespunde condiţiilor de participare la licitaţie, specificaţiei tehnice a produselor
licitate, condiţiilor şi modalităţilor de plată etc. şi, în urma acestei verificări, remite clientului confirmarea de comandă.
După anunţarea câştigătorului licitaţiei are loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Unele operaţiuni ce ţin de
obţinerea autorizaţiei de export, remiterea unei copii a contractului întreprinderii producătoare, transmiterea dispoziţiilor de
transport şi vămuire pentru export etc. sunt similare celor care rezultă din derularea unui contract obişnuit de export.
TITLUL IV
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE
ÎN COMERŢUL INTERNATIONAL
9 9
CAPITOLUL I. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE AGENŢIE (AGENCY)
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de agenţie (agency).
1.1. Precizări prealabile. Contractul de agenţie este o creaţie a sistemului de drept anglo-saxon care a consacrat o concepţie
unică a intermedierii, fără a face distincţie între reprezentare: directă şi cea indirectă. Astfel, în sistemul anglo-american nu este
reglementat contractul de mandat şi de comision, funcţiile lor fiind îndeplinite de contractul de agency.
S-a remarcat1424 că agency este o instituţie de intermediere ce s-a impus prin pragmatismul ei, posibilităţile de adaptare la
cerinţele şi specificul afacerii care face obiectul intermedierii şi flexibilitatea ei. Se apreciază1425 că, spre deosebire de contractele
de mandat sau comision, agency oferă părţilor opţiunea de a alege dacă intermedierea respectivă va constitui obiectul unui contract
sau al unei simple înţelegeri, în raport de natura tranzacţiei. Insă, în toate cazurile se urmăreşte facilitarea operaţiunii comerciale
şi garantarea eficienţei sale.
1.2. Reglementare. Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT)1426 a întreprins mai multe eforturi
de unificare a celor două mari sisteme de drept. Astfel, la 17.02.1983, la Geneva, a fost adoptată Convenţia UNIDROIT asupra
agenţiei în vânzarea internaţională de bunuri. Convenţia nu a intrat în vigoare, deoarece nu a fost depozitat cel ae-al zecelea
instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, confoim prevederilor art.33 al Convenţiei1427. Un alt pas spre unificare
l-a constituit introducerea în Ediţia a doua - 2004 a Principiilor UNIDROIT asupra contractelor comerciale internaţionale,
Capitolul 2 a unei secţiuni noi, intitulată
„Competenţa agenţilor” care se regăseşte nemodificată şi în Ediţia a treia - 2010 a Principiilor UNIDROIT asupra contractelor
comerciale internaţionale1428.
 167
în Uniunea Europeană contractul de agenţie comercială este reglementat prin Directiva 86/653/CEE din 18 decembrie 1986
privind coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi1429 (în continuare - Directiva
86/653/CEE).
Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat Contractul Internaţional de Agenţie1430 (în continuare - Publicaţia
ICC nr.644/2002)1431 care constituie o codificare a uzanţelor comerciale în materie.
1.3. Noţiunea şi natura juridică a contractului de agenţie. Potrivit Directivei 86/653/CEE1432, agentul comercial reprezintă
intermediarul care desfăşoară o activitate independentă şi care este în permanenţă autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea
produselor în numele altei persoane, denumită „comitent”, sau să negocieze şi să încheie astfel de tranzacţii pentru şi în numele
comitentului în cauză. De remarcat că Directiva nr. 86/653/CEE utilizează noţiunea de „comitent" în loc de,,principat".
în literatura de specialitate1433 s-a observat că deşi denumirea de principal nu transmite, sub raport semantic, suficiente
informaţii cu privire la poziţia juridică a acestuia, alegerea denumirii de comitent este nepotrivită, trimiţând la contractul de
comision şi acreditând ideea conform căreia contractul de agenţie ar fi o subspecie a contractului de comision.
In ce ne priveşte vom utiliza pe parcursul analizei noţiunea de principal, iar atunci când vom face referiri la prevederile
Directivei nr.86/653/CEE vom păstra terminologia utilizată de aceasta, adică partea va fi numită comitent.
Raportul de agency poate rezulta1434 din acordul părţilor sau dintr-o prezumţie legală. In prima situaţie, raportul de
intermediere este concretizat de pălii, fiind denumit prin expresiile agency by agreement, agency by consent, agency act of the
parties. Agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, actual authority care poate fi expresă sau implicită. El acţionează pe seama
şi sub controlul principalului. In a doua situaţie, raportul de intermediere este determinat de o prezumţie legală care se deduce din
conduita părţilor. agency by estoppel, ori se justifică în caz de necesitate, agency by necessity.
împuternicirea agentului este aparentă, apparent authority, fiind creată de conduita principalului faţă de terţ.
Codul civil al Republicii Moldova defineşte1435 agentul comercial ca fiind persoana fizică întreprinzător independent căreia
i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele
şi pe contul unei alte întreprinderi numite principal. Totodată, codul stabileşte că în sensul reglementat de acesta, nu se consideră
agent comercial persoana care:
> fiind un angajat al principalului, are atribuţii de încheiere a contractelor obligatorii pentru principal;
> fiind partener, are dreptul de a încheia contracte obligatorii pentru partenerii săi;
> este administratorul procedurii de reorganizare sau al procedurii de lichidare în procesul de insolvabilitate;
> activează la bursele de mărfuri.
Potrivit codului civil român1436, prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să
negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în
una sau în mai multe regiuni determinate. Agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional. El nu
poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului.
Conform codului elveţian al obligaţiilor1437, agentul1438 este persoana care îşi asumă cu titlu permanent angajamentul de a
negocia încheierea de afaceri pentru unul sau mai mulţi mandanţi sau de a le încheia în numele şi pe contul lor, fără a fi legat de
aceştia printr-un contract de muncă.
în literatura de specialitate contractul internaţional de agenţie a fost definit de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii1439,
contractul internaţional de agenţie este acel contract încheiat între doi comercianţi independenţi, cu sediul în state diferite, prin
care unul dintre aceştia (agentul) se obligă să promoveze afacerile celuilalt (principalul) într-un anumit teritoriu, prin obţinerea şi
negocierea de oferte pentru principal sau, atunci când este împuternicit în mod expres, prin încheierea de contracte pe seama
principalului, în schimbul unui comision şi fără ca între agent şi principal să existe raporturi de subordonare.
într-o altă opinie1440, contractul de agency este un contract încheiat între o parte, numită agent, care se obligă, în schimbul
unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei părţi, numită principal. Unii autori1441 definesc contractul de agency
ca acel raport de intermediere în care o persoană, numită agent, se obligă să acţioneze în contul
unei alte persoane, numită principal. Alţi autori1442 prin agency înţeleg raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date
de o persoană, principal, unei alte persoane, agent, care acceptă să acţioneze în numele său.
Referitor la forma contractului de agenţie, codul civil al Republicii Moldova stabileşte1443 că un contract de agenţie poate fi
încheiat în scris sau verbal, iar fiecare parte are dreptul să ceară încheierea contractului în scris ori să primească de la cealaltă
parte o adeverinţă privind obligaţiile asumate de partea respectivă în conformitate cu contractul de agenţie.
în S.U.A. contractul de agency poate fi încheiat printr-o manifestare expresă sau tacită a lui principal. însă, pentru unele cazuri
forma scrisă a contractului este cerută ad validitatem. Astfel, împuternicirea eliberată unui agent pentru o perioadă mai mare de
un an trebuie făcută în formă scrisă. în unele state ale S.U.A. împuternicirea agentului de a vinde pământ trebuie făcută în formă
scrisă şi semnată de principal1444.
în S.U.A. este cunoscută şi instituţia subagentului1445 care este persoana autorizată de agent pentru a-1 ajuta să-şi
îndeplinească obligaţiile faţă de principal, însă, pentru angajarea subagentului, agentul trebuie să aibă permisiunea expresă sau
tacită a lui principal. Subagentul este subiectul controlat atât de agent, cât şi de principal1446.
Contractul de agenţie poate fi încheiat pentru o perioadă determinată sau nedeterminată. Pentru situaţia în care părţile continuă
să-şi execute obligaţiile ce decurg din contractul de agenţie încheiat pe un termen determinat, potrivit codului civil al Republicii
Moldova1447, contractul se consideră prelungit pentru un termen nedeterminat.
în sensul Directivei nr. 86/653/CEE agentul comercial nu include, în mod special1448:
> persoană care, în calitatea sa de angajat cu funcţie superioară, este împuternicită să contracteze angajamente care sunt
obligatorii pentru o companie sau asociaţie;
> un partener care este autorizat legal să contracteze angajamente care devin obligatorii pentru partenerii săi;
> un administrator judiciar, un lichidator sau un judecător sindic.
 168
în literatura de specialitate1449 s-a pus problema determinării raportului dintre contractul de agenţie şi cel de mandat, atunci
când agentul este împuternicit să contracteze cu terţii în numele şi pe seama principalului, respectiv dintre contractul de agent şi
cel de comision atunci când agentul este împuternicit să contracteze pe seama principalului, dar în nume propriu. Se menţionează
că în cazul contractelor de mandat şi de comision, mandatarul, respectiv comisionarul, sunt împuterniciţi să încheie pe seama
mandantului/comitentului unul sau anumite acte juridice determinate, contractul încetând
după executarea obligaţiei intermediarului. Cât priveşte contractul de agenţie, acesta se încheie pe o perioadă determinată sau
nedeterminată, pe parcursul căreia agentului îi revine obligaţia de a încheia pe seama principalului contracte de vânzare a
mărfurilor stipulate în interiorul teritoriului stabilit (în general beneficiind de clauza de exclusivitate), în situaţia în care agentul
nu este împuternicit să încheie acte juridice, ci doar să obţină oferte şi să negocieze încheierea de contracte (situaţie regulă),
asimilarea contractului de agenţie cu cel de mandat sau de comision ar fi totalmente nejustificată, obiectul esenţial al acestor
contracte fiind diferit: încheierea de acte juridice ca regulă (şi numai cu titlu accesoriu efectuarea de operaţiuni comerciale) de
către mandatar sau comisionar, respectiv efectuarea de operaţiuni comerciale de către agent.
Referitor la dreptul aplicabil contractului de agenţie1450, ţinem să remarcăm, că în baza principiului lex voluntatis, părţile pot
desemna sistemul de drept al unui stat.
Dacă părţile nu aleg dreptul aplicabil contractului lor, atunci conform Publicaţiei ICC nr. 644/20021451 vor fi aplicabile
următoarele reglementări:
> principiile de drept recunoscute în mod general în comerţul internaţional ca
aplicabile contractelor de agenţie;
> uzanţele comerciale;
> Principiile UMDROIT asupra contractelor comerciale internaţionale, cu excluderea sistemelor de drept naţionale.
De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile obligatorii de ordine publică din sistemul de drept al statului unde agentul îşi are
sediul.
Principiile UNIDROIT, reglementând „Competenţa agenţilor”, se referă doar la efectele reprezentării în raport cu terţii.
Principalul îl poate împuternici pe agent expres sau tacit, iar agentul este competent să efectueze toate actele necesare în scopul
îndeplinirii sarcinilor pentru care i-a fost acordată împuternicirea1452.
1.4. Desfăşurarea activităţii de agency. S-a menţionat1453 că activitatea de agent comercial se poate desfăşura sub două forme
şi anume:
> Fie ca mandatar cu drept de reprezentare, având împuternicirea de a negocia şi încheia operaţiuni comerciale în numele şi
pe seama mandantului. In acest caz, contractul de agent comercial se încheie pe o durată nedeterminată şi nu poate fi denunţat ad
nutum (unilateral), fără motiv legitim, caz în care mandantul
trebuie să dovedească culpa agentului.
> Fie ca mandatar fără reprezentare (curtier), când activitatea agentului se limitează la obţinerea comenzilor şi a ofertelor
pe care le transmite mandantului, operaţiunea juridică urmând a se încheia direct între mandant şi terţ. în acest caz, curtierul se
preocupă numai de obţinerea de comenzi ori oferte, pe care le transmite
firmei reprezentate, urmând ca aceasta să încheie cu terţii contractul, spre exemplu pentru vânzarea unor produse.
Agenţii se împart în mai multe categorii1454:
> broker, agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate;
> factor, agent comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au
fost încredinţate de principal;
> auctioneer, agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunuri pentru
principal;
> manager, agent împuternicit să administreze o afacere, investiţiile într- o afacere sau un imobil;
> schipmaster, agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar pentru realizarea unei afaceri;
> attorney at law, apărător al principalului în probleme juridice.
In funcţie de intensitatea controlului efectuat de principal, agentul poate fi agent - servant sau independent sau contractor -
agent. După limitele împuternicirii acordate, agentul este general-agent şi special-agent.
Regulile privind relaţiile dintre agent şi terţ stabilite în Principiile UNIDROIT se aplică şi sub-agenţilor. Astfel, un agent are
împuternicirea implicită de a numi un sub¬agent, care să perfecteze actele pe care nu este rezonabil ca agentul să le efectueze el
însuşi1455.
Când un agent acţionează în limitele împuternicirii sale şi terţul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că agentul a acţionat ca
intermediar, actele agentului vor crea direct relaţii juridice dintre principal şi terţ şi nu va fi creată nici o relaţie între agent şi terţ.
Totuşi, actele agentului vor afecta numai relaţiile dintre agent şi terţ atunci când agentul, cu acordul principalului se obligă să
devină parte la contract1456.
Când un agent acţionează în limitele împuternicirii sale şi terţul nu a ştiut şi nici nu ar fi trebuit să ştie că agentul a acţionat ca
intermediar, actele agentului vor crea direct relaţii juridice numai între agent şi terţ. Totuşi, când un asemenea agent, contractând
cu un terţ în numele unei afaceri, se prezintă a fi proprietarul acelei afaceri, terţul, la descoperirea adevăratului proprietar al
afacerii, poate exercita şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are faţă de agent1457.
Pentru situaţia în care agentul acţionează fără împuternicire sau îşi depăşeşte împuternicirea primită, Principiile UNIDROIT
dispun1458 că actele agentului nu creează relaţii juridice între principal şi terţa persoană. Totuşi, atunci când principalul face ca
terţul să creadă că agentul are împuternicire de a acţiona în numele principalului şi că agentul acţionează în limitele acestei
împuterniciri, principalul nu poate invoca faţă de terţ lipsa de împuternicire a agentului.
^ De asemenea, Principiile UNIDROIT stabilesc1459 că un agent care acţionează fără împuternicire sau care îşi depăşeşte
împuternicirea este responsabil, în lipsa ratificării de către principal, pentru daunele care vor pune terţul în aceeaşi poziţie ca şi
 169
când agentul ar fi acţionat cu împuternicire şi fără a o depăşi. Totuşi, agentul nu este responsabil, dacă terţul a ştiut sau ar fi trebuit
să ştie că agentul nu a avut împuternicire sau şi-a depăşit împuternicirea. De exemplu, agentul A, fără a fi împuternicit de principal
B, încheie cu C un contract de livrare a uleiului care aparţine lui B. în lipsa ratificării acestui contract de către principal B, C poate
recupera de la A diferenţa dintre preţul stabilit în contractul încheiat cu A şi preţul curent de piaţă al uleiului.
Reglementând conflictul de interese, Principiile UNIDROIT prevăd1460 că dacă un contract încheiat de un agent implică pe
agent într-un conflict de interese cu principalul despre care terţul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie, principalul poate refuza executarea
contractului. De exemplu, agentul de vânzări A solicită vânzătorului cu amănuntul B să cumpere mărfuri de la compania C în care
A este acţionar majoritar. B este în drept să refuze executarea contractului dacă va demonstra că C cunoştea sau ar fi trebuit să
cunoască despre existenţa conflictului de interese.
Dreptul de a refuza executarea contractului este supus regulilor specifice privind nulitatea contractelor, prevăzute de art. 3.2.9
şi 3.2.11.-3.2.15. ale Principiilor UNIDROIT.
Totuşi, principalul nu poate refuza executarea contractului în următoarele
situaţii:
> dacă principalul a consimţit la implicarea agentului în conflictul de interese sau a ştiut ori ar fi trebuit să ştie despre
implicarea agentului în conflictul de interese; sau
> dacă agentul a dezvăluit conflictul de interese principalului şi acesta nu a obiectat într-o perioadă de timp rezonabilă.
Ţine de esenţa contractului de agenţie ca agentul să acţioneze în interesele principalului şi nu în interesele sale sau în interesele
unui terţ. Cele mai frecvente cazuri ie potenţiale conflicte de interese apar atunci când agentul acţionează pentru doi principali şi
când agentul încheie contracte cu sine însuşi sau cu o firmă în care are un anumit interes. Totuşi, în practică în asemenea cazuri
nu trebuie să existe conflicte de aterese, deoarece agentul poate acţiona pentru doi principali în baza uzanţelor din ramura
:omercială respectivă, sau principal poate conferi agentului un mandat care este atât de : trident încât nu oferă agentului posibilităţi
de manevre.
Principiile UNIDROIT reglementează1461 ratificarea actelor agentului care a -cţionat fără împuternicire sau cu depăşirea
împuternicirii. Astfel, un act al unui agent :are acţionează fără împuternicire sau îşi depăşeşte împuternicirea poate fi ratificat de
principal. După ratificare, actul produce aceleaşi efecte ca şi cum ar fi fost încheiat iniţial rj împuternicire. Terţul poate să acorde,
prin notificarea principalului, un termen rzonabil pentru ratificare. Dacă în acest termen principalul nu ratifică actul, ulterior nu
~ai poate face acest lucru. Dacă, în momentul efectuării actului agentului, terţul nu ştia şi aci nu trebuia să ştie despre lipsa de
mandat, acesta poate, în orice moment anterior
ratificării, prin notificare către principal, să-şi exprime refuzul de a deveni obligat în urma
ratificării. . ,w .
încetarea împuternicirii nu produce efecte în relaţia cu terţul, dacă acesta nu a ştiut
sau nu ar fi trebuit să ştie despre această încetare. în pofida încetării împuternicirii, agentul rămâne competent să efectueze
acele acte care sunt necesare pentru a împiedica producerea de daune intereselor principalului .
3L .... •
Secţiunea 2,Obligaţiile părţilor contractului de agenţie.
2.1. Obligaţiile agentului. îh executarea obligaţiilor sale, agentul trebuie să se Conformeze instrucţiunilor primite de la
principal. Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova1463, agentul comercial este obligat să reprezinte onest
interesele principalului. De asemenea, agentul comercial trebuie să întreprindă măsurile Corespunzătoare în cadrul negocierilor,
precum şi să încheie, după caz, contracte la indicaţia principalului, să prezinte acestuia informaţia utilă care se află la dispoziţia
sa şi
să îndeplinească indicaţiile rezonabile date de principal.
Directiva nr.86/653/CEE prevede, că în exerciţiul activităţii, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului
său şi să acţioneze loial şi de bună credinţă, în baza contractului de agenţie, agentul are următoarele obligaţii:
A. De a obţine oferte şi de a negocia încheierea contractelor. Aceasta obligaţie reprezintă regula în materie. Directiva
nr.S6/653/CEE prevede că agentul comercial trebuie, în special, să depună eforturile necesare pentru negocierea şi, după caz,
încheierea tranzacţiilor de care a fost mandatat să se ocupe.
Conform Publicaţiei ICC nr.644/200214 , agentul numai solicită oferte din partea clienţilor pentru principal care este în drept
să le accepte sau să le refuze. Totuşi, principalul nu poate refuza în mod nerezonabil ofertele furnizate de agent, iar refuzu repetat,
în dependenţă de împrejurări, ar putea fi considerat ca o încălcare a contractului. Ofertele trebuie solicitate doar în limita teritoriului
stabilit în contract, cu excepţia cazului în care în contract s-a prevăzut expres contrariul. Agentul poate încheia contracte cu terţii
pe seama principalului doar dacă un asemenea drept a fost prevăzut expres în contract.
Codul elveţian al obligaţiilor stabileşte1466 că agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru
executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie ducroire cu mandantul.
’ B. De a verifica solvabilitatea terţilor ale căror oferte le transmite principalului Agentul este obligat să verifice solvabilitatea
terţilor ale căror oferte le transmite principalului şi să-l informeze în prealabil în legătura cu dificultăţile fmanciaic ale ofertanţilor.
Agentul va acorda principalului asistenţa necesară pentru recuperarea sumelor datorate de terţi în cazul contractelor încheiate prm
intermediul sau. De regula, agentul nu poartă răspundere pentru neexecutarea contractului de către terţ. Excepţie face cazul în
care, în contractul de agenţie este inserată clauza del credere, m baza cărei.
agentul devine garant al executării obligaţiilor de către terţ. într-o atare situaţie, în cazul neexecutării obligaţiei contractuale de
către terţ şi, în lipsa culpei principalului, agentul va fi obligat să-l despăgubească pe principal. Clauza del credere poate fi aplicabilă
tuturor contractelor încheiate prin intermediul agentului sau numai în anumite situaţii. De asemenea, în contract poate fi plafonată
şi răspunderea agentului.
 170
C. De neconcurenţă. Codul civil român defineşte1467 clauza de neconcurenţă din contractul de agenţie ca fiind acea stipulaţie
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior
încetării sale. Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute. Clauza de neconcurenţă se aplică
doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar
pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte. Orice extindere a
sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă. Codul civil român limitează restrângerea activităţii prin clauza de
neconcurenţă la o perioadă de maxim doi ani de la data încetării contractului de agenţie, iar în cazul în care s-a stabilit un termen
mai lung de doi ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim de doi ani.
De regulă, pe perioada de derulare a contractului, agentul nu este în drept să reprezinte, să producă sau să comercializeze
mărfuri aflate în concurenţă cu cele prevăzute în contract şi în raport cu care agentul îşi execută obligaţiile contractuale. Excepţie
face cazul în care principalul l-a autorizat expres în acest sens pe agent. Această obligaţie de neconcurenţă este aplicabilă exclusiv
pentru perioada contractuală sau pe un termen maxim de doi ani de la încetarea contractului.
Potrivit prevederilor codului civil al Republicii Moldova1468, părţile sunt în drept să stipuleze în contractul de agenţie o clauză
care să limiteze activitatea agentului comercial în acelaşi domeniu în care activează principalul, după încetarea raporturilor
contractuale. Pentru a fi valabilă, o asemenea clauză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
> să fie încheiată în formă scrisă;
> să se refere la un teritoriu sau la o categorie de clienţi şi un teritoriu şi la acelaşi tip de bunuri sau de servicii prevăzute în
contractul de agenţie;
> să nu încalce prevederile legislaţiei privind protecţia concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste;
> efectul clauzei să se întindă pe o perioadă de cel mult 2 ani de la încetarea raporturilor contractuale.
în conformitate cu prevederile codului civil român1469, comitentul nu se noate prevala de clauza de neconcurenţă atunci când
contractul de agenţie încetează in următoarele situaţii:
> în lipsa circumstanţelor excepţionale care fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent, comitentul
denunţă unilateral contractul de igenţie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convenţional, şi tară a
exista un motiv grav pentru care nu respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului;
> contractul de agenţie este reziliat ca urmare a culpei comitentului.
D. De a organiza promovarea vânzărilor şi de a promova vânzarea mărfurilor. Agentul are atât obligaţia de a organiza
promovarea vânzărilor, cât şi obligaţia de a promova vânzarea mărfurilor prin diferite mijloace (publicitate, participare la expoziţii
etc.), aprobate în prealabil de principal. Repartizarea cheltuielilor de promovare a vânzărilor se efectuează conform prevederilor
contractuale.
E. De a organiza un volum minim al vânzărilor. O asemenea obligaţie poate fi de mijloace sau de rezultat. Dacă obligaţia
agentului este de diligenţă, atunci el va purta răspundere pentru neexecutarea contractului doar în cazul în care există culpă din
partea sa. Dacă obligaţia este de rezultat, atunci în contract se stabilesc şi consecinţele neexecutării, de exemplu dreptul
principalului de a înlătura exclusivitatea agentului pe teritoriul menţionat în contract, de a reduce teritoriul pe care agentului i s-a
acordat exclusivitate sau de a rezilia contractul de agenţie. De regulă, aplicarea sancţiunilor menţionate sunt precedate de
notificarea agentului, fiind convenit şi termenul în care principalul trebuie să-şi exercite aceste drepturi, sub sancţiunea stingerii
acestuia.
F. De a-l informa pe principal Agentul este obligat să-l informeze pe principal referitor la:
> activitatea agentului;
> prevederile legislaţiei din teritoriu, cărora trebuie să se conformeze mărfurile principalului;
> condiţiile pieţei;
> nivelul concurenţei în teritoriul în care agentul este împuternicit să-şi desfăşoare activitatea;
> observaţiile şi reclamaţiile primite de la terţi cu privire la mărfurile ce constituie obiectul contractului.
Directiva nr. 86/653/CEE prevede1470, că agentul trebuie să comunice comitentului său toate informaţiile necesare pe care le
deţine.
G. De a utiliza numele comercial al principalului, mărcile şi alte simboluri ale acestuia exclusiv în scopul executării
contractului de agenţie. Dreptul agentului de a utiliza numele comercial al principalului, mărcile şi alte simboluri încetează odată
cu încetarea contractului de agenţie. Agentul nu este în drept să înregistreze numele comercial, mărcile sau alte simboluri ale
principalului ori altele de natură a permite confuzia cu acestea atât în teritoriul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, cât şi în
afara teritoriului. Agentul este obligat să-l informeze pe principal referitor la orice atingere adusă de către terţi numelui comercial,
mărcilor sau altor simboluri ale acestuia.
H. De a păstra secretul privind afacerile principalului Această obligaţie se menţine şi după expirarea contractului. Părţile
trebuie să specifice în contract care informaţie este considerată confidenţială. De asemenea, părţile trebuie să prevadă şi
răspunderea care survine în caz de divulgare a informaţiei confidenţiale.
O. De a restitui principalului la încetarea contractului de agenţie documentele şi materialele care se află în posesia sa. La
încetarea contractului de agenţie, agentul este
obligat să restituie principalului documentele, materialele publicitare şi mostrele care se află în posesia sa.
2.2. Obligaţiile principalului. Codul civil al Republicii Moldova prevede expres1471, că principalul trebuie să respecte
principiul bunei-credinţe în relaţiile cu agentul comercial.
In baza contractului de agenţie, principalul are următoarele obligaţii:
A. De a-l informa pe agent Potrivit Codului civil al Republicii Moldova1472, principalul este obligat să pună la dispoziţia
agentului comercial toată informaţia necesară executării contractului de agenţie.
Publicaţia ICC nr. 644/2002 prevede că principalul trebuie să furnizeze agentului următoarea informaţie:
 171
> care este necesară executării obligaţiilor contractuale ale agentului;
> care este necesară cu privire la mărfurile ce constituie obiectul contractului, în special liste de preţuri, broşuri etc.;
'P' orice discuţie relevantă cu terţii din teritoriu care se referă la obiectul contractului de agenţie;
> de a-l informa pe agent fără întârzieri nejustificate referitor la acceptarea sau refuzul oricăror oferte transmise de către
acesta, precum şi referitor la neexecutarea oricărui contract încheiat prin intermediul agentului;
> de a-l informa în timp rezonabil pe agent despre orice scădere anticipabilă a capacităţii principalului de a furniza mărfuri
în cantitatea la care agentul era îndreptăţit să se aştepte;
> de a prezenta în scris agentului comercial calculul comisionului la care acesta are dreptul. Calculul trebuie să includă
elementele principale în funcţie de care a fost determinat comisionul. Agentul comercial are dreptul la informaţie, inclusiv la
extrase din registrele şi documentele deţinute de principal, necesare lui pentru verificarea comisionului pe care este în drept să îl
primească.
Prevederi similare întâlnim şi în Directiva 86/653/CEE1473.
B. De a respecta exclusivitatea acordată agentului Această obligaţie este corelativă obligaţiei de neconcurenţă stipulată în
sarcina agentului. Dacă o asemenea clauză este inserată în contract, principalul se obligă să nu acorde unei alte persoane dreptul
de a reprezenta sau comercializa, în teritoriul stabilit în contract, mărfurile cu privire la care a fost încheiat contractul de
agenţie1474. Codul civil al Republicii Moldova reglementează obligaţia de neconcurenţă doar în sarcina agentului.
Totuşi, părţile sunt în drept să convină ca principalul să poată negocia şi încheia în mod direct contracte în teritoriul stabilit în
contract şi cu privire la mărfurile ce formează obiectul contractului de agenţie. In asemenea situaţie, agentul este în general
îndreptăţit la comisionul pe care l-ar fi primit, dacă ar fi intermediat încheierea contractului. De asemenea, părţile pot prevedea în
contract ca principalul să negocieze şi
să încheie în mod direct contracte cu anumiţi terţi, care reprezintă clienţi actuali ai principalului. în asemenea caz agentul este
îndreptăţit la primirea unui comision diminuat.
C. De a plăti comisionul către agent. Agentul comercial are dreptul la remunerare pentru serviciile prestate principalului
conform contractului de agenţie. Codul civil al Republicii Moldova prevede1475 că, dacă suma remuneraţiei nu este stipulată, se
consideră că s-a convenit asupra unei remuneraţii obişnuite pentru acest domeniu de activitate. în cazul imposibilităţii de a se
stabili o remuneraţie obişnuită, agentul comercial are dreptul la o remuneraţie rezonabilă pentru serviciile prestate principalului,
luându-se în considerare circumstanţele cauzei şi principiul echităţii. Remuneraţia poate fi plătită integral sau parţial sub formă
de comision, adică de remuneraţie care variază în funcţie de valoarea actelor juridice comerciale.
Potrivit codului civil român1476, agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei
sale. Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul contractelor ori la valoarea acestora,
când se numeşte comision. în lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o remuneraţie stabilită
potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul
contractului de agenţie. Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, în funcţie
de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
Directiva 86/653/CEE prevede1477 că agentul comercial are dreptul la comision pentru tranzacţiile comerciale încheiate în
termenul prevăzut în contractul de agenţie:
> în cazul în care tranzacţia a fost încheiată ca rezultat al acţiunii sale sau
> în cazul în care tranzacţia a fost încheiată cu un terţ pe care acesta l-a câştigat anterior în calitate de client pentru tranzacţii
de acelaşi fel.
De asemenea, agentul comercial are dreptul la comision pentru tranzacţiile încheiate în termenul prevăzut în contractul de
agenţie:
> fie în cazul în care i se încredinţează o anumită zonă geografică sau un anumit grup de clienţi,
> fie în cazul în care acesta deţine exclusivitate pentru o anumită zonă geografică sau un anumit grup de clienţi, şi
> în cazul în care tranzacţia a fost încheiată împreună cu un client care aparţine zonei sau grupului respectiv.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin Hotărârea Curţii (Camera întâi), în Cauza C- 19/071478 din 17 ianuarie 2008
(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation - Franţa) - Paul
Chevassus-Marche/Groupe Danone, Societe Kro beer brands SA (BKSA), Societe Evian eaux minerales d'Evian SA (SAEME)
a declarat: „Articolul 7 alineatul (2) prima liniuţă din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind
coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi trebuie interpretat în sensul că, în lipsa
intervenţiei directe sau indirecte a comitentului, agentul comercial căruia i se încredinţează o anumită zonă geografică nu are
dreptul la comision pentru tranzacţiile încheiate cu un terţ de către clienţi care aparţin zonei respective”.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1479 şi codului civil român1480, agentul comercial are dreptul la comision pentru
actele juridice încheiate în perioada acţiunii contractului de agenţie dacă, şi în măsura în care:
> actul juridic a fost încheiat în urma acţiunilor agentului comercial respectiv;
> actul juridic a fost încheiat fără intervenţia agentului, dar cu un terţ care anterior a devenit client al principalului în urma
unui act similar, datorită acţiunilor agentului comercial respectiv;
> actul juridic a fost încheiat cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit
împuternicire exclusivă.
Agentul comercial va avea dreptul la comision şi pentru actele juridice încheiate în perioada acţiunii contractului de agenţie,
dacă agentul are dreptul exclusiv, acordat de principal în baza contractului de agenţie, de a purta negocieri sau de a încheia
contracte în numele principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit de clienţi şi dacă a fost încheiat un contract cu
un client de pe teritoriul sau din grupa respectivă de clienţi.
 172
Comisionul poate fi stabilit sub forma unui procent fix sau a unor procente variabile, în dependenţă de valoarea contractului
încheiat cu terţul. Comisionul se calculează la valoarea netă înscrisă în factură, liberă de orice cheltuieli adiţionale (împachetare,
transport, asigurare etc.) sau taxe, inclusiv TVA, cu condiţia ca aceste cheltuieli sau taxe să fie înscrise separat în factură1481.
Dacă părţile nu au prevăzut altfel, comisionul devine exigibil la data la care este îndeplinită una din următoarele condiţii1482:
> comitentul a executat tranzacţia sau
> comitentul ar fi trebuit să execute tranzacţia, potrivit înţelegerii cu terţul sau
> terţul a executat tranzacţia.
Comisionul devine exigibil cel mai târziu atunci când terţul şi-a executat partea sa din tranzacţie sau ar fi trebuit să o facă în
cazul în care comitentul şi-a executat partea sa din tranzacţie, aşa cum ar fi trebuit. Comisionul.se plăteşte cel târziu în ultima zi a
lunii irmătoare trimestrului în care el devine exigibil.
Si Directiva 86/653/CEE şi codul civil al Republicii Moldova prevăd expres că nu se poate deroga prin acord în detrimentul
agentului comercial, referitor la termenul imită de plată a comisionului.
Potrivit Publicaţiei ICC nr.644-2002, principalul este obligat la plata comisionului numai după ce terţul şi-a executat obligaţia
total sau parţial.
S-a remarcat1483 că plata comisionului se face, de regulă, în aceeaşi monedă în care a fost efectuată şi plata din contractul
care a justificat comisionul. Orice autorizaţie necesară în ţara principalului pentru plata comisionului trebuie obţinută de acesta.
Taxele impuse asupra comisionului în ţara agentului sunt suportate de agent.
Conform Directivei 86/653/CEE1484, dreptul la comision se poate stinge numai dacă şi în măsura în care:
> s-a stabilit că nu va fi executat contractul dintre terţ şi comitent şi
> acest fapt este rezultatul unei cauze pentru care comitentul nu este vinovat. Comisioanele percepute deja de agentul
comercial se rambursează, în cazul în care dreptul la acest comision s-a stins.
Dreptul la comision, conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova1485 încetează în cazul în care contractul dintre
principal şi terţ nu a fost executat, dacă principalul nu poartă nici o vină pentru neexecutare. De la aceste prevederi nu se poate
deroga în defavoarea agentului comercial.
D. De a plăti agentului comisionul pentru contractele încheiate după încetarea contractului de agenţie.
Directiva 86/653/CEE distinge1486 următoarele situaţii în care agentul are dreptul la comision pentru tranzacţiile comerciale
încheiate după expirarea contractului de agenţie:
> cazul în care tranzacţia este în principal rezultatul eforturilor agentului comercial în perioada de derulare a contractului de
agenţie şi în care tranzacţia a fost încheiată într-un termen rezonabil de la expirarea contractului sau
> cazul în care comanda terţei părţi a ajuns la comitent sau la agentul comercial înainte de expirarea contractului de agenţie.
Conform codului civil al Republicii Moldova1487 şi codului civil român1488, agentul este îndreptăţit la comision pentru un
contract încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă:
> propunerea terţului de a contracta a fost recepţionată de principal sau de agentul comercial până la încetarea acţiunii
contractului de agenţie;
> actul juridic a fost încheiat datorită acţiunilor agentului comercial, într- un termen rezonabil din momentul încetării acţiunii
contractului de agenţie.
Referitor la contractele încheiate de principal cu terţii din teritoriul prevăzut în contract după încetarea contractului de agenţie,
Publicaţia ICC nr.644-2002 face următoarea distincţie1489:
> în cazul ofertelor transmise de agent sau primite în mod direct de principal din teritoriu înainte de încetarea contractului
de agenţie, agentul este îndreptăţit la primirea
comisionului, chiar dacă aceste oferte se concretizează în contracte încheiate ulterior încetării contractului de agenţie;
> dacă ofertele au fost primite de principal după încetarea contractului de agenţie, agentul este îndreptăţit la primirea
comisionului doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a. încheierea contractului între principal şi terţ este în primul rând rezultatul activităţii desfăşurate de către agent pe parcursul
derulării contractului de agenţie;
b. contractul dintre principal şi terţ a fost încheiat într-un interval de timp rezonabil de la încetarea contractului de agenţie;
c. agentul l-a informat pe principal înainte de încetarea contractului de agenţie despre existenţa negocierilor în derulare cu
vocaţie de a da naştere dreptului la primirea comisionului.
E. De a plăti agentului o indemnizaţie la încetarea contractului.
Agentul comercial are dreptul la indemnizaţie în cazul şi în măsura în care1490:
> a adus comitentului noi clienţi sau a contribuit substanţial la creşterea volumului de afaceri întreprinse cu clienţii existenţi,
iar comitentul continuă să obţină beneficii substanţiale din afacerile cu aceşti clienţi şi
> plata acestei indemnizaţii este echitabilă având în vedere toate împrejurările şi, în special, comisionul pierdut de agentul
comercial în afacerea cu clienţii.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin Hotărârea Curţii (Camera întâi) în Cauza C-48/071491 din 26 martie 2009
(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Landgericht Hamburg - Germania) - Turgay Semen/Deutsche
Tamoil GmbH, a declarat:
„1) Articolul 17 alineatul (2) litera (a) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea
legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi trebuie interpretat în sensul că nu permite ca dreptul la
indemnizaţie al agentului comercial să fie limitat din oficiu de pierderile de comision ce rezultă din încetarea relaţiei contractuale,
chiar şi atunci când beneficiile reţinute de comitent trebuie considerate superioare.
2) Articolul 17 alineatul (2) litera (a) din Directiva 86/653 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care comitentul ar aparţine
unui grup de societăţi, beneficiile obţinute de societăţile din grupul respectiv nu sunt. în principiu, considerate parte din beneficiile
 173
comitentului şi, prin urmare, nu trebuie să se ţină în mod necesar seama de acestea la calculul dreptului la indemnizaţie al agentului
comercial”.
Directiva 86/653/CEE1492 şi Publicaţia ICC nr.644-2002 prevăd aproape similar situaţiile în care indemnizaţia sau repararea
prejudiciului datorat încetării relaţiilor sale cu comitentul nu sunt datorate, şi anume:
> în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către agentul comercial,
fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenţie în conformitate cu legislaţia internă;
> în cazul în care agentul comercial a reziliat contractul de agenţie şi această reziliere nu este justificată de împrejurări care
pot fi atribuite comitentului, cu excepţia situaţiei în care a fost reziliat din motive de vârstă, infirmitate sau boală a agentului
comercial şi pentru care acestuia nu i se poate pretinde în mod obiectiv să îşi continue activităţile;
> în cazul în care, cu acceptul comitentului, agentul comercial cedează unui terţ drepturile şi obligaţiile pe care le deţine în
temeiul unui contract de agenţie.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 28 octombrie 2010 în cauza C 203/09 având ca
obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesgerichtshof
(Germania), prin decizia din 29 aprilie 2009, primită de Curte la 8 iunie 2009 , în procedura Volvo Car Germany GmbH împotriva
Autohof Weidensdorf GmbH, a declarat: „Articolul 18 litera (a) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986
privind coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi se opune posibilităţii ca un agent
comercial independent să fie privat de indemnizaţia sa de clientelă atunci când comitentul constată existenţa unei neîndepliniri a
obligaţiilor de către agentul comercial ce a avut loc după notificarea rezilierii contractului prin intermediul unui preaviz, dar înainte
de expirarea acestuia, care era de natură să justifice o reziliere fără preaviz a contractului în cauză”.
Referitor la cuantumul indemnizaţiei, codul civil al Republicii Moldova1493 şi Publicaţia ICC nr.644-2002 au prevederi
similare. Astfel, cuantumul indemnizaţiei nu poate depăşi media comisionului anual primit de agent. Această medie se calculează
în mărime medie pentru ultimii 5 ani de activitate a agentului comercial. In cazul în care durata relaţiilor contractuale este mai
scurtă, se va determina mărimea medie a remuneraţiei pentru perioada respectivă de activitate.
Dreptul de a solicita indemnizaţia se stinge în cazul în care agentul nu şi l-a exercitat în termen de un an de la încetarea
contractului.
Secţiunea 3. încetarea contractului de agenţie. In literatura de specialitate1 ! sunt enumerate următoarele cauze de încetare a
contractului:
> expirarea contractului („expiry of the contract ’);
> denunţarea unilaterală a contractului (.„termination of the contract”);
> rezilierea contractului („earlier termination of the contract”).
Expirarea contractului ca şi cauză de încetare a contractului este aplicabilă doar contractelor încheiate pe perioade determinate.
De regulă, părţile prevăd prelungirea
automată, de obicei pentru perioade succesive de un an, în lipsa unei notificări scrise trimisă de partea care doreşte încetarea
contractului. Notificarea trebuie expediată printr- un mijloc care să asigure data primirii şi trebuie făcută cu câteva luni înainte de
expirarea contractului. în acest sens, codul civil al Republicii Moldova prevede1495 că termenul notificării nu poate fi, din
momentul încheierii contractului, mai mic de o lună pe parcursul primului an, de 2 luni pe parcursul celui de-al doilea an şi de 3
luni pe parcursul celui de-al treilea şi al următorilor ani. Este stabilit expres că părţile nu pot prevedea prin contract termene de
notificare mai scurte. Dacă părţile convin asupra unor termene de notificare mai lungi decât cele menţionate, termenul de notificare
prevăzut pentru principal nu poate fi mai scurt decât termenul de notificare prevăzut pentru agent. Expirarea termenului de
notificare trebuie să coincidă cu sfârşitul lunii calendaristice dacă în contract nu este prevăzut altfel. Prevederi similare întâlnim
şi în Directiva 86/653/CEE1496.
în cazul denunţării unilaterale a contractului încheiat pe o perioadă nedeterminată, încetarea este condiţionată de o notificare
scrisă, expediată printr-un mijloc care să asigure dovada şi data primirii. Şi în acest caz se vor respecta termenii de notificare
prealabilă, prevăzuţi de contract sau de lege.
Potrivit Publicaţiei ICC nr.644-20021497, rezilierea este o cauză de încetare imediată a contractului în cazul survenirii uneia
din următoarele împrejurări:
> încălcarea esenţială de către una din părţi a obligaţiilor sale contractuale, sau
> intervenţia unor circumstanţe excepţionale justificând încetarea contractului.
S-a remarcat1498 că încălcarea esenţială a obligaţiilor contractuale reprezintă
neexecutarea parţială sau totală a acestor obligaţii de către una din părţi prin care cealaltă parte este privată în mod substanţial
de ceea ce era îndreptăţită să se aştepte de la executarea contractului. Referitor la circumstanţele excepţionale, autorul citat
menţionează că sunt acele împrejurări care fac nerezonabil a pretinde unei părţi să continue a fi obligată prin respectivul contract.
In categoria circumstanţelor excepţionale intră şi falimentul, lichidarea sau alte împrejurări care afectează substanţial capacitatea
părţii de a-şi executa obligaţiile asumate prin contract. In ce priveşte schimbarea controlului, a proprietăţii sau a conducerii
agentului persoană juridică se consideră că acestea constituie circumstanţe excepţionale doar dacă părţile au convenit expres.
Rezilierea îşi produce efectele imediat, fără intervenţia unei instanţe judecătoreşti sau arbitrale şi fără a fi necesară o notificare
prealabilă. Singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se produce încetarea contractului, este ca partea care cere rezilierea
să notifice cocontractantul în formă scrisă, printr-un mijloc care atestă dovada şi data primirii. Rezilierea îşi produce efectele chiar
şi în cazul rezilierii nejustificate a contractului. în acest caz, partea vinovată de reziliere, va fi obligată la plata despăgubirilor
cauzate cocontractantului prin reziliere, cuantumul cărora va fi egal cu comisionul mediu care s-ar fi plătit în perioada care ar mai
fi rămas până la încetarea normală a contractului. Constituie excepţie cazul în care partea prejudiciată demonstrează o valoare
superioară a
daunelor. Aceste despăgubiri pot fi cumulate cu indemnizaţia la care agentul este îndreptăţit la încetarea contractului.
 174
Codul civil român prevede1499 că în toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz de oricare dintre părţi,
cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori cazul
fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent. în această ipoteză contractul încetează la data primirii
notificării scrise prin care acesta a fost denunţat.
Contractul de agent prezintă avantaje pentru ambele părţi. Serviciile prestate de agent pentru principal sunt deosebit de utile.
Principalul, prin intermediul agenţilor poate încheia un număr mare de contracte cu terţii din diferite zone, extinzându-şi afacerile.
Agentul profesionist independent cunoaşte mai bine piaţa din zona sa teritorială de activitate, preferinţele clientelei pe care şi-a
format-o, uzanţele locale, legislaţia în vigoare, facilitând realizarea afacerilor principal-ului. Agentul, la rândul său, este interesat
în încasarea unui comision cât mai ridicat, urmărind în permanenţă realizarea unei cifre de afaceri cât mai mari, preocupându- se
de prospectarea, controlul şi supravegherea pieţei de desfacere. Pentru agent, intermediar de profesie, comisionul este sursa sa de
beneficiu şi justifică interesul său pentru această activitate de reprezentare. Agenţii comerciali se pot specializa în tratarea
operaţiunilor comerciale dintr-un anumit sector de activitate sau profesional, cum ar fi spre exemplu, agenţii de schimb, de
asigurare, de navlosire, de bursă.
Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a contractului de intermediere ocazională.
Contractul de intermediere ocazională este încheiat între două părţi, numite intermediar şi cocontractant, cu sediile în state
diferite, în baza căruia intermediarul se obligă să furnizeze informaţii despre potenţialii clienţi sau despre o afacere determinată,
ori îl asistă pe cocontractant în negocierea afacerii cu un terţ, iar cocontractantul se obligă să plătească intermediarului o
remuneraţie pentru activitatea prestată.
Conform codului civil al Republicii Moldova1500, în baza contractului de intermediere, o parte, numită intermediar, se obligă
faţă de cealaltă parte, numită client, să acţioneze în calitate de mijlocitor la încheierea unui sau mai multor contracte între aceasta
şi terţ.
Contractul de intermediere ocazională se aseamănă cu contractul de agent, în special prin obligaţiile pe care le pune în sarcina
părţilor, deosebirea între aceste două contracte constând în caracterul ocazional al contractului de intermediere ocazională.
Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat Contractul Model de Intermediere Ocazională {ICC Occasional
Intermediary Contract), cunoscut şi sub denumirea de Publicaţia ICC nr.619-2000 (în continuare - Publicaţia ICC nr.619- 2000).
De regulă, contractul de intermediere ocazională se încheie pentru o perioadă determinată. Dacă părţile nu au precizat durata
pentru care se încheie contractul, conform Publicaţiei ICC nr.619-20001501, acesta se consideră încheiat pentru un termen de un
an. Pentru situaţia în care părţile au stipulat în contract prelungirea automată, dar nu au specificat noua durată, Publicaţia ICC
nr.619-2000 prevede1502 o perioadă de şase luni. Totuşi, oricare dintre părţi poate notifica cealaltă parte, cu cel puţin două luni
înainte de expirarea contractului, despre refuzul său de a prelungi contractul.
Secţiunea 2. Obligaţiile părţilor contractului de intermediere ocazională.
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de intermediere ocazională generează obligaţii pe seama ambelor părţi care trebuie
să le execute cu bună- credinţă. De asemenea, părţile trebuie să păstreze confidenţialitatea în raport cu toate documentele şi
informaţiile de care au luat cunoştinţă pe parcursul derulării contractului de intermediere ocazională.
următoarele obligaţii: „
A. De a furniza informaţii sau, după caz, asistenţă cocontractantului. In dependenţă de prevederile contractuale, intermediarul
poate fi obligat :
> să menţioneze numele şi adresele unor terţi cu care cocontractantul să intre în negocieri directe;
> să furnizeze informaţii despre o afacere determinată cu scopul de a permite cocontractantului negocierea directă a acesteia
cu un terţ;
> să pună în legătură pe cocontractant cu un terţ în vederea negocierii unei afaceri determinate şi să ii acorde asistenţă în
negociere până la încheierea contractului;
> să pună în legătură pe cocontractant cu un terţ în vederea negocierii unei afaceri determinate şi să ii acorde asistenţă atât
pe perioada negocierii, cât şi în timpul executării contractului.
Intermediarul este în drept să contracteze cu terţii ca reprezentant al cocontractantului, doar dacă în contract a fost prevăzut
expres acest drept.
B. Obligaţia de neconcurenţă. întinderea acestei obligaţii depinde de prevederile contractuale şi de faptul dacă
intermediarului i s-a acordat sau nu exclusivitate. Dacă în contract părţile nu au prevăzut altfel, atunci obligaţia de neconcurenţă
incumbă intermediarului numai în situaţia în care acestuia i s-a acordat exclusivitate şi se materializează în obligaţia acestuia de a
nu furniza în mod direct sau indirect servicii concurenţilor cocontractantului.
Dacă intermediarului nu i s-a acordat exclusivitate, atunci el poate fi obligat doar de a nu furniza concurenţilor
cocontractantului informaţii confidenţiale sau alte informaţii obţinute din contractul de intermediere.
în lipsa unor stipulaţii contrare, obligaţia de neconcurenţă se stinge în momentul încetării contractului. Pentru situaţia în care
contractul de intermediere este reziliat din cauza încălcării obligaţiilor contractuale de către intermediar, obligaţia de neconcurenţă
se menţine până la momentul în care contractul ar fi încetat în mod normal.
în baza contractului de intermediere ocazională, cocontractantul are următoarele obligaţii:
A. De a plăti intermediarului remuneraţia cuvenită. Părţile pot stabili plata remuneraţiei sub forma unei sume fixe sau a unui
comision.
Referindu-se la plata remuneraţiei pentru intermediere, codul civil al Republicii Moldova prevede1504 că cel care promite o
remuneraţie pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui conţi act este obligat la plata
remuneraţiei doar atunci când contractul este încheiat în urma indicaţiilor date. La încheierea contractului sub o condiţie
suspensivă, remuneraţia poate fi cerută doar la îndeplinirea condiţiei. Pentru situaţia în care nu s-a convenit asupra mărimii
remuneraţiei, se va plăti o remuneraţie obişnuită pentru astfel de acte.
 175
Când obligaţia intermediatului constă în obţinerea de informaţii cu privire la potenţialii parteneri de afaceri sau la o afacere
determinată, ori atunci când intermediarul se obligă numai să îl pună în legătură pe cocontractant cu un terţ anumit, de regulă se
plăteşte o remuneraţie sub forma unei sume fixe. In acest caz, remuneraţia devine exigibilă după îndeplinirea obligaţiilor asumate
de intermediar.
Pentru situaţia în care intermediarul se obligă şi să acorde asistenţă în vederea încheierii contractului cu terţul, părţile recurg
de obicei la plata unui comision, calculat în funcţie de valoarea netă a facturii.
Dacă în contract părţile nu au stipulat altfel, dreptul la primirea comisionului apare în momentul executării de către terţ a
obligaţiei asumate. Pentru stabilirea cuantumului comisionului la care este îndreptăţit intermediarul, cocontractantul este obligat
să permită unui terţ independent verificarea registrelor sale contabile, iar cheltuielile aferente vor fi suportate de intermediar.
Publicaţia ICC nr.619-2000 stipulează1505 şi posibilitatea părţilor de a prevedea intervalul de timp în care cocontractantul şi
terţul să încheie contractul pentru ca intermediarul să fie îndreptăţit la primirea remuneraţiei. Dacă o asemenea prevedere lipseşte
din contract, se consideră că termenul este acelaşi cu durata de valabilitate a contractului.
B. De a respecta exclusivitatea acordată intermediarului. Intermediarul beneficiază de exclusivitate doar în cazul în care în
contract există o stipulaţie expresă în acest sens. în caz contrar, cocontractantul este în drept să acţioneze direct cu privire la
activitatea încredinţată intermediarului, precum şi să recurgă la alţi intermediari.
Referitor la terţul menţionat de intermediar, în lipsa unor stipulaţii contrare, se aplică, potrivit Publicaţiei ICC nr.619-
20001506, următoarele reguli:
> dacă intermediarul este obligat numai să indice numele unui terţ, acesta nu beneficiază de exclusivitate, cocontractantul
fiind în drept să negocieze cu terţul în mod nelimitat;
> dacă intermadiarul este obligat să îl pună în legătură pe cocontractant cu un terţ, atunci intermediarul beneficiază de
exclusivitate atât pentru afacerea respectivă, cât şi pentru afacerile viitoare de aceeaşi natură încheiate cu acest terţ până la
încetarea contractului de intermediere ocazională. în cazul rezilierii contractului ca sancţiune pentru încălcarea acestuia de către
cocontractant, exclusivitatea acordată se păstrează până în momentul în care contractul ar fi încetat în mod normal;
> dacă intermediarul este obligat să îl pună în legătură pe cocontractant cu un terţ pentru o afacere determinată, atunci
intermediarul nu beneficiază de exclusivitate pentru afacerile viitoare negociate cu terţul respectiv.
Cocontractantul este în drept să negocieze în mod direct cu terţii cu care a fost pus în legătură de către intermediar chiar şi în
cazul exclusivităţii acordate intermediarului, cu condiţia de a-i plăti acestuia remuneraţia la care este îndreptăţit.
Cauzele de încetare a contractului de intermediere ocazională sunt următoarele:
> expirarea contractului;
> rezilierea contractului.
Expirarea contractului ca şi cauză de încetare a contractului este aplicabilă doar contractelor încheiate pe perioade determinate.
în situaţia în care contractul încheiat pentru o perioadă determinată nu a fost prelungit, încetează.
Referitor la rezilierea contractului de intermediere, codul civil al Republicii Moldova prevede1507 că un contract de
intermediere poate fi reziliat oricând, fără preaviz, dacă nu s-a convenit asupra unui termen. Pentru contractul de intermediere
exclusivă codul civil stabileşte că acesta poate fi reziliat doar pentru motive temeinice şi cu respectarea unui termen de preaviz de
două săptămâni.
Potrivit Publicaţiei ICC nr.619-20001508, rezilierea este o cauză de încetare a contractulu, în cazul survenirii uneia din
următoarele împrejurări:
> încălcarea esenţială de către una din părţi a obligaţiilor sale contractuale. încălcarea esenţială a obligaţiilor contractuale
reprezintă neexecutarea totală sau parţială a acestor obligaţii de către una din părţi, fapt care privează în mod substanţiaî cealaltă
parte de ceea ce era îndreptăţită să se aştepte de la executarea contractului. în cazul rezilierii întemeiate pe această împrejurare,
partea prejudiciată este în drept să primească despăgubiri pentru daunele suportate. în cazul încheierii de către cocontractant a
unui contract cu un terţ, cu încălcarea contractului de intermediere, prejudiciul cauzat intermediarului se consideră a fi egal cu
remuneraţia pe care acesta ar fi trebuit să o primească. Prin inserarea unei clauze penale, părţile pot prevedea în contract
echivalentul prejudiciului cauzat prin încălcarea unei anumite obligaţii contractuale. Totuşi, conform Publicaţiei ICC nr.619-
20001509, cuantumul daunelor poate fi redus de către instanţa de judecată sau de arbitraj, dacă apare ca excesiv faţă de
împrejurările cauzei;
> intervenţia unor circumstanţe excepţionale justificând încetarea contractului. Circumstanţele excepţionale sunt acele
împrejurări care fac nerezonabil a pretinde unei părţi să continue a fi obligată prin acel contract.
Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a contractului internaţional de franchising.
1.1. Noţiunea şi importanţa francizei. Unii autori1510 consideră franciza, alături de concentrarea marilor întreprinderi de
distribuţie, ca fiind unul dintre cele două fenomene majore care trebuie menţionate în evoluţia comerţului internaţional din ultimii
60 de ani.
Alţi autori1511 susţin că franciza constituie inima sistemului antreprenorial contemporan. într-o altă opinie1512 franciza este
considerată un „business marriage" între o afacere deja existentă si un nou sosit pe piaţă. Beneficiarul francizei cumpără de la
franchizor drepturile înregistrate pentru a reproduce afacerea într-un format „la cheie, pe un teritoriu specific si pe o perioadă de
timp delimitată. Sistemul de franciză combină eforturile unui antreprenor independent, cu motivaţia celui care este stăpânul
propriei sale activităţi, dar care beneficiază de experienţa unui partener puternic.
S-a remarcat1513 că independenţa şi, prin urmare, neîmpărţirea responsabilităţii între părţile contractului de franchising,
constituie punctul fundamental pentru succesul francizei ca instrument de expansiune comercială.
Franciza se realizează1514 prin reproducerea unei afaceri de succes în condiţiile convenite cu titularul acestei afaceri şi
presupune un transfer de cunoştinţe de la titularul afacerii de succes către întreprinzătorul pe care l-a selecţionat. Franciza este o
investiţie în şi de inteligenţă, cea mai puţin riscantă, cea mai aptă de a aduce succes.
 176
Franciza, independent de domeniul în care este utilizată, constituie1 ' un puternic vector de schimbare, de noutate care amplifică
tendinţa actuală manifestată în plan comercial, aceea de specializare tot mai evidentă a participanţilor din mediul de afaceri.
Părţile contractului de franchising sunt franchisor1:16, concedent sau francizor şi franchisee, concesionar, francizat sau
beneficiar.
Amploarea pe care utilizarea contractului de franchising a cunoscut-o în comerţul internaţional se datorează avantajelor pe care
le prezintă pentru ambele părţi . Pentru titularul mărcii, principalul avantaj constă în faptul că acesta este scutit de investiţiile
necesare creării unei reţele proprii de distribuţie a mărfurilor sau serviciilor sale. Cocontractantul poate să producă şi/sau să
comercializeze mărfuri sau să presteze servicii, folosindu-se de o marcă şi de un nume comercial cunoscute şi apreciate şi
beneficiind de experienţa tehnică şi comercială a partenerului său contracual.
în acelaşi sens se observă1518 că în contractul de franchising, părţile au interese convergente. Franchisor- ul este interesat să
pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-u\ are interesul să beneficieze de mijloacele concedentului în derularea afacerii.
Avantajul franchisor-ului este că, fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă externă. în acelaşi timp, franchisor-u\ poate
să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii. Dacă clauzele contractului au
fost bine elaborate, ţinând seama de interesele celor două părţi, operaţiunile comerciale se pot desfăşură cu eficienţă maximă, ceea
ce este atât în avantajul franchisor-ului, cât şi în avantajul franchisee-ului.
Valorificând cu pricepere mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi poate asigura o clientelă stabilă şi îşi
poate extinde operaţiunile comerciale. Rezultatele obţinute în derularea contractelor de franchising au încurajat întreprinderile
producătoare să recurgă la acest tip de operaţiuni comerciale. în toate cazurile, însă, s-a impus cu necesitate alegerea celor mai
potrivite societăţi comerciale pentru vânzarea produselor.
Sunt evidenţiate şi unele dezavantaje ale franchising-ului. Se consideră1519 că franchisee ar putea deveni viitori concurenţi ai
franchisor-ului, deoarece au învăţat tehnologii şi cunoştinţe de la franchisor. Franchisee ar putea să deschidă o nouă afacere în
calitate de franchisor. Alţi autori1520 susţin că în industria hotelieră, franchising-ul ar putea afecta marca franchisor-\x\m prin
permisiunea franchisee să funcţioneze, dacă franchisee nu ar respecta condiţiile de calitate impuse de franchisor.
Unii autori1521 menţionează că lato sensu, în operaţiunile de franchising intră orice operaţiune de vânzare indirectă, respectiv
contractul de comision, consignaţie, mandat comercial, concesiune comercială etc. iar stricto sensu franchising-vX se referă numai
la dreptul unei persoane franchisee de a beneficia de marca, renumele, know-how-u\ şi asistenţa franchiser-ului.
1.2. Reglementarea contractului internaţional de franchising. Deşi contractul de franchising prezintă numeroase avantaje
pentru comerţul internaţional, până în prezent nu beneficiază de o reglementare uniformă sub forma unei convenţii internaţionale.
Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat Contractul Model de Franchising Internaţional - ICC Model International
Franchising Contract, Publicaţia ICC nr.712-2011. Acest Contract Model este o actualizare a ICC Model International Franchising
Contract, Publicaţia ICC nr.557-2000.
In lipsa unei convenţii internaţionale care ar reglementa franchising-ul, părţile îşi pot apărea drepturile, invocând prevederile
convenţiilor internaţionale care reglementează protecţia proprietăţii industriale, protecţia dreptului de autor, cum sunt, de exemplu,
Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale de la Paris din 20 martie 18 8 31522, Convenţia internaţională cu privire la
drepturile de autor de la Geneva din 6.09.19521523, Tratatul privind dreptul mărcilor de la Singapore din 27.03.20061524 etc.
In Republica Moldova franchising-ul este reglementat de Legea cu privire la franchising nr.l335-XIII din 01.10.19971525 (în
continuare - Legea nr,1335-XIII din 01.10.1997) şi de codul civil al Republicii Moldova.
Prevederile Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene1526 referitoare la regulile de concurenţă aplicabile
întreprinderilor sunt aplicabile şi în cazul franchising- ului.
Sub egida UNIDROIT în anul 2007 a fost elaborată a doua ediţie a Ghidului acordurilor internaţionale ale francizei
principale1527 care tratează franciza principală sau franciza de maşteri, apreciată ca fiind utilizată mai frecvent în acordurile
internaţionale de franciză, fără a neglija franciza simplă sau directă.
Federaţia Europeană a Franchisei, constituită în anul 1972, a elaborat Codul Deontologic European al Francizei care a intrat în
vigoare la 1.01.1992 şi care ulterior a fost modificat1528.
1.3. Noţiunea contractului internaţional de franchising. Contractul de Fanchising este un contract cu executare succesivă în
timp, în baza căruia una din părţi, numită franchisor se obligă să acorde celeilalte părţi, numită franchisee dreptul de a utiliza
numele comercial şi marca sa pentru producerea şi/sau comercializarea mărfurilor ori prestarea serviciilor şi să îi acorde asistenţă
în acest
scop, iar franchisee-ul se obligă în schimb, să plătească taxa iniţială şi o redevenţă franchisor- ului.
Contractul de franchising are ca obiect acordarea de către un comerciant - producător, numit franchisor, a dreptului de a vinde
anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-
ul şi asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui preţ, constând într-o sumă de bani
iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise free.
Contractul de franchising cunoaşte atât definiţii legale, cât şi doctrinare. Conform codului civil al Republicii Moldova1529,
prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în timp, o parte numită franchiser şi cealaltă parte numită
franchisee, întreprinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin efectuarea, de către
fiecare din ele, a unor prestaţii specifice.
Unii autori1530 definesc contractul de franchising ca fiind acel contract, bazat pe colaborarea continuă dintre doi comercianţi
independenţi din punct de vedere juridic şi economic, prin care unul dintre aceştia (franchisee), dobândeşte dreptul de a produce
şi/sau comercializa anumite mărfuri sau de a presta anumite servicii, folosindu-se de numele comercial şi de marca celuilalt
comerciant (franchisor) şi beneficiind de asistenţă din partea acestuia din urmă, în schimbul unei remuneraţii.
Alţi autori1531 consideră contractul de franchising ca un contract de colaborare, încheiat între doi comercianţi independenţi,
franchisor si franchisee, prin intermediul căruia franchisor-ul pune la dispoziţia franchisee marca sa, în schimbul plăţii unui drept
 177
de intrare şi a unor redevenţe, îi transmite un know-how substanţial şi specific, exploatat în conformitate cu tehnicile, în special
cele comerciale, experimentate în prealabil de către franchisor, periodic îmbunătăţite de către acesta şi transmise franchisee sub
forma unei asistenţe continue.
Intr-o altă opinie1532, contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă unei alte persoane,
franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care
să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.
Potrivit altor autori1533, prin operaţiunea comercială de franchising, o persoană numită franchisor, acordă altei persoane,
numită franchisee, concesiunea unei mărci odată cu mijloacele necesare pentru a comercializa marfa sau serviciul.
în literatura de specialitate1534 se citează o definiţie jurisprudenţială a franchisei, pronunţată prin hotărârea Curţii de Apel
Paris, Camera a 5-a, la
28.04.1978, în cauza Morvan v. Intercontinent (Bull. Transp. 1978-277), în conformitate cu care franciza este o metodă de
colaborare între două sau mai multe întreprinderi comerciale, din care una este franchizor şi alta este franchizat, prin care prima,
proprietară a unui nume sau a unor sigle, simboluri, mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii şi deţinătoarea unui savoire faire
particular, pune la dispoziţia celei de-a doua, în schimbul unei redevenţe sau a unui alt avantaj economic, dreptul de a utiliza
produsele sau serviciile, originale sau specifice, spre exploatarea, în mod obligatoriu, potrivit tehnicilor comerciale experimentate,
puse la punct şi periodic îmbunătăţite, într-o manieră exclusivă, în scopul de a avea un impact mai bun pe piaţa relevantă şi de a
obţine o dezvoltare accelerată a activităţii comerciale a întreprinderilor implicate.
Conform codului civil al Republicii Moldova1535, la încheierea contractului de franchising părţile au obligaţia de a se informa
în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchising-vX şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia
necesară în conformitate cu principiul bunei-credinţe. Părţile sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale,
inclusiv în cazul în care contractul nu se mai încheie.
Conform Legii nr.l335-XIII din 01.10.19971536, obiectul franchising-vXui îl constituie producerea şi/sau comercializarea de
produse (mărfuri), prestarea de servicii, efectuate dQ franchisee conform standardelor şi cerinţelor privind calitatea stabilite de
franchiser.
Elementul principal într-un contract de franchising îl constituie dreptul de a folosi marca de fabrică, comercială sau de serviciu
a unei firme de renume mondial. Se înţelege că firma care cedează acest drept nu se poate separa de necesitatea supravegherii
producţiei şi serviciilor care se furnizează pe diferite segmente de piaţă sub marca sa. De aceea, punerea la dispoziţia franchisee
a licenţei şi cunoştinţelor sale tehnice şi exercitarea controlului tehnic şi comercial apar ca necesităţi obiective.
1.4. Categoriile contractului internaţional de franchising. în literatura de specialitate1537 contractele de franchising au fost
clasificate în dependenţă de mai multe criterii, principalele criterii fiind domeniul de activitate şi conţinutul know- •/ow-ului
transferat.
In funcţie de obiectul lor, sunt distinse: franciza de servicii, franciza de distribuţie şi franciza de producţie.
> Franciza de servicii presupune un sistem standardizat care se pune la dispoziţie de franchisor. Franchisee este autorizat să
ofere consumatorilor pe o m urnită piaţă un serviciu sub marca franchisor-ului.
> Franciza de distribuţie se utilizează în domeniul desfacerii de produse. Franchisor-ul poate fi producătorul mărfurilor sau
un angrosist şi poate organiza o reţea proprie de distribuţie a produselor ori asigură aprovizionarea franchisee cu produsele sale.
> Franciza de producţie sau industrială implică un acord între doi producători. Franchisee produce anumite mărfuri, utilizând
tehnica şi cunoştinţele oferite de franchisor. Franchisee comercializează mărfurile sub marca franchisor- ului.
în relaţiile comerciale internaţionale sunt identificate şi următoarele varietăţi de franciză:
> Franciza financiară care este utilizată în domeniul hotelier sau al restaurantelor şi implică mobilizarea de capitaluri mari.
Franchisor-ul care urmăreşte extinderea afacerii, construieşte un imobil, gestiunea căruia va reveni franchisee.
> Franciza de stand sau parţială permite deschiderea într-un mare centru comercial a unui spaţiu distinct, amenajat după
prescripţiile şi Xehmedefranchisor-vXm.
> Franciza afiliată se realizează între un comerciant independent şi unitatea francizoare. Deşi are o afacere proprie,
comerciantul îşi converteşte activitatea şi se afiliază la o reţea de franciză.
> Franciza zonală, în baza căreia, în aria de exclusivitate oferită, franchisee deţine mai multe puncte de distribuţie sau
producţie. Fiecare unitate este gestionată de franchisee care nu poate numi sub-beneficiari.
> Franciza de afaceri include toate elementele proprii operaţiunii, iar diferenţele între franchisor şi franchisee sunt greu de
sesizat.
> Franciza principală reprezintă posibilitatea unui interpus al franchisor- ului, maşter franchise, de a contracta cu alţi
beneficiari. Faţă de francizor, maşter franchise este un beneficiar principal. Unităţile din reţeaua de franciză sunt gestionate de
sub-beneficiari.
Conform Legii nr,1335-XIII din 01.10.19971538, în Republica Moldova franchising-u\ poate fi practicat în una din următoarele
forme:
> corporativ şi
> comercial.
Franchising-ul corporativ presupune participarea franchisee-ului la întregul ciclu de producţie franchiser-vdxxi şi se
caracterizează prin
a. contracte permanente între franchiser şi franchise;
b. schimb permanent de informaţii;
c. reglementare detaliată a activităţii şi ,
d. grad înalt de responsabilitate a franchisee-ului.
 178
Franchising-ul comercial presupune comercializarea de producţie finită (mărfuri) sau prestarea de servicii de către franchisee
şi se caracterizează prin:
a. specializarea îngustă a părţii denumită franchisee în comercializarea unui anumit tip de produse (mărfuri) sau în prestarea
unui anumit tip de servicii,
b. plata redevenţei de către franchiser din volumul total de vânzări;
c. riscul franchisee legat de comercializarea de produse (mărfuri) sau în prestarea unui anumit tip de servicii;
d gradul scăzut de reglementare a obligaţiilor franchisee-whx\.
Secţiunea 2. Conţinutul contractului de franchising.
In privinţa condiţiilor de formă, conform codului civil al Republicii Moldova1539, contractul de franchising trebuie să fie
încheiat în formă scrisă sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit Legii nr.l335-XIII din 01.10.19971540, în Republica Moldova contractele de franchising se înregistrează la Agenţia
de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
La încheierea contractului de franchising, părţile sunt obligate să se informeze reciproc, în mod deschis şi complet cu
circumstanţele care vizează franchising-ul şi să pună la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în conformitate cu principiul
bunei-credinţe.
Părţile pot insera în contractul de franchising orice clauze pe care le consideră necesare. în cazul în care dreptul aplicabil
contractului ar fi legislaţia Republicii Moldova, părţile sunt obligate să insereze în contract clauzele prevăzute de Legea nr.l335-
XIII din 01.10.19971541, şi anume:
> clauza cu privire la identificarea părţilor contractante;
>■ denumirea, tipul şi domeniul afacerii;
> cuantumul şi termenele efectuării plăţilor (plata iniţială unică, royaltw plăţi permanente, taxa pentru reclamă);
> drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv după expirarea contractului;
> angajamentul franchiser-ului de a acorda asistenţă părţii denumite franchisee;
> răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract;
> modul de soluţionare a litigiilor;
> teritoriul pe care va fi folosită marcafranchiser-vX\x\\
> termenul de valabilitate a contractului, condiţiile de modificare, prelungire sau reziliere a acestuia;
> sediul, datele bancare şi semnăturile părţilor.
Conform codului civil al Republicii Moldova1542, în contractul de ranchising, pe lângă obligaţiile reciproce clar precizate ale
părţilor, durata :ontractului, dispoziţiile referitoare la reziliere şi la prelungire şi, pe lângă alte elemente importante, se face şi o
descriere completă a programului de prestare a *i-anchisei. .
Aşa cum s-a evidenţiat şi în literatura de specialitate1543, contractul internaţional de franchising prezintă următoarele trăsături
specifice:
> franchisorul şi franchisee colaborează pe toată durata contractului;
> lipsa subordonării celor doi comercianţi;
> activitatea franchisee se desfăşoară independent în numele şi pe contul
său;
> utilizarea de către franchisee a numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurtile produse şi/sau
comercializate;
> plata unei remuneraţii de către franchisee franchisor-ului atât la încheierea contractului (taxa de intrare în reţea), cât şi pe
parcursul executării contractului, sub formă de redevenţe periodice.
Secţiunea 3. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de franchising1544.
3.1. Obligaţiile franchisor-ului. In baza contractului de franchising, franchisor-ul are următoarele obligaţii:
A. Să asigure franchisee utilizarea numelui său comercial şi a mărcii sale pe durata contractului de franchising. Astfel,
franchisor-ul este obligat să înregistreze în teritoriul menţionat în contract şi să menţină pe toată durata contractului înregistrarea
drepturilor de proprietate intelectuală licenţiate franchisee. De asemenea, franchisor-ul este obligat să efectueze cercetări privind
ameliorarea şi modernizarea produselor şi serviciilor purtând marca sa şi pe care franchisee le oferă consumatorilor. Aceste
cercetări au ca finalitate menţinerea valorii mărcii franchisor-ului. Franchisor-ul trebuie să comunice franchisee, fără întârziere
rezultatele cercetării, fără plata unor redevenţe suplimentare, iar acesta trebuie să le aplice în termenul şi în condiţiile stabilite în
contractul de franchising.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1545, franchisor-ul este obligat să pună la dispoziţia franchisee-ului o totalitate de
bunuri incorporale, de drepturi, mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării,
desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vânzărilor. Franchisor-ul este obligat în plus să
protejeze programul comun de protejare a francizei împotriva intervenţiilor unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine
franchisee în activitatea acestiua prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională.
B. Să acorde asistenţă continuă franchisee. Franchisor-u\ transmite marca împreună cu un complex de cunoştinţe tehnice.
Know-how-u\ se transmite numai după plata taxei de intrare în reţea de către franchisee. Know-how-ul va fi utilizat de franchisee
exclusiv pentru executarea contractului de franchising şi
rămâne proprietatea franchisor-ului. Franchisor-ul trebuie să instruiască personalul franchisee cu privire la organizarea
activităţii, dar şi să acorde asistenţă continuă pe perioada executării contractului.
Activitatea şi asistenţa acordată de franchiser pentru promovarea vânzărilor pe care le realizează franchisee-ul este complexă,
începând de la acordarea de credite şi continuând în faza de organizare-dotare, precum şi pentru însuşirea tehnicilor de
 179
comercializare sau de prestare a serviciilor prin pregătirea personalului în faza iniţială, continuarea pregătirilor pentru desemnarea
unui consilier care va lucra la început alături de franchisee, acordarea de asistenţă în conducere, promovare, marketing.
Pe parcursul executării contractului de franchising, franchisor-xA va organiza întâlniri periodice cu personalul franchisee, la
care se vor analiza, în principal, obiectivele stabilite în cadrul întâlnirilor anterioare, se vor identifica succesele şi eşecurile
repurtate de franchisee, vor fi stabilite unele strategii de formare şi perfecţionare a personalului franchisee, se vor identifica
necesităţile franchisee etc. Franchisor-ul va comunica franchisee, fără plata unor taxe suplimentare, orice modernizări şi
îmbunătăţiri aduse tehnologiei şi metodelor utilizate.
Franchisor-ul va promova prin campanii la nivel internaţional, regional şi naţional activităţile care constituie obiectul
contractului de franchising.
C. Să furnizeze franchisee mărfurile, care constituie obiectul contractului de franchising.
Franchisor-xA este obligat să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure aprovizionarea ritmică,
constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor.
Unii autori menţionează1546 că această obligaţie există numai în situaţia în care contractul dQ franchising dobândeşte o natură
juridică mixtă, prin adăugarea la clauzele contractului de franchising a unor clauze proprii contractului de distribuţie, deoarece
contractul de franchising în mod obişnuit are ca finalitate desfăşurarea de către franchisee a unei activităţi independente sub marca
franchisor-ului şi beneficiind de asistenţa acestuia, dar nu distribuirea mărfurilor franchisor-ului.
D. Să acorde franchisee exclusivitate în teritoriul stabilit în contract. Franchisor-ul se obligă să nu desfăşoare în acest teritoriu
activităţi de natura celor o revăzute în contractul de franchising şi să nu acorde unui terţ dreptul de a produce şi/sau a comercializa
mărfuri sau de a presta servicii, folosindu-se de marca sa în zona geografică în care franchisee îşi desfăşoară activitatea.
3.2. Obligaţiile franchisee. In baza contractului de franchising, franchisee are următoarele obligaţii:
A. Să utilizeze numele comercial şi marca franchisor-ului exclusiv în scopurile prevăzute în contract. Franchisee va folosi
numele comercial şi marca -anchisor-xAxxi doar pentru mărfurile şi/sau serviciile prevăzute în contract, cu respectarea drepturilor
de proprietate intelectuală ale franchisor-ului. Franchisee nu
poate înregistra pe numele său sau al unui terţ nume comerciale, mărci sau alte drepturi de proprietate intelectuală ale
franchisor-ului şi nici altele care prin similaritate pot produce confuzie cu cele ale franchisor- ului.
Franchisee trebuie să îl informeze imediat pe franchisor în legătură cu orice încălcare a drepturilor sale de proprietate
intelectuală şi să-i acorde asistenţă pentru apărarea drepturilor sale.
B. Să desfăşoare activitatea în condiţiile stabilite de franchisor şi potrivit instrucţiunilor furnizate de acesta. Franchisee
trebuie să-şi desfăşoare activitatea conform know-how-\x\\ transmis de franchisor, respectând dreptul de proprietate intelectuală
ale acestuia. Franchisee este obligat să menţină în stare adecvată, pe cheltuiala sa, spaţiul de desfăşurare a activităţii, echipamentele
şi instalaţiile şi să aibă un personal adecvat din punct de vedere al numărului, calificării, ţinutei şi comportamentului faţă de clienţi.
Franchisee este obligat să aplice ameliorările şi modernizările aduse de către franchisor metodelor şi tehnologiilor utilizate şi
să comunice franchisor-ului în exclusivitate şi gratuit ameliorările şi modernizările pe care le-a adus acestor metode şi tehnologii.
Franchisee va permite franchisor-ului în condiţiile stabilite în contract să verifice respectarea de către franchisee a condiţiilor
stabilite în contract.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1547, franchisee este obligat să utilizeze programul de prestare a franchisei în mod
activ şi cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin intermediul franchisor- ului sau prin
intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.
C. Să plătească taxa iniţială şi redevenţele periodice franchisor-ului. Deşi franchisee este un comerciant independent, prin
contractul încheiat cu franchisor-ul se obligă să plătească o sumă de bani, a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o fracţiune
din volumul de vânzări, care să corespundă cu contribuţia programului de prestare a francizei la volumul de vânzări.
Taxa iniţială (iniţial fee) se plăteşte de franchisee la semnarea contractului de franchising şi este nerambursabilă.
Potrivit Legii nr.l335-XIII din 01.10.19971548, plata iniţială unică se acordă pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul
determinat, precum şi pentru compensarea cheltuielilor suportate de franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi
consultaţii. Unii autori1549 au calificat această taxă ca fiind preţul admiterii în reţeaua de franciză.
Redevenţele periodice (royalties) se calculează sub forma unor procente stabilite de părţi din valoarea brută trimestrială a
profitului franchisee. Legea nr.l335-XIII din 01.10.1997 precizează1550 că royalty reprezintă recompense periodice proporţionale
indicilor de activitate, convenite între părţile la contract.
în contractul de franchising părţile pot stabili un nivel minim al redevenţei trimestriale, pe care franchisee se obligă să o
plătească franchisor-uXui, precum şi să prevadă nivelul dobânzii în cazul neplăţii redevenţei.
D. Să respecte confidenţialitatea asupra informaţiilor furnizate de franchisor în baza contractului. Conform codului civil al
Republicii Moldova1551, părţile sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale, inclusiv în cazul în care contractul
nu se mai încheie.
întinderea şi obiectul clauzei de confidenţialitate sunt stabilite în dependenţă de interesul reţelei. Este foarte important ca în
contractul de franchising să fie identificate informaţiile care sunt considerate confidenţiale, persoanele care pot avea acces la
aceste informaţii, precum şi obligaţiile legate de utilizarea acestor informaţii.
Obligaţia de confidenţialitate trebuie respectată atât dQ franchisee, cât şi de angajaţii acestuia. Considerăm necesar ca părţile
să stipuleze în contractul de franchising clauze, care să limiteze accesul angajaţilor franchisee la informaţiile ce constituie secret
comercial până la nivelul minim necesar acestora pentru executarea obligaţiilor de serviciu.
De asemenea, recomandăm inserarea în contractul de franchising a obligaţiei franchisee de a include în contractele de muncă
încheiate cu angajaţii săi a clauzelor de nedivulgare a secretului comercial şi răspunderea pentru încălcarea acestor obligaţii.
E. Să respecte obligaţia de neconcurenţă. O atare obligaţie, corelativă obligaţiei de exclusivitate ce revine Jranchisor-uXui,
apare doar dacă este stipulată expres în contractul de franchising. Astfel, părţile pot stipula în contract obligaţia franchisee de a
 180
nu desfăşură direct sau indirect, în mod independent sau ca angajat al unui terţ, în nume propriu sau pe seama unei terţe persoane,
o activitate similară celei prevăzute în contractul de franchising, într-o zonă geografică unde ar intra în concurenţă cu franchisor-
ul sau cu un alt membru al reţelei de franciză.
F. Să încheie un contract de asigurare privind activitatea desfăşurată. în contractul de franchising părţile pot stipula o clauză
prin care franchisee se obligă să încheie un contract de asigurare cu o companie de asigurări agreată de franchisor. Obiectul
asigurării îl constituie, de exemplu, avarierea sau distrugerea spaţiului de desfăşurare a activităţii franchisee, a echipamentului şi
instalaţiilor, răspunderea franchisee faţă de personalul angajat şi faţă de terţi. în cazul survenirii riscului asigurat şi plăţii sumei
asigurate către franchisee, franchisor-uX este îndreptăţit la primirea unei cote din suma respectivă.
G. Să distribuie mărfurile furnizate de franchisor. Această obligaţie este corelativă obligaţiei franchisor-xAxxi de furnizare
de mărfuri şi, aşa cum s-a remarcat anterior, apare numai în cazul în care părţile au optat pentru un contract mixt, combinând
clauzele contractului de franchising cu cele proprii unui contract de distribuţie.
De regulă franchisee se poate aproviziona cu mărfurile care formează obiectul contractului de franchising doar de la franchisor
sau de la alţi furnizori
desemnaţi de acesta şi nu este în drept să aducă modificări mărfurilor distribuite. Părţile prevăd în contract stabilirea preţului
de revânzare, optând pentru stabilirea preţului de către franchisee în mod liber sau pentru respectarea de către acesta a listei
preţurilor aprobate de franschisor.
S-a observat1552 că din drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile într-un contract de franchising, rezultă că această
formă de comercializare conţine ca elemente, respectiv împrumută caracteristicile proprii ale contractelor de vânzare cu monopol,
licenţe, de patente şi mărci, know-how, de reprezentare.
Secţiunea 4. încetarea contractului internaţional de franchising.
4.1. Cauzele de încetare a contractului de franchising. Cauzele de încetare a contractului de franchising sunt următoarele1553:
expirarea contractului; denunţarea unilaterală a contractului şi rezilierea contractului.
Expirarea este o cauză de încetare a unui contract de franchising încheiat pentru o perioadă determinată. Dacă un contract se
încheie pe un termen determinat, părţile prevăd, de regulă, prelungirea automată a contractului pentru perioade stabilite în contract,
cu excepţia cazului în care una dintre părţi comunică celeilalte părţi refuzul de a prelungi contractul. Refuzul prelungirii
contractului trebuie să fie comunicat în termenul şi forma stabilită în contractul de franchising.
Părţile pot încheia contractul pe o perioadă nedeterminată, cu precizarea modalităţilor de încetare a contractului la solicitarea
uneia dintre părţi. în acest caz, o parte este în drept să denunţe unilateral contractul, cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, cu
respectarea condiţiilor stabilite în contract.
Rezilierea contractului de franchising poate interveni în următoarele
situaţii:
> încălcarea prevederilor contractuale de către una din părţi;
> franchisee se află în insolvenţă, este supus procedurii lichidării sau încetează sa mai desfăşoare activitate în teritoriul
prevăzut în contract;
> înstrăinarea de către franchisee a unei părţi substanţiale din bunurile sau din acţiunile sale, fuziunea franchisee cu un terţ.
De regulă, părţile stabilesc în contractul de franchising termenul pentru care se încheie contractul, luându-se în considerare
cerinţele desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit. Dacă părţile nu au stabilit termenul contractului, situaţie
admisă de codul civil al Republicii Moldova1554 sau dacă durata contractului este mai mare de 10 ani, părţile contractante au
dreptul să rezilieze contractul doar cu respectarea unui termen de preaviz de un an. în cazul în care nici una din părţi nu exercită
dreptul de reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru o perioadă de 2 ani.
4.2. Obligaţiile franchisee după încetarea contractului internaţional de franchising. Indiferent de motivul încetării contractului
internaţional de franchising, franchisee are unele obligaţii şi după încetarea contractului1555, şi anume: *
A. Să înceteze să mai desfăşoare activităţi în calitate de franchisee şi de a mai utiliza marca franchisor-ului sau alte semne
distincte ale acestuia. Odată cu încetarea contractului, franchisee nu mai este în drept să desfăşoare activităţile prevăzute în contract
şi să utilizeze marca franchisor-ului sau alte semne distincte ale acestuia. Franchisee nu poate utiliza sloganuri, uniforme,
simboluri, materiale publicitare etc. asociate franchisor- ului. De asemenea, nu poate utiliza mărci care ar putea crea confuzie cu
cele utilizate de franchisor.
B. Să plătească imediat toate sumele datorate franchisor- ului.
C. Să returneze franchisor-ului toate copiile materialelor puse la dispoziţie de acesta în scopul executării contractului.
D. Să permită franchisor-ului, la solicitarea acestuia, cumpărarea stocurilor de mărfuri şi materii prime rămase, precum şi a
bunurilor utilizate de franchisee pentru executarea contractului de franchising.
E. Să ia toate măsurile legale necesare pentru încetarea contractului şi să comunice o evidenţă a acestora franchisor-ului în
termenul stipulat în contract.
F. Să păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor conform condiţiilor stabilite în contractul internaţional de franchising.
CAPITOLUL IV. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE DISTRIBUŢIE EXCLUSIVĂ
Secţiunea.l. Noţiunea şi natura juridică a contractului internaţional de distribuţie exclusivă.
1.1. Noţiunea şi importanţa contractului internaţional de distribuţie exclusivă. In literatura de specialitate1556 acest contract
mai este numit şi de concesiune exclusivă. Contractul internaţional de distribuţie exclusivă constituie o creaţie a pracicii
comerciale. Deşi este frecvent utilizat în comerţul internaţional, nu cunoaşte o reglementare sub forma unei convenţii
internaţionale. Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat contractul model - The ICC Distributorship Contract,
Publicaţia ICC nr.646-2002.
 181
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă este acordul de voinţă, în baza căruia furnizorul se obligă să vândă
distribuitorului, în condiţii de exclusivitate anumite mărfuri, pe care distribuitorul se obligă să le revândă clienţilor proprii pe o
piaţă determinată în contract, utilizând marca furnizorului, în schimbul unei remuneraţii constând în diferenţa dintre preţul de
cumpărare şi cel de revânzare.
Obiectul contractului internaţional de distribuţie exclusivă constă în cumpărarea de către distribuitor a unei cantităţi de marfa
în scopul revânzării propriilor clienţi pe un teritoriu stabilit în contract, promovarea vânzării mărfii, acordarea de service pentru
marfa vândută şi în primirea unei remuneraţii din partea furnizorului pentru executarea acestor obligaţii.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă prezintă avantaje atât pentru furnizor, cât şi pentru distribuitor1557. Astfel,
furnizorul va putea pătrunde pe noi pieţe, fără a fi nevoit să investească în crearea propriei reţele de distribuţie. Furnizorul are
certitudinea, că mărfurile sale vor fi distribuite, deoarece distribuitorul se obligă să cumpere un volum minim de mărfuri. Prin
intermediul contractului de distribuţie exclusivă, furnizorul integrează activitatea partenerului în politica sa comercială şi obţine
creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante. Pe de altă parte, distribuitorul oferă clientelei sale mărfuri de calitate,
valorificând prestigiul de care se bucură furnizorul. Distribuitorul beneficiază de câştigul realizat faţă de preţul mărfii şi de marca
furnizorului. Se observă o asemănare dintre avantajele contractului internaţional de distribuţie exclusivă şi ale contractului
internaţional de franchising.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros, comutativ şi intuitu
personae.
1.2. Natura juridică a contractului internaţional de distribuţie exclusivă. Contractul internaţional de distribuţie exclusivă
prezintă un caracter complex, datorită structurii sale, care cuprinde elemente de la alte operaţiuni juridice.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă cuprinde unele elemente ale contractului de vânzare-cumpărare şi contractului
de intermediere1558. Prin contractul de distribuţie exclusivă sunt reunite două operaţiuni de vânzare- cumpărare, intr-o anumită
succesiune. Distribuitorul are o dublă calitate, de cumpărător şi revânzător, lucrând în nume şi pe cont propriu.
Unii autori observă1559 că, deşi contractul internaţional de distribuţie exclusivă presupune vânzări succesive, nu se reduce la
înlănţuirea de contracte de vânzare-cumpărare. Elemente precum: caracterul durabil al raporturilor stabilite de părţi, exclusivitatea
acordată distribuitorului, integrarea sa în reţeaua de distribuţie creată de furnizor, obligaţia distribuitorului de a acorda service
pentru mărfurile revândute etc. reprezintă trăsături esenţiale ale contractului de distribuţie exclusivă. care contribuie la crearea
unei figuri juridice distincte de cea a contractului de vânzare-cumpărare. Sunt evidenţiate şi alte delimitări ale contractului
internaţional de distribuţie exclusivă.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă nu poate fi asimilat cu contractul de mandat, deoarece actele de revânzare
efectuate de distribuitor nu sunt realizate în numele şi pe seama furnizorului, dar distribuitorul cumpără marfa de la mandant în
scopul de a o revinde propriilor clienţi. Prin urmare, distribuitorul acţionează în numele său propriu. Spre deosebire de mandat,
contractul de distribuţie exclusivă stabileşte între părţi raporturi de interes comun şi permite integrarea distribuitorului în reţeaua
comercială a furnizorului.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă nu reprezintă o specie a contractului de comision, deşi distribuitorul, ca şi
comisionarul, acţionează faţă de terţi în nume propriu. Spre deosebire de comisionar, care contractează pe seama comitentului,
distribuitorul acţionează în numele şi pe seama sa. în cazul unui contract de comision având ca obiect vânzarea unor mărfuri ale
comitentului, comisionarul nu cumpără pentru a revinde, comitentul rămânând proprietarul mărfii şi suportând riscul pieirii
acesteia. în cazul contractului de distribuţie, distribuitorul devine proprietar, riscul pieirii mărfii trecând asupra acestuia. Din
aceleaşi considerente, contractul internaţional de distribuţie exclusivă se diferenţiază şi de contractul de consignaţie ca specie a
contractului de comision. Distribuitorul, fiind proprietar al mărfii, spre deosebire de consignatar, nu are dreptul de a restitui marfa
nevândută.
Contractul internaţional de distribuţie exclusivă se deosebeşte şi de contractul internaţional defranchising, obiectul celor două
contracte fiind diferit: în cazul contractului internaţional de distribuţie exclusivă - revânzarea mărfii ccumpărate de la furnizor, iar
în cazul contractului internaţional de franchising -
desfăşurarea de cătrQ franchisee a unei activităţi sub numele comercial şi sub marca franchisor- ului.
în literatura de specialitate1560 au fost evidenţiate trăsăturile specifice ale contractului internaţional de distribuţie exclusivă:
> Este un contract-cadru în baza căruia furnizorul îşi asumă obligaţia de a încheia contracte succesive de vânzare-cumpărare,
în funcţie de solicitările primite din partea distribuitorului.
> Este un contract încheiat pe termen lung, caracterizat prin stabilirea unor raporturi de colaborare durabilă între părţi.
> Acordarea de către furnizor a exclusivităţii în favoarea distribuitorului în cadrul unui teritoriu determinat.
> Obligaţia principală a distribuitorului de revânzare a mărfurilor cumpărate de la furnizor este dublată de alte obligaţii
adiacente, precum: promovarea vânzărilor mărfurilor furnizorului, acordarea de service pentru mărfurile vândute etc.
> Acordarea unei remuneraţii în schimbul executării de către distribuitor a obligaţiilor sale contractuale.
Secţiunea 2.Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de
distribuţie exclusivă.
2.1. Obligaţiile furnizorului. în baza contractului internaţional de distribuţie exclusivă, furnizorul are următoarele obligaţii:
A. Să acorde şi să menţină dreptul exclusiv al distribuitorului de a revinde marfa care constituie obiectul contractului în
limitele teritoriului stabilit prin contract Exclusivitatea acordată distribuitorului presupune atât obligaţia furnizorului de a nu
încheia contracte cu terţii privind distribuţia categoriilor de marfa similare în teritoriul convenit, precum şi obligaţia furnizorului
de a nu realiza vânzări directe de mărfuri similare în teritoriul stabilit în contract. Dacă furnizorul îşi rezervă dreptul de a contracta
direct cu clienţi specificaţi în contract, distribuitorul este în drept să primească un comision.
în literatura de specialitate1561 sunt distinse trei forme ale exclusivităţii
acordate:
 182
> exclusivitatea deschisă (clauza de teritorialitate simplă) consacră dreptul de distribuitor unic pentru mărfurile care
constituie obiectul contractului, în interiorul teritoriului convenit, împiedicând pe furnizor să încheie contracte cu alţi distribuitori
în cadrul aceluiaşi teritoriu;
> exclusivitatea închisă (clauza de teritorialitate întărită) presupune asumarea de către furnizor a unei obligaţii suplimentare,
şi anume aceea de a stipula în toate contractele de distribuţie încheiate obligaţia distribuitorului de a nu comercializa marfa în
afara teritoriului convenit;
> exclusivitatea absolută (clauza de teritorialitate absolută) presupune asumarea de către furnizor a obligaţiei suplimentare faţă
de cele precedente de a impune distribuitorului să pretindă clienţilor cărora le revinde marfa ca aceştia, la rândul lor, să nu o
revândă în afara teritoriului respectiv.
B. Să permită distribuitorului să utilizeze numele comercial, marca şi alte simboluri ale furnizorului, distribuitorul fiind în
drept să le utilizeze exclusiv în scopul executării contractului.
C. Să plătească distribuitorului o remuneraţie pentru activitatea prestată. Remuneraţia achitată distribuitorului constă din
diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de revânzare a mărfurilor. Dacă furnizorul îşi păstrează dreptul de a contracta cu anumiţi
clienţi determinaţi prin contract în teritoriul în care distribuitorul are dreptul exclusiv, furnizorul va achita distribuitorului un
comision, convenit în contract.
D. Să ofere informaţiile necesare distribuitorului. Furnizorul trebuie să informeze distribuitorul cu privire la toată
documentaţia necesară executării obligaţiilor acestuia. în contract părţile pot stipula o clauză prin care furnizorul se obligă să
notifice distribuitorul, în termenul convenit de părţi, referitor la imposibilitatea livrării mărfurilor în cantităţile contractate.
E. Să respecte obligaţia de confidenţialitate. Furnizorul este obligat să respecte confidenţialitatea asupra informaţiilor care i-
au devenit cunoscute în procesul colaborării cu distribuitorul şi care au fost specificate în contract ca fiind confidenţiale.
2.2. Obligaţiile distribuitorului. în baza contractului internaţional de distribuţie exclusivă, distribuitorul are următoarele
obligaţii:
A. Să formuleze comenzi cel puţin în volumul minim al vânzărilor stabilit în contract. în dependenţă de prevederile
contractuale, această obligaţie a distribuitorului poate fi de rezultat sau de diligenţă.
B. Să preia mărfurile în condiţiile prevăzute în contract. Această obligaţie ar putea fi însoţită, în dependenţă de împrejurări,
de o obligaţie adiacentă de conservare a mărfii, distribuitorul fiind proprietarul mărfii cumpărate.
C. Să plătească preţul mărfii livrate de furnizor. Această obligaţie este corelativă obligaţiei furnizorului de predare a mărfii.
Plata preţului se va efectua în condiţiile prevăzute în contract. Furnizorul rămâne proprietarul mărfii până la achitarea integrală a
preţului de către distribuitor. Furnizorul poate modifica preţul doar în condiţiile prevăzute în contract, fiind obligatorie notificarea
prealabilă a distribuitorului.
D. Să revândă marfa exclusiv în limitele teritoriului stabilit în contract. Această obligaţie este corelativă obligaţiei
furnizorului de respectare a exclusivităţii acordate distribuitorului. Obligaţia dată este esenţială pentru existenţa reţelei de
distribuţie care presupune că între distribuitorii aceluiaşi furnizor să nu existe concurenţă.
întinderea obligaţiei este determinată de tipul clauzei de exclusivitate inserată în contract (deschisă, închisă sau absolută).
E. Să respecte obligatia de neconcurenţă. Distribuitorul este obligat să nu reprezinte, producă sau comercializeze mărfuri
care ar face concurenţă celor care constituie obiectul contractului internaţional de distribuţie exclusivă. In dependenţă de
prevederile contractului, obligaţia de neconcurenţă ar putea include şi obligaţia distribuitorului de a nu comercializa mărfuri care
nu fac concurenţă celor ce formează obiectul contractului de distribuţie, dar sunt produse de comercianţi concurenţi ai furnizorului.
Obligaţia de neconcurenţă se menţine şi la încetarea contractului, distribuitorul fiind ţinut, în condiţiile stabilite în contract, să
se abţină pentru o perioadă de 1 an de la încetarea contractului de la vânzarea, distribuirea sau promovarea unor mărfuri, aflate în
concurenţă cu cele care au constituit obiectul contractului. Această obligaţie încetează în cazul în care distribuitorul renunţă la
indemnizaţie (goodwill indemnity), fără a da naştere la obligaţia distribuitorului de a restitui ratele deja încasate din această
indemnizaţie.
F. Să respecte preţurile de revânzare a mărfurilor stabilite de furnizor. Dreptul de stabilire a preţurilor de revânzare a
mărfurilor aparţine furnizorului. Distribuitorul este obligat să vândă mărfurile la preţurile prevăzute în contract. Există mai multe
modalităţi de stabilire a preţurilor. Astfel, o primă modalitate este că furnizorul poate stabili preţurile de revânzare, iar
distribuitorul este obligat să le respecte. O altă modalitate permite furnizorului să stabilească numai cu un caracter orientativ
preţurile maximale de revânzare, distribuitorul fiind în drept să stabilească preţurile de revânzare. în fine, furnizorul poate stabili
un plafon maxim al preţului de revânzare a mărfurilor, situaţie în care distribuitorul poate revinde mărfurile la un preţ inferior sau
egal cu preţul stabilit de furnizor.
G. Să utilizeze marca, numele comercial şi simbolurile furnizorului
exclusiv în scopul executării contractului. Distribuitorul poate utiliza marca, numele comercial şi simbolurile furnizorului
numai pentru identificarea mărfurilor care constituie obiectul contractului, inclusiv pentru promovarea mărfurilor în scopul
revânzării. Ca şi în cazul obligaţiei similare a franchisee din contractul internaţional de franchising, distribuitorul nu poate
înregistra atât în teritoriul în care desfăşoară activitatea contractuală, cât şi în afara acestuia nume comerciale, mărci, simboluri
ale furnizorului sau a căror similaritate permite confuzia cu cele ale furnizorului. Dreptul de a utiliza marca, numele comercial şi
simbolurile furnizorului pentru revânzarea mărfurilor, nu acordă distribuitorului dreptul de a acţiona pe seama furnizorului.
^
H. Să promoveze vânzarea mărfurilor furnizorului. în dependenţă de prevederile contractuale, această obligaţie, pe lângă
menţinerea unei organizări adecvate a vânzărilor, ar putea include suportarea parţială a costurilor de publicitate, de participare la
târguri sau expoziţii.
I. Să asigure service pentru mărfurile revândute. Distribuitorul este obligat să asigure pe contul său service pentru mărfurile
revândute şi să repare sau să înlocuiască mărfurile care beneficiază de garanţie, respectând standardele impuse de furnizor şi
 183
utilizând piese livrate de furnizor. Personalul distribuitorului va beneficia de instruire din partea furnizorului, în scopul executării
acestor obligaţii.
J. Să ofere informaţiile necesare furnizorului. în special, distribuitorul este obligat să informeze furnizorul referitor la
desfăşurarea activităţii sale, condiţiile pieţei şi nivelul concurenţei în teritoriu, reglementările legale incidente mărfii care
constituie obiectul contractului, precum şi reglementările legale referitoare la activitatea distribuitorului în măsura în care sunt
relevante pentru furnizor.
K. Să respecte obligaţia de confidenţialitate. Distribuitorul este obligat să respecte confidenţialitatea asupra informaţiilor care
i-au devenit cunoscute în procesul colaborării cu furnizorul şi care au fost specificate în contract ca fiind confidenţiale.
Secţiunea 3. încetarea contractului internaţional de distribuţie exclusivă.
3-1. Cauzele de încetare a contractului internaţional de distribuţie exclusivă. Cauzele încetării contractului internaţional de
distribuţie exclusivă sunt următoarele1562: expirarea termenului contractului, denunţarea unilaterală a contractului şi rezilierea
contractului.
Expirarea este o cauză de încetare a contractului internaţional de distribuţie exclusivă încheiat pentru o perioadă determinată.
Părţile pot stipula în contract prelungirea automată a contractului pentru perioade succesive, cu excepţia cazului în care una din
părţi notifică celeilalte refuzul său de a prelungi contractul. Notificarea trebuie expediată printr-un mijloc care să probeze data
recepţiei acesteia şi în termenul prevăzut în contractul internaţional de distribuţie exclusivă.
Denunţarea unilaterală a contractului constituie o cauză de încetare a contractului încheiat pentru o perioadă nedeterminată sau
a unui contract în care părţile stabilesc o durată maximă de validitate, de exemplu 5 ani. Denunţarea unilaterală a contractului
trebuie notificată celeilalte părţi în condiţiile stabilite în contract, respectându-se termenul de preaviz şi modalitatea expedierii
notificării.
Rezilierea contractului internaţional de distribuţie exclusivă intervine în una din următoarele două situaţii: încălcarea esenţială
de către una din părţi a obligaţiilor sale contractuale şi survenirea unor circumstanţe excepţionale justificând încetarea contractului.
încălcarea esenţială constituie orice neexecutare, totală sau parţială, de către una din părţi a obligaţiilor ce îi revin din contract
şi care lipseşte pe cealaltă parte de ceea ce era în drept să aştepte de la executarea contractului respectiv.
Părţile sunt în drept să specifice expres în contractul internaţional de distribuţie exclusivă neexecutarea căror obligaţii constituie
o încălcare a contractului.
Sunt considerate circumstanţe excepţionale acele împrejurări care fac nerezonabil a pretinde unei părţi să continue a fi obligată
prin contractul respectiv,
cum sunt, de exemplu, circumstanţele care afectează în mod substanţial capacitatea părţii de a executa obligaţiile contractuale
(lichidarea, falimentul, moratoriul etc.).
3.2. Obligaţiile părţilor după încetarea contractului internaţional de distribuţie exclusivă. încetarea contractului internaţional
de distribuţie exclusivă generează unele obligaţii atât în sarcina furnizorului, cât şi distribuitorului. Astfel, furnizorul este obligat
să plătească distribuitorului o indemnizaţie la încetarea contractului (goodwill indemnity), cu condiţia ca să fie întrunite
următoarele cerinţe cumulative:
> încetarea contractului a avut loc din iniţiativa furnizorului, fără să existe o încălcare din partea distribuitorului;
> distribuitorul să fi adus clienţi noi reţelei de distribuţie sau să fi contribuit la majorarea volumului de afaceri cu clienţii
existenţi;
> distribuitorul să depună toată diligenta pentru transferarea acestor clienţi furnizorului sau noului distribuitor desemnat de
acesta;
> distribuitorul să se abţină pentru o perioadă de un an de la încetarea contractului internaţional de distribuţie exclusivă de
la vânzarea, distribuirea sau promovarea unor produse aflate în concurenţă cu cele care au constituit obiectul contractului de
distribuţie.
CAPITOLUL V. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE MANDAT COMERCIAL
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1563, prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte
(mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acţioneze în numele
şi pe contul mandantului.
Conform codului civil român1564, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau
mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
în literatura de specialitate1565 sunt evidenţiate următoarele elemente care individualizează mandatul comercial:
> mandatul comercial poate fi numai convenţional, decurgând din acordul de voinţe al părţilor contractante;
> reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, mandatarul putând acţiona în propriul său nume, dar pe seama
mandantului;
> mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită prin
contract;
> mandatarul este împuternicit de a face toate actele necesare executării operaţiunii cu care a fost însărcinat, chiar dacă nu
au fost prevăzute în mod expres;
> libertatea de acţiune şi independenţa acordată mandatarului permit angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de
reprezentare;
> mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Secţiunea 2. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de mandat.
2.1. Obligaţiile mandantului. în baza contractului internaţional de mandat, mandantul are următoarele obligaţii:
 184
A. Să plătească mandatarului remuneraţia convenită. Deoarece
contractul de mandat comercial este cu titlu oneros, mandantul trebuie să plătească mandatarului remuneraţia convenită în
contract. Potrivit codului civil al Republicii Moldova1566, în cazul mandatului oneros, mandantul este obligat să plătească
mandatarului retribuţia stabilită prin contract, în baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă de valoarea serviciilor acordate.
Mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru
executarea mandatului. El are dreptul să reţină din sumele încredinţate Dentru executarea mandatului ceea ce i se cuvine.
B. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului. Această obligaţie rezultă din principiul colaborării părţilor
contractante pentru realizarea scopului
contractului. Mandantul va pune la dispoziţia mandatarului toate materialele şi informaţiile necesare executării contractului de
mandat.
C. Să restituie mandatarului toate cheltuielile făcute şi pierderile suportate cu ocazia executării contractului de mandat.
Executarea acestei obligaţii este condiţionată de faptul ca mandatarul să nu fi comis vreo culpă în executarea mandatului.
D. Să repare prejudiciul produs fără vina sa pe care mandatarul l-a suferit în executarea mandatului, dacă prejudiciul este
rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuală ori s-a produs în urma executării unei indicaţii a mandantului.
2.2. Obligaţiile mandatarului. în baza contractului internaţional de mandat, mandatarul are următoarele obligaţii:
A. Să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea primită.
Mandatarul va respecta instrucţiunile primite de la mandant, fără a putea să adopte alte măsuri. Codul civil al Republicii
Moldova stabileşte1567 că mandatarul este în drept să se abată de la indicaţiile mandantului dacă, în funcţie de circumstanţe,
poate presupune că mandantul, având cunoştinţă de situaţia creată, ar fi aprobat o asemenea abatere. Până la abaterea de la
indicaţiile mandantului, mandatarul este obligat să-l notifice despre noile circumstanţe şi să aştepte decizia lui, cu excepţia
cazurilor când amânarea prezintă un pericol pentru executare. Dacă executarea de către mandatar a indicaţiilor date de mandant
duce, în mod vizibil, la dezavantajarea acestuia din urmă, mandatarul trebuie să execute indicaţiile doar după ce a comunicat
mandantului dezavantajele posibile, iar acesta insistă asupra indicaţiilor.
Potrivit codului civil român1568, mandatarul se poate abate de la instrucţiunile primite de la mandant dacă îi este imposibil să
îl informeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o
justifică. în acest caz, mandatarul este obligat să îl informeze imediat pe mandant cu privire la schimbările aduse executării
mandatului.
B. Să acţioneze în interesul mandantului cu prudenţă şi diligenţă şi să evite apariţia conflictelor între interesele sale personale
şi interesele mandantului. Potrivit codului civil român1569, mandatarul este obligat să-l informeze pe mandant despre
împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.
C. Să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. Mandatarul este
obligat să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să-şi substituie o
altă persoană pentru executarea totală sau parţială a mandatului. Totuşi, în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul işi poate
substitui un terţ dacă sunt întrunite următoarele condiţii: anumite împrejurări neprevăzute îl
impiedică să îndeplinească mandatul; este în imposibilitate să-l informeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări
şi se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările care o justifică. în această situaţie,
mandatarul este obligat să-l informeze imediat pe mandant despre substituire. Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant,
mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi1570.
D. Să transmită mandantului toate informaţiile necesare, să prezinte explicaţiile cerute de mandant asupra executării
mandatului. De asemenea, la executarea mandatului, mandatarul trebuie să-l informeze neîntârziat pe mandant şi să prezinte darea
de seamă.
E. Să remită mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea mandatului şi nu a utilizat în acest scop, precum şi tot ceea
ce a dobândit în executarea obligaţiilor sale contractuale.
F. Să nu utilizeze în avantajul său informaţia pe care o obţine sau bunurile pe care le primeşte ori pe care este obligat să le
administreze în exercitarea mandatului. Mandatarul este în drept şă utilizeze în avantajul său o atare informaţie doar dacă are
consimţământul mandantului sau dacă dreptul de folosinţă rezultă din lege sau din mandat. Potrivit codului civil al Republicii
Moldova1571, pe lângă compensaţiile la care este ţinut pentru prejudiciul cauzat, mandatarul, în cazul folosirii informaţiei sau
bunurilor fără autorizaţie, trebuie să plătească mandantului pentru folosirea informaţiei o sumă echivalentă cu îmbogăţirea sa
datorită folosirii ei, iar în cazul în care a folosit un bun, o chirie corespunzătoare. Dacă foloseşte pentru sine banii pe care trebuie
să-i remită mandantului ori să-i utilizeze în favoarea acestuia, mandatarul va datora dobânzi din momentul cheltuirii banilor.
G. Să păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor care i-au devenit cunoscute în baza contractului de mandat. Mandatarul
este obligat să respecte confidenţialitatea asupra informaţiilor care i-au devenit cunoscute în procesul colaborării cu mandantul şi
care au fost specificate în contract ca fiind confidenţiale.
Dacă în contractul de mandat nu s-a convenit altfel, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul, nu răspunde faţă de mandant cu
privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat. Constituie excepţie situaţia în care mandatarul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască starea de insolvabilitate a persoanelor respective la data încheierii contractului.
Contractul de mandat comercial încetează prin realizarea obligaţiilor convenite, expirarea termenului stipulat de părţi, prin
revocare, prin denunţare, prin falimentul sau incapacitatea mandantului sau mandatarului sau prin imposibilitatea fortuită de
executare.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1572, mandatarul poate denunţa mandatul doar în aşa fel încât să fie posibil pentru
mandant să se îngrijească în continuare de actele asupra cărora s-a contractat, cu excepţia cazului când există motiv întemeiat
pentru a denunţa. Dacă a denunţat mandatul, mandantul este obligat faţă de mandatar la compensarea tuturor cheltuielilor apărute
în executarea contractului şi să plătească mandatarului remuneraţia convenită.
 185
CAPITOLUL VI. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE COMISION
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală.
1.1. Noţiunea contractului internaţional de comision. Contractul internaţional de comision este un acord în baza căruia o parte,
numită comisionar, se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită comitent, iar comitentul
se obligă să achite comisionarului pentru serviciile acordate o remuneraţie, stabilită sub forma unei sume fixe sau a unui procent
din valoarea operaţiunilor realizate, numită comision.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1573, prin contractul de comision o parte (comisionar) se obligă să încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe contul celeilalte părţi (comitent), iar aceasta să plătească o remuneraţie (comision). Codul civil al
Republicii Moldova defineşte1574 comisionarul profesionist ca fiind persoana care, în cadrul activităţii sale comerciale
permanente, îşi asumă obligaţia de a încheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare în nume propriu, dar pe contul unei alte
persoane, numită comitent.
Conform codului civil român1575, contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de
bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul
unei remuneraţii numită comision.
Unii autori1576 definesc contractul de comision ca fiind contractul prin care o parte, numită comisionar, se obligă faţă de
cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
calculată procentual la cifra de afaceri şi numită comision.
1.2. Trăsăturile contractului internaţional de comision. Sunt evidenţiate următoarele trăsături ale contractului de
comision1577:
y existenţa relaţiilor de mandat în raporturile dintre comisionar şi comitent;
> comisionarul are calitatea de parte în contractul perfectat cu terţul, garantând executarea contractului;
> privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a creanţelor împotriva comitentului.
Caracteristic contractului comercial de comision este, înainte de toate, faptul că, spre deosebire de mandatar, comisionarul
încheie acte juridice nomine proprio, dar în contul comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de
intermediere dintre comitent şi comisionar. Această concepţie este consacrată de majoritatea legislaţiilor naţionale1578.
Actul juridic încheiat de comisionar cu un terţ dă naştere unor drepturi şi obligaţii numai pentru comisionar, chiar şi în cazul
în care comitentul este numit sau a participat la executarea actului juridic.
încheind actul juridic cu terţul în nume propriu, dar în contul comitentului, comisionarul acţionează ca un mandatar fără
reprezentare. Comisionarul reprezintă pe comitent, astfel efectele actului juridic încheiat cu terţul se vor răsfrânge în patrimoniul
comitentului. Dar această reprezentare este imperfectă, deoarece comisionarul încheie actul juridic în nume propriu, rămânând
doar el parte la contract, obligat faţă de terţi.
Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de comerţ cu terţul din împuternicirea sa
şi pe contul său. Comisionarul acţionând faţă de terţ nomine proprio, trebuie să justifice capacitatea necesară încheierii de acte de
comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care
îl produc.
în baza contractului de comision, comitentul are dreptul la acţiune numai împotriva comisionarului nu şi împotriva terţilor cu
care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl deosebeşte de contractul de mandat care conferă mandantelui un drept la acţiune atât
împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi împotriva mandatarului, când acesta a garantat îndeplinirea obligaţiilor
asumate de către terţii contractanţi.
Operaţia de comision prezintă avantaje pentru ambii contractanţi. Astfel, comitentul este obligat să acorde comisionarului
remuneraţia stabilită de contract sau de uzanţe. De regulă, comisionarul primeşte o remuneraţie proporţională cu volumul
afacerilor încheiate prin intermediul lui.
S-a remarcat1579 că în principiu, comisionul se calculează procentual la cifra de afaceri, realizată în profitul comitentului de
către comisionar, având şi caracter de cointeresare a acestuia şi se datorează, de obicei, din momentul în care a fost încheiat actul
juridic cu terţul. în cazul existenţei în contractul de comision a unei clauze star del credere, comisionul datorat este mai mare, în
concordanţă cu obligaţia suplimentară de garanţie asumată de comisionar.
Secţiunea 2. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de comision.
2.1. Obligaţiile comitentului. în baza contractului internaţional de comision, comitentul are următoarele obligaţii:
A. Să ofere instrucţiunile necesare comisionarului pentru executarea contractului de comision.
B. Să plătească remuneraţia convenită comisionarului. Comitentul are obligaţia de a plăti comisionarului comisionul prevăzut
în contract. Comisionul poate fi prevăzut sub forma unei sume fixe sau a unui procent din valoarea operaţiunilor realizate.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1580, comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia stabilită de
contract sau de uzanţe. Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar şi în cazul în care executarea actului juridic încheiat
de el nu a avut loc, dar faptul acesta se datorează vinovăţiei comitentului sau se află în legătură cu personalitatea lui.
Prin urmare, comisionarul este în drept să pretindă plata comisionului şi în situaţia în care executarea actului nu a avut loc din
culpa comitentului sau se află în raport cu personalitatea lui. Pe de altă parte, comitentul beneficiază de competenţa şi prestigiul
pe care le are comisionarul în zona respectivă.
Potrivit prevederilor legislaţiilor naţionale ale unor state1581, plata comisionului de către comitent este garantată, deoarece
comisionarul este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanei indicate de acesta. Unii autori
sunt de părere1582 că această garanţie nu este un simplu drept de retenţie care presupune ca creanţa sa să fie în legătură directă
cu cauza deţinerii bunului, ci un drept de gaj, deoarece bunurile comitentului deţinute de comisionar nu sunt în relaţie directă cu
plata comisionului ori a cheltuielilor făcute cu îndeplinirea împuternicirii primite.
 186
C. Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în executarea contractului de
comision.
Potrivit codului civil român1583, comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul
încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul
nu execută obligaţia sa, ori invocă excepţia de neexecutare a contractului.
Pentru situaţia în care comitentul revocă împuternicirea comisionarului (o atare posibilitate există doar până la momentul
încheierii actului juridic de către comisionar cu terţul), comisionarul are dreptul la o parte din comision care se determină ţinând
cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.
D. Să recepţioneze de la comisionar tot ce a executat în baza contractului După executarea obligaţiilor de către comisionar,
comitentul recepţionează tot ce a executat comisionarul în baza contractului de comision. Dacă în timpul examinării bunurilor
comitentul depistează existenţa viciilor, trebuie să-l informeze imediat despre aceasta pe comisionar. Comisionarul trebuie să
predea comitentului tot ce a dobândit în baza contractului de comision, iar la cererea comitentului să-i transmită toate drepturile
faţă de terţi provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat. De asemenea, comisionarul va prezenta o dare de seamă despre
executarea contractului, în cazul în care există obiecţii referitoare la darea de seamă, comitentul este obligat să-l informeze pe
comisionar în termen de 15 zile de la data primirii dării de seamă, dacă în contractul de comision nu este stipulat un alt termen.
Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat comisionarului sau primit de acesta pentru comitent.
2.2. Obligaţiile comisionarului. în baza contractului internaţional de comision, comisionarul are următoarele obligaţii:
A. Să respecte indicaţiile primite de la comitent şi să-şi onoreze obligaţiile asumate în condiţii cât mai avantajoase pentru
acesta din urmă. Potrivit codului civil al Republicii Moldova1584, dacă comisionarul încheie acte juridice în condiţii mai
avantajoase decât cele stipulate de comitent, beneficiile se împart egal între comitent şi comisionar, cu excepţia cazului în care în
contract este prevăzut altfel. Codul civil prevede şi o situaţie specială1585, conform căreia, în cazul în care comisionarul încheie
o convenţie în condiţii mai avantajoase decât cele stabilite de comitent, avantajele sunt atribuite comitentului. Această regulă
produce efecte în particular în cazul în care preţul cu care comisionarul a efectuat vânzarea depăşeşte preţul pe care comitentul l-
a stabilit ca fiind cel mai mic sau dacă preţul de cumpărare nu atinge preţul cel mai mare stabilit de comitent.
Codul civil al Republicii Moldova oferă comisionarului dreptul să se abată de la indicaţiile comitentului numai în următoarele
cazuri1586:
: ‘ > dacă o cer interesele comitentului;
•A.; > dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului;
> nu a primit răspunsul în timp util.
Potrivit codului civil român1587, comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite de la comitent, numai dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
> nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;
> se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; şi
> îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite.
în acest caz comisionarul are obligaţia să-l informeze pe comitent imediat ce este posibil.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează1588 două situaţii referitoare la abaterea comisionarului de la indicaţiile
comitentului. în cazul în care bunurile au fost vândute la un preţ mai mic decât cel indicat de comitent, comisionarul trebuie să
achite diferenţa, cu excepţia cazului în care comisionarul demonstrează că nu a putut vinde bunul la preţul indicat şi prin vânzarea
la un preţ mai mic a evitat un prejudiciu mai mare. în cazul în care comisionarul cumpără un bun la un preţ mai mare decât cel
indicat, comitentul trebuie să declare, că renunţă la actul juridic încheiat de comisionar imediat ce este informat despre încheierea
actului juridic, în caz contrar, se consideră că a acceptat condiţiile cumpărării. Totuşi, dacă comisionarul declară că acoperă
diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul să renunţe la actul juridic. .
B. Să acţioneze potrivit diligentei sale profesionale. Pentru îndeplinirea obligaţiilor sale cu care a fost împuternicit de către
comitent, comisionarul trebuie să acţioneze conform diligenţei sale profesionale.
C. Să execute toate obligaţiile şi să exercite toate drepturile care rezultă din actul juridic încheiat în numele său, dar pe contul
comitentului Potrivit codului civil al Republicii Moldova1589, comisionarul nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către
terţ, cu excepţia cazului în care a garantat în faţa comitentului executarea obligaţiilor de către terţ. In schimbul garanţiei,
comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, numită provizion. Dacă terţul a încălcat obligaţiile, comisionarul trebuie să-l
informeze imediat pe comitent şi să adune probele necesare. La cererea comitentului, comisionarul îi cesionează drepturile care
rezultă din actul juridic încheiat întru executarea contractului de comision.
D. Să prezinte comitentului o dare de seamă privind executarea contractului. Comisionarul va prezenta o informaţie operativă
comitentului în care se va menţiona modul în care a lucrat pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
E. Să transmită comitentului tot ce a dobândit în executarea contractului. La cererea comitentului, comisionarul trebuie să-i
transmită toate drepturile faţă de terţi, provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat.
F. Să asigure bunurile comitentului. Obligaţia de încheiere a unui contract de asigurare apare doar în cazul în care este
prevăzută expres în contractul de comision sau dacă rezultă din uzanţe.
G. Să garanteze executarea contractului principal de către terţ. Această
obligaţie apare, de asemenea doar în cazul în care a fost prevăzută în contract. Garanţia constituită de comisionar faţă de
comitent se numeşte star del credere sau ducroire. în situaţia în care comisionarul îşi asumă o obligaţie de garanţie, are dreptul la
o remuneraţie suplimentară din partea comitentului.
Secţiunea 3. încetarea contractului internaţional de comision. Cauzele
încetării contractului internaţional de comision sunt următoarele: realizarea obligaţiilor prevăzute în contract, expirarea
termenului prevăzut în contract, rezilierea contractului sau imposibilitatea fortuită de executare.
 187
Referitor la rezilierea contractului de comision, codul civil al Republicii Moldova1590 acordă posibilitate comitentului să
rezilieze contractul în orice moment el fiind obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice deja încheiate remuneraţia
stipulată şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.
Posibilitatea rezilierii contractului de către comisionar este condiţionată 1:~' de următoarele cerinţe:
> contractul de comision să prevadă posibilitatea rezilierii contractului de către comisionar;
> imposibilitatea executării obligaţiei asumate prin contract;
> neexecutarea obligaţiilor contractuale de către comitent.
CAPITOLUL VIL CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CURTAJ
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală.
1.1. Noţiune. Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită curtier, se obligă ca în schimbul
unei sume de bani - curtaj - să găsească celeilalte părţi, numită client, un cocontractant.
1.2. Caracteristica generală a contractului internaţional de curtaj. După cum rezultă din definiţie, părţile în contractul de curtaj
sunt: curtierul şi clientul. In toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume propriu şi al cărui
comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul său este de a pune în legătură pe client cu un potenţial
contractant în scopul încheierii unui contract determinat.
De exemplu, potrivit prevederilor codului civil italian1592, curtierul este acea persoană care pune în legătură două sau mai
multe părţi pentru încheierea unei afaceri, fără a se afla cu vreo una dintre ele în raporturi de colaborare, dependenţă sau
reprezentare.
Curtierul nu este reprezentant sau mandatar. Totuşi, doctrina juridică franceză admite situaţia că un curtier poate fi mandatar
numai când mandatul rezultă expres dintr-un înscris.
Cu toate că nu garantează solvabilitatea părţilor curtierul răspunde în situaţia în care contractează cu o persoană a cărei
insolvabilitate este notorie. De asemenea, curtierul va răspunde şi atunci când pune în legătură clientul cu o societate comercială
fictivă.
Misiunea curtierului încetează odată cu punerea în legătură a clientului său cu potenţialul contractant. Curtierul nu poartă
răspundere pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului încheiat prin intermedierea sa. Insă, curtierul îşi
poate asuma obligaţia să garanteze executarea contractului.
Clientul este persoana care solicită serviciile curtierului printr-o ofertă ce conţine condiţiile viitorului contract. Oferta trebuie
să fie o manifestare de voinţă reală şi conştientă, serioasă şi fermă deoarece numai în aceste condiţii curtierul poate căuta un
contractant. De asemenea, oferta trebuie să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea
viitorului contract. Totuşi, anumite elemente ale viitorului contract pot fi stabilite în momentul perfectării acestuia.
în activitatea comercială, fiind necesare anumite cunoştinţe pentru a putea discuta în mod util încheierea de afaceri, curtierii
profesionişti s-au specializat pe domenii. Astfel, există curtieri maritimi, specializaţi în încheierea de operaţii de închiriere sau
vânzare de nave; curtieri de transport care se ocupă de găsirea mijloacelor de transport pentru clienţi; curtieri de publicitate care
pun în legătură întreprinderi de presă, de cinema, de radiodifuziune şi de televiziune cu comerciant:
interesaţi în publicitate; curtieri de vânzări de imobile; curtieri de spectacole, care tratează cu publicul pentru antreprenorii de
spectacole etc1593.
In cazul contractului internaţional de curtaj capacitatea clientului şi a curtierului este guvernată de lex personalis. Fondul şi
efectele acestui contract primesc incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.
în situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională oscilează între a aplica legea în vigoare la
sediul curtierului, care deseori este legea în vigoare în statul unde a fost încheiat sau se va încheia contractul intermediat, sau legea
în vigoare la sediul clientului. Pentru situaţia în care curtajul este exercitat de către un profesionist, doctrina juridică opinează în
vederea aplicării legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea.
Secţiunea 2. Obligaţiile părţilor.
în baza contractului de curtaj, curtierul are următoarele obligaţii:
A. Să găsească pentru client un cocontractant în vederea încheierii unui contract. Aceasta este o obligaţie de rezultat şi nu
una de mijloace, deoarece găsirea contractantului ţine de esenţa contractului de curtaj. în esenţă, curtierul găseşte pentru client un
contractant, punând astfel cele două părţi în legătură directă. Activitatea curtierului se limitează la intermedierea unui contract,
care se încheie între clientul său şi un terţ.
B. Să garanteze identitatea celor două părţi contractante.
C. Să prezinte informaţii exacte cu privire la operaţiunea ce constituie obiectul contractului1594.
D. Să fie imparţial, informând contractanţii cu toate amănuntele ce pot influenţa încheierea contractului.
E. Să nu divulge informaţii cu privire la clientul său.
în baza contractului de curtaj, clientul are următoarele obligaţii:
A. Să plătească curtierului remuneraţia stabilită. Pentru serviciile acordate clientului curtierul primeşte o indemnizaţie numită
curtaj. Plata curtajului se datorează, în principiu, din momentul încheierii contractului, indiferent dacă acesta va fi sau nu executat.
De exemplu, codul elveţian al obligaţiilor1'9' prevede că, curtierul are dreptul la remuneraţia sa imediat ce indicaţia pe care a dat-
o sau negocierea pe care a condus-o se finalizează cu încheierea contractului.
Părţile, însă, pot insera în contractul de curtaj o clauză care să condiţioneze plata remuneraţiei de o anumită împrejurare cum
ar fi, de exemplu: plata curtajului să se efectueze după ce preţul vânzării a fost încasat.
în situaţia în care nu se încheie contractul curtierul nu are dreptul la remuneraţie. Excepţie constituie cazul în care părţile puse
în contact simulează întreruperea negocierilor iar apoi încheie contractul. Dacă contractul nu se mai
încheie din cauza clientului, deşi curtierul găsise un contractant şi obţinuse toate condiţiile impuse, s-a menţionat1596 că,
curtierul nu mai are dreptul la remuneraţie dar numai la daune.
 188
B. Să restituie curtierului contravaloarea cheltuielilor suportate. Clientul este obligat să restituie curtierului contravaloarea
cheltuielilor suportate, dar numai în situaţia când aceasta a fost stipulat expres în contract. Dacă în contract nu a fost inserată o
clauză în acest sens, toate cheltuielile vor fi suportate de curtier.
Secţiunea 3. încetarea contractului internaţional de curtaj.
Contractul internaţional de curtaj încetează în următoarele situaţii: la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, la
executarea obligaţiilor contractuale, prin reziliere şi prin imposibilitatea fortuită de executare.
TITLUL V
CONTRACTUL DE TRANSPORT
INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ
A CONTRACTULUI DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de transport internaţional de mărfuri1597.
1.1. Importanţa contractului de transport internaţional de mărfuri.
Transportul internaţional de mărfuri are un rol deosebit în cadrul dezvoltării relaţiilor comerciale internaţionale, precum şi a
extinderii şi diversificării schimburilor comerciale internaţionale.
Realizarea operaţiunilor comerciale implică deplasarea mărfurilor de la producători la consumatori. Libera circulaţie a
mărfurilor este asigurată de existenţa unor reţele de comunicaţii, care comportă reglementări pe modalităţi distincte de
transporturi1598.
Transporturile reprezintă o latură importantă a producţiei materiale care. prin rolul lor de deplasare a mărfurilor, influenţează
hotărâtor şi celelalte ramuri ale economiei mondiale, inclusiv, comerţul internaţional. Constituind mijlocul material efectiv pentru
concretizarea relaţiilor economice interstatale, transporturile economice internaţionale pot fi considerate aparatul circulator al
întregii economii mondiale1599.
Contractul de transport este un contract autonom, dar care, din perspectiva fluxului internaţional de mărfuri este încheiat, de
regulă, în derularea contr actului
de vânzare-cumpărare. Cum vânzarea internaţională de mărfuri este principalul contract comercial internaţional, rezultă că şi
transportul internaţional de mărfuri ocupă un loc important în cadrul acestor contracte1600.
Unii autori1601 menţionează că în practică, contractul de transport de mărfuri succede în ordine logică şi cronologică unui
contract de vânzare-cumpărare, fie că acesta din urmă este un contract intern sau un contract comercial internaţional şi de aceea
primele referiri la transportul mărfurilor şi la suportarea cheltuielilor de transport pot fi regăsite între clauzele contractelor de
vânzare-cumpărare, părţile acestui contract fiind preocupate de regulă să tranşeze aceste aspecte. Prin sublinierea corelaţiei dintre
contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de transport şi relevarea faptului că, de regulă, contractul de transport succede unui
contract de vânzare-cumpărare, nu trebuie să ne sugereze nici un moment că actul juridic încheiat cu transportatorul de către
vânzător sau de către cumpărător, ar fi un act accesoriu contractului de vânzare-cumpărare. Contractul de transport este un act
juridic principal care îşi va produce toate efectele chiar dacă se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
în acelaşi sens s-a remarcat că1602, contractul de transport este un contract unitar şi de sinestătător în conţinutul căruia se
îmbină elemente care, în individualitatea lor, se aseamănă cu elemente specifice altor contracte (de antrepriză, de locaţiune, de
lucrări, depozit), dar care în ansamblul lor conferă acestui contract o natură juridică proprie.
S-a observat1603 că nu orice deplasare de bunuri dintr-un loc în altul formează obiectul unui contract de transport, dar numai
atunci când transportul se face pe baza obligaţiei asumate de cărăuş în acest sens şi a luat bunurile în primire în prealabil, la locul
de încărcare şi le va preda la locul de destinaţie. Deci, nu vor fi considerate contracte de transport cele care, deşi constau într-o
deplasare materială dintr-un loc în altul a unor bunuri, aceasta nu s-a făcut cu predarea prealabilă a lor. Din această categorie se
consideră că fac parte: deplasarea prin conducte, transportul de energie electrică şi cel informaţional, etc.
1.2. Noţiunea contractului de transport internaţional de mărfuri.
Contractul de transport internaţional de mărfuri este definit în doctrina juridică de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii1604,
contractul de transport internaţional de mărfuri este acel contract prin care cărăuşul profesionist se obligă să transporte cu titlu
oneros marfa predată de expeditor şi să o predea destinatarului, marfa aflându- se în tranzit internaţional.
Alţi autori1605 definesc contractul de transport de mărfuri ca fiind acel contract prin care o parte în calitate de cărăuş se obligă,
în schimbul unui tarif, să transporte, sub paza sa şi în interiorul unui termen stabilit, anumite cantităţi de mărfuri pe care se obligă
să le elibereze destinatarului indicat de expeditor.
Intr-o altă opinie1606, prin contractul de transport internaţional de mărfuri cărăuşul profesionist se obligă, în schimbul unui
preţ, să efectueze deplasarea mărfii încredinţate de expeditor, pe care o va prezenta destinatarului.
In ce ne priveşte, considerăm contractul de transport internaţional de mărfuri ca fiind acel contract, în baza căruia cărăuşul
profesionist (transportatorul) se obligă să transporte cu titlu oneros şi într-un termen determinat, marfa predată de expeditor,
punctul de plecare şi cel de sosire al mărfii fiind pe teritoriile a cel puţin două state diferite, să conserveze marfa pe perioada
transportului şi să o predea destinatarului care poate fi însăşi expeditorul sau o terţă persoană.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de transport internaţional de mărfuri. Contractul de transport internaţional de mărfuri
are următoarele caractere juridice1607:
> Caracterul comercial - care rezultă din faptul că transportatorul este profesionist.
> Caracterul internaţional - care este determinat de faptul că marfa se află în tranzit internaţional. Contractul îşi păstrează
caracterul internaţional chiar dacă expeditorul şi destinatarul sunt una şi aceeaşi persoană, caracterul internaţional rezultând în
cazul contractului de transport din faptul că marfa tranzitează cel puţin teritoriile a două state.
> Caracterul real sau consensual. In privinţa acestor caractere opiniile doctrinarilor sunt diferite. Dacă în privinţa
contractului de transport de persoane doctrina este unanimă în calificarea acestuia drept un contract consensual, în ceea ce priveşte
 189
contractul de transport de mărfuri, părerile autorilor s-au scindat. Unii autori1608 consideră contractul de transport de mărfuri ca
fiind real. Se susţine16 * că existenţa contractului presupune predarea efectivă a mărfurilor de către cărăuş. Deplasarea mărfii
până la punctul de destinaţie este posibilă numai în urma transmiterii posesiei către cărăuş. Alţi autori1610 apreciază că predarea
mărfii nu condiţionează încheierea contractului de transport internaţional care este consensual.
într-o altă opinie1611, pe care o împărtăşim, se consideră că în principiu nu se justifică o tratare diferenţiată după cum este
vorba despre un contract de transport
de persoane sau de marfa şi se analizează natura consensuală sau reală a contractului de transport internaţional de mărfuri
pentru fiecare formă de transport în parte, în contextul analizei prevederilor cuprinse în reglementările internaţionale în materie.
> Caracterul sinalagmatic, deoarece generează drepturi şi obligaţii pe seama ambelor părţi, transportatorul şi expeditorul
având concomitent calitatea de debitor şi creditor.
> Este cu titlu oneros, fiind un contract comercial, părţile urmăresc prin încheierea contractului obţinerea unui profit.
> Caracterul comutativ, părţile cunoscând obligaţiile din momentul încheierii contractului.
1.4. Clasificarea contractului de transport internaţional de mărfuri.
Contractul de transport poate fi clasificat în dependenţă de mai multe criterii. în literatura de specialitate1612, contractul de
transport este clasificat după următoarele criterii:
> în funcţie de obiectul transportului sunt distinse:
a) transporturi de persoane',
b) transporturi de mărfuri.
> în dependenţă de itinerarul parcurs, există:
a) transporturi interne',
b) transporturi internaţionale. Transportul în trafic internaţional poate prezenta şi următoarele variante1613: transport în
trafic internaţional de tranzit, când transporturile se efectuează pe teritoriul unui stat numai în trecere, locul de expediere şi locul
de destinaţie aflându-se în state diferite; transport în peage, când locul de expediere şi locul de destinaţie se află pe teritoriul
aceluiaşi stat, totuşi parcursul transportului străbate teritoriul unui stat vecin.
> în funcţie de calea de transport utilizată, pot fi delimitate:
a) transporturi terestre (feroviare şi rutiere);
b) transporturi aeriene',
c) transporturi pe apă ( maritime, fluviale, pe râuri şi canale navigabile, pe lacuri navigabile).
> în funcţie de utilizarea succesivă a unor mijloace de transport diferite, specifice unor căi diferite de transport, cu sau fără
descărcarea mărfurilor care constituie obiectul aceluiaşi contract de transport, distingem între:
a) transportul combinat; specific transportului combinat este faptul că marfa nu este descărcată din mijlocul de transport iniţial
(autovehicul, vagon de cale ferată), dar însuşi mijlocul de transport este transportat pe o parte a traseului cu un alt mijloc de
transport (feribot, navă specializată sau aeronavă), după care poate relua autonom străbaterea parcursului până la destinaţie.
Exemplul tipic1614 este aşa-
numitul transport „Roll-ON, Roii OFF” pentru navele tip „intrare-ieşire” care oferă posibilitatea vehiculelor rutiere sau
feroviare de a se îmbarca direct, prin intrarea lor pe navă prin saborduri speciale prevăzute cu rampe de acces mobile. Vehiculele
încărcate cu mărfuri intră în flux continuu, fiind parcate cu ajutorul unor platforme turnante şi ale unor rampe de nivel şi ies la
destinaţie, prin înaintare în acelaşi sens, folosind sabordurile şi rampele bordului opus;
b) transportul multimodal; în acest caz, marfa este deplasată pe diferite segmente ale traseului cu mijloace de transport specifice
unor căi de transport diferite, presupunând operaţiuni suplimentare de încărcare şi descărcare.
In ambele situaţii ne aflăm în ipoteza în care deplasarea mărfii se efectuează în executarea unui singur contract de transport, în
caz contrar fiind vorba de contracte de transport diferite.
Secţiunea 2. Particularităţile contractului de transport internaţional de mărfuri.
Contractul de transport internaţional de mărfuri prezintă o serie de particularităţi1615, dintre care menţionăm următoarele:
> O primă particularitate ţine de încheierea în formă scrisă a contractului de transport internaţional de mărfuri. în practică,
încheierea contractelor de transport în formă scrisă este facilitată de utilizarea unor formulare tipizate, elaborate de regulă de către
transportator şi care reprezintă contracte model, al căror cuprins, dacă^ este stabilit prin acte normative, este obligatoriu pentru
părţile contractante. în dependenţă de modalitatea de transport, documentul de transport întocmit în formă scrisă poartă o denumire
specială: scrisoare de transport; scrisoare de trăsură; conosament, etc. Totuşi, absenţa, completarea incorectă sau pierderea
documentului de transport nu afectează existenţa sau valabilitatea contractului de transport, forma scrisă fiind cerută
adprobationem.
> O altă particularitate se referă la drepturile şi obligaţiile pe care destinatarul le dobândeşte în baza contractului de transport,
fără a fi parte la acesta. Părţile contractului sunt doar expeditorul şi cărăuşul (transportatorul), ceea ce înseamnă că din contract ar
trebui să apară drepturi şi obligaţii doar în sarcina acestora. în realitate, însă, prin aderare la contract, destinatarul devine parte,
astfel încât poate solicita în nume propriu, iar nu ca mandatar al expeditorului, predarea mărfii la destinaţie. De asemenea, acesta
poate fi obligat să plătească cheltuielile de transport şi alte cheltuieli care grevează marfa. De fapt, drepturile şi obligaţiile
destinatarului apar dintr-un contract de vânzare-cumpărare în care destinatarul este cumpărător şi în baza căruia a fost încheiat
contractul de transport. Considerăm că datorită acestei particularităţi, contractul de transport poate fi considerat ca o excepţie de
la principiul relativităţii efectelor contractului.
> Deşi orice contract de transport este rezultatul unui mutuus consensus, o particularitate a contractului constă în dreptul
oferit expeditorului şi, în unele cazuri
destinatarului, de convenţiile internaţionale pertinente sau de prevederile contractului, de a modifica unilateral conţinutul
contractului. Astfel, expeditorul sau destinatarul are dreptul de a opri transportul, de a schimba destinaţia sau destinatarul, dând
 190
instrucţiuni în acest sens. Ţinem să remarcăm, însă, că modificarea contractului trebuie să se încadreze în limitele stabilite de lege
sau de contractul încheiat între părţi. în cazul contractului de transport aerian internaţional de mărfuri doar expeditorul are dreptul
de a dispune de marfa aflată în transport.
Unii autori1616 au remarcat că derogarea de la principiul mutuus dissensus este dictată de raţiuni practice şi de realitatea
potrivit căreia, de marfa încredinţată spre transport pot dispune doar beneficiarii transportului, cărăuşul fiind un detentor precar,
un depozitar al mărfurilor pe care trebuie să le transporte, să le elibereze sau să le întoarcă expeditorului sau destinatarului indicat
de acesta în contract.
CAPITOLUL n. CONTRACTUL DE TRANSPORT
INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI PE CALEA FERATĂ
Secţiunea 1. Reglementare contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
Reglementarea cadru în materie o constituie Convenţia privind transporturile internaţionale feroviare COTIF, adoptată la Berna
la 9.05.1980 (în continuare - Convenţia de la Berna sau COTIF). Convenţia de la Berna a intrat în vigoare la 1.05.1985, dată la
care convenţiile anterioare referitoare la transporturile feroviare au fost abrogate. în prezent 47 de state sunt părţi la Convenţia de
la Berna1617.
Convenţia de la Berna pune bazele unui sistem instituţional, reprezentat de Organizaţia Interguvemamentală pentru
Transporturile Internaţionale Feroviare (OTIF)1518 cu sediul la Berna şi având drept scop principal stabilirea de regimuri de drept
uniform privind transporturile internaţionale feroviare1619.
Convenţia de la Berna a fost modificată în 2 etape: prima - prin Protocolul de la Berna din 1990, a doua - prin Protocolul de la
Vilnius din 1999. în prezent 48 de state au ratificat Protocolul de la Vilnius1620.
Republica Moldova nu este parte la Convenţia de la Berna, încheind acorduri bilaterale cu mai multe ţări în domeniul
transportului feroviar, cum sunt, de exemplu, Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la
activitatea transportului feroviar din 20.03.19931621; Acord cu privire la organele de coordonare a transportului feroviar ale
Comunităţii Statelor Independente din 14.02.19921622; Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României cu
privire la principiile colaborării în domeniul transportului feroviar din 21.02.19951623; Acord între Guvernul Republicii Moldova
şi Guvernul Bulgariei cu privire la principiile colaborării în domeniul transportului feroviar din 21.02.19951624 etc.
în forma sa actuală, Convenţia de la Berna este constituită din 9 documente1625:
> Convenţia propriu-zisă privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF).
> Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Interguvernamentale pentru Transporturile Internaţionale
Feroviare (OTIF).
> Apendicele A al Convenţiei - Reguli uniforme privind Contractul de Transport Internaţional Feroviar de Călători (CIV);
> Apendicele B al Convenţiei - Reguli uniforme privind Contractul de Transport Internaţional Feroviar al Mărfurilor (CIM);
> Apendicele C al Convenţiei - Regulamentul privind Transportul Internaţional Feroviar al Mărfurilor Periculoase (RID);
> Apendicele D al Convenţiei - Regulile uniforme privind Contractele de Utilizare a Vehiculelor în Trafic Internaţional
Feroviar (CUV);
> Apendicele E al Convenţiei - Regulile uniforme privind Contractele de Utilizare a Vehiculelor în Trafic Internaţional
Feroviar (CUV);
> Apendicele F al Convenţiei - Regulile uniforme privind Validarea Normelor Tehnice şi Adoptarea Prescripţiilor Tehnice
Uniforme Aplicabile Materialului Feroviar Destinat a fi Utilizat în Traficul Internaţional (APTU);
> Apendicele G al Convenţiei - Regulile uniforme privind Admiterea tehnică a Materialului Feroviar Destinat a fi Utilizat
în Trafic Internaţional (ATMF).
în prezenta secţiune vom analiza doar Contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor (CIM), reglementat de
Apendicele B al Convenţiei — (în continuare Regulile uniforme CIM).
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Regulilor uniforme CIM şi excepţiile admise.
Conform Regulilor uniforme CIM1626, acestea se aplică1627 oricărui contract de transport de mărfuri pe calea ferată, efectuat
cu titlu oneros, dacă:
> locul de încărcare şi cel de descărcare a mărfii sunt situate în două state membre diferite;
> locul de încărcare şi cel de descărcare a mărfii sunt situate în două state diferite, dintre care cel puţin unul este un stat
membru şi părţile au prevăzut în contract că Regulile uniforme CIM sunt aplicabile contractului lor.
De asemenea, Regulile uniforme CIM se aplică atunci când un transport internaţional constituie obiectul unui contract unic
care include şi transportul îutiei sau pe căile navigabile interioare în trafic intern al unui stat membiu, ca un supliment la transportul
feroviar.
Dacă transportul feroviar se completează, în temeiul unui contract unic, cu un transport maritim sau cu un transport
transfrontalier pe căi navigabile interioare, Regulile uniforme CIM se aplică1629 numai dacă transporturile efectuate în
completarea transportului feroviar sunt efectuate pe liniile înscrise în lista prevăzută de art.24 § 1 al COTIF.
De la aplicarea Regulilor uniforme CIM sunt admise şi unele excepţii. Astfel, o primă excepţie constă în faptul1630 că orice
stat membru poate declara că va aplica dispoziţiile convenţiei numai transporturilor efectuate pe o parte a infrastructurii sale
feroviare, în acest caz fiind obligat să definească exact partea infrastructurii căreia convenţia îi este aplicabilă.
O altă excepţie se referă la transporturile efectuate între state limitrofe. Regulile uniforme CIM nu se aplică1631 transporturilor
efectuate între staţii situate pe teritoriile statelor vecine, atunci când infrastructura acestor staţii este gestionată de unul sau mai
mulţi gestionari aparţinând unui singur stat membru. Totuşi, se permite1632 statelor membre să încheie acorduri derogatorii de la
Regulile uniforme CIM când nu există nici o altă staţie între ele. De asemenea1633, pentru transporturile efectuate între două state
membre care tranzitează teritoriul unui stat, care nu este membru, statele în cauză pot încheia acorduri derogatorii de la Regulile
uniforme CIM.
 191
Ţinem să menţionăm, însă, că derogările de la prevederile Regulilor uniforme CIM sunt posibile numai în limitele admise de
aceste Reguli. Din conţinutul Regulilor uniforme CIM rezultă caracterul imperativ al normelor. Potrivit reglementării1634, cu
excepţia unei prevederi contrare în Regulile uniforme, orice stipulare care, în mod direct sau indirect ar deroga de la aceste Reguli,
este nulă şi neavenită. Nulitatea acestor stipulări nu implică şi nulitatea celorlalte prevederi ale contractului de transport. Cu toate
acestea, un transportator îşi poate asuma o răspundere mai mare şi obligaţii mai împovărătoare decât cele prevăzute de Regulile
uniforme CIM.
Secţiunea 3.Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
3.1. Noţiunea contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată. Conform Regulilor uniforme CIM1635, prin
contractul de transport, transportatorul se obligă să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinaţie şi să o predea
destinatarului.
Unii autori1636 definesc contractul de transport de mărfuri pe calea ferată în trafic internaţional ca fiind acel contract, prin
care un operator feroviar, cu sediul intr-unui din statele semnatare ale CIM, se obligă contra unui tarif să transporte pe calea ferată
în interiorul unui termen stabilit anumite cantităţi de mărfuri, pe care se obligă să le elibereze într-o altă ţară participantă la CIM,
unui destinatar indicat de către expeditor.
3.2. Caracterele juridice ale contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
Contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată prezintă caracterele juridice ale oricărui contract de transport.
Sunt necesare unele precizări referitoare la caracterul real sau consensual al contractului. Aşa cum se observă şi în literatura de
specialitate1637, conform prevederilor art.ll din varianta iniţială a Convenţiei de la Berna, „contractul de transport este încheiat
în momentul în care calea ferată de predare a primit la transport marfa însoţită de scrisoarea de trăsură”. Din acest text rezulta clar
că predarea mărfii constituie o condiţie pentru încheierea contractului şi de aici rezulta şi caracterul real. Art.6 în forma adoptată
prin Protocolul de la Vilnius nu mai cuprinde dispoziţii referitoare la predarea mărfii, reţinând numai obligaţia părţilor de a
constata printr-o scrisoare de trăsură încheierea contractului. Forma scrisă este cerută ad probationem. Prin urmare caracterul
contractului este consensual. Art.6, § 4 stabileşte obligaţia
transportatorului de a face menţiune pe duplicatul scrisorii de trăsură {duplicate of the consignment note) despre luarea în
primire a mărfii şi să returneze duplicatul expeditorului. Caracterul consensual poate fi dedus şi din art.7, § 1 care, precizând
indicaţiile pe care trebuie să le conţină scrisoarea de trăsură, menţionează: a) locul şi data întocmirii sale, iar lit. e) locul şi data
luării în primire a mărfii. Astfel, potrivit reglementării, aceste locuri pot fi distincte.
Secţiunea 4. încheierea contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
4.1. Scrisoarea de trăsură. Conform Regulilor uniforme CIM1638, contractul de transport trebuie să fie constatat printr-o
scrisoare de trăsură {consignment note), potrivit unui model uniform. Inexactitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează
nici existenţa, nici valabilitatea contractului care rămâne supus Regulilor Uniforme. Din aceste prevederi rezultă că scrisoarea de
trăsură constituie un înscris constatator al contractului.
Regulile uniforme CIM stabilesc1639 pentru scrisoarea de trăsură 3 categorii de menţiuni: obligatorii, circumstanţiale şi
facultative. .
Din categoria menţiunilor obligatorii fac parte:
> locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
> numele şi adresa expeditorului;
> numele şi adresa transportatorului care a încheiat contractul de transport;
> numele şi adresa persoanei căreia mărfurile vor fi efectiv predate, dacă această persoană nu este transportatorul;
> locul şi data luării în primire a mărfii;
> locul de livrare;
> numele şi adresa destinatarului;
> descrierea naturii mărfii şi a modului de ambalare, iar în cazul mărfurilor periculoase, descrierea prevăzută de
Regulamentul privind Transportul Internaţional Feroviar al Mărfurilor Periculoase (RID);
> numărul de pachete, menţiunile şi numerele specifice, necesare pentru identificarea expediţiilor de coletărie;
> numărul vagonului în cazul transportului în vagoane complete;
> numărul vehiculului feroviar care rulează pe roţi proprii, dacă acesta este predat la transport ca marfa;
> în cazul unităţilor de transport intermodal, categoria, numărul sau alte caracteristici necesare identificării lor;
> masa brută a mărfii sau cantitatea exprimată sub alte forme;
> lista detaliată a documentelor solicitate de autorităţile vamale sau de alte autorităţi administrative, anexate la scrisoarea
de trăsură sau ţinute la dispoziţia transportatorului, la biroul unei autorităţi desemnate sau la un organism desemnat în contract;
> tarifele aferente transportului (preţul de transport, tarifele accesorii, tarifele vamale şi alte tarife survenite din momentul
încheierii contractului de transport şi până la livrare), în măsura în care acestea urmează să fie suportate de destinatar sau orice
altă indicaţie că tarifele sunt datorate de către destinatar;
> menţiunea că transportul este supus, indiferent de orice clauză contrară, Regulilor uniforme CIM.
Menţiunile circumstanţiale sunt, de asemenea, obligatoriu de completat pe scrisoarea de trăsură, dar nu în cazul oricărui
contract de transport, ci numai atunci când sunt îndeplinite ipotezele la care aceste menţiuni se referă.
Astfel, scrisoarea de trăsură trebuie să conţină următoarele menţiuni circumstanţiale:
> transportatorul care trebuie să livreze marfa, în cazul transportatorilor succesivi;
> tarifele pe care expeditorul le ia în sarcina sa;
> suma rambursului de perceput la livrare1640;
> valoarea declarată a mărfii şi suma reprezentând interesul special la
livrare;
 192
> termenul convenit în care trebuie efectuat transportul;
> itinerarul convenit;
> o listă a documentelor remise transportatorului;
> numărul şi descrierea sigiliilor pe care expeditorul le-a aplicat pe vagon.
Regulile uniforme CIM permit1641 părţilor să insereze în scrisoarea de
trăsură orice menţiuni, pe care le consideră utile. Reiterăm, însă, că aceste menţiuni
nu trebuie să contravină prevederilor Regulilor uniforme CIM. De exemplu, părţile ar putea insera menţiunea că destinatarul
nu are dreptul să modifice unilateral contractul de transport1642 sau menţiunea^ca expeditorului să-i fie returnată marfa din oficiu
în cazul împiedicării la livrare .
4.2. Răspunderea pentru menţiunile inserate în scrisoarea de trăsură.
în cazul inserării unor menţiuni incorecte, inexacte sau incomplete ori în alte rubrici decât cele prevăzute de Regulile uniforme
CIM, răspunderea revine m principiu expeditorului, deoarece acesta completează formularul scrisorii de Răsură. Daca menţiunile
în scrisoarea de trăsură sunt înscrise de către transportator, se considera până la proba contrară că el a acţionat în contul
expeditorului. ^
Potrivit Regulilor uniforme CIM1644, dacă expeditorul omite să înscrie menţiunile prevăzute de Regulamentul privind
Transportul Internaţional Feroviar al Mărfurilor Periculoase (RID), transportatorul poate, în orice moment, m dependenţa de
împrejurări, să descarce marfa, să o distrugă ori să o facă inofensiva, cu excepţia cazului când a cunoscut caracterul periculos al
mărfii la momentul preluam
acesteia
Scrisoarea de trăsură1645 este semnată de expeditor şi de transportator. Semnătura poate fi înlocuită printr-o ştampilă, o
indicaţie a maşinii contabile sau prin orice altă modalitate adecvată. Duplicatul scrisorii de trăsura, pe care se certifică preluarea
mărfii, se remite expeditorului de către transportator. Scrisoarea
de trăsură nu are valoarea unui conosament.
Potrivit codul transportului feroviar al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.309-XV din 17.07.20031646 (în continuare
- codul transportului feroviar), expeditorul poartă răspunderea patrimonială pentru autenticitatea datelor inserate in scrisoarea de
trăsură şi pentru consecinţele rezultate din indicarea în scrisoarea de trăsură a unor date greşite, inexacte sau incomplete . Pentru
indicarea inexacta in scrisoarea de trăsură a denumirii mărfurilor care necesită masuri speciale de precauţie în timpul transportării,
precum şi pentru expedierea mărfuriloi interzise pentru’transport sau indicarea incorectă a particularităţilor mărfurilor, expeditorul
va achita o amendă în mărime a 5 taxe de transport pentru întregul parcurs, indiferent de despăgubirile plătite căii ferate pentru
pierderile provocate de aceste
încălcări1648
Conform Regulilor uniforme CIM1649, scrisoarea de trăsură trebuie să fie o dovadă prima faciea încheierii contractului de
transport şi a condiţiilor acestuia, precum şi a preluării mărfii de către transportator.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
Obligaţiile părţilor în contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată pot fi deduse din prevederile Regulilor
uniforme CIM. In măsura în care destinatarul aderă la contract, acesta dobândeşte drepturi şi obligaţii proprii.
5.1. Obligaţiile expeditorului. In baza contractului de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată, expeditorul are
următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de ambalare a mărfii. Această obligaţie poate fi dedusă din prevederile Regulilor uniforme CIM1650, conform
cărora expeditorul poartă răspundere faţă de transportator pentru toate pierderile, pagubele şi cheltuielile suportate din cauza lipsei
sau defectuozităţii ambalajului, cu excepţia cazului în care defectuozitatea era aparentă sau cunoscută transportatorului în
momentul preluării mărfii şi nu a făcut rezerve în scrisoarea de trăsură.
în toate cazurile în care mărfurile prin natura lor necesită a fi ambalate, expeditorul este obligat să le ambaleze astfel încât pe
timpul transportului să fie evitate riscurile pierderii sau avarierii, iar modul de ambalare şi ambalajul propriu- zis să nu cauzeze
prejudicii persoanelor care manipulează mărfurile (coletele) ori să avarieze alte mărfuri. Ambalajul trebuie să corespundă
cerinţelor stabilite de standardele internaţionale şi prescripţiilor care sunt în vigoare în staţia de predare a mărfurilor către transport.
Ambalajul trebuie să fie în stare bună şi adecvat mărfii ce urmează a fi transportată.
B. Obligaţia de predare a mărfii. Expeditorul este obligat să predea marfa în locul şi la momentul indicat în scrisoarea de
trăsură. S-a menţionat1651 că momentul şi locul predării mărfii către transportator prezintă importanţă atât din perspectiva
contractului de transport, cât şi din perspectiva contractului de vânzare-cumpărare care a precedat încheierea acestuia, sub aspectul
predării mărfii de către vânzător cumpărătorului şi sub cel al transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător.
Regulile uniforme CIM acordă dreptul transportatorului1652 de a verifica în orice moment dacă marfa predată corespunde
menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură. Verificarea se face, în măsura posibilităţii, în prezenţa persoanei în drept, iar dacă
acest lucru nu este posibil, verificarea trebuie făcută în prezenţa a doi martori independenţi, cu excepţia cazului în care prevederile
legale ale statului în care are loc examinarea stipulează altfel. Rezultatul verificării se menţionează în scrisoarea de trăsură şi în
duplicat, dacă acesta se află la transportator.
în cazul unei expediţii de coletărie1653, expeditorul este obligat să reproducă pe fiecare colet anumite menţiuni din scrisoarea
de trăsură referitoare la: numele şi adresa destinatarului, staţia de destinaţie şi denumirea staţiei de predare. Normele aplicabile
din staţia de predare a mărfii pot reglementa suplimentar obligaţia
expeditorului de a indica pe colete sau pe etichetele ataşate acestora denumirea staţiei de predare, numele şi adresa
expeditorului, itinerarul parcurs, data predăiii la transport etc. Pentru mărfurile a căror manipulare, păstrare ori depozitare
expeditorul solicită anumite condiţii, acesta este obligat să aplice etichete şi insemne convenţional admise, de exemplu a se feri
de umezeală sau a se manipula ori depozita într-o anumită poziţie.
 193
C. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii depinde de convenţia părţilor.
Expeditorul şi transportatorul trebuie să convină cine este responsabil pentru încărcarea şi descărcarea mărfii. In absenţa unui
asemenea acord1654, obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii revine transportatorului pentru transporturile de coletărie, iar în
cazul vagoanelor complete, obligaţia de încărcare revine expeditorului, iar obligaţia de descărcare a mărfii revine destinatarului.
Exportatorul poartă răspundere pentru toate consecinţele unei încărcări defectuoase şi trebuie să-l despăgubească pe transportator.
Dovada încărcării defectuoase revine transportatorului.
S-a menţionat1655 că dacă obligaţia de încărcare revine expeditorului, acesta este în drept să ceară transportatorului verificarea
stării mărfii, a ambalajului, a exactităţii menţiunilor din scrisoarea de trăsură. Rezultatul verificărilor se consemnează în scrisoarea
de trăsură. Cheltuielile de verificare sunt suportate de expeditor. Totuşi, transportatorul nu este obligat să procedeze la verificare,
dacă nu dispune de mijloacele necesare.
Potrivit codul transportului feroviar, obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii revine căii ferate şi exportatorului sau
destinatarului, în dependenţă de situaţie. Astfel1656, încărcarea mărfurilor în vagoane şi autocamioane, precum şi descărcarea lor
se execută de către expeditorul de mărfuri şi destinatarul mărfurilor în locuri de uz propriu, precum şi în locuri de uz comun, dacă
încărcarea şi descărcat ea măifuiilor nu intră în obligaţia căii ferate. încărcarea mărfurilor în containere şi descărcarea lor se
execută de către expeditorul mărfii şi destinatarul mărfii.
D. Obligaţia de plată a tarifelor de transport. Potrivit Regulilor uniforme CIM1657, în lipsa unei convenţii contrare între
expeditor şi transportator, tarifele (taxa de transport, tarifele accesorii, tarifele vamale şi alte tarife survenite din momentul
încheierii contractului de transport şi până la livrare) sunt achitate de expeditor. Dacă expeditorul şi transportatorul au convenit
printr-un acord că tarifele vor fi achitate de destinatar, iar destinatarul nu a retras scrisoarea de trăsură nici nu şi-a valorificat
drepturile în conformitate cu art.17, §3 şi nici nu a modificat contractul în conformitate cu art.18, expeditorul rămâne răspunzător
de plata tarifelor.
E. Obligaţia de remitere a documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor solicitate de autorităţile vamale şi alte autorităţi
administrative. Această obligaţie este prevăzută de Regulile uniforme CIM1658. Potrivit reglementării, expeditorul este obligat
să anexeze la scrisoarea de trăsură toate documentele necesare şi Sa
furnizeze transportatorului toată informaţia necesară. Transportatorul nu este obligat să verifice dacă documentele şi
informaţiile sunt exacte şi suficiente.
Expeditorul poartă răspundere pentru pagubele care ar rezulta din lipsa, insuficienţa sau inexactitatea documentelor sau
informaţiilor prezentate.
Transportatorul poartă răspundere pentru consecinţele care decurg din pierderea sau utilizarea necorespunzătoare a
documentelor, cu excepţia cazului în care pierderea a fost cauzată de circumstanţe pe care transportatorul nu le putea evita şi ale
căror consecinţe nu le putea preveni.
Expeditorul poate să îndeplinească personal sau prin mandatar formalităţile cerute de autorităţile vamale sau alte autorităţi
administrative, de asemenea poate asista personal sau prin mandatar la îndeplinirea formalităţilor administrative.
5.2. Obligaţiile transportatorului. In baza contractului de transport
internaţional de mărfuri pe calea ferată, transportatorul are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii în unele cazuri. Dacă părţile nu au prevăzut cui revine obligaţia de încărcare
a mărfii, atunci, aşa cum am menţionat mai sus, obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii în cazul expediţiilor de coletărie1659
incumbă transportatorului.
Potrivit codului transportului feroviar1660, încărcarea mărfurilor în vagoane şi autocamioane, precum şi descărcarea lor se
execută de către calea ferată - în locuri de uz comun, cu acordul expeditorului sau al destinatarului mărfurilor. Constituie excepţie
mărfurile periculoase, perisabile, produsele brute de origine animală, mărfurile cu masa unui loc de peste 0,5 tone care se transportă
în vagoane acoperite, mărfurile agabaritice, mărfurile transportate în cisterne sau în vrac, în material rulant specializat şi însoţit
de reprezentanţii expeditorilor de mărfuri şi destinatarilor mărfurilor. •
B. Obligaţia de a transporta marfa în interiorul termenelor stipulate. Obligaţia de transportare a mărfii la destinaţie este
principala obligaţie a transportatorului. Potrivit Regulilor uniforme CIM1661, expeditorul şi destinatarul stabilesc termenul în
interiorul căruia urmează a fi efectuat transportul. In lipsa desemnării unui asemenea termen, cu unele excepţii, termenele maxime
de livrare sunt:
> pentru vagoane complete:
- termenul de expediere;
- termenul de transport, în fracţiuni indivizibile de 400 km;
> pentru coletărie:
- termenul de expediere;
- termenul de transport, în fracţiuni indivizibile de 200 km.
Distanţele se raportează la itinerarul convenit, iar în lipsa acestuia, la itinerarul cel mai scurt posibil. Transportatorul este în
drept să stabilească termene suplimentare de o durată determinată în următoarele cazuri:
> expediţiile sunt transportate pe:
- linii al căror ecartament este diferit,
- mare sau căi navigabile interioare,
- o şosea dacă nu exista legătură feroviara;
> circumstanţe extraordinare de natură să determine o dezvoltare anormală a traficului sau dificultăţi anormale pentru
exploatare.
 194
Durata termenelor suplimentare trebuie să figureze în Condiţiile generale de transport. Termenul de livrare începe sa curgă
după luarea în primire a mărfii; el este prelungit cu durata staţionării intervenite fără vina imputabilă transportatorului. Termenul
de livrare este suspendat în zilele de duminică şi de sărbători legale.
C. Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor administrative. Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor cerute de vămi şi de alte
autorităţi administrative revine, în principal, transportatorului, pe baza documentelor remise de expeditor în acest scop. Aşa cum
am menţionat mai sus, Regulile uniforme CIM prevăd1662 şi posibilitatea expeditorului de a îndeplini aceste formalităţi personal
sau prin mandatar.
D. Obligaţia de conservare a mărfii. Deşi Regulile uniforme CIM nu menţionează expres obligaţia de conservare a mărfii,
din prevederile referitoare la răspunderea transportatorului pentru pierderea sau deteriorarea mărfii rezultă această obligaţie.
Transportatorul trebuie să predea destinatarului marfa preluată de la expeditor fără pierderi cantitative sau calitative.
E. Obligaţia de livrare a mărfii şi de remitere a scrisorii de trăsură. Această obligaţie este prevăzută în Regulile uniforme
CIM1663. Transportatorul trebuie să livreze marfa şi să remită scrisoarea de trăsură la locul de livrare prevăzut, în schimbul
descărcării şi plăţii creanţelor care rezultă din contractul de transport. Dacă în scrisoarea de trăsură s-a prevăzut livrarea contra
ramburs, transportatorului îi revine obligaţia suplimentară de încasare a rambursului cuvenit expeditorului. Dacă marfa a fost
livrată fără încasarea unui ramburs, transportatorul trebuie să-l despăgubească pe expeditor până la concurenţa sumei rambursului,
menţinându-şi dreptul de regres împotriva destinatarului.
F. Obligaţia de a solicita instrucţiuni în caz de împiedicare la transport sau la livrare. Această obligaţie este reglementată
pentru două situaţii distincte: împiedicarea la transport, prevăzută în art.20 şi împiedicarea la livrare, prevăzută în art.21 al
Regulilor uniforme CIM.
în cazul împiedicării la transport, transportatorul are opţiunea de a decide între schimbarea din oficiu a itinerarului şi solicitarea
de instrucţiuni din partea celui în drept a dispune de marfa. în cazul în care nu poate obţine instrucţiuni în timp util, transportatorul
trebuie să ia măsurile pe care le consideră necesare.
în cazul împiedicării la livrare1664, transportatorul trebuie să solicite informaţii de la expeditor, cu excepţia situaţiei când,
printr-o menţiune în scrisoarea de trăsură, s-a prevăzut returnarea mărfii în cazul împiedicării la livrare.
Dacă circumstanţele care împiedicau livrarea încetează înainte de primirea instrucţiunilor de la expeditor, atunci mărfurile
trebuie livrate destinatarului, cu notificarea imediată a expeditorului.
în caz de refuz al mărfii, de către destinatar, expeditorul poate da instrucţiuni chiar dacă nu mai este în posesia duplicatului
scrisorii de trăsură. Transportatorul are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor generate de împiedicarea la transport sau la
executare.
In unele cazuri, când împrejurările o justifică, de exemplu natura perisabilă a mărfii, cheltuieli nejustificat de mari pentru paza
mărfurilor, transportatorul are dreptul să vândă marfa. După deducerea cheltuielilor care grevează marfa şi a oricăror alte cheltuieli
suportate de transportator, suma rămasă se pune la dispoziţia persoanei în drept. Dacă preţul de vânzare nu acoperă toate
cheltuielile, diferenţa se suportă de expeditor.
Secţiunea 6. Drepturile şi obligaţiile destinatarului.
Deşi destinatarul nu este parte la contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată, acesta poate avea unele drepturi
şi obligaţii care rezultă în primul rând dintr-un contract de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri. Drepturile şi obligaţiile
destinatarului sunt inserate în scrisoarea de trăsură. Astfel, destinatarul are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de descărcare a mărfii în cazul transportului de vagoane complete.
B. Obligaţia de plată a tarifelor. Această obligaţie incumbă destinatarului doar dacă este menţionată în scrisoarea de trăsură.
Tarifele înclud: preţurile de transport, tarifele accesorii, tarifele vamale şi orice alte costuri survenite între momentul încheierii
contractului de transport şi până în momentul livrării mărfii.
C. Obligaţia de plată a rambursului menţionat în scrisoarea de trăsură.
Principalele drepturi ale destinatarului sunt dreptul de a dispune de marfa şi
de a solicita transportatorului livrarea mărfii şi remiterea scrisorii de trăsură.
Secţiunea 7. Dreptul de a dispune de marfă.
După cum am menţionat, o particularitate a contractului de transport îl constituie dreptul uneia din părţi de a modifica unilateral
contractul. Conform Regulilor uniforme CIM, expeditorul şi destinatarul pot modifica unilateral contractul de transport.
Expeditorul este în drept1665 să dispună de mărfuri şi să modifice contractul de transport prin dispoziţii ulterioare. El poate,
în special, să solicite transportatorului:
> să oprească transportul mărfii;
> să amâne livrarea;
^ să livreze marfa unui alt destinatar decât cel inclus în scrisoarea de
trăsură; .
> să livreze marfa într-un alt loc decât cel menţionat în scrisoarea de
trăsură. „
Dreptul expeditorului de a dispune de mărfuri se stinge în momentul m care
destinatarul a retras scrisoarea de trăsură, a acceptat marfa ori şi-a valorificat drepturile care rezultă din contractul de transport
în legătură cu pierderea mărfii sau expirarea termenului de livrare, precum şi odată cu autorizarea destinatarului de a dispune de
marfa.
Destinatarul va avea dreptul să modifice unilateral contractul de tiansport din momentul întocmirii scrisorii de trăsură, cu
excepţia unei menţiuni contrare în
scrisoarea de trăsură. ^
Dreptul destinatarului de a modifica in mod unilateral contractul se stinge in
 195
următoarele cazuri:
> a retras scrisoarea de trăsură;
> a acceptat marfa;
> şi-a valorificat drepturile care rezultă din contractul de transport în cazul
pierderii mărfii sau a expirării termenului de livrare, ^
> a modificat contractul în sensul indicării unui nou destinatar, care îşi exercită drepturile respective. Dacă destinatarul a
dat instrucţiuni pentru livrarea mărfii către o altă persoană, această persoană nu dobândeşte dreptul de a dispune
asupra mărfii. . „ .
Pentru a exercita dreptul de modificare unilaterală a contractului,
expeditorul sau destinatarul trebuie să posede duplicatul scrisorii de trăsură, în care să menţioneze modificările preconizate.
Regulile uniforme CIM reglementează exercitarea dreptului de a dispune de marfă, stabilind şi unele limite. Efectuarea
modificărilor ulterioare trebuie să fie posibilă, licită şi raţional exigibilă în momentul transmiterii dispoziţiilor către transportator.
De asemenea, modificai ea trebuie să nu împiedice exploatarea normală a întreprinderii transportatorului şi să nu aducă prejudicii
exportatorilor sau destinatarilor altor expediţii şi modificarea să nu aibă ca efect divizarea expediţiei.
Dacă dispoziţiile primite nu pot fi executate de către transportator, acesta trebuie să anunţe imediat persoana care dispune de
marfa. în cazul^ culpei transportatorului, acesta poartă răspundere pentru consecinţele neexecutării sau executării defectuoase a
modificării contractului. Regulile uniforme^ CIM plafonează răspunderea transportatorului la suma datorată pentru pierderea
mărfii.
Transportatorul care a dat curs modificărilor solicitate de expeditor fără a cere prezentarea duplicatului scrisorii de trăsură, va
răspunde faţă de destinatar pentru pagubele cauzate.
Secţiunea 8. Răspunderea transportatorului în contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată.
Din prevederile Regulilor uniforme CIM rezultă1667 trei forme ale răspunderii transportatorului: răspunderea pentru pierderea
totală sau parţială a mărfii, răspunderea pentru avarierea mărfii şi răspunderea pentru depăşirea termenului de livrare.
8.1. Răspunderea pentru pierderea totală sau parţială a mărfii. Regulile uniforme CIM instituie1668 prezumţia de pierdere a
mărfii, dacă aceasta nu a fost pusă la dispoziţia destinatarului într-un termen de 30 de zile de la expirarea termenului pentru livrare.
In caz de pierdere totală sau parţială a mărfii, paguba este limitată la prejudiciul efectiv suportat1669, despăgubirea calculându-
se în funcţie de preţul mărfii la bursă, iar în cazul în care o asemenea cotaţie nu există, preţul este cel curent pe piaţă, iar în lipsa
acestuia din urmă se va calcula preţul uzual al mărfurilor de aceeaşi calitate şi cantitate la momentul şi locul preluării mărfii de
către transportator.
Suplimentar valorii mărfii pierdute, transportatorul va mai restitui preţul de transport, tarifele vamale achitate şi alte sume
aferente transportării mărfii pierdute.
Regulile uniforme CIM limitează răspunderea transportatorului la 17 D.S.T. per kilogram din masa brută.
După cum rezultă din Regulile uniforme CIM1670, părţile sunt în drept să agraveze răspunderea transportatorului. Deşi
clauzele contrare prevederilor Regulilor uniforme CIM sunt nule1671, sunt permise derogări prin care să fie agravată răspunderea
transportatorului. Art.34 reglementează declararea valorii mărfii care reprezintă înscrierea în scrisoarea de trăsură a unei sume
care să depăşească limita de 17 D.S.T. per kilogram din masa brută, iar art.35 reglementează declararea interesului la livrare, prin
care părţile stabilesc limita maximă până la care pot fi solicitate despăgubiri în caz de pierdere a mărfii. Prin declararea unui
interes special la livrare se permite obţinerea unor despăgubiri superioare prejudiciului efectiv suportat, dar în limita sumei înscrise
în scrisoarea de trăsură a interesului special la livrare.
Dacă un transport reglementat de un singur contract este efectuat de mai mulţi transportatori succesivi1672, fiecare
transportator participă la contractul de transport luând în sarcină marfa cu scrisoarea de trăsură. Fiecare transportator răspunde
pentru executarea transportului total până la livrare.
Dacă transportatorul încredinţează total sau parţial executarea contractului unui transportator substituit1673, transportatorul
iniţial rămâne răspunzător pentru întregul transport.
8.2. Răspunderea pentru avarierea mărfii. în conformitate cu Regulile uniforme CIM1674, în cazul avarierii mărfii,
transportatorul va plăti o despăgubire egală cu deprecierea mărfii, fără alte daune-interese. Limita despăgubirilor este dată de
valoarea despăgubirii în caz de pierdere totală sau parţială, după cum şi avarierea
a afectat marfa în totalitate sau în parte.
în situaţia avarierii unui vehicul feroviar predat la transport ca marfă sau a unei unităţi de transport intermodal, despăgubirea
este limitată la costul de repunere în funcţiune, fără a putea depăşi suma datorată în caz de pieidere.
’ Suplimentar valorii mărfii pierdute, transportatorul va mai restitui preţul de transport, tarifele vamale achitate şi alte sume
aferente transportării mărfii pierdute.
8.3. Răspunderea pentru depăşirea termenului de livrare. Regulile uniforme CIM limitează1675 cuantumul despăgubirii în caz
de depăşire a termenului de livrare, care nu poate depăşi de patru ori preţul transportului. Totuşi, de la regula
dată sunt admise următoarele excepţii:
> dacă părţile au stabilit alte modalităţi de despăgubire, despăgubirea convenită de părţi nu înlocuieşte despăgubirea
prevăzută de Regulile unifonne CIM, dar partea în drept are opţiunea să pretindă sau despăgubirea stabilită de părţi,
sau cea prevăzută de Regulile uniforme CIM,
> dacă părţile au menţionat în scrisoarea de trăsură un interes special la livrare, transportatorul este obligat la repararea
prejudiciului suplimentar în limita sumei interesului special la eliberare, înscrisă în scrisoarea de trăsură.
în baza acestor prevederi în literatura de specialitate au fost formulate
următoarele concluzii: w
> despăgubirea pentru depăşirea termenului de livrare nu se cumulează cu
 196
despăgubirea pentru pierdere în cazul în care marfa este pierdută în întiegime. In ipoteza pierderii totale, transportatorul va
răspunde numai pentru pierderea mărfii;
> despăgubirea pentru depăşirea termenului de livrare se cumulează cu despăgubirea pentru pierdere parţială, cuantumul
despăgubirii pentru întârziere neputând depăşi în acest caz de patru ori preţul de transport al părţii nepierdute a expediţiei. Această
despăgubire se adaogă celei datorate pentru pierderea parţailă a
' ’ > despăgubirea pentru depăşirea termenului de livrare se cumulează cu
despăgubirea pentru avarierea mărfii doar atunci când avarierea rezultă din alte cauze decât depăşirea termenului de livrare. în
caz contrar, transportatorul datoreaza numai despăgubirea pentru depăşirea termenului de livrare care, conform regulii
generale, nu poate depăşi de patru ori preţul transportului,
> prin cumularea despăgubirii pentru depăşirea termenului de livrare cu despăgubirea pentru pierdere sau avariere nu se poate
depăşi despăgubirea ce ar fi datorată de transportator în caz de pierdere totală a mărfii.
Răspunderea transportatorului se întemeiază pe culpă. Regulile uniforme CIM prevăd1677 o prezumţie de culpă în sarcina
transportatorului. Atâta timp cât prezumţia de culpă nu a fost înlăturată, este antrenată răspunderea, indiferent de forma sau de
gradul de vinovăţie.
Dacă este dovedit1678 că paguba rezultă în urma unui act sau unei omisiuni comisă de transportator, fie cu intenţia de a provoca
o astfel de pagubă, fie în mod temerar şi în cunoştinţă de cauză că ar putea rezulta, probabil o astfel de pagubă. Prin urmare,
limitele maxime ale despăgubirii prevăzute de Regulile uniforme CIM sunt înlăturate în cazul dolului sau culpei grave. Atât dolul
cât şi culpa gravă trebuie dovedite de persoana care le invocă.
Secţiunea 9. Cauzele exoneratoare de răspundere.
Regulile uniforme CIM prevăd1679 cauzele exoneratoare de răspundere. Cauzele exoneratoare de răspundere generală se
referă la: greşeala persoanei în drept de a dispune de marfa, o dispoziţie a persoanei în drept de a dispune de marfa, care nu rezultă
dintr-o greşeală a transportatorului, un viciu propriu al mărfii (deteriorare internă etc), împrejurări pe care transportatorul nu putea
să le evite şi ale căror consecinţe nu putea să le preîntâmpine.
Regulile uniforme CIM instituite cauze exoneratoare de răspundere specifice. Transportatorul este exonerat de răspundere în
măsura în care pierderea sau avaria rezultă din riscuri specifice, inerente uneia sau mai multor dintre următoarele fapte:
> transport efectuat în vagon descoperit în conformitate cu Condiţiile Generale de Transport. Sub rezerva pagubelor pe care
le-ar suporta ca o consecinţă a influenţelor atmosferice, nu sunt considerate ca fiind transportate în vagon descoperit, mărfurile
transportate în unităţi de transport intermodal şi în vehicule rutiere închise transportate pe vagoane;
^ lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin natura lor la pierderi sau avarii, atunci când ele nu sunt
ambalate sau sunt ambalate în mod necorespunzător;
> încărcarea mărfurilor de expeditor sau descărcarea de către destinatar;
> natura anumitor mărfuri expuse din cauze inerente naturii lor la pierdere totală sau parţială sau la avarie, în special prin
spargere, ruginire, deteriorare interioară şi spontană, deshidratare şi diminuare;
> desemnare sau numerotare incorectă, inexactă sau incompletă a coletelor;
> transport de animale vii;
> transport, care în baza prevederilor aplicabile sau convenite de expeditor şi transportator şi indicate în scrisoarea de trăsură,
trebuie efectuat sub escortă, dacă pierderea sau avaria rezultă dintr-un risc pe care escorta avea ca scop să-l evite.
Regulile uniforme CIM prevăd1680 şi alte cauze exoneratoare de răspundere. Potrivit reglementării, în transporturile pe cale
ferată-mare, fiecare stat membiu poate solicita adăugarea la cauzele specifice prevăzute de art.23, a următoarelor
împrejurări: w . _
^ incendiul, cu condiţia ca transportatorul să facă dovada că acesta nu a fost cauzat de acţiunile sale sau din vina sa, de cele ale
căpitanului, marinarilor,
pilotului sau ale agenţilor săi; ... •
^ salvarea sau tentativa de salvare a unor vieţi omeneşti sau a unor bunuri
pe mare; _AWW
> încărcarea mărfii pe puntea navei, cu condiţia ca ea să fie încărcată pe
punte cu acordul expeditorului menţionat in scrisoarea de trăsură şi ca ea să nu fie pe vagon;
> pericole sau accidente ale mării sau ale altor ape navigabile. Transportatorul este exonerat de răspundere in caz de accident
nuclear,
când cel care exploatează o instalaţie nucleară sau o altă persoană substituită răspunde pentru această pagubă ca urmare a
legilor şi prescripţiilor unui stat care stabilesc răspunderea în domeniul energiei nucleare.
Transportatorul este eliberat de răspundere1682 şi în caz de pierdere parţială, dacă pierderea nu depăşeşte două procente din
masă pentru mărfurile lichide sau predate la transport în stare umedă şi un procent din masă pentru mărfurile uscate. Totuşi, la
calcularea despăgubirilor nu se va face nici o reducere în cazul pierderii totale a mărfii sau pierderii coletelor.
Secţiunea 10. Procedura angajării răspunderii transportatorului .
10.1. înaintarea reclamaţiei către transportator. în toate cazurile când Regulile uniforme CIM sunt aplicabile1684,
răspunderea transportatorului poate fi angajată doar în condiţiile şi limitele stabilite de aceste reguli. Aceleaşi prevederi se aplică
şi acţiunilor intentate împotriva persoanelor pentru care răspunde
transportatorul. ._
în cazul în care o pierdere parţială sau deteriorarea mărfii este descoperită
sau presupusă de transportator1685, ori este pretinsă de persoana^ în drept, transportatorul, fără întârziere şi, dacă este posibil
în prezenţa persoanei în diept, să întocmească un proces-verbal în care să se menţioneze, în conformitate cu natura pagubei, starea
mărfii, masa sa şi, pe cât posibil, importanţa pagubei, cauza şi momentul în care s-a produs.
 197
Regulile uniforme CIM prevăd1686 că în scopul soluţionării litigiului pe cale amiabilă, persoana îndreptăţită are posibilitatea
de a înainta o reclamaţie scrisă transportatorului, împotriva căruia poate fi introdusă acţiunea injustiţie. Reclamaţia poate fi
înaintată de expeditor sau de către destinatar. în cazul în care reclamaţia este înaintată de expeditor, acesta trebuie să prezinte
duplicatul scrisorii de trăsură, iar în lipsă, dovada autorizării sale de către destinatar sau dovada faptului, că destinatarul a refuzat
să preia marfa. Destinatarul este obligat să prezinte scrisoarea de trăsură, dacă i-a fost remisă.
Referitor la efectele juridice ale reclamaţiei, acestea constau în suspendarea cursului prescripţiei până la respingerea în scris a
reclamaţiei însoţită de documentele anexate1687 sau în începerea curgerii dobânzilor la despăgubirea datorată de
transportator1688.
10.2. Introducerea acţiunii în justiţie. Acţiunile în justiţie bazate pe Regulile uniforme CIM1689 pot fi înaintate oprganelor
jurisdicţionale competente ale statelor membre, desemnate de părţi. în lipsa convenţiei părţilor, acţiunile injustiţie vor fi introduse
în faţa instanţei judecătoreşti din statul pe al cărui teritoriu:
> se află domiciliul sau reşedinţa obişnuită a pârâtului, sucursala sau agenţia care a încheiat contractul de transport;
> este situat locul preluării mărfii sau locul livrării mărfii.
Alte instanţe nu pot fi sesizate.
O nouă acţiune în justiţie între aceleaşi părţi şi pentru aceeaşi cauză nu mai poate fi introdusă, cu excepţia cazului în care
decizia instanţei care a soluţionat prima acţiune nu este susceptibilă de a fi executată în ţara în care a fost introdusă noua acţiune
injustiţie.
Expeditorul poate introduce acţiunea în justiţie împotriva transportatorului până în momentul în care destinatarul retrage
scrisoarea de trăsură, acceptă marfa sau îşi valorifică drepturile de a cere remiterea scrisorii de trăsură şi livrarea mărfii sau de a
dispune de marfa. Din momentul realizării uneia dintre aceste împrejurări, dreptul de a introduce acţiune în justiţie împotriva
transportatorului aparţine destinatarului.
Sunt instituite şi unele excepţii1690. Astfel, o acţiune în justiţie pentru recuperarea unei sume plătite în baza contractului de
transport poate fi introdusă doar de persoana care a efectuat plata. Acţiunea referitoare la o rambursare poate fi introdusă numai
de expeditor.
Pentru a putea introduce acţiune în justiţie împotriva transportatorului, expeditorul trebuie să prezinte duplicatul scrisorii de
trăsură. în lipsa acestuia, expeditorul este obligat să facă dovada autorizării sau refuzului mărfii de către destinatar, ori a lipsei sau
pierderii scrisorii de trăsură. Pentru a exercita acţiunea,
destinatarul trebuie să prezinte scrisoarea de trăsură, dacă i-a fost remisă de către
transportator. ... ...
Dacă transportul este executat de transportatori succesivi, titularul acţiunii are un drept de opţiune1691. Acţiunea poate fi
introdusă numai împotriva primului transportator, a ultimului transportator sau a transportatorului care a executat partea de
transport în cursul căreia s-a produs faptul generator al acţiunii injustiţie. Poate fi acţionat injustiţie şi transportatorul substituit.
Dreptul de opţiune al reclamantului se stinge în momentul intentării acţiunii împotriva unuia dintre transportatori. Regulile
uniforme CIM instituie următoarele excepţii, acţiunea în justiţie pentru recuperarea unei sume plătite în baza unui contract de
transport poate fi introdusă numai împotriva transportatorului care a primit suma respectivă sau în beneficiul căruia a fost primită
suma. Acţiunea privind rambursarea poate fi introdusă numai împotriva transportatorului care a preluat marfa la locul de
expediere.
10.3. Stingerea acţiunii în justiţie şi excepţiile admise. Stingerea acţiunii în justiţie rezultând din contractul de transport
în caz de pierdere, avarie sau depăşire a termenului de livrare, are loc prin acceptarea mărfii de către persoana îndreptăţită. Totuşi,
Regulile uniforme CIM stabilesc1692 mai multe excepţii când acţiunea în justiţie nu se stinge:
> în caz de pierede parţială sau de avarie, dacă:
- acestea au fost constatate printr-un proces-verbal conform art.42 înaintea acceptării mărfii de către persoana îndreptăţită;
- omisiunea constatării se datorează culpei transportatorului,
> în caz de pierdere sau avarie, când paguba este neaparentă, şi a cărei existenţă este constatată după acceptarea mărfii, dacă:
- persoana îndreptăţită solicită constatarea imediat după descoperirea ei sau cel mult în termen de şapte zile de la acceptarea
mărfii şi
- dovedeşte că paguba s-a produs între luarea în primire a mărfii şi livrare;
^ în cazul depăşirii termenului de livrare, dacă persoana îndreptăţită în
termen de 60 de zile şi-a valorificat drepturile împotriva unuia dintre
transportatorii care pot fi acţionaţi injustiţie;
^ dacă persoana îndreptăţită dovedeşte că paguba este rezultatul dolului
sau culpei grave a transportatorului.
Dacă marfa a fost reexpediată1693 în conformitate cu art.28, acţiunile în justiţie privind pierderea parţială sau avarierea mărfii
decurgând dintr-un contrac. anterior, se sting ca şi cum ar fi un contract unic.
10.4. Prescripţia acţiunii în justiţie. Prescripţia acţiunii in justiţie est. reglementată în Regulile uniforme CIM1694. Ca regulă
generală, termenul de prescripţie pentru acţiunea injustiţie este de un an. Cu toate acestea, prescripţia este de doi ani în următoarele
cazuri:
> vărsarea unui ramburs perceput de la destinatar de către transportator;
> plata unei sume provenite dintr-o vânzare efectuată de transportator;
> paguba este rezultatul dolului sau al culpei grave a transportatorului;
> în cazul reexpedierii, acţiunea este întemeiată pe unul din contractele de transport anterioare.
Termenul de prescripţie începe să curgă din ziua în care dreptul la acţiune în justiţie poate fi exercitat. Sunt admise şi unele
situaţii particulare. Astfel, acţiunea în despăgubire privind pierderea totală a mărfii începe să curgă din a treizecea zi care urmează
 198
expirării termenului de livrare. Acţiunea în despăgubire privind pierderea parţială sau avarierea mărfii ori pentru depăşirea
termenului de livrare începe să curgă din ziua în care a avut loc livrarea.
în toate cazurile, la calcularea termenului de prescripţie nu se ţine cont de ziua în care acesta începe să curgă.
Suspendarea termenului de prerscripţie are loc doar în cazul formulării unei reclamaţii adresate în scris transportatorului.
Suspendarea încetează în ziua în care transportatorul respinge în scris reclamaţia şi documentele anexate.
10.5. Dreptul de regres împotriva transportatorilor care au participat la transport. Regulile uniforme CIM acordă1695
dreptul de regres transportatorului care a plătit o despăgubire. Un transportator care a plătit o despăgubire, are dreptul de regres
împotriva transportatorilor care au participat la transport, conform următoarelor reguli:
> transportatorul care a cauzat paguba este singurul obligat să răspundă;
> dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi transportatori, fiecare dintre ei răspunde pentru paguba pe care a cauzat-o;
> dacă nu se poate dovedi care dintre transportatori a cauzat paguba, despăgubirea este suportată de toţi transportatorii, fiind
repartizată proporţional cu partea de remuneraţie a transportului care revine fiecăruia dintre ei.
Insolvabilitatea unui transportator este repartizată între ceilalţi transportatori, iar partea neplătită de el, se suportă proporţional
cu partea din remunerarea transportului încasată.
Procedura exercitării dreptului de regres este prevăzută de Regulile uniforme CIM1696, conform cărora, pentru valorificarea
dreptului de regres, transportatorul trebuie să prezinte cererea la aceeaşi instanţă împotriva tuturor transportatorilor cu care se află
în litigiu. în caz contrar, transportatorul pierde dreptul de regres împotriva celor pe care nu-i citează. Este competentă instanţa
statului pe teritoriul căruia unul dintre transportatorii care au participat la transport îşi are sediul principal ori sucursala sau agenţia
care a încheiat contractul de transport.
CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE
TRANSPORT RUTIER INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Reglementarea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri.
Contractul de transport rutier internaţional de mărfuri cunoaşte o reglementare largă pe plan internaţional. Reglementarea cadru
în domeniu o constituie Convenţia privind contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)1697 adoptată la
Geneva la 19 mai 19 5 61698 (în continuare - Convenţia de la Geneva)1699, modificată prin Protocolul din 5 iunie 1978. în
conformitate cu prevederile art.43, convenţia a intrat în vigoare la 2 iulie 1961. în prezent sunt sunt părţi la Convenţia de la Geneva
55 de state1700.
Cadrul juridic se completează cu:
> Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor T.I.R. adoptată la Geneva
la 15 ianuarie 1959 şi renegociată la 14 noiembrie 19751701. în prezent sunt părţi la Convenţie 37 de state1702.
> Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 decembrie 1968, completată prin Acordul European încheiat
la Geneva la 1 mai 19711703. în prezent sunt părţi la Convenţie 70 de state1704.
> Convenţia vamală relativă la carnetul A.T.A. pentru admiterea temporară a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 6
decembrie 1961.
> Convenţia referitoare la admiterea temporară, adoptată la Istanbul la 26 iunie 1990.
Republica Moldova a semnat mai multe acorduri bilaterale în domeniul transportului rutier. Cu titlu de exemplu, menţionăm:
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României în domeniul transporturilor rutiere din 28.10.921705;
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Regatului Danemarcei privind transportul internaţional rutier de
pasageri şi mărfuri din 21.01.19941706;
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Germaniei privind transportul internaţional rutier de pasageri şi
mărfuri din 1 1.10.19951707;
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Regatului Belgiei privind transportul rutier din 21.05.1996;
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Regatul Ţărilor de Jos privind transportul internaţional rutier din
29.10.19961708;
> Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Consiliul Federal Elveţian privind transporturile rutiere internaţionale de
pasageri şi mărfuri din 26.05.19961 09 etc.
în Uniunea Europeană a fost elaborat Regulamentul CE nr. 1072/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21
octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri1 10 (în continuare -
Regulamentul 1072/2009). Regulamentul 1072/2009 se aplică tuturor transporturilor internaţionale pe teritoriul Uniunii Europene,
în scopul de a garanta un cadru coerent pentru transportul rutier internaţional de mărfuri. Transporturile efectuate dinspre statele
membre către ţări terţe continuă în mare parte să fie reglementate de acorduri bilaterale între statele membre şi respectivele ţări
terţe. In consecinţă, Regulamentul nu se aplică secţiunii deplasării efectuate pe teritoriul statului membru de încărcare sau de
descărcare, atâta timp cât nu au fost încheiate acordurile necesare dintre Uniunea Europeană şi ţările terţe respective. Cu toate
acestea, regulamentul se aplică pe teritoriul unui stat membru tranzitat.
Deoarece în prezenta secţiune analizăm contractul de transport rutier internaţional de mărfuri şi nu transportul rutier
internaţional, ne vom referi la prevederile Convenţiei de la Geneva.
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Geneva.
Convenţia de la Geneva se aplică1711 oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele cu vehicule, când locul primirii mărfii
şi locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este
ţară contractantă, independent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract. Convenţia de la Geneva stabileşte1'12
că părţile contractante se obligă să nu aducă nici o modificare Convenţiei prin acorduri speciale încheiate între două sau mai multe
dintre ele, putându-se totuşi scoate de
 199
sub prevederile ei micul trafic de frontieră sau autorizarea folosirii scrisorii de trăsură reprezentative a mărfii in transporturile
efectuate exclusiv pe teritoriile lor.
După cum rezultă din prevederile Convenţiei de lu Geneva, uplicureu su
impune întrunirea următoarelor condiţii1713:
> Să fie încheiat un contract de transport de mărfuri pe şosele cu vehicule aşa cum sunt definite acestea în Convenţia asupra
circulaţiei rutiere din 19 septembrie 19491714, conform căreia* prin vehicule se înţeleg automobilele, vehiculele articulare,
remorcile şi semiremorcile.
> Contractul trebuie să fie internaţional şi cu titlu oneros. Pentru determinarea caracterului internaţional al contractului este
relevant ca locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare să fie situate în două ţări diferite. Este suficient ca numai una
dintre cele două ţări — ţara de predare a mărfii sau ţara în care se eliberează marfa - să fie semnatară a Convenţiei de la Geneva,
pentru ca dispoziţiile ei să fie aplicabile. Nu prezintă importanţă domiciliul sau naţionalitatea părţilor la contracul de transport,
acesta păstrându-şi caracterul internaţional, chiar dacă părţile contractante au sediile pe teritoriul aceluiaşi stat. Contractul îşi
păstrează caracterul internaţional şi în cazul in care mărfurile nu au părăsit teritoriul statului în care marfa a fost preluată (din
cauza unui accident a vehiculului sau a mărfii), fiind relevantă în acest caz intenţia părţilor.
Pentru deplasarea mărfurilor cărăuşul are dreptul să primească, iar expeditorul (sau destinatarul) este obligat să plătească un
tarif de transport, stabilit în contractul de transport.
Potrivit Convenţiei de la Geneva1716, este nulă şi fără nici un efect orice stipulaţie care, direct sau indirect, ar deroga de la
dispoziţiile acesteia. Nulitatea unor astfel de stipulaţii nu atrage, însă şi nulitatea celorlalte prevederi ale contractului. în special
vor fi nule toate clauzele prin care s-ar ceda transportatorului beneficiul asigurării mărfii sau orice altă clauză similară, ca şi orice
clauză care schimbă sarcina probei.
Secţiunea 3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de
9 9 w «1717
transport rutier internaţional de mărfuri .
Contractul de transport rutier internaţional de mărfuri este acordul în baza căruia o persoană, numită cărăuş se obligă să
transporte pe cale rutieră, cu titlu oneros şi cu vehicule adecvate, in interiorul termenului stabilit, marfa preluată de la expeditor şi
să o livreze destinatarului indicat de expeditoi, pe teritoriul altui stat decât cel unde a fost preluată marfa.
Contractului de transport rutier internaţional de mărfuri îi sunt specifice caracterele juridice ale oricărui contract de transport.
Sunt necesare unele precizări referitoare la caracterul real sau consensual al contractului. Convenţia de la Geneva1718 atunci când
menţionează datele necesare de a fi incluse în scrisoarea de trăsură, enumeră distinct data şi locul întocmirii scrisorii de trăsură şi
data şi locul primirii mărfii. Din aceste prevederi, dar şi din ansamblul dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva nu rezultă necesitatea
predării mărfii către transportator ca o condiţie pentru încheierea contractului, fapt ce ne permite să concluzionăm, ca şi alţi
autori1719 că, contractul de transport rutier internaţional de mărfuri are caracter consensual.
Secţiunea 4. încheierea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri.
4.1. întocmirea scrisorii de trăsură. Conform Convenţiei de la Geneva1720, proba contractului de transport se face prin
scrisoare de trăsură. Absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea
contractului de transport care rămâne supus dispoziţiilor Convenţiei. Din această reglementare rezultă că scrisoarea de trăsură este
necesară adprobationem, iar nu ad validitatem.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în trei exemplare originale1721, semnate de expeditor şi de transportator. Semnăturile pot
fi imprimate sau înlocuite prin ştampilele expeditorului şi transportatorului, dacă legislaţia ţării în care este întocmită scrisoarea
de trăsură o permite.
Primul exemplar al scrisorii de trăsutră se trimite expeditorului, al doilea exemplar însoţeşte marfa, iar al treilea exemplar se
reţine de transportator. In cazul în care marfa trebuie să fie încărcată în vehicule diferite sau dacă este vorba de diferite feluri de
marfa ori de loturi distincte, expeditorul sau transportatorul are dreptul să ceară întocmirea de scrisori de trăsură pentru fiecare
vehicul folosit sau pentru fiecare fel de marfa ori lot de mărfuri.
Scrisoarea de trăsură este întocmită de expeditor1722 care va răspunde pentru toate cheltuielile şi daunele pricinuite
transportatorului din cauza inexactităţii sau insuficienţei menţiunilor înscrise.
Dacă la cererea expeditorului, transportatorul înscrie în scrisoarea de trăsură menţiunile obligatorii, se consideră, până la proba
contrarie că acesta a acţionat în contul expeditorului.
Dacă scrisoarea de trăsură nu conţine menţiunea că transportul este supus regimului stabilit prin Convenţia de la Geneva,
transportatorul răspunde pentru toate cheltuielile şi daunele pe care le-ar suporta persoana care are dreptul să dispună asupra mărfii
datorită acestei omisiuni.
Sub aspectul forţei probante, Convenţia de la Geneva stabileşte1723 că scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba
contrarie, a condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator. în absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a
rezervelor motivate ale transportatorului, există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparent bună la momentul primirii
de către transportator şi că numărul de colete, marcajele şi numerele lor erau conforme cu menţiunile din scrisoarea de trăsură.
4.2. Menţiunile obligatorii ale scrisorii de trăsură. După cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Geneva1724, scrisoarea
de trăsură trebuie să conţină menţiuni obligatorii, circumstanţiale şi facultative.
Din categoria menţiunilor obligatorii fac parte:
> locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
> numele şi adresa expeditorului;
> numele şi adresa transportatorului;
> locul şi data primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberarea acesteia;
> numele şi adresa destinatarului;
 200
> denumirea curentă a naturii mărfii şi felul ambalajului, iar pentru mărfurile periculoase, denumirea lor general
recunoscută;
> numărul coletelor, marcajele speciale şi numerele lor;
> greutatea brută sau cantitatea altfel exprimată a mărfii;
> cheltuielile aferente transportului (preţ de transport, cheltuieli accesorii, taxe de vamă şi alte cheltuieli survenite de la
încheierea contractului şi până la eliberare);
^ instrucţiunile necesare pentru formalităţile de vamă şi altele;
> indicaţia că transportul este supus regimului stabilit prin Convenţia de la Geneva şi nici unei alte clauze contrare.
4.3. Menţiunile circumstanţiale ale scrisorii de trăsură. Menţiunile circumstanţiale sunt, de asemenea, obligatoriu de completat
pe scrisoarea de trăsură, dar nu în cazul oricărui contract de transport, ci numai atunci când sunt îndeplinite ipotezele la care aceste
menţiuni se referă. După caz, scrisoarea de trăsură trebuie să conţină şi următoarele menţiuni circumstanţiale:
> interzicerea transbordării;
^ cheltuielile pe care expeditorul le ia asupra sa;
> totalul sumelor ramburs de perceput la eliberarea mărfii;
> valoarea declarată a mărfii şi suma care reprezintă interesul special la eliberare;
> instrucţiunile expeditorului către transportator cu privire la asigurarea
mărfii;
> termenul convenit în care transportul trebuie să fie efectuat;
> lista documentelor remise transportatorului.
4.4. Menţiunile facultative ale scrisorii de trăsură. Părţile pot insera în scrisoarea de trăsură orice alte indicaţii pe care le
consideră utile şi care vor fi considerate menţiuni facultative. Totuşi, menţiunile inserate de părţi nu pot deroga de la prevederile
Convenţiei de la Geneva, deoarece1725 este nulă şi fără nici un efect orice stipulaţie care, direct sau indirect, ar deroga de la
dispoziţiile convenţiei, însă, nulitatea unor astfel de stipulaţii nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale contractului.
Putem aduce cu titlu de exemplu următoarele menţiuni facultative:
> clauza care recunoaşte destinatarului dreptul de a dispune de marfa din momentul întocmirii scrisorii de trăsură, dacă
expeditorul face o menţiune în acest sens în conformitate cu art.12, pct.3;
> clauza privind competenţa unui tribunal arbitrai, cu condiţia ca această clauză să prevadă că tribunalul arbitrai va aplica
dispoziţiile Convenţiei de la Geneva, aşa cum prevede art.33;
> clauza prin care expeditorul semnalează transportatorului natura exactă a pericolului pe care mărfurile periculoase îl
prezintă şi îi indică eventual precauţiile care trebuie luate, astfel cum este stabilit în art.22;
> clauza care prevede cui revine obligaţia de încărcare a mărfii.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul de transport rutier internaţional de mărfuri.
5.1. Obligaţiile expeditorului. în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva, expeditorul are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de ambalare a mărfii. Deşi această obligaţie nu este prevăzută expres de Convenţia de la Geneva, ea rezultă din
prevederile care stabilesc1726 răspunderea expeditorului faţă de transportator pentru daunele pricinuite persoanelor, materialului
sau altor mărfuri, precum şi pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea ambalajului mărfii. Expeditorul este exonerat de
răspundere în cazul în care defectuozitatea, fiind aparentă sau cunoscută transportatorului în momentul primirii mărfii, acesta nu
a făcut rezervele motivate în scrisoarea de trăsură.
B. Obligaţia de predare a mărfii. Aşa cum am menţionat mai sus, locul şi data primirii mărfii constituie una din menţiunile
obligatorii inserate în scrisoarea de trăsură.
C. Obligaţia de a suporta cheltuielile de verificare a mărfii. Această obligaţie apare în cazul în care expeditorul solicită1727
verificarea de către transportator a greutăţii brute a mărfii sau a cantităţii acesteia altfel exprimate. Expeditorul poate cere şi
verificarea conţinutului coletelor. Transportatorul este în drept să solicite plata cheltuielilor de verificare. Rezultatul verificărilor
se consemnează în scrisoarea de trăsură. S-a remarcat1728 că exercitarea dreptului de a cere verificarea mărfii are drept scop
răsturnarea sarcinii probei de la expeditor la transportator sub aspectul greutăţii mărfii şi al conţinutului coletelor. în lipsa
verificării, scrisoarea de trăsură face dovada (până la proba contrară) numai cu privire la starea aparentă a mărfii şi a ambalajului,
a numărului coletelor şi a marcajelor acestora, nu şi cu privire la greutatea mărfii şi la conţinutul coletelor. în măsura în care
transportatorul face rezerve motivate, acceptate de expeditor, scrisoarea de trăsură nu mai face dovada nici măcar în legătură cu
aspectele menţionate.
D. Obligaţia de a-l informa pe transportator despre natura exactă a pericolului pe care mărfurile periculoase îl prezintă şi să
indice eventual precauţiile care trebuie luate. Această obligaţie este prevăzută expres în Convenţia de la Geneva1729. Dacă
transportul are ca obiect mărfuri periculoase, atunci în scrisoare de trăsură trebuie menţionată denumirea lor general
recunoscută1730. în situaţia în care semnalarea caracterului periculos al mărfii nu este menţionată în scrisoarea de trăsură,
expeditorul poate să facă dovada prin orice mijloace că transportatorul a cunoscut caracterul periculos al mărfurilor. Mărfurile
periculoase care nu au fost cunoscute de către transportator, pot fi în orice moment şi în orice loc, descărcate, distruse sau făcute
inofensive de către transportator, fără nici o despăgubire. în plus, expeditorul este răspunzător pentru toate cheltuielile şi daunele
care rezultă din predarea la transport a acestor mărfuri sau pentru transportul lor.
E. Obligaţia de încărcare a mărfii. Această obligaţie revine expeditorului, dacă părţile au convenit în acest sens. Convenţia
de la Geneva nu reglementează cui revine obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii. în lipsa unei asemenea reglementări, părţile
pot stabili printr-o menţiune facultativă în scrisoarea de trăsură, căreia dintre ele revine această obligaţie.
F. Obligaţia de a furniza transportatorului documentele şi informaţiile necesare îndeplinirii formalităţilor vamale şi altor
formalităţi administrative. Această obligaţie rezultă din prevederile Convenţiei de la Geneva1731, potrivit căreia, în vederea
îndeplinirii formalităţilor de vamă şi a altora care trebuie făcute înainte de eliberarea mărfii, expeditorul trebuie să anexeze la
 201
scrisoarea de trăsură sau să pună la dispoziţia transportatorului documentele necesare şi să-i furnizeze toate informaţiile solicitate.
Transportatorul nu este obligat să examineze dacă aceste documente şi informaţii sunt exacte sau suficiente. Expeditorul poartă
răspundere faţă de transportator pentru toate daunele care ar putea rezulta din lipsa, insuficienţa sau din neregularitatea acestor
documente şi informaţii, cu excepţia cazului în care culpa este a transportatorului. Totuşi, transportatorul poartă răspundere ca şi
un comisionar de consecinţele pierderii sau utilizării inexacte a documentelor menţionate în scrisoarea de trăsură şi care o însoţesc
sau care i s-au predat. Convenţie limitează, însă, despăgubirea pusă în sarcina sa, menţionând că aceasta nu va depăşi despăgubirea
care ar fi datorată în caz de pierdere a mărfii.
G. Obligaţia de plată a preţului de transport. Convenţia de la Geneva nu prevede expres cui revine obligaţia de plată a preţului
de transport. Deoarece contractul de transport rutier internaţional de mărfuri se încheie între expeditor şi transportator, rezultă că
această obligaţie aparţine expeditorului. Dar, reieşind din specificul contractului de transport, şi anume că un terţ faţă de contract
poate obţine drepturi şi obligaţii, s-ar putea ca destinatarului să-i revină obligaţia de plată a preţului în totalitate sau în parte. O
astfel de concluzie poate fi desprinsă şi din prevederile Convenţiei de la Geneva şi anume1732 că scrisoarea de trăsură trebuie să
conţină ca menţiuni circumstanţiale cheltuielile pe care expeditorul le ia asupra sa. ori dacă1733 obligaţia de plată a cheltuielilor
de transport revine destinatarului, el este obligat să plătească creanţele care rezultă din scrisoarea de trăsură. în caz de contestare
a acestora, transportatorul nu este obligat să efectueze eliberarea mărfii decât în cazul în care destinatarul a depus o cauţiune.
5.2. Obligaţiile transportatorului. Potrivit prevederilor Convenţiei de la Geneva, transportatorul are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de a pune la dispoziţia expeditorului vehicolul. Cărăuşul
trebuie să pună la dispoziţia expeditorului vehiculul la data, ora şi locul de încărcare care au fost precizate fie în contract, fie
în dispoziţia de transport internaţional.
B. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii din vehicul. Această obligaţie incumbă transportatorului doar în situaţia în
care părţile au convenit în acest sens prin contract, deoarece, aşa cum am menţionat deja, Convenţia de la Geneva nu prevede cui
revine obligaţia dată. Părţile, însă, pot stipula că obligaţia de încărcare aparţine expeditorului, iar obligaţia de descărcare aparţine
destinatarului. In măsura în care părţile nu au convenit asupra acestui aspect, s-a menţionat1 34 că se va avea în vedere legea
locului încheierii contractului pentru obligaţia de încărcare, eventual şi uzanţele existente la locul de încărcare şi respectiv legea
locului de destinaţie şi uzanţele existente în acest loc pentru obligaţia de descărcare a mărfii.
C. Obligaţia de verificare a mărfii. Potrivit Convenţiei de la Geneva1735, la primirea mărfii, transportatorul este obligat să
verifice exactitatea menţiunilor din scrisoarea de trăsură referitoare la numărul de colete, la marcajul şi la numerele lor, precum şi
starea aparentă a mărfii şi a ambalajului ei. Transportatorul nu este obligat să verifice conţinutul coletelor. Totuşi, la cererea
expeditorului, cărăuşul
poate verifica greutatea brută a mărfii sau a cantităţii acesteia altfel exprimate, precum şi conţinutul coletelor. în acest caz,
cheltuielile de verificare vor fi suportate de expeditor. ’în situaţia în care, cu ocazia acestor verificări s-au depistat unele
neconcordanţe între menţiunile din scrisoarea de trăsură (de exemplu, degradarea mărfii sau deteriorarea ambalajului) şi situaţia
de fapt, cărăuşul va informa expeditorul despre aceste constatări. în cazul în care expeditorul va insista ca mărfurile să fie
transportate, transportatorul va face o menţiune în scrisoarea de trăsură, în care va expune rezervele sale cu privire la starea
aparentă a mărfurilor şi ambalajului ei. Aceste rezerve vor angaja expeditorul doar în cazul în care le-a acceptat în mod expres
prin semnătura sa pe scrisoarea de trăsură. Intr-o atare situaţie, mărfurile vor fi transportate pe riscul expeditorului, el suportând
orice pagubă cauzată de una din rezervele menţionate de transportator în scrisoarea de
trăsură. . .
D. Obligaţia de transportare a mărfii. Obligaţia de transportare a marţii
este principala obligaţie pe care şi-o asumă transportatorul. Această obligaţie presupune ca transportatorul să livreze marfa
destinatarului, la locul de destinaţie convenit prin contract, în interiorul termenului stabilit de părţi. Dacă părţile nu au stabilit
termenul în care trebuie livrată marfa, cărăuşul trebuie să o transporte într- un termen rezonabil. Potrivit Convenţiei de la Geneva
, se consideră ca fiind rezonabil timpul care în mod rezonabil este acordat unui transportator diligent, ţinându-se cont de
circumstanţe şi, inter alia, în cazul unei încărcări parţiale, de timpul necesar pentru asamblarea unei încărcături complete în condiţii
normale. ^
E. Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor vamale şi altor formalităţi administrative. Conform Convenţiei de la Geneva1737,
îndeplinirea formalităţilor vamale şi altor formalităţi care trebuie făcute înainte de eliberarea mărfii revine transportatorului.
Transportatorul va executa această obligaţie în baza documenteloi şi informaţiilor necesare furnizate de transportator. Convenţia
de la Geneva, spre deosebire de Regulile uniforme CIM, nu conţine reglementări, conform cărora expeditorul ar putea să
îndeplinească formalităţile vamale şi alte formalităţi personal sau printr-un mandatar.
F. Obligaţia de conservare a mărfii. Transportatorul este obligat să livreze destinatarului marfa aşa cum a fost preluată de la
expeditor, adică să nu suporte modificări cantitative şi calitative. Convenţia de la Geneva nu reglementează expres obligaţia de
conservare a mărfii, dar ea poate fi dedusa din prevederile referitoare la răspunderea transportatorului. Astfel , transportatorul este
răspunzător pentru pierderea totală sau parţială, ori pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării
acesteia, cât şi pentru întârzierea în
eliberare
G. Obligaţia de predare a mărfii şi a scrisorii de trăsură destinataruluii
Această obligaţie este prevăzută de Convenţia de la Geneva, care dispune că după sosirea mărfii la locul prevăzut pentru
eliberare, transportatorul trebuie să
transmită destinatarului al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi să elibereze marfa în schimbul unei dovezi de primire.
H. Obligaţia de a cere instrucţiuni în cazul unor impedimente la transport sau la livrare. Conform Convenţiei de la
Geneva1740, dacă executarea contractului în condiţiile prevăzute în scrisoarea de trăsură este sau devine imposibilă înainte de
sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, transportatorul este obligat să ceară instrucţiuni persoanei care are dreptul să
 202
dispună de marfa, adică expeditorului sau destinatarului. Totuşi, dacă circumstanţele permit efectuarea transportului în condiţii
care diferă de cele prevăzute în scrisoarea de trăsură şi dacă transportatorul nu a putut să obţină în timp util instrucţiunile de la
persoana care are dreptul de a dispune de marfa, el este în drept să ia măsurile pe care le consideră ca fiind cele mai bune în
interesul persoanei care are dreptul de a dispune de marfa. în cazul în care după sosirea mărfii la locul de destinaţie apar
impedimente la eliberare, transportatorul cere instrucţiuni de la expeditor. Dacă destinatarul refuză marfa, expeditorul are dreptul
de a dispune de aceasta, fără a prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură. Chiar dacă a refuzat marfa, destinatarul poate
oricând să ceară eliberarea ei atâta timp cât transportatorul nu a primit instrucţiuni contrarii de la expeditor.
In cazul unor impedimente la transport sau la livrare, transportatorul poate1741 să descarce imediat marfa în contul persoanei
care are dreptul să dispună de marfa, iar după această descărcare, transportul este considerat terminat. Transportatorul poartă
răspundere pentru păstrarea mărfii, dar poate să încredinţeze marfa unui terţ, situaţie în care poartă răspundere doar pentru alegerea
judicioasă a acestui terţ. Marfa rămâne grevată de creanţele care rezultă din scrisoarea de trăsură şi de toate celelalte cheltuieli.
Când natura perisabilă a mărfii sau starea ei o justifică sau când cheltuielile pentru păstrare sunt disproporţionale faţă de
valoarea mărfii, transportatorul este în drept să vândă marfa, fără să aştepte instrucţiuni de la persoana care are dreptul să dispună
de marfa. în celelalte cazuri, el poate proceda la vânzarea mărfii, dacă, într-un termen rezonabil, el nu a primit din partea persoanei
care are dreptul să dispună de marfa instrucţiuni contrarii, a căror executare nu poate fi cerută în mod echitabil.
Dacă transportatorul vinde marfa, suma obţinută din vânzare trebuie pusă la dispoziţia persoanei care are dreptul de a dispune
de marfa, din care sunt reţinute cheltuielile care grevează marfa. Pentru situaţia în care aceste cheltuieli sunt mai mari decât suma
obţinută din vânzare, transportatorul are dreptul la diferenţă.
Secţiunea 6. Drepturile şi obligaţiile destinatarului.
Deşi nu este parte la contractul de transport rutier internaţional de mărfuri, lestinatarul are dreptul de a dispune de marfa, de a
solicita transportatorului eliberarea mărfii sosite la destinaţie şi remiterea scrisorii de trăsură, iar în caz de
pierdere a mărfii sau întârziere în livrare, are dreptul de a angaja în nume propriu răspunderea cărăuţului în baza contractului
de transport.
Destinatarul are şi unele obligaţii, cu condiţia ca acestea să fie menţionate în scrisoarea de trăsură. Astfel, destinatarul poate
avea obligaţia de descărcare a mărfii, obligaţia de plată a cheltuielilor de transport şi obligaţia de plata a rambursului menţionat în
scrisoarea de trăsură.
Secţiunea 7. Dreptul de a dispune de marfă.
Dreptul de dispoziţie asupra mărfii este reglementat în Convenţia de la Geneva1742. Dreptul de a dispune de marfa constituie
o modificare unilaterală a contractului de transport şi aparţine expeditorului sau, atunci când a fost menţionat în scrisoarea de
trăsură, destinatarului. Nici o altă persoană nu este în drept să dispună de marfa. Chiar dacă destinatarul, în exercitarea dreptului
său de dispoziţie, ordonă eliberarea mărfii unei alte persoane, aceasta nu poate desemna alţi
destinatari. __
Expeditorul are dreptul, în special să ceară transportatorului oprirea
transportului, schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau să elibereze marfa unui alt destinatar decât cel menţionat în
scrisoarea de trăsură. Expeditorul este în drept să dispună asupra mărfii din momentul întocmirii scrisorii de trăsură şi pana în
momentul în care al doilea exemplar al scrisorii de trăsură este remis destinatarului sau dacă acesta îşi exercită dreptul de preluare
a mărfii, în schimbul unei dovezi de primire. Prin derogare, dreptul de dispoziţie aparţine destinatarului din momentul întocmirii
scrisorii de trăsură, dacă expeditorul face o menţiune în acest sens pe scrisoarea de trăsură.
S-a menţionat1743 că dreptul destinatarului de a dispune de marfa nu trebuie confundat cu dreptul acestuia de a solicita
predarea mărfii în temeiul contractului de transport, în momentul ajungerii mărfii la destinaţie. Dreptul de a dispune de marfa
există doar în măsura în care a fost înscris în scrisoarea de trăsură, iar dreptul de a solicita predarea mărfii există întotdeauna,
putând fi exercitat imediat ce marfa a ajuns la destinaţie. în plus, pentru a dispune de marfa, destinatarul trebuie sa se afle în
posesia primului exemplar al scrisorii de trăsură care i-a fost remis de expe îtoi. condiţie care nu trebuie îndeplinită în cazul
dreptului de a cere predarea mărfii.
’ Convenţia de la Geneva impune1744 respectarea următoarelor condiţii pentru
exercitarea dreptului de dispoziţie asupra mărfii. . _
> expeditorul sau destinatarul, care vrea să exercite acest drept, trebuie să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură,
pe care trebuie să fie înscrise noile instrucţiuni date transportatorului şi să îl despăgubească pe transportator pentru cheltuielile şi
prejudiciul pe care le-a antrenat executarea acestor instrucţiuni,
> executarea noilor instrucţiuni trebuie să fie posibilă în momentul in care instrucţiunile parvin persoanei care trebuie să le
execute şi nu trebuie nici si
împiedice exploatarea normală a întreprinderii transportatorului, nici să aducă prejudicii expeditorilor sau destinatarilor altor
transporturi;
> instrucţiunile să nu aibă ca efect divizarea transportului. Dacă transportatorul nu poate executa instrucţiunile pe care le
primeşte, el trebuie să informeze imediat despre aceasta persoana care a dat aceste instrucţiuni.
Transportatorul care nu execută instrucţiunile date sau care s-a conformat acestor instrucţiuni fără să fi cerut prezentarea
primului exemplar al scrisorii de trăsură, va fi răspunzător faţă de cel care are dreptul să ceară acoperirea prejudiciului cauzat de
acest drept.
Secţiunea 8. Răspunderea transportatorului.
8.1. Precizări prealabile. Răspunderea transportatorului este întemeiată pe culpă1745. Conform Convenţiei de la Geneva1746,
în caz de pierdere sau avarie a mărfii, ori întârziere în livrarea mărfii, transportatorul este prezumat în culpă. Sarcina probei
existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere revine transportatorului. Transportatorul răspunde atât pentru faptele sale, cât şi
 203
pentru faptele prepuşilor sau altor persoane la care recurge pentru efectuarea transportului, dacă acestea acţionează în exerciţiul
funcţiilor lor. Din prevederile Convenţiei de la Geneva1747 rezultă trei forme ale răspunderii transportatorului:
> răspunderea pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, produsă între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia;
> răspunderea pentru avarierea mărfii, produsă între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia;
> răspunderea pentru întârzierea în eliberare.
8.2. Răspunderea pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, produsă între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării
acesteia. Persoana
îndreptăţită poate să considere marfa pierdută, fără a prezenta alte dovezi, dacă aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de
zile de la expirarea termenului convenit sau, în lipsa unui asemenea termen, dacă nu a fost livrată în termen de 60 de zile de la
primirea mărfii de către transportator1748. Despăgubirea se calculează după valoarea mărfii pierdute, la care se adaogă taxele de
transport, taxele vamale şi alte cheltuieli apărute cu ocazia transportului, nefiind admise daunele-interese 49. Convenţia de la
Geneva limitează despăgubirea la valoarea prejudiciului suferit efectiv, fără a cuprinde şi câştigul nerealizat.
Valoarea mărfii pierdute este determinată la momentul şi locul primirii acesteia la transport. Determinarea se face pe baza
cursului bursei, în lipsă - pe baza preţului curent al pieţei, iar în lipsa ambelor - pe baza valorii uzuale a mărfurilor de
aceeaşi cantitate şi calitate. Totuşi, despăgubirea este limitată la 8,33 unităţi de cont (D.S.T.) pe kilogram de greutate brută
lipsă. Taxele de transport şi alte cheltuieli de transport se restituie în totalitate sau în parte, în dependenţă de faptul dacă pierderea
a fost totală sau parţială.
Convenţia de la Geneva, ca şi Regulile uniforme CIM, permite agravarea răspunderii transportatorului. Astfel1750, expeditorul
poate să declare în scrisoarea de trăsură, în schimbul plăţii unui supliment de preţ convenit, o valoare a mărfii care depăşeşte limita
de 8,33 D.S.T., situaţie în care valoarea declarată devine plafonul despăgubirii în cazul pierderii mărfii. O altă modalitate de
agravare^ a răspunderii cărăuşului o reprezintă declararea unui interes special la eliberare . Expeditorul poate fixa, făcând
menţiunea respectivă în scrisoarea de trăsură şi în schimbul plăţii unui supliment de preţ convenit, suma care reprezintă un interes
special la eliberare, pentru cazul unei pierderi sau avarii şi pentru cazul depăşirii termenului convenit. în cazul declarării unui
interes special la eliberare, acesta poate acoperi şi câştigul nerealizat.
Potrivit Convenţiei de la Geneva1752, persoana în drept, care a primit despăgubirea pentru marfa pierdută, poate să ceară în
scris să fie informată imediat, în cazul în care marfa ar fi găsită în cursul anului care urmează plăţii despăgubirii. Confirmarea
primirii unei astfel de cereri se comunică în scris. în termen de 30 de zile de la primirea unei asemenea notificări, persoana în
drept poate cere ca marfa să-i fie predată în schimbul plăţii creanţelor care rezultă din scrisoarea de trăsură şi în schimbul restituirii
despăgubirii primite, deducându-se eventual cheltuielile care ar fi fost cuprinse în această despăgubire şi sub rezerva tuturor
drepturilor la despăgubire pentru întârzierea la eliberare.
în lipsa cererii sau a instrucţiunilor date în termenul de 30 de zile de la notificare sau dacă marfa a fost găsită după un an de la
plata despăgubirii, transportatorul poate dispune de marfa conform prevederilor legislaţiei locului unde se găseşte marfa.
8.3. Răspunderea pentru avarierea mărfii, produsă între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia. Avarierea mărfii
presupune1753 o depreciere calitativă (alterare) a mărfii, după cum poate presupune şi deteriorai ea unei părţi componente a unui
bun transportat. în ipoteza avarierii nu au loc pierderi cantitative ale mărfii. în măsura în care o parte a mărfii a fost pierdută, iar
altă parte avariată, se vor aplica în mod corespunzător răspunderea pentru pierderea parţială, respectiv pentru avarierea mărfii.
Potrivit Convenţiei de la Geneva1754, cuantumul despăgubirii se calculează ca şi în cazul pierderii totale sau parţiale a mărfii,
după cum şi avarierea a fost totală sau parţială. Suplimentar, transportatorul va restitui taxa de transport, taxele vamale
şi alte cheltuieli apărute cu ocazia transportării mărfii, proporţional cu marfa avariată.
Convenţia de la Geneva limitează cuantumul despăgubirii, stabilind următoarele:
> dacă totalul expediţiei este depreciat prin avarie, se va achita suma care ar fi trebuit plătită în caz de pierdere totală;
> dacă numai o parte a expediţiei a fost depreciată prin avarie, se va achita suma care ar trebui plătită în caz de pierdere a
părţii depreciate.
S-a menţionat1755 că în ipoteza în care numai o parte a încărcăturii este avariată, dar între aceasta şi restul expediţiei există
legături de condiţionare, cum ar fî, de exemplu, avarierea unor subansamble esenţiale ale unei instalaţii fără de care aceasta nu ar
putea funcţiona, trebuie considerată ca depreciată totalitatea expediţiei, atrăgând o răspundere a cărăuşului până la limita sumei
pe care acesta ar trebui să o plătească în cazul pierderii totale a expediţiei.
Prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la declararea valorii mărfii şi a interesului special la eliberare se aplică şi în
cazul răspunderii pentru avarierea mărfii.
8.4. Răspunderea pentru întârzierea în eliberare. Transportatorul poartă răspundere dacă nu livrează marfa destinatarului în
termenul menţionat în scrisoarea de trăsură sau, în lipsă - într-un termen rezonabil. Dacă persoana în drept va dovedi că a suportat
un prejudiciu, cărăuşul va plăti despăgubiri, fără ca acestea să depăşească preţul transportului. Răspunderea transportatorului poate
fi agravată prin inserarea în scrisoarea de trăsură, aşa cum am menţionat mai sus, a unui interes special la livrare1756. Deoarece
răspunderea este plafonată de preţul transportului, modificarea convenţională a limitei despăgubirii nu poate fi efectuată prin
declararea valorii mărfii.
Convenţia de la Geneva lipseşte transportatorul1757 de dreptul de a se prevala de dispoziţiile care exclud sau limitează
răspunderea sau care răstoarnă sarcina probei, dacă paguba a fost provocată din dolul său sau dintr-o culpă care îi este imputabilă
şi care, în conformitate cu legea ţării căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat, este considerată echivalentă cu un doi. Aceste
dispoziţii se aplică şi faptelor săvârşite cu doi sau culpă de către prepuşii transportatorului sau ale oricărei alte persoane, la
serviciile cărora el recurge pentru executarea transportului, dacă prepuşii sau persoanele date se află în exerciţiul funcţiunii lor.
Reclamaţiile şi acţiunile sunt reglementate în Capitolul V al Convenţiei de la Geneva. Sunt reglementate1758 două situaţii -
atunci când destinatarul a primit marfa şi nu a constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul şi atunci când destinatarul a
constatat starea mărfii în contradictoriu cu transportatorul.
 204
Pentru prima situaţie, dacă destinatarul nu a făcut rezerve în formă scrisă transportatorului cel târziu în momentul eliberării
mărfii — în caz de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării, cu excepţia duminicilor şi sărbătorilor
legale - în cazul pierderilor sau avariilor neaparente, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba
contrarie, că a primit marfa în valoarea descrisă în scrisoarea de trăsură.
Referitor la a doua situaţie, şi anume dacă starea mărfii a fost constatată în mod contradictoriu de către destinatar şi
transportator, dovada contrarie rezultatului acestei constatări poate fl făcută doar referitor la pierderi sau avarii neaparente şi cu
condiţia ca destinatarul să adreseze rezervele sale în scris transportatorului în termen de 7 zile, nefiind incluse în acest termen
duminicile şi sărbătorile legale, de la data acestei constatări.
Plata unei despăgubiri pentru depăşirea termenului de eliberare se va efectua doar dacă a fost adresată o rezervă în scris, în
termen de 21 de zile de la data punerii mărfii la dispoziţia destinatarului.
Data eliberării sau, după caz, cea a constatării sau a punerii mărfii la dispoziţie nu se include în termenele stabilite.
Secţiunea 10. Instanţa competentă să soluţioneze eventualele litigii.
Convenţia de la Geneva conţine prevederi referitoare la instanţa competentă să soluţioneze eventualele litigii care ar decurge
din transporturile supuse acesteia. Astfel, părţile pot desemna prin comun acord organele de jurisdicţie ale ţărilor contractante1759.
Părţile pot stipula în contractul de transport o clauză de arbitraj, cu condiţia ca această clauză să prevadă că tribunalul arbitrai va
aplica dispoziţiile Convenţiei de la Geneva1760.
Dacă părţile nu au convenit asupra instanţei competente să soluţioneze litigiul, competenţa aparţine în exclusivitate organelor
jurisdicţionale din statul pe teritoriul căruia1761:
> se află reşedinţa obişnuită a pârâtului, sediul său principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul căreia contractul de
transport a fost încheiat;
> este situat locul preluării mărfurilor sau a celui prevăzut pentru
eliberarea mărfurilor. .... . .
Dacă hotărârea pronunţată de un organ de jurisdicţie al unei ţăr. contractante a devenit executorie în această ţară, ea devine, de
asemenea, executoiic în fiecare dintre celelalte ţări contractante, imediat după îndeplinirea formalităţilor
prevăzute în acest scop în ţara dată. Aceste formalităţi nu pot duce la o revizuire a cauzei. Dispoziţiile date nu se aplică
hotărârilor judecătoreşti care sunt cu execuţie provizorie şi nici hotărârilor prin care se acordă, în afara cheltuielilor de judecată,
daune-interese împotriva unui reclamant ca urmare a respingerii totale sau parţiale a acţiunii sale.
Dacă un litigiu este în curs de soluţionare în faţa unui organ de jurisdicţie competent sau dacă într-un asemenea litigiu s-a
pronunţat o hotărâre de către un astfel de organ de jurisdicţie, o nouă acţiune nu mai poate fi introdusă pentru aceeaşi cauză între
aceleaşi părţi, cu excepţia cazului în care hotărârea organului de jurisdicţie la care a fost introdusă prima acţiune nu este
susceptibilă de executare în ţara în care este introdusă noua acţiune.
Secţiunea 11. Termenul de prescripţie.
Durata termenului de prescripţie1762 este de un an, iar în caz de doi sau culpă considerată de legea ţării, căreia îi aparţine
organul de jurisdicţie sesizat ca echivalentă cu do Iul, termenul de prescripţie este de 3 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă:
> în caz de pierdere parţială, de avarie sau de întârziere - din ziua în care
marfa a fost eliberată;
> în caz de pierdere totală - începând de la a treizecea zi după expirarea termenului convenit sau, dacă nu a fost convenit
nici un termen, începând de la a şaizecea zi de la primirea mărfii de către transportator;
> în toate celelalte cazuri - începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.
Convenţia de la Geneva menţionează o singură cauză de suspendare a cursului prescripţiei, şi anume reclamaţia scrisă adresată
transportatorului. Reclamaţia suspendă prescripţia până în ziua în care transportatorul respinge reclamaţia în scris şi restituie
documentele care erau anexate. In caz de acceptare parţială a reclamaţiei, prescripţia nu-şi reia cursul său decât pentru partea din
reclamaţie care rămâne litigioasă. Dovada primirii reclamaţiei sau a răspunsului şi a restituirii documentelor cade în sarcina părţii
care invocă acest fapt. Reclamaţiile ulterioare având acelaşi obiect nu suspendă prescripţia. Sub rezerva acestor dispoziţii,
suspendarea prescripţiei este reglementată potrivit legii statului căruia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat.
O acţiune prescrisă nu mai poate fi valorificată printr-o acţiune injustiţie şi nici sub forma unei cereri reconvenţionale sau a
unei excepţii.
Secţiunea 12. Dreptul de regres al transportatorului.
Convenţia de la Geneva reglementează dreptul de regres al transportatorului1763. Astfel, transportatorul care, în baza hotărârii
unei instanţe, a
plătit despăgubiri deşi nu a provocat paguba, are dreptul de regres pentru suma plătită împreună cu dobânzile şi cheltuielile
suportate. ^ _
Despăgubirea datorată persoanei în drept, este suportată de către
transportatori după următoarele reguli:
> transportatorul prin fapta căruia s-a produs paguba trebuie să suporte
singur despăgubirea plătită de el sau de un alt transportator,
> dacă paguba s-a produs prin fapta a doi sau mai mulţi transportatori, fiecare dintre ei trebuie să plătească o sumă
proporţională cu partea sa de răspundere, iar dacă evaluarea părţii de răspundere este imposibilă, proporţional cu partea de
remunerare a transportului care îi revine;
> dacă nu se poate stabili care dintre transportatori răspunde pentru pagubă, despăgubirea se repartizează între toţi
transportatorii, proporţional cu procentul de remunerare.
 205
Dacă unul dintre transportatori nu este solvabil , partea de despăgubire care îi incumbă şi pe care nu a plătit-o, se repartizează
între toţi ceilalţi transportatori, proporţional cu remuneraţia ce li se cuvine.
Potrivit Convenţiei de la Geneva1765, transportatorul poate exercita dreptul de regres înaintea tribunalului competent al ţării
în care unul dintre transportatorii interesaţi îşi are reşedinţa obişnuită, sediul său principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul
căreia a fost încheiat contractul de transport. Regresul poate fi exercitat împotriva tuturor transportatorilor interesaţi, prinţi-o
singură acţiune.
Convenţia de la Geneva acordă transportatorilor dreptul1 de a conveni între ei asupra unor dispoziţii derogatorii în privinţa
modului de repartizare a despăgubirilor şi a suportării insolvabilităţii unuia dintre ei, tară ca aceste convenţii să producă efecte
asupra raporturilor dintre transportatori şi persoana îndreptăţită.
Secţiunea 13. Regimul dobânzilor.
Conform Convenţiei de la Geneva1767, persoana îndreptăţită poate să pretindă dobânzi pentru pagubele suferite. Dobânzile,
calculate la 5% pe an, curg din ziua reclamaţiei adresate în scris transportatorului sau, dacă nu a existat o reclamaţie, din ziua
introducerii acţiunii injustiţie. Dacă elementele care servesc ca bază de’calcul al despăgubirii nu sunt exprimate în moneda ţării
în care se cere plata, convertirea va fi făcută la cursul zilei şi locului plăţii despăgubirii.
După cum s-a observat şi în literatura de specialitate1768, Convenţia de la Geneva reglementează cauze generale şi cauze
specifice exoneratoare de răspundere. Sarcina probei existenţei cauzelor exoneratoare de răspundere revine transportatorului.
Din prevederile Convenţiei de la Geneva1769 rezultă următoarele cauze generale exoneratoare de răspundere:
> culpa persoanei în drept să dispună de marfa;
> un ordin al persoanei în drept să dispună de marfa, care nu rezultă dintr-o culpă a transportatorului;
> un viciu propriu al mărfii;
> circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni.
Transportatorul nu poate invoca, pentru a fi exonerat de răspundere, nici defecţiunea vehiculului pe care-1 foloseşte pentru
efectuarea transportului, nici culpa persoanei de la care a închiriat vehiculul sau a prepuşilor acesteia.
Cauzele specifice exoneratoare de răspundere se referă1770 la riscurile inerente uneia sau mai multora dintre următoarele
cauze:
> folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă această folosire a fost convenită într-un mod expres şi menţionată în
scrisoarea de trăsură;
> lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin felul lor la stricăciuni sau avariere, dacă aceste mărfuri
nu sunt ambalate sau sunt rău ambalate;
> manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de către persoane care
acţionează în contul expeditorului sau destinatarului;
> natura unor mărfuri expuse, datorită însăşi naturii lor, fie la pierdere totală sau parţială, fie la avarie în special prin spargere,
rugină, deteriorare internă şi spontană, uscare, curgere, pierdere normală sau prin acţiunea insectelor sau a rozătoarelor;
> insuficienţa sau imperfecţiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;
> transportul de animale vii.
Totuşi, prezumţia de nerăspundere cunoaşte unele limitări şi condiţii suplimentare1771. Transportatorul nu poate invoca
exonerarea de răspundere în cazul folosirii vehiculelor descoperite, fără prelate, chiar dacă această folosire a fost convenită într-
un mod expres şi menţionată în scrisoarea de trăsură, dacă intervine o pierdere anormală sau o pierdere de colete.
De asemenea, nu poate fi invocată ca şi cauză exoneratoare de răspundere latura unor mărfuri expuse, datorită însăşi naturii
lor, fie la pierdere totală sau
parţială, fie la avarie în special prin spargere, rugină, deteriorare internă şi spontană, uscare, curgere, pierdere normală sau prin
acţiunea insectelor sau a rozătoarelor, atunci când transportul se efectueză cu ajutorul unui vehicul amenajat pentru protejarea
mărfurilor împotriva influenţei căldurii, frigului, a variaţiilor de căldură sau umidităţii aerului, dacă nu face dovada că au fost
luate toate măsurile privind alegerea, întreţinerea şi folosirea amenajărilor vehiculului şi că el s-a conformat instrucţiunilor speciale
care i-au fost date.
în cazul transportului de animale vii, transportatorul trebuie să facă dovada că au fost luate toate măsurile care îi incumbă în
mod normal, ţinând cont de circumstanţe şi că a respectat instrucţiunile speciale care i-au fost date.
Secţiunea 15. Transportul efectuat sub acoperirea carnetelor T.I.R.
15.1. Reglementare. Reglementarea în acest domeniu o constituie Convenţia vamală relativă la transportul internaţional
al mărfurilor sub acoperirea carnetelor T.I.R.1772, încheiată la 14 noiembrie 1975 la Geneva1773 (în continuare - Convenţia
T.I.R.)1774. Convenţia a intrat în vigoare la 20 martie 1978 în conformitate cu prevederile art.53. Din anul 1975 şi până în prezent
Convenţia T.I.R. a fost modificată de 29 de ori1775.
Convenţia T.I.R. constituie unul din cele mai importante instrumente internaţionale elaborate sub egida Comisiei Economice
pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE-ONU). în prezent 68 de state sunt membre la Convenţia T.I.R1776.
15.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei T.I.R. Domeniul de aplicare al Convenţiei T.I.R. priveşte1777 transporturile
de mărfuri efectuate fără descărcare şi reîncărcare, peste una sau mai multe frontiere, de la un birou vamal de plecare al unei Părţi
contractante la un birou vamal de destinaţie al unei alte Părţi contractante, sau al aceleiaşi Părţi contractante, în vehicule rutiere,
ansambluri de vehicule sau în containere cu condiţia ca o parte din traseu între începutul transportului T.I.R. şi terminarea sa să
fie un traseu rutier.
15.3. Regimul T.I.R. Succesul regimului T.I.R. poate fi evaluat şi după numărul mare a carnetelor T.I.R. emise şi
distribuite in flecare an. Dacă in anii 1970 şi 1980 a oscilat între 700.000 şi 900.000, atunci în anul 2001 numărul acestora a
constituit 2.707.950, în anul 2006 - 3.599.850, iar în anul 2011 - 3.074.5001778.
 206
Potrivit Convenţiei T.I.R.1779, fiecare Parte contractantă va putea împuternici anumite asociaţii să elibereze carnete T.I.R. fie
direct, fie prin intermediul unor asociaţii corespondente şi să se constituie garante. O asociaţie va putea fi agreată intr-o ţară, doar
dacă garanţia sa se extinde concomitent şi asupra responsabilităţilor la care se expune în această ţară, cu ocazia efectuării de
operaţiuni sub acoperirea carnetului T.I.R., eliberat de către asociaţiile străine afiliate la organizaţia internaţională la care ea însăşi
este afiliată.
Scopul elaborării regimului T.I.R. a fost, pe de o parte, reducerea dificultăţilor întâmpinate de transportatori, iar pe de altă
parte, de a oferi autorităţilor vamale un sistem internaţional de control care să se substituie procedurilor naţionale tradiţionale,
asigurând în acelaşi timp o protecţie eficientă a reţetelor fiecărui stat pe care îl tranzitau mărfurile.
Totuşi, în caz de dubiu, autorităţile vamale au dreptul în orice moment să inspecteze măfurile sub sigiliu vamal şi, dacă este
necesar, să întrerupă transportul T.I.R. şi/sau să ia măsuri necesare în conformitate cu legislaţia naţională. Ţinând seama de
dispoziţiile stricte ale Convenţiei T.I.R. şi de interesul pentru toate autorităţile vamale şi operatorii de transport de a aplica aceste
dispoziţii, astfel de intervenţii ar trebui să rămână excepţionale.
Comisia de control T.I.R. (TIRExB), fiind un organism interguvernamental, veghează ca fiecare participant al procedurii T.I.R.
să aplice corect dispoziţiile Convenţiei. In caz de dificultăţi în aplicarea Convenţiei T.I.R. la nivel internaţional, autorităţile vamale
se pot adresa la TIRExB pentru a obţine consultanţă şi sprijin. De asemenea, TIRExB este la dispoziţia tuturor Părţilor contractante
pentru a coordona şi încuraja schimbul de informaţii confidenţiale şi alte informaţii.
Regimul T.I.R. cuprinde următoarele condiţii fundamentale:
> Mărfurile trebuie să fie transportate în autovehicule sau containere care să ofere vămii toate garanţiile de securitate.
> Drepturile şi taxele trebuie să fie garantate pe toată durata transportului datorită unei garanţii recunoscute pe plan
internaţional.
> Mărfurile trebuie să fie însoţite de Carnetul T.I.R. care este un document vamal acceptat pe plan internaţional. Carnetul
T.I.R. este deschis în ţara de plecare şi serveşte drept document de control în ţările de plecare, de tranzit şi de destinaţie.
> Măsurile de control vamal luate în ţara de plecare trebuie să fie acceptate de toate ţările de tranzit şi de destinaţie.
> Accesul la sistemul T.I.R. pentru asociaţiile naţionale emitente de Carnete T.I.R. şi pentru persoanele fizice şi juridice
utilizatoare de Carnete T.I.R. ar trebui să fie autorizate de autorităţile naţionale competente.
Elementele de bază ale sistemului de tranzit T.I.R. sunt următoarele :
> Agrearea autovehiculelor rutiere şi a containerelor. Convenţia T.I.R. prevede că toate mărfurile trebuie să fie transportate în
autovehicule rutiere sau containere, al căror compartiment rezervat încărcătuirii este construit astfel încât să nu poată avea acces
la interior din momentul în care au fost sigilate de autorităţile
vamale, iar orice tentativă de infracţiune la această dispoziţie trebuie să fie uşor dovedită.
> Sistemul de garanţie internaţional. Acest sistem a fost conceput pentru a se asigura că taxele şi drepturile vamale exigibile
în cursul operaţiunilor de tranzit să fie acoperite în orice moment de o asociaţie garantă naţională atunci când transportatorul T.I.R.
nu poate fi făcut responsabil.
> Carnetul T.I.R. este documentul vamal internaţional care constituie structura administrativă a sistemului T.I.R. şi atestă
existenţa unei garanţii internaţionale pentru mărfurile transportate sub acest regim. Sub supravegherea Comisiei de control T.I.R.
(TIRExB), IRU este unica organizaţie internaţională autorizată să tipărească şi să elibereze Carnete T.I.R. asociaţiilor naţionale
garante, conform condiţiilor stabilite printr-un angajament contractual aprobat de Comitetul de gestiune T.I.R. Fiecare asociaţie
naţională eliberează, la rândul său, Carnete T.I.R. operatorilor de transport din ţara sa, conform condiţiilor stabilite prin declaraţia
de angajament, încheiată între fiecare operator de transport şi asociaţie.
Se va întocmi un singur carnet T.I.R. pentru fiecare vehicul rutier sau container1780. Poate fi întocmit un singur carnet T.I.R.
pentru un ansamblu de vehicule sau pentru mai multe containere încărcate într-un singur vehicul rutier sau într-un ansamblu de
vehicule. In acest caz, manifestul mărfurilor din carnet va cuprinde separat conţinutul fiecărui vehicul, care face parte dintr-un
ansamblu de vehicule sau al fiecărui container. Carnetul T.I.R. este valabil pentru o singură călătorie şi va conţine, cel puţin,
numărul de volete detaşabile pentru luare în evidenţă şi descărcare pentru efectuarea transportului în cauză.
Prezentarea unui Carnet T.I.R. valabil pe care sunt menţionate numele, ştampilele şi semnăturile organizaţiei internaţionale şi
asociaţiei emitente şi, care este completat corespunzător de către transportator, constituie o dovadă a existenţei şi valabilităţii
garanţiei. Carnetul T.I.R. rămâne valabil până la încheierea transportului T.I.R. la biroul vamal de destinaţie finală, cu condiţia ca
el să fi fost luat în evidenţă la biroul vamal de plecare în termenul fixat de asociaţia emitentă.
> Recunoaşterea internaţională a măsurilor de control vamal. Măsurile de control vamal luate în ţara de plecare trebuie să fie
acceptate de ţările tranzitare şi de destinaţie. O consecinţă a acestui principiu constă în faptul că mărfurile transportate conform
sistemului T.I.R. în compartimente de încărcare sigilate ale autovehiculelor rutiere sau containerelor nu vor fi, de regulă, verificate
de birourile vamale de trecere. Totuşi, acest lucru nu exclude dreptul autorităţilor vamale de a efectua controale sporadice în cazul
în care ele suspectează neregularităţi, însă, aşa cum am menţionat, acest gen de control trebuie să rămână o măsură excepţională.
Potrivit Convenţiei T.I.R.1781, dacă în timpul transportului sau la un birou vamal de trecere, autorităţile vamale procedează la
controlul încărcăturii unui vehicul rutier, a unui ansamblu de vehicule sau a unui container, ele vor face menţiune pe voletele
Carnetului T.I.R., utilizat în ţara lor, pe cotoarele corespunzătoare şi pe voletele
care rămân în Carnetul T.I.R., despre noile sigilii aplicate ca şi despre natura controlului efectuat.
> Accesul controlat la sistemul T.I.R. Convenţia T.I.R. stabileşte drept condiţii şi exigenţe minime pentru accesul la sistemul
T.I.R.:
- o situaţie financiară solidă,
- absenţa infracţiunilor grave sau repetate la reglementările vamale sau la
legislaţia fiscală şi
 207
- depunerea unei declaraţii scrise la asociaţia naţională emitentă de Carnete T.I.R. în care să fie specificate responsabilităţile
transportatorului.
Informaţiile referitoare la transportatorii autorizaţi să utilizeze Carnete T.I.R. sunt centralizate într-o bancă de date
internaţională T.I.R. (ITDB) la Comisia de control T.I.R. (TIRExB) la Geneva, fiind utilizat un sistem de cod de identificare unic
(1D).
Prin utilizarea carnetelor de transport T.I.R. nu se înlătură incidenţa Convenţiei de la Geneva dacă aceasta este aplicabilă.
Convenţia T.I.R. are incidenţă numai asupra regimului vamal al mărfurilor transportate.
Transportul sub acoperirea carnetelor T.I.R. este eliberat de plata taxelor vamale aferente mărfurilor transportate1782.
Mărfurile transportate sub regim T.I.R. în vehicule rutiere, în ansamblul de vehicule sau în containere sigilate nu vor fi, de regulă,
supuse controlului vamal la birourile de trecere1783. Totuşi, aşa cum am menţionat, în vederea evitării abuzurilor, autorităţile
vamale vor putea să procedeze în mod excepţional şi, în special, în cazul unor suspiciuni, la controlul mărfurilor la aceste birouri.
15.4. Răspunderea în cazul încălcării regimului T.I.R. Asociaţia garantă răspunde solidar cu persoanele vinovate pentru
încălcarea regimului T.I.R. şi poate fi obligată să achite taxele de import sau de export exigibile, majorate pentru întârziere în
confomitate cu reglementările statului pe teritoriul căruia au fost constatate abaterile. Răspunderea asociaţiei garante nu poate fi
angajată, dacă la destinaţie carnetul T.I.R. este descărcat fără rezerve. în caz de nedescărcare sau de descărcare cu rezerve a
carnetului T.I.R., autorităţile competente trebuie să notifice în termen de un an asociaţia garantă, iar în caz contrar nu poate fi
angajată răspunderea acesteia. Conform Convenţiei T.I.R.1784, cererea de plată trebuie adresată asociaţiei garante cel mai
devreme în termen de trei luni de la notificarea acesteia că operaţiunea T.I.R. nu a fost descărcată sau că certificatul de încheiere
a operaţiunii T.I.R. a fost obţinut în mod abuziv sau fraudulos şi cel mai târziu în termen de doi ani, calculaţi din data notificării.
în caz de acţiune în justiţie exercitată în termenul de de doi ani, calculaţi din data avizării, cererea de plată trebuie făcută într-
un termen de un an de la data la care hotărârea a devenit executorie. Asociaţia garantă va achita sumele pretinse în termen de trei
luni de la cererea de plată. Dacă în termen de doi ani de la efectuarea
plăţii, asociaţia garantă demonstrează autorităţilor vamale că nu a fost comisă nici o neregulă în legătură cu operaţiunea de
transport în cauză, ea are dreptul la rambursarea sumelor plătite.
Secţiunea 16. Transportul efectuat sub acoperirea titlurilor de admitere temporară.
16.1. Reglementare. Reglementarea în acest domeniu o constituie Convenţia privind admiterea temporară, adoptată la
Istanbul la 26 iunie 1990 (în continuare - Convenţia de la Istanbul)1785 şi a intrat în vigoare la 27 noiembrie 1993 în conformitate
cu art.26. Convenţia de la Istanbul a fost elaborată sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală.
Republica Moldova a aderat la Convenţie prin Legea nr.253-XVI din 5.12.2008 pentru aderarea Republicii Moldova la
Convenţia privind admiterea temporară1786. Aderarea s-a făcut cu următoarele precizări:
în conformitate cu art.24, alin.4 din convenţie, Republica Moldova acceptă toate anexele la aceasta, cu excepţia Anexei B.4 şi
a Anexei B.81787.
în conformitate cu art.29, alin.l din convenţie, Republica Moldova a formulat următoarele rezerve1788:
în temeiul art.18, alin.l din Anexa A la convenţie, Republica Moldova nu va aplica prevederile referitoare la acceptarea
carnetelor ATA pentru traficul poştal.
în temeiul art.10, lit.(b) din Anexa C la convenţie, Republica Moldova va aplica prevederile art.6 din Anexa C la convenţie
referitoare la vehiculele rutiere cu motor pentru uz comercial şi mijloacele de transport de uz particular, solicitând, în cazurile
prevăzute de legislaţia naţională, constituirea unei garanţii.
în conformitate cu art.29, alin.l din convenţie, se indică următoarele diferenţe dintre prevederile legislaţiei naţionale şi
dispoziţiile anexelor la convenţie pentru care s-au formulat rezerve1789:
Raportat la art.18, alin.l din Anexa A la convenţie, traficul poştal nu este acoperit de legislaţia Republicii Moldova referitoare
la carnetul ATA.
Raportat la art.10, lit.(b) din Anexa C la convenţie, în ceea ce priveşte vehiculele rutiere cu motor pentru uz comercial şi
mijloacele de transport de uz particular, legislaţia Republicii Moldova prevede că pentru asigurarea plăţii obligaţiei vamale, în
cazul în care, în conformitate cu reglementările vamale, se solicită constituirea unei garanţii, organul vamal are dreptul să solicite
prezentarea acesteia.
16.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Istanbul. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Istanbul îl constituie
admiterea temporară pe teritoriul unui stat a mărfurilor cuprinse în Anexele B.1-B.9, C şi D ale convenţiei:
> Anexa B.l privind mărfurile destinate să fie prezentate sau utilizate la expoziţii, târguri, congrese sau manifestări similare.
> Anexa B.2 privind echipamentul profesional.
> Anexa B.3 privind containerele, paletele, ambalajele, mostrele şi alte mărfuri importate în cadrul unei operaţiuni
comerciale.
> Anexa B.4 privind mărfurile importate în cadrul unei operaţiuni de producţie.
> Anexa B.5 privind mărfurile importate în scop educativ, ştiinţific sau
cultural.
> Anexa B.6 privind efectele personale ale călătorilor şi bunurile importate în scop sportiv.
> Anexa B.7 privind materialul de propagandă turistică.
> Anexa B.8 privind mărfurile importate în cadrul micului trafic de frontieră.
> Anexa B.9 privind mărfurile importate în scop umanitar.
> Anexa C privind mijloacele de transport.
> Anexa D privind animalele.
16.3. Regimul juridic. Conform Convenţiei de la Istanbul1 90, prin admitere temporară se înţelege regimul vamal care
permite introducerea pe un teritoriu vamal, cu scutire de drepturi şi taxe de import şi fără aplicarea de prohibiţii sau restricţii la
 208
importurile cu caracter economic, a anumitor mărfuri (inclusiv a mijloacelor de transport) importate cu un scop definit şi destinate
reexportului, într- o perioadă determinată, fără a suferi modificări, cu excepţia deprecierii normale datorate uzurii.
Pentru a beneficia de regimul vamal stabilit de Convenţia de la Istanbul admiterea temporară trebuie făcută în baza următoarelor
documente, prevăzute în Anexa A:
> carnet ATA1791 care este titlul de admitere temporară folosit pentru admiterea temporară a mărfurilor, cu excepţia
mijloacelor de transport;
> carnet CPD1792 care este titlul de admitere temporară folosit pentru admiterea temporară a mijloacelor de transport.
Conform Anexei A1793, în condiţiile şi cu garanţiile pe care le va stabili, fiecare Parte Contractantă poate abilita asociaţii
garante care pot garanta şi elibera titluri de admitere temporară fie în mod direct, fie prin intermediul asociaţiilor emitente. O
asociaţie garantă va putea fi agreată de o Parte Contractantă doar dacă garanţia sa acoperă responsabilităţile la care se expune
această Parte Contractantă,
cu ocazia unor operaţiuni sub acoperirea titlurilor de admitere temporară eliberate de asociaţiile emitente corespondente.
Aşa cum rezultă din prevederile Anexei A1794, asociaţiile emitente pot elibera titluri de admitere temporară cu termen de
valabilitate de maximum un an de la data eliberării lor. După eliberarea carnetului ATA, nici o marfa nu poate să fie adăugată pe
lista mărfurilor enumerate pe versoul copertei carnetului şi, dacă este cazul, pe filele suplimentare anexate la aceasta (lista
generală). Termenul fixat pentru reexportul mărfurilor1795 (inclusiv al mijloacelor de transport) importate cu un titlu de admitere
temporară nu poate în nici un caz să depăşească termenul de valabilitate a acestui titlu.
Titlul de admitere temporară trebuie să conţină următoarele menţiuni:
> denumirea asociaţiei emitente;
> denumirea lanţului de garanţie internaţională;
> ţările sau teritoriile vamale unde este valabil titlul;
> denumirea asociaţiilor garante ale respectivelor ţări sau teritorii vamale.
16.4. Răspunderea în cazul nerespectării regimului de admitere temporară. Potrivit prevederilor Anexei A1796, fiecare
asociaţie garantă, garantează autorităţilor vamale ale Părţii Contractante pe al cărei teritoriu îşi are sediul, plata sumei totale a
drepturilor şi taxelor de import şi a celorlalte sume reclamate1797 în cazul nerespectării condiţiilor fixate pentru admiterea
temporară sau tranzitul vamal al mărfurilor (inclusiv al mijloacelor de transport) introduse pe acest teritoriu cu un titlu de admitere
temporară, eliberat de o asociaţie emitentă corespondentă. Ea este obligată, împreună şi solidar cu persoanele care datorează
sumele menţionate mai sus, la plata acestor sume.
Asociaţia garantă nu poate fi obligată la plata unei sume, care să depăşească:
> cu 10 % valoarea drepturilor şi taxelor de import în cazul carnetelor ATA;
> valoarea drepturilor şi taxelor de import în cazul carnetelor CDP, la care pot fi adăugate, eventual, penalităţile de întârziere.
Plata sumelor sus menţionate nu mai poate fi cerută asociaţiei garante atunci când autorităţile vamale ale teritoriului de admitere
temporară au descărcat fără rezervă un titlu de admitere temporară pentru anumite mărfuri (inclusiv mijloacele de transport).
Totuşi, dacă ulterior se constată că descărcarea nu a fost reglementară sau a fost frauduloasă ori dacă au fost încălcate condiţiile
de caie depinde admiterea temporară sau tranzitul vamal, poate fi depusă o reclamaţie împotriva asociaţiei garante.
în caz de nedescărcare sau descărcare cu rezerve a titlului de admitere temporară, reclamaţia, în cazul carnetelor ATA, sau
notificarea de nedescărcare, în
cazul carnetelor CDP, trebuie formulate în termen de un an de la data expirării valabilităţii carnetului. Autorităţile vamale vor
furniza asociaţiei garante informaţii privind calculul drepturilor şi taxelor de import în termen de un an de la notificarea
nedescărcării. Responsabilitatea asociaţiei garante pentru aceste sume va înceta dacă aceste informaţii nu sunt furnizate în termen
de un an.
Asociaţiile garante beneficiază de un termen de 6 luni în cazul carnetelor ATA şi de un an în cazul carnetelor CDP, calculat
de la data reclamaţiei, respectiv notificării de nedescărcare pentru a dovedi reexportul sau descărcarea reglementară a titlului.
Dacă această dovadă nu este furnizată la expirarea termenelor menţionate, asociaţia garantă trebuie să consemneze sau să verse
cu titlu provizoriu, în termen de maximum 3 luni, drepturile şi taxele de import datorate. Consemnarea sau vărsământul devine
definitiv la expirarea termenului de un an de la data consemnării sau a vărsământului, perioadă în care asociaţia garantă poate
proba în continuare reexportul sau descărcarea reglementară a titlului.
CAPITOLUL IV. CONTRACTUL DE
TRANSPORT AERIAN INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Reglementarea contractului de transport aerian internaţional.
Contractul de transport aerian internaţional timp de peste 70 de ani a fost guvernat de Convenţia de la Varşovia din 1929
privind unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional. Convenţia de la Varşovia a fost una din cele mai
longevive convenţii internaţionale.
La 28 mai 1999 la Montreal a fost deschisă spre semnare Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul
aerian internaţional1798 (în continuare - Convenţia de la Montreal)1799. Convenţia a intrat în vigoare la 4.11.2003, în
conformitate cu prevederile art.53. în prezent 103 state sunt părţi la Convenţia de la Montreal1800.
Dintre convenţiile internaţionale, aplicabile aviaţiei civile prezintă interes următoarele:
> Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, încheiată la Chicago la 7 decembrie 19441801.
> Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privitoare la sechestrul asigurător asupra aeronavelor de la Roma semnată la
29 mai 1933.
> Convenţia pentru unificarea anumitor reguli cu privire la daunele cauzate de către aeronave terţilor pe pământ semnată la
Roma la 29 mai 1933.
 209
în Uniunea Europeană prin Decizia Consiliului 2001/539/CE din 5 aprilie 2001 privind încheierea de către Comunitatea
Europeană a Convenţiei pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internaţional (Convenţia de la
Montreal)1802 a fost aprobată Convenţia de la Montreal.
De asemenea, la 11 februarie 2004 a fost adoptat Regulamentul (CE) nr.261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului
de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la embarcare
şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/911803 (în continuare
Regulamentul (CE) nr.261/2004).
Vom analiza contractul de transport aerian în baza prevederilor Convenţiei de la Montreal.
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Montreal.
Convenţia de la Montreal se aplică1804 transporturilor internaţionale de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuate cu o aeronavă,
contra plată. Convenţia se aplică, în mod egal, transporturilor gratuite efectuate cu o aeronavă de către o întreprindere de transport
aerian, unii autori1805 precizând că este vorba de un comerciant. După cum observăm, Convenţia de la Montreal se aplică atât
transporturilor cu titlu oneros, cât şi celor cu titlu gratuit.
în înţelesul Convenţiei de la Montreal1806, expresia transport internaţional înseamnă orice transport în care, conform acordului
dintre părţi, punctul de plecare şi punctul de destinaţie, indiferent dacă există sau nu o întrerupere a transportului sau o
transbordare, sunt situate fie pe teritoriul a două state părţi, fie pe teritoriul unui singur stat parte, în cazul în care există o escală
stabilită pe teritoriul altui stat, chiar dacă acel stat nu este stat parte. Transportul fără o asemenea escală între două puncte situate
pe teritoriul unui singur stat parte nu este considerat transport internaţional în sensul convenţiei. Din aceste dispoziţi rezultă că
pentru a fi aplicabile prevederile Convenţiei, este necesar ca punctul de plecare şi punctul de destinaţie să fie situate pe teritoriile
a două state părţi la Convenţie, sau pe teritoriul unui singur stat parte, dacă există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar
dacă acel stat nu este stat parte la Convenţia de la Montreal.
Convenţia de la Montreal se aplică şi transportului care se efectuează de către mai mulţi transportatori succesivi, considerat de
convenţie, un transport unic dacă părţile îl consideră ca o singură operaţiune, indiferent dacă a fost convenit sub forma unui singur
contract sau a unor serii de contracte, şi acesta nu îşi pierde caracterul internaţional chiar dacă unul dintre contracte sau o serie de
contracte urmează să fie executate integral pe teritoriul aceluiaşi stat.
în cazul transportului combinat1807 efectuat parţial pe calea aerului şi parţial prin orice alt mijloc de transport, dispoziţiile
convenţiei se aplică doar transportului aerian, dacă acesta corespunde cerinţelor prevăzute de art. 1.
Convenţia de la Montreal se aplică1808 transporturilor efectuate de către stat sau de către autorităţi publice legal înfiinţate, cu
condiţia ca să fie întrunite cerinţele prevăzute la art. 1.
Convenţia de la Montreal exclude aplicarea dispoziţiilor sale transportului de trimiteri poştale, totuşi acestui transport fiindu-i
aplicabile prevederile art.2, alin.2, potrivit cărora transportatorul este răspunzător doar faţă de administraţia ooştală competentă în
conformitate cu normele aplicabile în raporturile dintre :ransportatori şi administraţiile poştale.
3.1. Noţiunea contractului de transport aerian internaţional de
mărfuri. Deoarece Convenţia de la Montreal nu defineşte contractul de transport aerian internaţional de mărfuri, vom defini
acest contract prin prisma prevederilor convenţiei. Astfel, contractul de transport aerian internaţional de mărfuri este un contract
în baza căruia transportatorul se obligă, de regulă cu titlu oneros, să transporte cu o aeronavă mărfurile transmise de expeditor, să
le conserve şi să le livreze destinatarului menţionat de expeditor, în interiorul unui termen determinat, punctul de plecare şi punctul
de destinaţie fiind situate pe teritoriile a două state părţi la Convenţia de la Montreal sau pe teritoriul unui singur stat parte, dacă
s-a făcut o escală pe teritoriul altui stat, indiferent dacă acest stat este sau nu parte la convenţie. j
3.2. Caracterele juridice ale contractului de transport aerian internaţional de mărfuri. Contractul de transport aerian
internaţional de mărfuri prezintă caracterele juridice specifice contractelor de transport internaţional. Sunt necesare unele precizări
privind caracterul real sau consensual. Contractul de transport aerian internaţional de mărfuri este un contract consensual1809,
fiind încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Scrisoarea de transport care constată încheierea contractului nu
conţine menţiuni referitoare la predarea mărfii. De asemenea, conform Convenţiei de la Montreal1810, scrisoarea de transport sau
chitanţa de primire a mărfii constituie, până la proba contrară, dovada încheierii contractului, a acceptării mărfii şi a îndeplinirii
condiţiilor de transport menţionate în acestea.
în literatura de specialitate1811 s-a observat că dispoziţiile art.7, pct.2, conform cărora al treilea exemplar al scrisorii de
transport semnat de transportator este înmânat de acesta expeditorului după acceptare mărfii, nu trebuie interpretate în sensul că
predarea şi respectiv acceptarea mărfii la transport sunt o condiţie pentru încheierea contractului, deoarece însăşi scrisoarea de
transport poate să fie întocmită la un moment ulterior celui al acordului de voinţă (nefiind cerută ad validitatem), după cum este
posibil şi să nu fie întocmită deloc, iar aşa cum prevede art.9, contractul este totuşi valabil şi supus Convenţiei de la Montreal.
Faptul că expeditorul primeşte în general, în momentul acceptării de către transportator a mărfii, al treilea exemplar al scrisorii de
transport sau, în lipsă, o chitanţă de primire a mărfii explică prezumţia relativă de predare a mărfii pe care existenţa acestor
documente o instituie.
Unii autori1812 consideră contractul de transport aerian internaţional de mărfuri ca având caracter real.
Secţiunea 4. încheierea contractului de transport aerian internaţional.
4.1. Scrisoarea de transport aerian. Potrivit prevederilor Convenţiei de la Montreal, scrisoarea de transport este necesară ad
probationem, iar nu ad validitatem.
Conform Convenţiei de la Montreal1813 scrisoarea de transport aerian sau chitanţa de primire a mărfii va conţine:
y indicarea punctelor de plecare şi de destinaţie;
> dacă punctele de plecare şi de destinaţie sunt situate pe teritoriul unui singur stat parte şi dacă unul sau mai multe puncte
de escală sunt situate pe teritoriul unui alt stat, indicarea a cel puţin unuia dintre aceste puncte de escală; şi
> indicarea greutăţii expediţiei.
 210
Expeditorului i se poate solicita să prezinte un document prin care se indică natura mărfii, dacă acesta este necesar în vederea
îndeplinirii formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie sau de alte autorităţi publice similare1814.
Aşa cum rezultă din prevederile1815 Convenţiei de la Montreal, scrisoarea de transport aerian este întocmită de expeditor în 3
exemplare originale. Primul exemplar poartă menţiunea „pentru transportator” şi este semnat de expeditor. Al doilea exemplar
poartă menţiunea „pentru destinatar” şi este semnat de expeditor şi transportator. Al treilea exemplar este semnat de transportator
şi este înmânat de acesta expeditorului, după acceptarea mărfii. Semnătura transportatorului şi cea a expeditorului pot fi tipărite
sau înlocuite de o ştampilă.
Dacă, la cererea expeditorului, transportatorul întocmeşte scrisoarea de transport aerian, se va considera, până la proba contrară,
că transportatorul a acţionat în numele expeditorului.
Răspunderea pentru informaţiile conţinute în documente este reglementată de Convenţia de la Montreal1816. Expeditorul
răspunde de corectitudinea informaţiilor şi declaraţiilor referitoare la mărfurile înscrise de el sau în numele său în scrisoarea de
transport aerian, sau a celor furnizate de el sau în numele său transportatorului pentru a fi înscrise în chitanţa de primire a mărfii.
Aceste prevederi se aplică, de asemenea, în cazul în care persoana care acţionează în numele expeditorului este şi agent al
transportatorului. Expeditorul îşi asumă responsabilitatea faţa de transportator pentru orice daună suferită de acesta sau de orice
altă persoană faţă de care transportatorul este răspunzător, datorită neregulilor, inexactităţii sau caracterului incomplet al
informaţiilor şi declaraţiilor furnizate de expeditor ori în numele acestuia.
Transportatorul îşi asumă răspunderea faţă de expeditor pentru orice daună suferită de acesta sau faţă de orice altă persoană
faţă de care expeditorul este răspunzător, datorită neregulilor, inexactităţii sau caracterului incomplet al informaţiilor şi
declaraţiilor înscrise de transportator sau în numele acestuia în chitanţa de primire a mărfii.
5.1. Obligaţiile expeditorului. în baza contractului de transport aerian internaţional de mărfuri, expeditorul are următoarele
obligaţii:
A. Obligaţia de predare a mărfii. Deşi această obligaţie nu este reglementată expres de Convenţia de la Montreal, totuşi,
pentru a fi transportată marfa, ea trebuie predată transportatorului.
B. Obligaţia de furnizare a informaţiilor şi documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor vamale şi a altor formalităţi.
Această obligaţie este prevăzută expres în Convenţia de la Montreal1817, expeditorul fiind obligat să furnizeze informaţiile şi
documentele care sunt necesare pentru îndeplinirea formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie si de alte autorităţi
publice, înainte ca marfa să fie livrată destinatarului. Expeditorul poartă răspundere faţă de transportator pentru toate daunele care
pot surveni datorită lipsei, insuficienţei sau neregulilor informaţiilor respective sau documente, cu excepţia cazului în care dauna
a survenit în urma unei greşeli a transportatorului, a prepuşilor sau a mandatarilor acestuia. Transportatorul nu este obligat să
verifice corectitudinea sau suficienţa informaţiilor sau documentelor respective.
C. Obligaţia de plată a preţului de transport. Convenţia de la Montreal nu prevede expres această obligaţie, dar ea poate fi
dedusă din unele dispoziţii. Astfel1818, convenţia se aplica transporturilor internaţionale de persoane, bagaje sau mărfuri,
efectuate cu o aeronavă, contra plată. Aceasta se aplică, în mod egal, transporturilor gratuite efectuate cu aeronave de către o
întreprindere de transport aerian. Având în vedere faptul că, contractele comerciale internaţionale sunt prin excelenţă oneroase,
considerăm că transportarea mărfurilor cu titlu gratuit constituie o excepţie. Deoarece contractul de transport aerian internaţional
de mărfuri se încheie între expeditor şi destinatar, obligaţia de plată a cheltuielilor de transport revine expeditorului. Totuşi, potrivit
unei dispoziţii din Convenţia de la Montreal1819, destinatarul are dreptul să solicite transportatorului, la sosirea mărfii la locul de
destinaţie, să îi livreze marfa după suportarea costurilor datorate şi îndeplinirea condiţiilor de transport.
5.2. Obligaţiile transportatorului. în baza contractului de transport aerian internaţional de mărfuri, transportatorul are
următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de transportare a mărfii în termenele stabilite în contract Transportatorul este obligat să transporte marfa în
termenul stipulat în contract, în caz contrar va purta răspundere în conformitate cu prevederile Convenţiei1820 pentru daunele
survenite datorită întârzierii.
B. Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor vamale şi a altor formalităţi până la livrarea mărfii către destinatar. Această
obligaţie rezultă indirect din
prevederile Convenţiei de la Montreal. Conform reglementării1821, expeditorul este obligat să furnizeze informaţiile şi
documentele care sunt necesare pentru îndeplinirea formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie si de alte autorităţi
publice, înainte ca marfa să fie livrată destinatarului. Expeditorul este răspunzător faţă de transportator pentru toate daunele care
pot surveni datorită lipsei, insuficienţei sau neregulilor respectivelor informaţii sau documente, în afară de cazul în care dauna a
survenit în urma unei greşeli a transportatorului, a prepuşilor sau a mandatarilor acestuia. Transportatorul nu este obligat să verifice
corectitudinea sau suficienţa informaţiilor sau documentelor respective.
După cum am menţionat, expeditorului i se poate solicita1822 să prezinte un document prin care se indică natura mărfii, dacă
acesta este necesar în vederea îndeplinirii formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie sau de alte autorităţi publice
similare.
Din reglementările date rezultă că obligaţia de îndeplinire a formalităţilor vamale şi a altor formalităţi până la livrarea mărfii
către destinatar revine transportatorului.
C. Obligaţia de conservare a mărfii. Deşi Convenţia de la Montreal nu prevede această obligaţie în mod expres, ea poate fi
dedusă din reglementările privind1823 răspunderea transportatorului pentru dauna survenită prin distrugere, pierdere sau
deteriorare a mărfii.
D. Obligaţia de livrare a mărfii. Obligaţia este reglementată de Convenţie1824, conform căreia, cu excepţia cazului în care
s-a convenit altfel, transportatorul are obligaţia de a-1 informa pe destinatar imediat ce soseşte marfa. Această obligaţie este
corelativă dreptului destinatarului de a solicita transportatorului1825, la sosirea mărfii la locul de destinaţie, să îi livreze marfa
 211
după suportarea costurilor datorate şi îndeplinirea condiţiilor de transport, cu condiţia ca expeditorul să nu-şi fi exercitat dreptul
de a dispune de marfa.
Deşi destinatarul nu este parte la contract, acesta poate avea, prin aderare la contract, anumite drepturi şi obligaţii.
Destinatarul este obligat să plătească preţul transportului, dacă acesta nu a fost achitat de expeditor şi să plătească alte costuri
aferente transportului.
Destinatarul are dreptul de a solicita transportatorului livrarea mărfii. Un alt drept rezultă din prevederile Convenţiei de la
Montreal1826, potrivit cărora, dacă transportatorul recunoaşte pierderea mărfii sau dacă marfa nu a sosit la expirarea unui termen
de 7 zile de la data la care ar fi trebuit să sosească, destinatarul este îndreptăţit să exercite împotriva transportatorului drepturile
care decurg din contractul de transport, adică poate să angajeze răspunderea transportatorului.
Secţiunea 6. Dreptul de dispoziţie asupra mărfii.
Referitor la dreptul de a dispune de marfa, Convenţia de la Montreal dispune că acesta aparţine numai expeditorului. Unii
autori au concluzionat că potrivit art.15, pct.2, orice clauză care derogă de la prevederile articolelor 12-14 trebuie să fie înscrisă
în scrisoarea de transport aerian sau în chitanţa de primire a mărfii. O astfel de clauză ar putea privi, în opinia autorilor citaţi, şi
dreptul destinatarului de a dispune de marfa. O asemenea menţiune nu afectează valabilitatea contractului şi nici ea însăşi nu este
lovită de nulitate, deoarece conform art.26-27 sunt nule doar acele clauze contractuale care tind să îl exonereze de răspundere pe
transportator sau să îi stabilească o limită a răspunderii mai scăzută decât cea prevăzută de Convenţia de la Montreal.
Dreptul de dispoziţie asupra mărfii presupune că expeditorul poate
retrage marfa de la aeroportul de plecare sau de destinaţie, poate reţine marfa pe parcursul transportului la orice aterizare, poate
solicita ca marfa să fie predată la destinaţie sau pe parcursul transportului unei persoane, alta decât destinatarul desemnat iniţial,
poate solicita ca marfa să fie returnată la aeroportul de plecare.
Aşa cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Montreal1829, exercitarea dreptului de dispoziţie asupra mărfii presupune
îndeplinirea următoarelor cerinţe1830:
> exercitarea acestui drept să nu aducă prejudicii transportatorului sau altor expeditori;
> expeditorul să ramburseze orice cheltuieli care decurg din exercitarea acestui drept;
> executarea dispoziţiei expeditorului să fie posibilă, în caz contrar transportatorul fiind obligat să îl informeze imediat pe
expeditor;
> expeditorul să prezinte al treilea exemplar al scrisorii de transport sau chitanţa de primire a mărfii. Dacă transportatorul
execută instrucţiunile expeditorului referitoare la dispunerea mărfii, fără a solicita întocmirea exemplarului din scrisoarea de
transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfii care revine acestuia din urmă, transportatorul este răspunzător pentru orice
pagubă care ar putea fi cauzată în acest mod oricărei persoane care este în mod legal în posesia acestui exemplar din scrisoarea de
transport aerian sau a chitanţei de primire a mărfii. Transportatorul are dreptul de regres împotriva expeditorului.
Dreptul expeditorului de dispoziţie asupra mărfii se stinge în momentul îr. care destinatarul are dreptul de a solicita livrarea
mărfii. în situaţia în care destinatarul refuză preluarea mărfii sau nu poate fi contactat, expeditorul îşi ref dreptul de dispoziţie
asupra mărfii.
Secţiunea 7. Răspunderea transportatorului şi limitele compensării daunelor.
7.1. Răspunderea transportatorului. Din prevederile Convenţiei de la Montreal1831 rezultă că transportatorul răspunde pentru
daunele survenite în caz de distrugere, pierdere sau deteriorare a mărfii, precum şi pentru întârzierea în transportul mărfii.
Transportatorul este răspunzător pentru dauna survenită prin distrugere, pierdere sau deteriorare a mărfii, cu condiţia ca
evenimentul care a cauzat dauna să se fi produs în timpul transportului aerian. Transportul aerian include perioada în care marfa
se află în grija transportatorului. Perioada transportului aerian nu se extinde asupra transportului terestru, maritim sau pe căi
navigabile interioare, efectuat în afara unui aeroport. Totuşi, dacă un astfel de transport se realizează în aplicarea unui contract de
transport aerian, în scopul încărcării, expedierii sau transbordării, orice pagubă este considerată, până la proba contrara, ca fiind
rezultatul unui eveniment care a avut loc în timpul transportului aerian.
Dacă transportatorul, fără consimţământul expeditorului, utilizează alt mod de transport pentru a efectua o parte sau întregul
transport care, conform contractului încheiat între părţi, urma să fie transport aerian, respectivul transport efectuat prin alt mod de
transport este considerat ca fiind inclus în perioada transportului aerian.
7.2. Limitele compensării daunelor. Răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere este
limitată la 17 DST per kilogram, cu excepţia cazului în care expeditorul, în momentul când coletul a fost predat transportatorului,
a făcut o declaraţie specială privind interesul în livrarea la destinaţie şi a plătit o sumă suplimentară, dacă este necesar. în acest
caz transportatorul va fî răspunzător pentru plata unei sume care nu o va depăşi pe cea declarată, cu excepţia cazului în care
dovedeşte că această sumă este mai mare decât interesul expeditorului în livrarea la destinaţie.
în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere a unei părţi din marfa sau a oricărui obiect conţinut de aceasta, la
determinarea sumei la care este limitată răspunderea transportatorului se va lua în considerare greutatea totală a coletului sau a
coletelor în cauză. Totuşi, atunci când distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întârzierea unei părţi din marfa sau a unui obiect
conţinut de aceasta afectează valoarea celorlalte colete acoperite de aceeaşi scrisoare de transport aerian sau de aceeaşi chitanţă
de primire a mărfii ori, în cazul în care astfel de documente nu au fost emise, de aceleaşi informaţii înregistrate în alte mijloace, a
fi luată în considerare şi greutatea totală a acestor colete la determinarea limitei ie răspundere. Prevederile susmenţionate nu se
aplică, dacă se dovedeşte că dauna a survenit datorită unei acţiuni sau omisiuni a transportatorului, a prepuşilor sau mandatarilor
acestuia, făcută cu intenţia de a provoca o daună sau din imprudenţă, Drecum şi în cunoştinţă de cauză că ar putea rezulta o daună,
cu condiţia ca în cazul
unor asemenea acţiuni sau omisiuni ale prepuşilor sau mandatarilor să se dovedească, de asemenea, că aceştia au acţionat în
cadrul atribuţiilor lor de serviciu.
 212
Totuşi, limitele prevăzute de Convenţia de la Montreal nu vor putea împiedica tribunalul de a solicita, în conformitate cu
legislaţia pe care o aplică, achitarea unei sume suplimentare, corespunzătoare unei părţi sau întregii sume rezultate din cheltuielile
de judecată şi din celelalte cheltuieli rezultate în urma litigiului şi suportate de reclamant, inclusiv dobânda. Aceste prevederi nu
se aplică în cazul în care valoarea daunelor solicitate, excluzând cheltuielile de judecată şi alte cheltuieli legate de proces, nu
depăşeşte suma pe care transportatorul a oferit-o în scris reclamantului în termen de 6 luni de la data la care a avut loc evenimentul
care a provocat dauna sau înainte de introducerea acţiunii în justiţie, dacă aceasta este ulterioară termenului respectiv.
Convenţia de la Montreal oferă transportatorului opţiunea1832 de a stipula în contractul de transport limite de răspundere mai
mari decât cele prevăzute de Convenţie sau să nu stipuleze nici o limită de răspundere, despăgubii ile acoperind integral daunele
survenite.
Secţiunea 8. Exonerarea de răspundere a transportatorului.
Convenţia de la Montreal reglementează cauzele exoneratoare de răspundere pentru transportator. Astfel1833, transportatorul
nu este răspunzător dacă se dovedeşte şi în măsura în care dovedeşte că distrugerea, pierderea sau deteriorarea mărfii s-a datorat:
> unui defect al mărfii, calităţii sau viciului acesteia;
> ambalării necorespunzătoare a mărfii, efectuată de către o altă persoană decât transportatorul, prepuşii sau mandatarii
acestuia;
> unei stări de război sau conflict armat;
> unei acţiuni a autorităţii publice realizate în legătură cu intrarea, ieşirea sau tranzitul mărfii.
De asemenea1834, în cazul în care transportatorul dovedeşte că dauna a fost provocata sau favorizată de neglijenţa sau de altă
acţiune greşită sau omisiune a persoanei care reclamă despăgubirea ori a persoanei de la care derivă drepturile acesteia,
transportatorul este exonerat integral sau parţial de răspundere faţă de reclamant, în măsura în care o astfel de neglijenţă sau orice
altă acţiune greşită sau omisiune a provocat dauna sau a contribuit la provocarea acesteia.
Secţiunea 9. Răspunderea prepuşilor şi mandatarilor transportatorului.
Dacă o acţiune este introdusă împotriva unui prepus sau mandatar al transportatorului1835, în legătură cu daunele la care se
referă Convenţia de la Montreal, acest prepus sau mandatar, dacă dovedeşte că a acţionat în baza atribuţiilor sale de serviciu, are
dreptul de a se prevala de condiţiile şi limitele de răspundere pe care le poate invoca transportatorul însuşi în baza Convenţiei.
Suma totală a despăgubii care poate fi obţinută de la transportator, de la prepuşii sau de la mandatarii acestuia nu va depăşi
limitele menţionate.
Secţiunea 10. Răspunderea transportatorilor succesivi.
Convenţia de la Montreal reglementează transportul succesiv1836. în cazul transportului efectuat de transportatori succesivi
diferiţi, fiecare transportator este considerat a fi una din părţile la contractul de transport. în acest caz, persoana prejudiciată poate
acţiona împotriva primului transportator, a ultimului transportator sau a celui care a efectuat transportul în timpul căruia s-a produs
distrugerea mărfii, pierderea mărfii, deteriorarea mărfii sau întârzierea în livrare. Transportatorii succesivi poartă răspundere
solidară faţă de expeditor sau destinatar.
Secţiunea 11. Răspunderea transportatorului de fapt.
Transportul aerian efectuat de o persoană, alta decât transportatorul contractual este reglementat în Capitolul V al Convenţiei
de la Montreal. Prevederile acestui capitol se referă la cazul când transportatorul contractual autorizează transportatorul de fapt,
care este un terţ faţă de contractul încheiat cu expeditorul, să efectueze întegul transport sau o parte a acestuia.
Astfel1837, dacă un transportator de fapt efectuează în întregime sau parţial un transport, atât transportatorul contractual, cât
şi transportatorul de fapt se supun regulilor Convenţiei de la Montreal, primul pentru întregul transport prevăzut în contract, cel
de-a doilea numai pentru transportul pe care îl efectuează.
Acţiunile şi omisiunile transportatorului de fapt şi ale prepuşilor şi mandatarilor săi, care acţionează în cadrul atribuţiilor lor
de serviciu, în legătură cu transportul efectuat de către transportatorul de fapt, vor fi considerate a fi şi ale transportatorului
contractual. Totuşi, nici una dintre aceste acţiuni sau omisiuni nu vor putea supune transportatorul de fapt la o răspundere care să
depăşească limitele stabilite de Convenţie.
Transportatorul de fapt nu va fi afectat1838 de obligaţiile asumate de transportatorul contractual care nu sunt prevăzute de
Convenţia de Montreal, cum ar fi, de exemplu, un acord special prin care transportatorul contractual îşi asumă
obligaţii pe care nu le impune Convenţia de la Montreal, de o renunţare la drepturile şi mijloacele de apărare prevăzute de
Convenţie sau o declaraţie specială de interes în livrarea la destinaţie, cu excepţia cazului când transportatorul de fapt a agreat
aceste obligaţii.
Orice reclamaţie sau instrucţiune poate fi adresată transportatorului contractual sau transportatorului de fapt, cu excepţia
instrucţiunilor referitoare la dreptul de dispoziţie asupra mărfii care trebuie adresate transportatorului contractual.
în conformitate cu prevederile Convenţiei de Montreal , cumulul sumelor care pot fi obţinute de la transportatorul de fapt şi de
la transportatorul contractual, nu poate depăşi suma maximă care poate fi pretinsă transportatorului contractual sau
transportatorului de fapt în baza Convenţiei, cu rezerva că nici una dintre persoanele menţionate nu poate fi responsabilă pentru o
sumă mai mare decât limita aplicabilă persoanei respective.
Orice clauza contractuală1840 care tinde să exonereze transportatorul contractual sau transportatorul de fapt de răspundere sau
să stabilească o limită inferioară celei stabilite de Convenţie este nulă şi neavenită, dar nulitatea unei astfel de clauze nu implică
nulitatea întregului contract care rămâne supus prevederilor Convenţiei.
Secţiunea 12. Procedura angajării răspunderii transportatorului.
Convenţia de la Montreal dispune1841 că orice acţiune în responsabilitate, indiferent dacă se justifică prin Convenţie, prin
contract, printr-o acţiune ilicită sau prin alte cauze, poate fi introdusă numai în conformitate cu condiţiile şi limitele de răspundere
stabilite în Convenţie, fără a aduce atingere chestiunii referitoare la stabilirea persoanelor care au dreptul de a introduce acţiunea
şi a drepturilor acestora. în orice astfel de acţiune daunele punitive şi orice alte daune necompensatorii nu se vor putea recupera.
 213
Pentru a angaja răspunderea transportatorului, este necesară formularea unei reclamaţii scrise. în caz de deteriorare a mărfii
destinatarul va adresa transportatorului o reclamaţie imediat după descopeiirea deteriorării sau cel târziu într-un interval de 14 zile
din data primirii mărfii. In caz de întârziere, reclamaţia trebuie făcută cel mai târziu într-un termen de 21 de zile de la data la care
mărfurile au fost puse la dispoziţia destinatarului.
Dacă reclamaţia nu este adresată în termenele menţionate, nici o acţiune nu va fi întreprinsă împotriva transportatorului, cu
excepţia cazului de fraudă din partea acestuia.
Secţiunea 13. Instanţa competentă.
Convenţia de la Montreal stabileşte1843 că acţiunea în responsabilitate trebuie introdusă, la cererea reclamantului, pe teritoriul
unuia dintre statele părţi la Convenţia de la Montreal, fie înaintea tribunalului de la domiciliul transportatorului sau de la sediul
său principal de afaceri, sau de la sediul său de afaceri unde a fost încheiat contractul, fie înaintea tribunalului de la locul de
destinaţie.
Convenţia de la Montreal permite1844 părţilor unui contract de transport de mărfuri să defere arbitrajului, în baza unei
convenţii de arbitraj întocmită în formă scrisă, soluţionarea oricărui litigiu referitor la răspunderea transportatorului, cu respectarea
următoarelor condiţii cumulative:
> procedura de arbitraj se desfăşoară, la alegerea reclamantului, pe teritoriul unuia dintre statele părţi la Convenţia de la
Montreal, fie înaintea tribunalului arbitrai de la domiciliul transportatorului sau de la sediul său principal de afaceri, sau de la
sediul său de afaceri unde a fost încheiat contractul, fie înaintea tribunalului arbitrai de la locul de destinaţie;
> tribunalul arbitrai va aplica prevederile Convenţiei de la Motreal.
Condiţiile menţionate sunt considerate ca fiind parte integrantă a clauzelor
de arbitraj sau a înţelegerilor, iar orice dispoziţie a unei astfel de clauze sau înţelegeri care contravine acestor prevederi, va fi
considerată nulă şi neavenită.
Calitatea de subiect activ al acţiunii în răspundere aparţine destinatarului şi expeditorului. Destinatarul, deşi nu este parte la
contractul de transport, este în drept1845, la sosirea mărfii la locul de destinaţie, să solicite transportatorului livrarea mărfii,
excepţie constituind cazul în care expeditorul şi-a exercitat dreptul de dispoziţie asupra mărfii. Dacă transportatorul recunoaşte
pierderea mărfii sau dacă marfa nu a sosit la expirarea unui termen de 7 zile de la data la care ar fi trebuit să sosească, destinatarul
este îndreptăţit să exercite împotriva transportatorului drepturile care decurg din contractul de transport.
Expeditorul are calitatea de subiect activ în situaţia în care şi-a exercitatat dreptul de dispoziţie asupra mărfii.
Acţiunea în răspundere poate fi introdusă şi împotriva unui mandatar sau prepus al transportatorului. In cazul transportatorilor
succesivi, aşa cum am menţionat, acţiunea poate fi introdusă împotriva primului transportator, a ultimului transportator sau a celui
care a efectuat transportul în timpul căruia s-a produs distrugerea, pierderea sau deteriorarea mărfii ori întârzierea în livrare.
Transportatorii succesivi poartă răspundere solidară faţă de expeditor sau destinatar.
în transportul efectuat de un transportator de fapt, acţiunea în răspundere poate fi înaintată împotriva transportatorului de fapt
sau transportatorului contractual, ori împotriva ambilor, împreună sau separat. Dacă acţiunea este înaintată numai împotriva unuia
dintre transportatori, acesta poate solicita, conform
art.45, participarea celuilalt transportator la dezbateri, procedura şi efectele fiind reglementate de legislaţia aplicată de
tribunalul sesizat asupra cazului.
Dacă o reclamaţie nu este formulată în termenele menţionate de Convenţie, nici o acţiune nu va fi întreprinsă împotriva
transportatorului, cu excepţia cazului de fraudă din partea acestuia1846.
Perioada de introducere a acţiunii în responsabilitate este reglementată de Convenţia de la Montreal1847, conform căreia
dreptul la despăgubire este anulat dacă acţiunea în responsabilitate nu este introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii la
destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească, sau de la data încetării transportului. Metoda de calcul a acestei
perioade este 'determinată de legislaţia aplicată de tribunalul sesizat asupra cazului.
CAPITOLUL V. CONTRACTUL DE NAVLOSIRE
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
Mai mult de 80% din comerţul internaţional cu bunuri se realizează prin intermediul transportului pe mare1848.
Dreptul maritim internaţional dispune de o reglementare bogată atât a contractului de transport maritim, dar nu şi a celui de
navlosire, cât şi a navigaţiei în general sau a protecţiei mediului marin.
Obiectul contractului de transport maritim îl constituie deplasarea mărfii de către cărăuş, iar contractul de navlosire are ca
obiect nava în stare bună de navigabilitate. în contractul de transport maritim raporturile se stabilesc între cărăuş şi expeditor, iar
în contractul de navlosire - între armator şi navlositor.
Aşa cum am remarcat, contractul de navlosire nu beneficiază de o reglementare printr-o convenţie internaţională. într-o atare
situaţie1849, voinţa părţilor se completează cu uzanţele comerciale internaţionale şi cu normele în materie prevăzute de legea
aplicabilă, determinată conform normelor dreptului internaţional privat.
Uzanţele comerciale incidente contractelor de navlosire sunt fixate de cele mai multe ori în contracte tip, elaborate de
organizaţii internaţionale ale armatorilor cum este, de exemplu, Consiliul Maritim Baltic şi Internaţional BIMCO - The Baltic and
International Maritime Council18*0.
Regulile BIMCO în varianta actuală au fost adoptate de Adunarea Generală la Vancouver în iunie 201 11851. BIMCO este
recunoscută ca lider mondial în elaborarea şi revizuirea contractelor maritime standard şi a clauzelor maritime standard. Cu titlu
de exemplu menţionăm:
> General Time Charter Party (GENTIME 1999) - Contract de navlosire pe timp determinat;
> BIMCO Standard Voyage Charter Party for the Transportation of Bulk Cement (CEMENTVOY 2006) - Contract tip de
navlosire pe timp determinat pentru transportarea cimentului în vrac;
> BIMCO General Voyage Charter Party (GENCON 1994) - Contract de navlosire pe timp determinat;
 214
> BIMCO Standard Bareboat Charter (BARECON 2001) - Contract de navlosire al navei nude.
în funcţie de tipul contractului de navlosire convenit, părţile recurg şi la întocmirea de conosamente (bills of lading) care au
funcţia de a proba încărcarea mărfii pe vas şi care reprezintă documente reprezentative ale mărfii. BIMCO a elaborat mai multe
conosamente-tip, dintre care menţionăm:
BLACKSEAWOODBILL, COMBICONBILL, NORGRAINBILL (North American Grain Bill of Lading), Blank Back Form
of Liner Bill of Lading, FERTICONBILL 2007 BILL OF LADING, CONGENBILL 2007, CEMENTVOYBILL 2006 etc.
Secţiunea 2. Noţiunea şi caracterele juridice.
Contractul de navlosire este acel contract, în baza căruia armatorul, numit şi navlosant se obligă ca, în schimbul unei sume de
bani, numită navlu, fie să transporte mărfuri pe mare, fie să pună la dispoziţia navlositorului o navă în stare bună de navigabilitate
pentru transportul de mărfuri.
Contractul de navlosire este cunoscut în general sub denumirea de charter party, formularea provenind de la expresia latină
carta partita care în evul mediu
1852
desemna documentul de transport .
Contractul de navlosire este un contract sinalagmatic, consensual, comutativ şi cu titlu oneros.
Părţile contractului de navlosire sunt armatorul sau navlosantul şi navlositorul.
Armatorul (shipowner) este, în general, proprietarul navei şi se obligă să pună la dispoziţia navlositorului nava în stare bună
de navigabilitate şi să o menţină în această stare pe toată durata contractului.
Navlositorul (charterer) este beneficiarul contractului de navlosire, căruia navlosantul îi pune la dispoziţie nava în schimbul
navlului. Navlositorul poate deveni la rândul său armator, prin încheierea unui contract de subnavlosire, dacă un asemenea drept
i-a fost acordat prin contractul de navlosire.
Secţiunea 3. Categoriile contractului de navlosire.
Clasificarea contractului de navlosire se face în dependenţă de repartizarea gestiunii navei între armator şi navlositor1853.
Gestiunea navei este privită sub două aspecte: gestiunea nautică şi gestiunea comercială.
Gestiunea nautică presupune echiparea şi armarea vasului (angajarea personalului de navigaţie necesar îndeplinirii serviciilor
la bord, incluzând comandantul, secundul, mecanicul şef şi echipajul), plata salariului echipajului şi asigurarea hranei acestuia,
întreţinerea şi asigurarea navei. Echipajul şi comandantul rămân subordonaţi celui care deţine gestiunea nautică.
Gestiunea comercială presupune dreptul de a stabili destinaţia şi ruta clătoriei, dar şi obligaţia de a suporta cheltuielile aferente
acesteia, precum
cheltuieli pentru aprovizionarea navei cu combustibil, mijloace de subzistenţă, taxe portuare, taxe de remorcare sau de pilotaj,
taxe de trecere prin canale navigabile.
In dependenţă de repartizarea gestiunii navei între armator şi navlositor, contractul de navlosire cunoaşte trei forme: navlosirea
navei nude, navlosirea pe timp determinat şi navlosirea pe călătorie.
3.1. Navlosirea navei nude. Navlosirea navei nude {bare boat charter) presupune întreaga gestiune a navei, adică gestiunea
nautică şi comercială de către navlositor. Armatorul este obligat numai să pună la dispoziţia navlositorului nava în stare bună de
navigabilitate. In cazul contractului de navlosire a navei nude, obligaţia de efectuare a transportului aparţine navlositorului,
armatorul având doar obligaţia de a-i pune la dispoziţie nava.
Navlositorul este obligat să echipeze nava şi să armeze nava, să plătească salariile echipajului, să aprovizioneze nava cu
combustibil şi cu mijloace pentru asigurarea subzistenţei, să plătească taxele portuare, taxele de pilotaj şi de remorcare, precum şi
cele de trecere prin canale navigabile. Echipajul şi comandantul se vor subordona dispoziţiilor navlositorului. Acest tip de contract
cunoaşte forma de charter by demise în care proprietarul armator îşi păstrează dreptul de a numi comandantul navei. Având şi
gestiunea comercială a navei, navlositorul poate subnavlosi nava sau poate încheia contracte de transport cu terţii.
Dacă navlositorul, în calitate de cărăuş, transportă mărfurile proprii, nu se va elibera un conosament, iar dacă navlositorul
încheie contracte de transport cu terţii, se va elibera conosament. Acest conosament îl obligă pe navlositor şi nu pe armator.
3.2. Navlosirea pe timp determinat. Navlosirea pe timp determinat {time
charter) presupune scindarea gestiunii comerciale de gestiunea nautică. în această categorie a contractului de navlosire,
gestiunea comercială revine navlositorului. iar gestiunea nautică revine armatorului. Armatorul este obligat să armeze şi să
echipeze nava, să plătească salariile echipajului şi să îl asigure cu hrană, să menţină nava în stare bună de navigabilitate şi să o
asigure, încheind un contract de asigurare. Echipajul şi comandantul se vor subordona dispoziţiilor armatorului care este în drept
să îi înlocuiască.
Navlositorul stabileşte destinaţia şi ruta călătoriei, aprovizionează nava cu combustibili, plăteşte taxele portuare, de trecere
prin canale navigabile, taxele de pilotaj sau remorcare etc.
în cazul navlosirii pe timp determinat, cărăuş este navlositorul. Dacă marfa transportată aparţine navlositorului, de regulă nu
se emite conosament. Dacă navlositorul încheie contracte de transport cu terţii, acestora li se vor elibera conosamente semnate de
comandantul navei. Aceste conosamente îl vor obliga pe armator şi nu pe navlositor, deoarece comandantul navei este un prepus
al armatorului.
S-a menţionat1854 că în cazul în care există o clauză inserată în charter party, navlositorul sau agenţii acestuia pot fi
împuterniciţi să semneze conosamente în numele armatorului, navlositorul fiind obligat să îl despăgubească pe armator pentru
prejudiciile pe care le-ar aduce acestuia prin semnarea conosamentului. Totuşi, în cazul navlosirii pe timp determinat, faţă de terţi
răspunde armatorul, deoarece acesta transmite prin charter party navlositorului numai drepturile nu şi obligaţiile.
3.3. Navlosirea pe călătorie. Navlosirea pe călătorie (voyage charter). Contractul de navlosire voyage charter se încheie între
armator şi navlositor pentru transportul mărfurilor pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive, în schimbul unui navlu,
calculat de regulă în raport cu cantitatea încărcăturii (per tonă sau metru cub de marfa). Navlosirea pe călătorie presupune că
 215
întreaga gestiune a navei revine armatorului. Armatorul este cel care organizează şi efectuează transportul către portul de destinaţie
convenit cu navlositorul. Armatorul este obligat să armeze şi să echipeze nava, să plătească salariile echipajului şi să îl asigure cu
hrană, să întreţină şi să asigure nava, să procure combustibilii necesari, să plătească taxele portuare, de trecere prin canale
navigabile, taxele de pilotaj sau remorcare etc.
De regulă, în această modalitate de transport se emite conosament, deoarece marfa este transportată de armator, iar nu de
navlositor. Contractul de navlosire voyage charter se apropie foarte mult de contractul de transport maritim.
Secţiunea 4. Obligaţiile părţilor în contractul de navlosire.
Principalele obligaţii ale armatorului sunt punerea vasului la dispoziţia navlositorului şi menţinerea în stare bună de
navigabilitate a navei pe toată durata contractului, iar a navlositorului - plata navlului. Celelalte obligaţii revin părţii care deţine,
în dependenţă de forma contractului, gestiunea nautică şi comercială a navei.
în continuare vom enumera obligaţiile ce rezultă din contractul de navlosire şi căreia dintre părţi incumbă aceste obligaţii1855.
Astfel:
A. Obligaţia de a pune la dispoziţie nava în stare bună de navigabilitate şi de a menţine starea bună de navigabilitate pe toată
durata contractului. Aşa cum am menţionat, punerea vasului în stare bună de navigabilitate la dispoziţia navlositorului este
obligaţia principală a armatorului. Nava trebuie să corespundă caracteristicilor stipulate. Cheltuielile necesare pentru deplasarea
navei la locul prevăzut în contract sunt suportate de armator.
Obligaţia de a menţine starea bună de navigabilitate a navei pe toată durata contractului decurge din gestiunea nautică a navei.
în cazul navlosirii navei nude, gestiunea nautică aparţine navlositorului, prin urmare şi obligaţia de menţinere a
stării bune de navigabilitate aparţine navlositorului. în acest caz, armatorul este obligat doar să pună la dispoziţia navlositorului
nava în stare bună de navigabilitate.
B. Obligaţia de plată a navlului. Această obligaţie revine navlositorului. Navlul constituie chiria sau preţul perceput de
armator (navlosant) de la navlositor prin efectul contractului de navlosire, în schimbul punerii la dispoziţia navlositorului a navei
sale sau a unei capacităţi de încărcare a ei în scopul transportării de mărfuri pe apă. Dacă navlositorul nu a utilizat toată capacitatea
închiriată a navei şi convine în acest sens cu armatorul, i se poate restitui jumătate din navlu. De asemenea, părţile pot stabili ca
navlul să se plătească şi ca o sumă globală (lump sum), cuprinzând şi acel navlu mort {dead freight), plătit pentru capacitatea de
navă neutilizată de navlositor.
In cazul navlului stabilit lump sum, plata se efectuează la intervale de timp stabilite în charter party. în cazul navlosirii navei
nude, navlul ia forma unei lump sum care se plăteşte de regulă lunar şi anticipat.
Navlul stabilit pe navă şi pe unitate de timp se utilizează de obicei în contractul de navlosire time charter şi se calculează în
dependenţă de capacitatea de încărcare a navei pe timp de vară, chiar dacă transportul se efectuează în timpul iernii. în acest caz
plata navlului este datorată pentru fiecare zi sau parte din zi, până la restituirea navei către armator.
C. Obligaţia de a asigura nava. Obligaţia de încheiere a unui contract de asigurare revine părţii care deţine gestiunea nautică
a navei, adică, în principiu, revine armatorului. Ca excepţie, în cazul navlosirii navei nude, obligaţia de asigurare a navei revine
navlositorului, armatorul fiind obligat în acest caz doar să pună la dispoziţia navlositorului nava convenită.
D. Obligaţia de armare a navei. Şi această obligaţie, ca şi obligaţia de asigurare a navei, revine părţii care deţine gestiunea
nautică a navei, adică armatorului. Obligaţia de armare a navei incumbă navlositorului doar în cazul navlosirii navei nude.
E. Obligaţia de plată a salariilor şi a hranei echipajului. Obligaţia dată este în sarcina părţii care deţine gestiunea nautică a
navei, adică, în principiu armatorului. Obligaţia de de plată a salariilor şi a hranei echipajului revine navlositorului doar în cazul
navlosirii navei nude.
F. Obligaţia de procurare a combustibililor. Această obligaţie revine navlositorului când acesta deţine gestiunea comercială
a navei (<charter by demise şi time charter) şi armatorului în cazul navlosirii navei nude (voyage charter).
G. Obligaţia de a procura încărcătura navei (caric-cargo) navei Această obligaţie revine navlositorului. Marfa, pregătită
pentru încărcare, trebuie adusă de navlositor la locul de încărcare convenit. în dependenţă de situaţia concretă, părţile pot utiliza
expresiile carie parţial (part cargo) sau carie plin (full and complete cargo).
S-a menţionat1856 că dacă navlosirea ia forma bare boat charter!charter by demise sau time charter, cantitatea de marfa
încărcată, atâta timp cât este în limitele
maxime prevăzute de contract, este la latitudinea navlositorului. Armatorul nu este interesat nici de felul mărfii care este stipulat
în contract doar în termeni generici ca „mărfuri legale”, cu excepţia cazului în care transportul acelei categorii de marfa este ilegal
sau marfa pune în pericol vasul. Constituie excepţie navlosirea unui vas cu destinaţie specială, de exemplu pentru transportul
produselor petroliere, al cerealelor etc., situaţie în care navlositorul trebuie să respecte categoria de marfa. în ceea ce priveşte
momentul încărcării mărfii, acesta nu prezintă interes pentru armator, deoarece contractul, în ambele forme menţionate (bare boat
charter!charter by demise sau time charter), se încheie pe o perioadă de timp determinată, timpul curgând în defavoarea
navlositorului.
în cazul contractului voyage charter prezintă importanţă pentru armator procurarea mărfii de către navlositor în cantitatea şi
termenul prevăzute în contract, în acest caz armatorul deţine gestiunea comercială a navei, iar dacă navlositorul nu pune la
dispoziţie întreaga cantitatea de marfa prevăzută în contract, armatorul poate procura marfa în completarea capacităţii de transport
a navei.
Navlositorul trebuie să pregătească marfa pentru încărcare şi să o prezinte la locul de încărcare conform cutumei: marfa aşteaptă
nava şi nu invers.
Normele de încărcare şi descărcare a mărfurilor diferă de la port la port, în funcţie de capacitatea lui de dotare şi de operare,
de poziţia geografică pe care o are, de regimul juridic al administraţiei portuare, de condiţiile de climă a zonei în care se află
portul, de numărul sărbătorilor legale, de tipul de navă şi de felul de marfa ce se operează.
încărcarea şi descărcarea mărfurilor trebuie să se efectueze în termenul prevăzut în contract sau în uzanţele portuare.
 216
Timpul normal acordat navlositorului pentru încărcarea navei poartă denumirea de stalii {laytime). Timpul de stalii semnifică
zilele libere în care nava este pusă la dispoziţia navlositorului fără nici o plată. Termenul acordat începe să curgă de la data
notificării (notice of readiness) navlositorului că nava a sosit în port la locul de încărcare, fiind gata de operare in readiness.
Notificarea trebuie acceptată în scris de către navlositor sau agenţii săi şi, de regulă acceptarea se menţionează pe duplicatul
notificării care se înapoiază comandantului navei.
Stafiile se calculează pe zile consecutive, zile lucrătoare de 24 de ore, zile lucrătoare de 24 de ore consecutive, zile lucrătoare
pe timp favorabil1857.
Există stafii reversibile care se calculează cumulat pentru încărcare/descărcare în ambele porturi şi stafii ireversibile care se
determină separat pentru portul de încărcare şi separat pentru portul de descărcare şi nu pot fi cumulate1858.
Reversabilitatea stafiilor constituie opţiunea acordată navlositorului care a terminat încărcarea mărfii într-un timp mai scurt
decât cel stabilit, numit „timpul salvat” de a-1 utiliza pentru descărcarea mărfii. Astfel, navlositorul este în drept ca „timpul salvat”
la încărcarea mărfii să îl cumuleze cu cel rezervat pentru descărcare, luându-se în calcul totalul stafiilor convenite pentru ambele
operaţiuni.
Armatorul poate acorda navlositorului o primă de celeritate (dispatch money), care constă în acordarea unei sume pentru
efectuarea operaţiunilor de încărcare sau de descărcare a mărfii cu rapiditate.
Dacă navlositorului îi este insuficient timpul de stalii pentru încărcarea mărfii, căpitanul navei poate acorda contrastalii
(demurrage), în condiţiile stipulate în contract. Contrastaliile constau în timpul suplimentar utilizat de navlositor pentru încărcarea
mărfurilor după curgerea staliilor. Pentru contrastalii navlositorul plăteşte o sumă suplimentară armatorului, menită să acopere
prejudiciul suportat prin staţionarea prelungită a navei în port. In cazuri excepţionale, pot fi acordate şi supercontrastalii care, de
regulă, nu trebuie să fie mai mari decât dublul contrastaliilor.
Stabile, contrastaliile şi prima de celeritate se consemnează în time-sheet. Dacă time-sheet-ul nu se poate întocmi, căpitanul
navei va întocmi un proces-verbal (.statement of facts) în baza căruia ulterior se va redacta time-sheet-ul.
II. Obligaţiile de plată a taxelor portuare, de pilotaj, de remorcare, de trecere prin canale navigabile etc. Aceste obligaţii aparţin
părţii care deţine gestiunea comercială a navei. Armatorul va fi obligat să plătească taxele portuare, de pilotaj , de remorcare, de
trecere prin canale navigabile etc. în cazul contractului voyage charter, iar navlositorul - în cazul contractului charter by demise
şi time charter.
Secţiunea 5. Răspunderea părţilor pentru neexecutarea contractului de navlosire.
In lipsa unei convenţii internaţionale, răspunderea părţilor contractului de navlosire va fi stabilită potrivit clauzelor
contractuale, uzanţelor comerciale în materie şi legii aplicabile contractului.
In dependenţă de categoria contractului de navlosire, armatorul şi navlositorul răspund pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor asumate.
In ceea ce priveşte clauzele de limitare sau de excludere a răspunderii, pe lângă cele obişnuite, în contractele de navlosire mai
sunt întâlnite şi clauze specifice, inserate de părţi în contract1859:
> Clauza de război (War clause). In baza acestei clauze, armatorul este în drept să rezilieze contractul după notificarea
navlositorului sau poate refuza efectuarea unei părţi a călătoriei, dacă apreciază că nava, echipajul sau marfa sunt expuse riscului
de război. în cazul în care călătoria este în derulare, armatorul poate cere navlositorului să indice un port sigur pentru descărcarea
mărfii. Armatorul are dreptul la întregul navlu, iar în situaţia în care distanţa parcursă este superioară celei stabilite în contract, iar
navlosirea s-a făcut pe voiaj şi nu pe trump, de asemenea are dreptul la un supliment de navlu.
> Clauza de grevă (Strike clause). în baza acestei clauze, armatorul are dreptul să rezilieze contractul în cazul în care marfa
nu poate fi încărcată din cauza
grevei din port. în cazul navlosirii voyage charter, când timpul curge în defavoarea armatorului, navlositorul poate evita
rezilierea prin calcularea zilelor de stalii pe perioada grevei şi plata suprastaliilor la expirarea acestor zile, fără a se ţine cont că
încărcarea a fost împiedicată de grevă. Dacă încărcarea începuse deja, iar navlositorul nu este de acord ca staliile să fie calculate
pe perioada grevei, armatorul poate decide începerea voiajului, putând completa în alt port încărcătura vasului, reducând în mod
corespunzător navlul plătit de navlositor. Pentru situaţia în care greva are loc în portul de descărcare, navlositorul poate indica un
port sigur, plătind un supliment de navlu pentru diferenţa de distanţă parcursă de navă.
> Clauza de îngheţ (Ice clause). Conform acestei clauze, armatorul poate refuza să încarce marfa în cazul în care nava este în
pericol de îngheţ în portul de încărcare. în acest caz, contractul de navlosire este nul. Dacă o parte din marfa a fost deja încărcată,
armatorul poate părăsi portul de încărcare în caz de pericol de îngheţ, fără a aştepta terminarea încărcării mărfii, navlositorul fiind
obligat să plătească doar navlul proporţional cu marfa încărcată. în cazul în care pericolul de îngheţ este în portul de descărcare,
navlositorul are opţiunea fie să indice un port sigur, cu plata unui supliment de navlu, fie să plătească staliile şi eventual
suprastaliile în cazul în care armatorul va ţine nava la dispoziţia navlositorului, până la trecerea pericolului de îngheţ.
CAPITOLUL VI. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE TRANSPORT MARITIM
Secţiunea 1. Reglementarea contractului de transport internaţional de mărfuri pe mare.
Dreptul maritim internaţional dispune de o reglementare bogată atât a contractului de transport maritim, dar nu şi a celui de
navlosire, cât şi a navigaţiei în general sau a protecţiei mediului marin. Cu titlu de exemplu menţionăm:
> Convenţia internaţională pentru unificarea unor reguli de drept în materie de conosamente, adoptată la Bruxelles la 25
august 1924, cunoscută ca Regulile de la Haga1860.
> Protocolul de la Bruxelles din 23 februarie 1968 de modificare a Convenţiei internaţionale pentru unificarea unor reguli
de drept în materie de conosamente de la Bruxelles 25 august 1924, cunoscut ca Regulile de la Haga- Visby şi Protocolul de la
Bruxelles din 21 decembrie 1979 de modificare a Regulilor de la Haga-Visby.
 217
> Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 30 martie 1978, cunoscută ca
Regulile de la Hamburg.
> Convenţia internaţională privind unificarea unor reguli în materie de abordaj în navigaţia interioară, încheiată la Geneva
la 15 martie 1960.
> Convenţia internaţională pentru unificarea unor reguli de drept privind coliziunile între nave, încheiată la Bruxelles la 23
septembrie 1910.
> Convenţia internaţională pentru unificarea unor reguli în materie de asistenţă şi salvare pe mare, încheiată la Bruxelles la
23 septembrie 1910.
> Convenţia internaţională privind căutarea şi salvarea pe mare, încheiată la Hamburg la 27 aprilie 1979.
> Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982.
> Convenţia privind facilitarea traficului maritim internaţional, adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, amendată în anii 1984,
1986, 1989, 1991, 1993, 1994.
> Convenţia internaţională privind ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, încheiată la Londra la 1 noiembrie 1974.
> Convenţia referitoare la privilegiile şi la ipotecile maritime, semnată la Geneva la 6 mai 1993.
> Convenţia de la Rotterdam din 11.12.2008 privind contractele de transport total sau parţial al mărfurilor pe mare (Regulile
de la Rotterdam), care încă nu a intrat în vigoare.
Reglementarea de bază în domeniul transporturilor maritime organizate o constituie Convenţia Naţiunilor Unite privind
transportul de mărfuri pe mare - Regulile de la Hamburg, adoptată la Hamburg, la 30 martie 19781861 (în continuare -
Convenţia de la Hamburg/Regulile de la Hamburg)1862. Convenţia de la Hamburg a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1992.
Statele care devin părţi contractante, trebuie să denunţe Regulile de la Haga, adoptate prin Convenţia de la Bruxelles din 25 august
1924, precum şi Regulile de la Haga-Visby, cuprinse în Protocolul de la Bruxelles din 23 februarie 1968. Nu este admisă nici o
rezervă de la prevederile Convenţiei de la Hamburg.
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Hamburg.
Convenţia de la Hamburg cuprinde, în principal, reguli uniforme de drept material, aplicabile contractului de transport maritim.
Domeniul de aplicare al Convenţiei include1 toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite, dacă sunt
întrunite următoarele condiţii.
> portul de încărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este situat într-un stat contractant;
> portul de descărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este
situat într-un stat contractant; ^
^ unul dintre porturile facultative de descărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este portul efectiv de descărcare şi
este situat într-un stat
contractant; .
^ conosamentul sau alt document care face dovada contractului de
transport pe mare este emis într-un stat contractant,
^ conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare stipulează că prevederile contractuale să
fie guvernate de Convenţia de la Hamburg său de legislaţia oricărui stat contractant.
Prevederile Convenţiei de la Hamburg se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului efectiv, a
încărcătorului, a
destinatarului sau a oricărei persoane interesate. 1864
Domeniul de aplicare al Convenţiei exclude contractele de navlosire . Totuşi, Convenţia se aplică unui conosament emis în
baza unui contract de navlosire care reglementează relaţiile dintre cărăuş şi deţinătorul conosamentului.
care nu este şi navlositor.
Dacă un contract stipulează că în viitor transportul mărfurilor se va tace prin expediţii succesive, într-o perioadă convenită,
prevederile convenţiei se vor aplica la fiecare expediţie. Aceste dispoziţii nu se aplică atunci când transportul se
execută în baza unui contract de navlosire. _ _
Forţa juridică a Convenţiei de la Hamburg rezultă din prevederile ari.-: care dispune că orice stipulaţie’ dintr-un contract de
transport maritim, dintr-ur. conosament sau orice alt document, care face dovada contractului de transpor
maritim este nulă în măsura în care derogă, direct sau indirect, de la prevederile Convenţiei. Nulitatea unei asemenea stipulaţii
nu afectează valabilitatea celorlalte prevederi ale contractului sau documentului din care face parte. O clauză prin care se
cesionează cărăuşului beneficiul asigurării mărfurilor sau orice altă clauză similară este nulă. Prin excepţie de la aceste prevederi,
cărăuşul îşi poate asuma o responsabilitate şi obligaţii mai mari decât cele prevăzute de Convenţie.
Pentru situaţia în care se emite un conosament sau orice alt document care face dovada unui contract de transport maritim,
acest document trebuie să conţină o menţiune din care să rezulte că transportul este supus prevederilor Convenţiei de la Hamburg
care anulează orice stipulaţie ce derogă de la aceasta în detrimentul încărcătorului sau destinatarului1865.
Prin urmare, normele Convenţiei de la Hamburg sunt, în principiu, imperative. S-a menţionat1866 că Regulile de la Hamburg
adoptă o asemenea perspectivă în scopul protejării încărcătorului faţă de abuzurile cărăuşului, care este de obicei o companie de
transport cu o putere financiară disproporţionată faţă de cea a încărcătorului, fapt ce determină impunerea de către acesta a unor
contracte de adeziune.
Unii autori1867 au observat că în cazul contractului de navlosire funcţionează principiul consensualismului, neexistând în
principiu norme imperative care să limiteze voinţa părţilor (nelimitarea voinţei pârtilor pleacă de la ideea unei forţe financiare
comparabile a celor două părţi, care au posibilitatea de a discuta pe poziţie de egalitate). In cazul contractului de transport maritim,
acesta este guvernat de norme în principiu imperative, derogările fiind permise numai dacă sunt în sensul agravării răspunderii
cărăuşului.
 218
Secţiunea 3. Noţiunea şi caracterele juridice.
Regulile de la Hamburg definesc1868 contractul de transport pe mare ca fiind acel contract, prin care cărăuşul se obligă, în
schimbul plăţii unui navlu, să transporte mărfuri pe mare de la un port la altul. în orice caz, un contract care implică, pe lângă
transportul pe mare, şi transportul cu alte mijloace, este considerat contract de transport pe mare în sensul Convenţiei de la
Hamburg numai în măsura în care are legătură cu transportul pe mare.
Părţile contractului de transport maritim sunt încărcătorul (shipper) şi cărăuşul (carrier), spre deosebire de contractul de
navlosire care utilizează noţiunile de armator (shipowner) şi navlositor (charterer).
Potrivit Convenţiei de la Hamburg1869:
Cărăuş este persoana care (sau în numele căreia) a încheiat un contract de transport de mărfuri pe mare cu un încărcător.
Cărăuş efectiv este persoana căreia i s-a încredinţat de către cărăuş efectuarea parţială sau integrală a unui transport de mărfuri.
încărcător este persoana care sau din autorizarea căreia s-a încheiat cu cărăuşul un contract de transport de mărfuri pe mare,
sau orice persoană care sau din autorizarea căreia mărfurile sunt în mod efectiv predate cărăuşului în legătură cu contractul de
transport pe mare. A
Destinatar (<consignee) este persoana îndreptăţită să preia mărfurile. In acelaşi contract, destinatarul poate fi şi încărcător.
Contractul de transport maritim este sinalagmatic, oneros, consensual şi comutativ. Referitor la caracterul consensual al
contractului, în literatura de specialitate1870 se precizează că din Regulile de la Hamburg nu rezultă un caracter real, contractul
încheindu-se prin acordul de voinţă al părţilor. Atunci când mărfurile sunt luate în primire1871, cărăuşul trebuie, la cererea
încărcătorului, să emită un conosament. Conform Convenţiei de la Hamburg1872, conosamentul este un document care face
dovada unui contract de transport şi a preluării sau încărcării mărfii de către cărăuş. Nu trebuie înţeles, însă, că însuşi contractul
de transport s-ar încheia în momentul luării în primire a mărfii, conosamentul dovedind existenţa contractului, dar nu momentul
încheierii acestuia.
Scopul principal al conosamentului este de a face dovada preluării/încărcării mărfii, existenţa contractului de transport putând
fi probată şi în alt mod.
Secţiunea 4. încheierea contractului internaţional de transport maritim.
4.1. Noţiunea conosamentului. Contractul internaţional de transport maritim fiind sinalagmatic, se încheie prin acordul de
voinţă al părţilor. Deşi nu se ocupă de formarea contractului, Regulile de la Hamburg prevăd întocmirea unui conosament la luarea
în primire a mărfurilor. Totuşi, conosamentul nu se confundă
1 1873 " ^
şi nu reprezintă contractul de transport . ? ;
Unii autori1874 definesc conosamentul ca fiind documentul eliberat (semnat) de comandantul navei, prin care se atestă că
marfa a fost încărcată pe navă sau a fost preluată de navă pentru încărcare, în vederea transportării până la portul de destinaţie.
4.2. Clasificarea conosamentelor. Conosamentele pot fi clasificate în dependenţă de mai multe criterii1875. Astfel:
> După funcţia (scopul) lor, conosamentele se clasifică în: conosamente de preluare a mărfii şi conosamente de încărcare a
mărfii. O atare clasificare rezultă şi din prevederile1876 Regulilor de la Hamburg.
Conosamentul de preluare a mărfii are o funcţie provizorie şi se emite de regulă atunci, când potrivit contractului de vânzare-
cumpărare, riscul pieirii mărfii se transmite de la vânzător la cumpărător anterior încărcării mărfii pe vas. După încărcarea mărfii,
conosamentul de preluare a mărfii va fi înlocuit cu unul de încărcare sau pe conosament se va aplica menţiunea „îmbarcat”.
> După modul în care circulă, distingem: conosamente nominative, transmisibile prin cesiune, conosamente la ordin,
transmisibile prin gir şi conosamente la purtător, transmisibile prin simpla predare.
Conosamentul nominativ se emite în favoarea destinatarului care este indicat în cuprinsul titlului. Titularul unui conosament
nominativ este în drept să ceară la destinaţie predarea mărfurilor.
Conosamentul la ordin conţine clauza „la ordin” urmat de numele unei anumite persoane, beneficiar, care îl poate andosa unei
alte persoane (îl vinde prin gir). Operaţiunea girului implică înscrierea unei menţiuni pe titlu. Dobânditorul titlului devine şi
deţinătorul de drept al mărfii.
Conosamentul la purtător conţine clauza „la purtător” fără numele beneficiarului, beneficiar fiind întotdeauna posesorul. Prin
urmare, persoana care deţine titlul are şi proprietatea mărfii.
> In funcţie de distanţa de transport acoperită, se disting: conosamentul
direct, conosamentul de serviciu şi conosamentul oceanic sau conosamentul maritim.
Conosamentul direct se utilizează pentru transportul din „poartă în poartă'. acoperind întreaga distanţă de la încărcător până la
destinatar, indiferent de modalitatea de transport: rutieră, fluvială, aeriană, maritimă şi de mijlocul de transport utilizat.
încărcătorul stabileşte raportul numai cu primul cărăuş care in calitate de cărăuş principal, răspunde de predarea mărfii la
destinaţie. Participanţii la lanţul de transport eliberează fiecare documentul de transport specific rutei şi mijlocului de transport
pentru care se angajează.
Conosamentul de serviciu este eliberat din ordinul cărăuşului principal de către fiecare participant la lanţul de transport maritim.
Nu este negociabil.
Conosamentul oceanic sau conosamentul maritim acoperă transportul de la un port oceanic sau maritim la altul.
> în funcţie de continuitatea transportului, există: conosamentul cu
transbordare şi conosamentul fără transbordare.
Conosamentul cu transbordare se referă, de regulă, la loturi mici de mărfuri care urmează să fie duse până într-un port în care
există un flux mare de transport, de unde urmează să fie preluate de alte nave.
Conosamentul fără transbordare se referă la transportul direct din portul de expediţie în portul de destinaţie, fără utilizarea unui
port intermediar în care marfa să fie transferată pe altă navă.
 219
> In funcţie de emitent, distingem conosament eliberat de cărăuş, conosament eliberat de agenţii cărăuşului, conosament
eliberat de operatorul multimodal şi casa de expediţie internaţională.
Conosamentul eliberat de cărăuş se eliberează de comandantul navei ca mandatar al cărăuşului.
Conosamentul eliberat de agenţii cărăuşului - în unele porturi, cărăuşul dispune de agenţi împuterniciţi să emită în numele său
conosamente.
Conosamentul eliberat de operatorul multimodal şi casa de expediţie internaţională acoperă întregul lanţ de transport „din
poartă în poartă”. De regulă, se eliberează în numele armatorilor implicaţi. Dacă întreprinderea de expediţie este membră
FIATA1877, aceasta poate elibera conosamente în nume propriu1878.
4.3. Funcţiile conosamentului. Funcţiile conosamentului rezultă din prevederile Convenţiei de la Hamburg1879.
Conosamentul îndeplineşte 3 funcţii importante :
> Funcţia de probă a contractului de transport. Conosamentul face dovada existenţei contractului de transport, mai ales când
manifestarea de voinţă a părţilor nu este constatată în scris. De obicei, conosamentul include clauzele tipizate ale contractului de
transport care se completează de către părţi.
> Funcţia de probă a preluării mărfii sau, după caz, a încărcării mărfii. Conosamentul, prin conţinutul său face dovada
preluării mărfurilor de la expeditor şi îmbarcarea lor pe navă. între părţile contractante, conosamentul atestă, până la proba contrară
că marfa este conformă descrierii din conosament. între cărăuş şi terţul dobânditor al conosamentului, dovada contrară nu se
admite, dacă dobânditorul s-a bazat cu bună-credinţă pe descrierea mărfurilor din conosament. în conformitate cu prevederile
Convenţiei1881, în situaţia în care conosamentul conţine indicaţii privind natura generală, marcajele principale, numărul de colete
sau de bucăţi, greutatea sau cantitatea mărfurilor, despre care cărăuşul sau altă persoană care emite conosamentul în numele său
ştie sau are motive serioase să bănuiască, că indicaţiile respective nu reprezintă exact mărfurile pe care le-a preluat efectiv sau,
când a fost emis un conosament îmbarcat, încărcat, sau dacă el nu a avut mijloace suficiente de a controla aceste indicaţii, cărăuşul
sau o astfel de persoană trebuie să facă în conosament o rezervă, prin care să precizeze aceste inexactităţi, motivele
bănuielii sau lipsa mijloacelor suficiente de control. Dacă în conosament nu sunt făcute alte menţiuni, se consideră că starea
aparentă a mărfii este bună.
> Funcţia de titlu reprezentativ al mărfii. Prin conosament, cărăuşul se obligă să livreze marfa în schimbul prezentării
conosamentului. Obligaţia se realizează în mod diferit, în dependenţă de categoria conosamentului: nominativ, la ordin sau la
purtător. Conosamentul atestă dreptul de proprietate al posesorului său legitim asupra mărfii încărcate.
Regulile de la Hamburg permit1882 cărăuşului să emită şi un alt document decât conosamentul care atestă preluarea mărfii
pentru a fi transportată. într-o atare situaţie, documentul respectiv face dovada, până la proba contrară, a încheierii contractului de
transport maritim şi a preluării mărfurilor de către cărăuş, prezumându-se că mărfurile corespund menţiunilor inserate în
document.
Documentele care pot fi emise în locul conosamentului sunt scrisoarea de trăsură maritimă (sea-way bill) şi ordinul de livrare
{delivery order). Prin întocmirea scrisorii de trăsură maritime se evită formalismul conosamentului, scrisoarea nefiind negociabilă.
Ordinul de livrare este semnat de comandantul navei sau de un reprezentant al cărăuşului şi are aceleaşi funcţii ca şi conosamentul.
Ordinul de livrare se utilizează pentru fracţionarea conosamentului, când marfa urmează să fie vândută în loturi către mai mulţi
destinatari. Fiecare dintre titlurile care substituie conosamentul reprezintă câte o fracţiune din marfa încărcată la bord.
4.4. Conţinutul conosamentului. Conform Regulilor de la Hamburg* conosamentul trebuie să conţină inter alia, menţiuni
referitoare la:
> natura generală a mărfurilor, marcajele principale necesare pentru identificarea mărfurilor, o declaraţie expresă, dacă este
cazul, privind caracterul periculos al mărfurilor, numărul de colete sau de bucăţi, precum şi greutatea mărfurilor sau cantitatea lor
exprimată în alt mod, aşa cum au fost furnizate aceste indicaţii de către încărcător;
> starea aparentă a mărfurilor;
> numele şi sediul cărăuşului;
> numele încărcătorului;
> destinatarul, dacă este desemnat de încărcător;
> portul de încărcare prevăzut în contractul de transport maritim şi data la care mărfurile au fost preluate în portul de
încărcare;
> portul de descărcare prevăzut în contractul de transport maritim;
> numărul de exemplare originale ale conosamentului, dacă sunt mai multe decât un exemplar;
> locul emiterii conosamentului;
> semnătura cărăuşului sau a persoanei care acţionează în numele său;
> navlul, în măsura în care trebuie plătit de destinatar sau altă indicaţie că navlul este plătibil de către acesta;
> menţiunea că transportul este supus prevederilor Convenţiei de la Hamburg;
> declaraţia, dacă este cazul, că mărfurile vor fi sau vor putea fi transportate pe punte;
> data sau perioada de livrare a mărfurilor în portul de descărcare, dacă aceasta a fost expres agreată de către părţi, şi
^ limita sau limitele majorate ale răspunderii, dacă au fost fixate de comun acord de către cărăuş şi încărcător.
Lipsa uneia sau mai multor din indicaţiile susmenţionate care trebuie inserate în conosament, nu afectează natura juridică a
documentului de transport, cu condiţia ca acesta să conţină menţiuni referitoare la transportul pe mare, încărcarea mărfii pe navă,
obligaţia cărăuşului de predare a mărfii la prezentarea conosamentului de către titularul îndreptăţit.
încărcătorul poartă răspundere faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat prin inexactitatea menţiunilor inserate în conosament.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de transport maritim.
5.1. Obligaţiile încărcătorului. în contractul internaţional de transport maritim, încărcătorul are, în principal următoarele
obligaţii:
 220
A. Obligaţia de predare a mărfii. Deşi Convenţia de la Hamburg nu reglementează expres această obligaţie, ea rezultă din
caracterul consensual al contractului. încărcătorul este obligat să predea marfa la data şi locul prevăzute în contractul de transport.
După încărcarea mărfii, denumirea portului de încărcare şi data preluării mărfii de către cărăuş vor fi înscrise în conosament.
S-a observat1884 că, spre deosebire de contractul de navlosire, în contractul de transport efectuat cu nave de linie, navele, fiind
condiţionate de un orar, nu vor putea aştepta marfa în port în schimbul plăţii de suprastalii. Marfa nepredată la timp nu va fi
preluată la transport, chiar dacă navlul a fost plătit şi fără ca încărcătorul să fie îndreptăţit la restituirea navlului sau la încasarea
de despăgubiri.
B. Obligaţia de marcare a mărfurilor periculoase. Această obligaţie este prevăzută de Convenţia de la Hamburg1885. Potrivit
reglementării, încărcătorul trebuie să aplice pe mărfurile periculoase un marcaj sau o etichetă prin care se indică într-un mod
corespunzător că mărfurile sunt periculoase. în situaţia în care încărcătorul predă mărfuri periculoase cărăuşului sau cărăuşului
efectiv, încărcătorul trebuie să-l informeze pe cărăuş sau pe cărăuşul efectiv, după caz, despre caracterul periculos al mărfurilor
şi, dacă este necesar, asupra precauţiiloi care trebuie^ luate.
Dacă încărcătorul nu-şi onorează aceasta obligaţie, iar cărăuşul sau cărăuşul efectiv nu cunoaşte pe altă cale caracterul lor
periculos, încărcătorul este răspunzător faţă de cărăuş şi faţă de orice alt cărăuş efectiv pentru pierderea care
rezultă din încărcarea acestor mărfuri. Totodată, cărăuşul poate să descarce mărfurile în orice moment, poate să le distrugă sau
să le facă inofensive, în dependenţă de împrejurări, fără plata unei compensaţii.
C. Obligaţia de a-l garanta pe cărăuş pentru exactitatea menţiunilor inserate în conosament. Această obligaţie de garanţie este
prevăzută în Regulile de la Hamburg1886. Se consideră că încărcătorul a garantat cărăuşului exactitatea indicaţiilor privind natura
generală a mărfurilor, marcajul lor, numărul, cantitatea şi greutatea, furnizate de către el pentru a fi inserate în conosament.
încărcătorul este obligat să-l despăgubească pe cărăuş pentru prejudiciul rezultat din inexactitatea acestor indicaţii. Dreptul
cărăuşului la o asemenea despăgubire nu limitează în nici un fel răspunderea ce rezultă din contractul de transport maritim faţă de
orice persoană, alta decât încărcătorul.
Orice scrisoare de garanţie sau orice înţelegere prin care încărcătorul se obligă să-l despăgubească pe cărăuş pentru pierderile
rezultate din emiterea de către cărăuş sau de către un reprezentant al său a conosamentului fără rezerve privind indicaţiile furnizate
de încărcător pentru a fi inserate în conosament sau referitoare la starea aparentă a mărfurilor, este nul şi nu produce efecte faţă
de terţi, inclusiv faţă de destinatar.
D. Obligaţia de plată a navlului. De regulă, obligaţia de plată a navlului revine încărcătorului, care este parte la contractul de
transport.
5.2. Obligaţiile cărăuşului. în contractul internaţional de transport maritim, cărăuşul are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de preluare a mărfii. Această obligaţie este corelativă obligaţiei de predare a mărfii care revine încărcătorului.
Conform Regulilor de la Hamburg1887, în conosament se menţionează data la care mărfurile au fost preluate în portul de încărcare.
Dacă preluarea mărfii nu este urmată imediat de încărcarea acesteia pe navă, cărăuşul va emite un conosament provizoriu de
preluare care ulterior fie va fi înlocuit cu un conosament cu menţiunea „îmbarcat”, fie în textul conosamentului de preluare va fi
inserată menţiunea „îmbrăcat”.
B. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii. Această obligaţie revine cărăuşului şi se realizează în porturile menţionate
în contractul de transport maritim.
C. Obligaţia de a transporta marfa în portul de destinaţie în termenul stabilit. Cărăuşul este obligat să transporte marfa
preluată în portul de încărcare până în portul de destinaţie în termenul stabilit în conosament. Potrivit Regulilor de la
Hamburg1888, în conosament va fi menţionată data sau perioada de livrare a mărfurilor în portul de descărcare, dacă aceasta a
fost expres agreată de către părţi. Dacă părţile nu au prevăzut termenul livrării mărfurilor în portul de descărcare, atunci cărăuşul
este obligat1889 să livreze mărfurile într-un termen care poate fi pretins în mod rezonabil unui cărăuş diligent, având în vedere
împrejurările de fapt.
D. Obligaţia de conservare a mărfii. Cărăuşul este obligat să asigure conservarea mărfii din momentul preluării acesteia în
portul de încărcare şi până la livrarea mărfii către destinatar. Deşi Regulile de la Hamburg nu prevăd expres obligaţia de conservare
a mărfii, aceasta rezultă din prevederile Convenţiei1890 referitoare la răspunderea cărăuşului pentru pierderea şi avarierea mărfii.
E. Obligaţia de livrare a mărfii. Conform Regulilor de la Hamburg1891, cărăuşul este obligat să livreze mărfurile în schimbul
prezentării conosamentului de către titularul legitim. Dacă nu a fost întocmit un conosament, cărăuşul va livra marfa în schimbul
prezentării altui document de încărcare a mărfii, de exemplu, scrisoarea de trăsură maritimă - sea-way bill.
Nefiind parte la contractul de transport maritim, destinatarul mărfii are următoarele obligaţii:
A. Obligaţia de preluare a mărfii de la cărăuş.
B. Obligaţia de plată a navlului şi suprastaliilor de la încărcare. Această obligaţie incumbă destinatarului doar dacă a fost
înscrisă în conosament sau în alt document care atestă încheierea contractului şi a preluării mărfii, ca fiind în sarcina destinatarului.
Spre deosebire de alte forme de transport, în transportul maritim bazat pe conosament, destinatar este persoana care se află în
posesia legitimă a conosamentului. Dacă nu a fost emis conosamentul, destinatar este persoana înscrisă în documentul care atestă
încheierea contractului şi preluării mărfii de către cărăuş.
Secţiunea 6. Răspunderea părţilor în contractul internaţional de transport maritim.
6.1. Răspunderea cărăuşului. Temeiul răspunderii cărăuşului este prevăzut în Regulile de la Hamburg1892, potrivit cărora
cărăuşul este răspunzător pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mărfurilor, precum şi din întârzierea în livrare, dacă
împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau întârzierea s-a produs în timpul când mărfurile se aflau în grija sa, dacă nu
dovedeşte că el, prepuşii sau mandatarii săi au luat toate măsurile care se cereau în mod rezonabil să fie luate, pentru a evita
apariţia şi consecinţele acestei împrejurări. Deci, răspunderea cărăuşului este întemeiată pe culpă. Regulile de la Hamburg admit
o excepţie1893, cărăuşul fiind răspunzător pentru pierderea sau avariile provocate mărfurilor sau pentru întârzierea în livrare
 221
cauzată de incendiu, doar dacă reclamantul dovedeşte că incendiul a rezultat dintr-o greşeală sau dintr-o neglijenţă a cărăuşului, a
prepuşilor sau mandatarilor săi.
în cazul în care culpa sau neglijenţa cărăuşului1894, a prepuşilor sau a mandatarilor săi este combinată cu-alte cauze de
producere a pierderii, avarierii sau
întârzierii în livrare, cărăuşul poartă răspundere numai în măsura în care pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare se
datorează unei astfel de culpe sau neglijenţe, cu condiţia ca el să facă dovada cuantumului pierderii, al avarierii sau al întârzierii
în livrare care nu poate fi atribuit respectivei culpe sau neglijenţe.
Din prevederile Regulilor de la Hamburg1895 rezultă că, cărăuşul este răspunzător pentru daune rezultate din:
> Pierderea sau avarierea mărfurilor. Regulile de la Hamburg instituie1896 o prezumţie de pierdere a mărfii în cazul în care
aceasta nu a fost livrată în termen de 60 de zile consecutive, calculate de la expirarea termenului de livrare. In cazul pierderii totale
sau parţiale a mărfurilor, Regulile de la Hamburg stabilesc1897 o limită maximă a răspunderii şi anume: 835 DST/colet sau altă
unitate de transport sau 2,5 DST/kg de greutate brută a mărfii pierdute.
în baza prevederilor Regulilor de la Hamburg1898, cărăuşul şi încărcătorul pot fixa, de comun acord, limite de răspundere
superioare celor prevăzute de Convenţie.
> întârzierea în livrare. Există întârziere în livrare în cazul în care cărăuşul nu a livrat marfa la destinaţie în termenul stipulat
în conosament sau în alt document de transport, iar în lipsa stipulării termenului - într-un termen care poate fi pretins în mod
rezonabil unui cărăuş diligent, având în vedere împrejurările de fapt.
Conform Regulilor de la Hamburg1899, cuantumul despăgubirii este limitat la echivalentul a de două ori şi jumătate valoarea
navlului plătibil pentru mărfurile livrate cu întârziere, dar care nu va depăşi navlul total plătibil potrivit contractului de transport
maritim al mărfurilor.
Convenţia de la Hamburg prevede şi decăderea cărăuşului din dreptul la limitarea răspunderii1900. Astfel, cărăuşul nu este
îndreptăţit să beneficieze de limitarea răspunderii, dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare a rezultat
dintr-o acţiune sau omisiune a cărăuşului, comisă fie cu intenţia de a cauza această pierdere, avariere sau întârziere, fie prin
nechibzuinţă şi cunoscând că o asemenea pierdere, avariere sau întârziere ar putea, probabil, să se producă.
Limita răspunderii cărăuşului este înlăturată1901 dacă acesta, folosindu-se de scrisoarea de garanţie sau de orice înţelegere
prin care încărcătorul se obligă să îl despăgubească pentru orice pierdere rezultată din emiterea conosamentului fără rezerve, a
eliberat conosamentul fără rezerve cu intenţia de a leza o terţă persoană, inclusiv destinatarul, care acţionează, bazându-se pe
descrierea mărfurilor în conosament.
Cărăuşul este autorizat1902 să transporte mărfurile pe punte numai dacă un asemenea transport se efectuează pe baza unui
acord cu încărcătorul. Dacă transportul mărfurilor este efectuat pe punte, contrar unei înţelegeri exprese, se consideră că actul sau
omisiunea cărăuşului s-au comis, în sensul art.8, cu intenţie.
Apărările şi limitările răspunderii prevăzute în Convenţia de la Hamburg se aplică1903 în orice acţiune împotriva cărăuşului
cu privire la pierderea sau avarierea mărfurilor care constituie obiectul contractului de transport maritim sau pentru întârzieri în
livrare, indiferent dacă acţiunea este întemeiată pe răspunderea contractuală sau delictuală, ori în alt mod. Dacă această acţiune
este îndreptată împotriva unui prepus sau mandatar al cărăuşului, acest prepus sau mandatar, este în drept să se prevaleze de
apărările şi limitările răspunderii, pe care cărăuşul este în drept să le invoce potrivit Convenţiei, dacă dovedeşte că a acţionat în
limitele angajamentului său.
6.2. Exonerarea de răspundere a cărăuşului. Regulile de la Hamburg stabilesc1904 cauzele exoneratoare de răspundere. Astfel,
cărăuşul este exonerat de răspundere în cazurile:
> Riscurilor inerente transportului de animale, dacă dovedeşte că s-a conformat instrucţiunilor care i-au fost date de
încărcător, iar pierderea, avarierea sau întârzierea pot fi atribuite acestor riscuri. In cazul în care cărăuşul face dovada că s-a
conformat instrucţiunilor speciale care i-au fost date de încărcător şi că, în împrejurările de fapt, pierderea, dauna sau întârzierea
în livrare poate fi atribuită unor astfel de riscuri, se presupune că pierderea, dauna sau întârzierea în livrare a fost astfel cauzată,
dacă nu se face dovada că pierderea, dauna sau întârzierea rezultă dintr-o culpă sau dintr-o neglijenţă a cărăuşului, a prepuşilor
sau a mandatarilor săi.
> Măsurilor luate pentru salvarea de vieţi omeneşti sau măsurile rezonabile luate în vederea salvării de bunuri pe mare, cu
excepţia cazurilor de avarie comună.
Cauzele stabilite de Convenţia de la Hamburg pot fi completate cu alte cauze exoneratoare prevăzute de legea aplicabilă
contractului.
6.3. Răspunderea cărăuşului efectiv. Răspunderea cărăuşului efectiv este reglementată în Regulile de la Hamburg1 5. Astfel,
dacă executarea transportului sau a unei părţi a acestuia a fost încredinţată unui cărăuş efectiv, cărăuşul rămâne răspunzător de
întregul transport conform prevederilor Convenţiei. Cărăuşul poartă răspundere pentru partea de transport efectuat de cărăuşul
efectiv, de actele şi omisiunile cărăuşului efectiv şi de cele ale prepuşilor sau mandatarilor acestuia, care acţionează în cadrul
atribuţiilor lor.
Toate prevederile Convenţiei, care guvernează răspunderea cărăuşului se aplică şi răspunderii cărăuşului efectiv pentru
transportul efectuat de către el. Orice
înţelegere specială, prin care cărăuşul îşi asumă obligaţii ce nu îi incumbă în virtutea Convenţiei sau renunţă la drepturi care îi
sunt conferite prin Convenţie, are efecte faţă de cărăuşul efectiv numai în măsura în care acesta a fost de acord cu înţelegerea
respectivă în mod expres şi în formă scrisă. Chiar dacă, cărăuşul efectiv a fost sau nu de acord cu această înţelegere, cărăuşul
rămâne în orice caz legat de obligaţiile sau renunţările rezultând dintr-o asemenea înţelegere specială.
Răspunderea cărăuşului şi cărăuşului efectiv este solidară. Suma totală a despăgubirilor datorate de cărăuş, de cărăuşul efectiv
şi de prepuşii şi mandatarii acestora, nu poate depăşi limitele răspunderii prevăzute în Convenţia de la Hamburg.
 222
In unele situaţii, în contractul de transport se poate stipula că o parte a transportului va fi efectuată de un alt cărăuş. în acest
sens Regulile de la Hamburg dispun1906 că ambii cărăuşi sunt părţi la contractul de transport, încheiat cu încărcătorul. Potrivit
prevederilor Convenţiei, este posibilă inserarea unei clauze contractuale, prin care cărăuşul principal să nu poarte răspundere
pentru pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare, cauzate de o împrejurare ce a intervenit în timpul transportului efectuat de
cărăuşul efectiv. Totuşi, această clauză va fi nulă în cazul în care nici o procedură judiciară nu va putea fi pornită împotriva
cărăuşului efectiv, în conformitate cu procedura tribunalului competent desemnat potrivit Convenţiei de la Hamburg.
6.4. Răspunderea încărcătorului. Răspunderea încărcătorului este reglementată în Partea a IlI-a a Convenţiei de la
Hamburg1907. Atât încărcătorul, cât şi prepuşii sau mandatarii acestuia vor purta răspundere pentru prejudiciul suportat de cărăuş
sau de cărăuşul efectiv ori pentru avarierea navei, doar dacă prejudiciul sau avarierea a fost provocată din culpa sau neglijenţa
încărcătorului, a prepuşilor sau mandatarilor acestuia.
Dacă încărcătorul predă cărăuşului sau cărăuşului efectiv mărfuri periculoase, fără a-i informa despre caracterul periculos al
mărfurilor, încărcătorul poartă răspundere pentru pierderile rezultate din încărcarea acestor mărfuri. Constituie excepţie situaţia
în care o persoană care în timpul transportului a luat în primire mărfurile, cunoscând că ele sunt periculoase. Mărfurile periculoase
pot fi descărcate în orice moment, distruse sau făcute inofensive, după caz, fără plata unor compensaţii. Dacă dispoziţiile date nu
sunt aplicabile sau nu pot fi invocate, iar mărfurile periculoase devin un pericol efectiv pentru persoane sau bunuri, ele pot fi
descărcate, distruse sau făcute inofensive, după caz, fără plata unei compensări, cu excepţia cazurilor când există obligaţia de a
contribui la avaria comună sau când cărăuşul este răspunzător în conformitate cu prevederile art.5 al Convenţiei.
6.5. Reclamaţii şi acţiuni. Reclamaţii şi acţiuni. Potrivit Convenţiei de la Hamburg1908, destinatarul trebuie să transmită
cărăuşului o notificare scrisă de
pierdere sau avariere a mărfurilor care să specifice natura generală a acestei pierderi sau avarii.
Termenul de înaintare a notificării variază în funcţie de faptul dacă pierderea sau avarierea este sau nu aparentă. Dacă pierderea
sau avarierea mărfii este aparentă, destinatarul trebuie să transmită cărăuşului notificarea cel târziu în ziua lucrătoare care urmează
zilei când mărfurile i-au fost predate de către cărăuş. Dacă pierderea sau avarierea mărfii nu este aparentă, destinatarul trebuie să
transmită cărăuşului notificarea în formă scrisă, în termen de 15 zile consecutive, începând cu ziua următoare celei în care
mărfurile au fost predate destinatarului.
Dacă o atare notificare nu este transmisă, se prezumă, până la proba contrară că mărfurile au fost livrate de cărăuş aşa cum
sunt menţionate în documentul de transport, iar dacă nu a fost emis un document de transport, se consideră că ele au fost predate
în condiţii bune.
în situaţia în care starea mărfurilor în momentul predării lor către destinatar a constituit obiectul unei expertize/inspecţii comune
de către părţi, nu este necesar sa fie transmisă o notificare în scris, pentru pierderea sau avarierea constatată în timpul
expertizei/inspecţiei respective.
în caz de întârziere în livrare, destinatarul trebuie să transmită cărăuşului o notificare scrisă în termen de 60 de zile consecutive,
începând cu ziua următoare celei în care mărfurile au fost predate destinatarului. în caz contrar, nu va fi datorată nici o despăgubire
care rezultă din întârzierea în livrare.
Notificarea transmisă cărăuşului efectiv produce acelaşi efect ca şi cum ar fi fost transmisă cărăuşului principal şi invers, orice
notificare transmisă cărăuşului principal produce acelaşi efect, ca şi cum ar fi fost transmisă cărăuşului efectiv.
Dacă pierderea sau avarierea mărfii a fost suportată de către cărăuş sau de către cărăuşul efectiv, acesta trebuie să transmită o
notificare scrisă încărcătorului în termen de 90 de zile consecutive după împrejurarea care a produs o asemenea pierdere sau avarie
ori după predarea mărfurilor conform art.4, pct.21909. în lipsa unei asemenea notificări, se consideră, până la dovada contrară, că
atât cărăuşul cât şi cărăuşul efectiv nu a suportat nici o pierdere sau avariere datorată unei culpe sau unei neglijenţe a încărcătorului,
a prepuşilor sau a mandatarilor săi.
O notificare transmisă unei persoane ce acţionează în numele cărăuşului sau a cărăuşului efectiv, inclusiv comandantul navei
sau unei persoane ce acţionează în
numele încărcătorului, se consideră că a fost dată cărăuşului, cărăuşului efectiv, respectiv încărcătorului.
6.6. Instanţa competentă. în privinţa jurisdicţiei competente, Regulile de la Hamburg dispun1910 că pentru soluţionarea unui
litigiu ce rezultă dintr-un contract de transport maritim guvernat de Convenţia de la Hamburg, reclamantul are opţiunea să
înainteze o acţiune în faţa unui tribunal care este competent în conformitate cu legea statului în care este situat şi sub jurisdicţia
căruia se află unul dintre următoarele locuri:
> sediul pârâtului sau, în lipsă, domiciliul său obişnuit;
> locul încheierii contractului, cu condiţia că pârâtul are acolo sediul, o sucursală sau o agenţie prin care s-a încheiat
contractul;
> portul de încărcare sau portul de descărcare;
> orice alt loc desemnat în acest scop în contractul de transport maritim.
Independent de aceste prevederi, reclamantul poate introduce o acţiune în
faţa tribunalelor din orice port sau loc într-un stat contractant în care nava a fost sechestrată. Totuşi, într-o atare situaţie, la
cererea pârâtului, reclamantul trebuie să strămute acţiunea, la alegerea sa, la una din instanţele competente în conformitate cu
legea statului în care este situată. Pârâtul trebuie sa depună în prealabil o garanţie suficientă pentru a asigura plata oricăror sume
care ar putea fi acordate reclamantului. Tribunalul din portul sau locul sechestrării navei va decide dacă şi în măsura în care
garanţia este suficientă.
Atunci când o acţiune a fost intentată în faţa unui tribunal competent sau când o hotărâre a fost pronunţată de un asemenea
tribunal, o nouă acţiune nu mai poate fi introdusă între aceleaşi părţi întemeiată pe aceeaşi cauză, cu excepţia cazului în care
hotărârea tribunalului în faţa căruia a fost intentată prima acţiune nu este executorie în ţara în care se instituie noua procedură.
 223
Măsurile având ca obiect obţinerea executării unei hotărâri sau strămutarea unei acţiuni nu sunt considerate ca introducere a
unei noi acţiuni.
Părţile unui contract de transport maritim, guvernat de Regulile de la Hamburg sunt în drept să încheie o convenţie de arbitraj,
cu următoareLe rezerve 911:
Dacă un contract de navlosire conţine o clauză de arbitraj, iar conosamentul nu specifică printr-o menţiune expresă că această
clauză este obligatorie pentru- deţinătorul conosamentului, cărăuşul nu poate invoca această dispoziţie faţă de un deţinător de
bună-credinţă al conosamentului.
Procedura arbitrală va fi declanşată, la opţiunea reclamantului, în unul din următoarele locuri:
> sediul pârâtului sau, în lipsă, domiciliul său obişnuit;
> locul încheierii contractului, cu condiţia că pârâtul are în acest loc sediul, o sucursală sau o agenţie prin care s-a încheiat
contractul;
> portul de încărcare sau portul de descărcare;
> orice loc desemnat în acest scop în clauza compromisorie sau în compromis.
Tribunalul arbitrai va aplica regulile Convenţiei de la Hamburg.
6.7. Prescripţia acţiunii în răspundere. Potrivit Convenţiei de la Hamburg1912, orice acţiune referitoare la transportul
mărfurilor se prescrie în termen de 2 ani, dacă nu a fost introdusă nici o procedură judiciară sau arbitrală.
Termenul de prescripţie curge din ziua în care cărăuşul a predat mărfurile sau o parte a acestora sau, în cazurile când mărfurile
nu au fost predate, începând din ultima zi în care mărfurile trebuiau să fie predate. Ziua din care începe să curgă termenul de
prescripţie nu este inclusă în acest termen.
Termenul de prescripţie poate fi prelungit în orice moment în timpul termenului de prescripţie, printr-o declaraţie scrisă a
persoanei căreia i-a fost adresată reclamaţia către reclamant. Termenul poate fi prelungit din nou prin una sau mai multe alte
declaraţii.
O acţiune pentru despăgubire a unei persoane, care este ţinută să răspundă poate fi exercitată şi după expirarea termenului de
prescripţie prevăzut de Convenţie, dacă a fost exercitată în termenul fixat de legea statului unde a fost începută procedura. Totuşi,
acest termen nu va putea fi mai mic de 90 de zile, începând din ziua când persoana care introduce acţiunea pentru despăgubire a
rezolvat reclamaţia sau a primit ea însăşi notificarea de introducere a unei acţiuni împotriva sa.
CAPITOLUL VIL CONTRACTUL DE
TRANSPORT FLUVIAL INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
în cadrul acestei secţiuni vom studia contractul de transport internaţi: na. re mărfuri pe Dunăre. Reglementarea în domeniu o
reprezintă Convenţia :
condiţiile generale de transport de mărfuri în trafic internaţional pe Dunăre, adoptată la Siofok, la 23 septembrie 19891913 (în
continuare - Convenţia de la Siofok)1914. Convenţia de la Siofok nu este adoptată la nivel de state, dar de :iire societăţile de
navigaţie pe Dunăre.
Sub auspiciile Comisiei Economice a Organizaţiei Naţiunilor Unite perina Europa, în special ale Comisiei Centrale pentru
Navigaţia pe Rin şi ale Comisiei Dunării, la 3 octombrie 2000, la Budapesta a fost adoptată Convenţia prr :rd contractul de
transport de mărfuri în navigaţia interioară (în continuare - Com.er::a de la Budapesta).
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Siofok.
Convenţia se aplică1915 transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de încărcare şi descărcare. Domeniul
de aplicare al Convenţiei nu include transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.
Nu sunt primite la transport următoarele categorii de mărfuri1:
> mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;
> mărfurile al căror transport este interzis de prevederile autorităţucr vamale şi ale altor autorităţi, de exemplu, autorităţi
sanitare sau veterinare.
> mărfurile care constituie sursa de îmbolnăviri infecţioase;
> armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare;
> mărfurile în containere de mare tonaj cu standard internaţional
Unele categorii de mărfuri, şi anume cele explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a altor mărfuri
periculoase, cât şi a animale.:: se transportă doar în baza unui acord între navlositor şi cărăuş.
Convenţia de la Siofok are o natură contractuală, companiile de navigaţie fiind persoane juridice de drept privat .
Secţiunea 3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de transport fluvial internaţional de mărfuri.
Prin contractul de transport fluvial cărăuşul se obligă faţă de navlositor să transporte marfa luată în primre, între două porturi
dunărene, şi să o predea destinatarului la termenul stabilit, în schimbul plăţii unui navlu1918.
Contractul de transport de mărfuri pe Dunăre este comercial, internaţional, sinalagmatic, consensual, comutativ şi cu titlu
oneros. Referitor la caracterul consensual al contractului se menţionează1919 că acesta rezultă expres din dispoziţiile art.4, pct.4,
potrivit cărora confirmarea de către cărăuş a cererii de transport formulate de navlositor este o dovadă a încheierii contractului.
Din dispoziţiile art.4 rezultă că acceptarea (confirmarea cererii de transport) este anterioară predării mărfii la transport,
condiţionând predarea acesteia către cărăuş.
Secţiunea 4. încheierea contractului de transport fluvial internaţional de mărfuri.
încheierea contractului are loc prin acceptarea de către cărăuş a ofertei scrise, formulate de navlositor sau de expeditorul mărfii
care acţionează în numele navlositorului. în accepţiunea Convenţiei de la Siofok navlositor este partea care încheie cu cărăuşul
contractul de transport şi pune marfa la dispoziţia cărăuşului.
 224
Cererea de transport trebuie prezentată în formă scrisă cărăuşului cu cel puţin 7 zile înainte de data predării mărfii la transport.
Dacă cererea este formulată prin telefon, ea trebuie expediată şi în scris cu cu cel puţin 5 zile înainte de data predării mărfii la
transport. în cazuri excepţionale, în baza acordului între navlositor/expeditor şi cărăuş, cererea poate fi formulată şi într-un interval
de timp mai scurt.
în cererea de transport vor fi inserate următoarele menţiuni:
> denumirea şi adresa expeditorului mărfii;
> denumirea şi adresa destinatarului mărfii;
> denumirea mărfii, numărul de colete, masa, volumul şi ambalajul
acesteia; .
> termenul de punere la dispoziţie a tonajului pentru încărcare;
> portul de încărcare şi portul de descărcare a mărfii;
> adresa agentului expeditorului care trebuie notificat când nava este gata de încărcare.
Confirmarea acceptării trebuie făcută într-un termen de 3 zile de la primirea ofertei, în caz contrar se consideră că oferta nu a
fost acceptată.
în cazul în care cărăuşul modifică cererea de transport, aceasta va avea valoarea unei contraoferte.
Dacă cererea de transport este acceptată1920, contractul de transport se consideră încheiat iar cărăuşul este obligat să transporte
marfa în portul de destinaţie şi să o livreze destinatarului. în acest caz, expeditorul, cu cel puţin 24 de ore înainte de începerea
încărcării, trebuie să transmită cărăuşului, în portul de încărcare, ordinul de încărcare şi documentele necesare. După terminarea
încărcării mărfii, expeditorul va întocmi scrisoarea de trăsură. Originalul scrisorii de trăsură însoţeşte marfa, iar o copie a
scrisorii de trăsură se remite
expeditorului/navlositorului. Scrisoarea de trăsură face dovada preluării mărfii de către cărăuş.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul de transport fluvial internaţional de mărfuri.
5.1. Obligaţiile expeditorului. Conform Convenţiei de la Siofok. expeditorul are următoarele obligaţii:
A. De a ambala marfa în mod corespunzător. Expeditorul este obligat " să prezinte mărfurile în ambalaj corespunzător şi
intact care să asigure integritatea mărfurilor la transport şi transbordare. în cazul în care mărfurile necesită o manipulare specială,
acest fapt trebuie marcat în mod corespunzător. Dacă mărfurile sunt ambalate necorespunzător, cărăuşul este în drept să refuze
preluarea mărfurilor pentru transport. Acest refuz constituie rezilierea contractului, expeditorul fiind obligat să plătească
penalizările prevăzute în cazul rezilierii pentru neexecutarea obligaţiilor de predare a mărfii.
B. De a preda marfa cărăuşului. Predarea mărfii se efectuează19" la bordul vasului şi marchează momentul începerii
răspunderii cărăuşului pentru siguranţa mărfurilor. Dacă marfa este predată la un moment anterior, conform art.7, pct.2. marfa
urmează a fi depozitată până la încărcare în depozitele cărăuşului, cheltuielile de depozitare fiind suportate de expeditor.
C. De a remite documentele necesare, cerute de autorităţile vamale şi alte autorităţi. Această obligaţie expeditorul trebuie să
o îndeplinească în portul de încărcare a mărfii1923 unde el transmite cărăuşului toate documentele necesare, cerute de autorităţile
vamale, sanitare sau de alte autorităţi.
D. Să achite cheltuielile de încărcare şi descărcare a mărfii. Operaţiunile de încărcare/descărcare a mărfii se efectuează1924
cu mijloacele cărăuşului, portului de încărcare sau de descărcare, ori cu mijloacele expeditorului. Cheltuielile de încărcare şi
descărcare a mărfii sunt suportate întotdeauna de expeditor sau destinatar.
Timpul de încărcare şi descărcare a mărfii - stabile - este stabilit de expeditor/navlositor şi cărăuş iar în lipsă, se va stabili
conform normelor de încărcare prevăzute în Anexa 3 a Convenţiei de la Siofok. Timpul de stalii începe să
curgă la 3 ore de la predarea de către cărăuş a notice-ului referitor la starea de pregătire a navei pentru lucrările de încărcare
sau descărcare. Dacă notificarea se face într-o zi de odihnă, staliile încep să curgă de la începutul următoarei zile de lucru. In
situaţia în care încărcarea sau descărcarea începe înainte de ora prevăzută, timpul de stalii începe să curgă din momentul începerii
efective a operaţiunilor.
Incărcarea/descărcarea mărfurilor se efectuează în orice moment al zilei şi zilnic, inclusiv duminica şi în zilele de sărbătoare,
dacă legea ţării în care este situat portul de încărcare/descărcare sau uzanţele portului nu prevăd altfel. Incărcarea/descărcarea
mărfii este consemnată în actul timpului de staţionare, semnat de părţi şi care confirmă încheierea procesului de
încărcare/descărcare.
Dacă expeditorul/navlositorul depăşeşte timpul de stalii, va plăti contrastalii (<demurrage). Pentru efectuarea operaţiunii de
încărcare/descărcare înainte de expirarea timpului de stalii, cărăuşul va plăti expeditorului/navlositorului sau primitorului, în
dependenţă de caz, o primă {dispach money) pentru timpul salvat care reprezintă 50% din contrastaliile pe care le-ar fi perceput.
E. De a plăti navlul. Dacă părţile nu au convenit altfel, expeditorul/navlositorul trebuie să plătească navlul în termen de 48 de
ore de la primirea facturii cărăuşului1925. Pentru orice diferenţă de navlu, plata trebuie efectuată în termen de 48 de ore de la la
primirea facturii suplimentare a cărăuşului. De asemenea, în cazul unui eventual surplus de navlu nedatorat cărăuşului,
rambursarea trebuie efectuată în termen de 48 de ore de la primirea solicitării din partea expeditorului/navlositorului. Pentru
sumele neachitate la timp, se va plăti o penalitate de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere.
5.2. Obligaţiile cărăuşului. Conform Convenţiei de la Siofok, cărăuşul are următoarele obligaţii:
A. De a pune la dispoziţie nava pentru încărcarea mărfii. Cărăuşul trebuie să pună la dispoziţie nava în termenul stabilit în
contract. Obligaţia de punere la dispoziţie a navei presupune1926 ca până la începerea încărcării, cărăuşul să asigure starea tehnică
a vasului pentru primirea în siguranţă şi transportul corespunzător al mărfii. Nava poate fi pusă la dispoziţie cu o întârziere de
până la 48 de ore faţă de termenul convenit la primirea cererii. Pentru situaţia în care1927 cărăuşul pune la dispoziţie nava cu o
întârziere de până la 8 zile, el va compensa expeditorului sau navlositorului cheltuielile efective de păstrare a mărfii, dar maximum
1% din navlul calculat pentru 24 de ore.
 225
La expirarea termenului de 8 zile, expeditorul sau navlositorul poate refuza utilizarea la transport a navei. în acest caz1928,
cărăuşul va suporta o penalizare în valoare de 50% din navlu. Aceeaşi sancţiune se aplică şi în cazul când cărăuşul refuză primirea
la transport a unei părţi din cantitatea de marfa convenită. Dacă expeditorul/navlositorul a fost anunţat cu 10 zile înainte de
termenul convenit
despre nepunerea la dispoziţie a navei în termen, penalizarea plătită de cărăuş poate fi micşorată cu 1/3.
B. De a prelua marfa. Obligaţia dată constă1929 în primirea mărfii la bordul navei. Dacă încărcarea se efectuează cu
mijloacele cărăuşului, părţile pot conveni ca momentul preluării mărfii să fie prealabil încărcării.
C. De a transporta marfa în portul de destinaţie în termenul stabilit. Cărăuşul este obligat1930 să transporte marfa în termenul
stabilit în Anexa 4 a Convenţiei, cu excepţia perioadei 1 decembrie - 28(29) februarie. Potrivit Anexei 4, termenele de livrare sunt
stabilite în zile, în funcţie de distanţa dintre porturile dunărene, de sensul deplasării - în amonte sau în aval - şi de perioada anului
când are loc transportul. Sunt prevăzute următoarele termene de livrare: în lunile mai- septembrie - 2 zile în aval şi 3 zile în
amonte, iar în lunile octombrie-noiembrie, martie şi aprilie — 2 zile în aval şi 4 zile în amonte.
Termenul de livrare se calculează1931 de la ora O00 a zilei următoare celei în care operaţiunile de încărcare s-au terminat şi
toate formalităţile au fost îndeplinite şi se termină în ziua în care cărăuşul înmânează destinatarului mărfii notice-ul care confirmă
că nava este gata de descărcare.
D. De a conserva marfa. Obligaţia de conservare a mărfii1932 implică transportul mărfii în siguranţă din portul de expediţie
până în portul de destinaţie. Obligaţia de conservare a mărfii durează între momentul preluării mărfii şi predării mărfii.
E. De a preda marfa. Obligaţia de predare a mărfii presupune193^ livrarea încărcăturii în portul de destinaţie destinatarului
menţionat în cererea de transport şi în scrisoarea de trăsură. Uzual, marfa se predă la bordul navei.
F. De a solicita instrucţiuni. Cărăuşul este obligat să solicite instrucţiuni19’4 în cazul apariţiei unor circumstanţe care
împiedică transportul şi predarea mărfii. In termen de 48 de ore de la primirea comunicării referitoare la apariţia circumstanţelor
care împiedică transportul, expeditorul/navlositorul trebuie să aducă la cunoştinţa cărăuşului dispoziţiile necesare. Dacă
instrucţiunile nu sunt transmise ori sunt imposibile de îndeplinit, cărăuşul va acţiona în funcţie de împrejurările concrete.
Cărăuşul este în drept să ia, pe riscul şi cheltuiala expeditorului, una din următoarele măsuri193 ^:
> să aştepte înlăturarea obstacolelor sau reluarea navigaţiei şi, eventual, să predea marfa spre păstrare în alt port;
> să returneze marfa în portul de expediţie;
> să transporte marfa la punctul de destinaţie pe altă cale de transport, chiar mai scumpă.
Dacă circumstanţele intervenite împiedică predarea mărfii, cărăuşul poate1936 să ia una din următoarele măsuri:
> să reţină mărfurile pe navă;
^ să depoziteze mărfurile în depozite pe riscul şi pe contul expeditorului sau navlositorului;
> să retumeze mărfurile în portul de expediţie pe riscul şi pe contul expeditorului sau navlositorului;
> în cazul mărfurilor uşor perisabile, să vândă mărfurile fără întârziere, dacă depozitarea îndelungată ar diminua considerabil
valoarea mărfii sau valoarea depozitării ar depăşi cu mult valoarea mărfii.
Din suma încasată din vânzarea mărfii, cărăuşul va reţine toate cheltuielile neachitate iar suma rămasă va fi pusă la dispoziţia
expeditorului sau navlositorului. Dacă suma obţinută este insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor, expeditorul va compensa
partea care lipseşte.
Convenţia de la Siofok stabileşte unele obligaţii şi în sarcina destinatarului. Destinatarul este persoana îndreptăţită să primească
marfa în portul de destinaţie. Aşa cum am menţionat, în cererea de transport este indicată denumirea şi adresa destinatarului mărfii.
Secţiunea 6. Obligaţiile destinatarului.
Conform Convenţiei de la Siofok, destinatarul are următoarele obligaţii:
A. De a prelua marfa de la cărăuş. De regulă1937, preluarea mărfii are loc la bordul vasului în portul de descărcare. Părţile
sunt în drept să convină ca preluarea mărfii să aibă loc ulterior descărcării. Destinatarul este obligat să întocmească actul de
predare a mărfii într-un termen de maximum 2 ore de la terminarea descărcării. Actul de predare a mărfii va cuprinde, inter alia,
următoarele menţiuni: numărul coletelor remise primitorului de către cărăuş, starea lor pe, baza examinării vizuale şi masa mărfii,
dacă s-a stabilit la descărcare.
B. De a plăti cheltuielile de descărcare şi de depozitare a mărfurilor în depozitul cărăuşului. Obligaţia de a plăti cheltuielile
de descărcare şi de depozitare a mărfurilor revine destinatarului1938 chiar dacă operaţiunile sunt efectuate de cărăuş.
Secţiunea 7. Dreptul de dispoziţie asupra mărfii.
Conform prevederilor Convenţiei1939, dreptul de a dispune de marfa revine expeditorului/navlositorului.
Expeditorul/navlositorul pot da în formă scrisă următoarele dispoziţii suplimentare:
> Schimbarea portului de încărcare/descărcare convenit iniţial.
> Oprirea transportului.
> Returnarea mărfii.
Intr-un termen de 24 de ore de la primirea avizului expeditorului/navlositorului, cărăuşul trebuie să comunice posibilitatea sau
imposibilitatea exercitării dispoziţiilor primite. Cheltuielile aferente exercitării acestor dispoziţii revin
expeditorului/navlositorului.
Secţiunea 8. Răspunderea părţilor în contractul de transport fluvial internaţional de mărfuri.
8.1. Răspunderea expeditorului. Conform Convenţiei de la Siofok, expeditorul poartă răspundere pentru:
> Neîndeplinirea obligaţiei de predare a mărfii. Predarea mărfii cu întârziere atrage penalizarea expeditorului (demurrage)
începând cu momentul sosirii navei în port, dar nu anterior momentului convenit de părţi. Cuantumul penalităţii este de1940 5 5
0 franci elveţieni pentru fiecare zi de întârziere sau proporţional pentru o anumită parte din zi, dacă nava fără autopropulsie are o
capacitate de până la 1300 tone şi 675 franci elveţieni pentru fiecare zi de întârziere sau proporţional pentru o anumită parte din
 226
zi, dacă nava fără autopropulsie are o capacitate de peste 1300 tone. In situaţia în care nava este autopropulsată demurrage-x\\ este
triplu faţă de cazul unei nave fără autopropulsie cu o capacitate comparabilă.
Dacă expeditorul depăşeşte cu 8 zile termenul de predare a mărfii sau prezintă o cantitate inferioară de marfa, cărăuşul este în
drept să rezilieze contractul, rezilierea fiind însoţită de daune în cuantum de 50% din navlul stabilit. Penalitatea se reduce cu 1/3
în cazul în care cărăuşul a fost avizat cu cel puţin 10 zile înainte de termenul convenit în legătură cu neprezentarea mărfii.
> Incorectitudinea documentelor care însoţesc marfa. Expeditorul răspunde în faţa cărăuşului pentru pierderile apărute drept
consecinţă a netransmiterii la timp, a incorectitudinii, insuficienţei sau neconcordanţei documentelor care însoţesc marfa.
8.2. Răspunderea cărăuşului. Conform Convenţiei de la Siofok, cărăuşul poartă răspundere pentru:
> Neîndeplinirea obligaţiei de punere la dispoziţie a navei. Pentru depăşirea termenului de punere la dispoziţie a navei cu
mai mult de 48 ore. dar mai puţin de 8 zile, cărăuşul va suporta cu titlu de daune cheltuielile efectuate de expeditor/navlositor
pentru păstrarea mărfii, dar nu mai mult de 1% din navlul calculat pe 24 ore. După expirarea termenului de 8 zile,
expeditorul/navlositorul poate rezilia contractul. în cazul rezilierii contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de punere la
dispoziţie a navei sau pentru refuzul cărăuşului de preluare la transport a unei părţi din cantitatea de marfa convenită,
expeditorul/navlositorul are dreptul la daune în cuantum de 50% din navlul convenit pentru cantitatea de marfa neexpediată.
> Pierderea mărfii. Cărăuşul este răspunzător1941 în măsura valorii reale a mărfurilor pierdute sau lipsă. Valoarea se
determină în baza facturii (invoice) expeditorului/navlositorului. în cazul mărfii ambalate - bucăţi - despăgubirea nu poate depăşi
500 franci elveţieni/colet pierdut/avariat. Pentru marfa neambalată despăgubirea nu este plafonată, cărăuşul fiind obligat să suporte
o despăgubire corespunzătoare valorii reale a mărfii pierdute sau lipsă.
> Avarierea mărfii. în cazul avarierii mărfii, cărăuşul va plăti o despăgubire egală cu diferenţa dintre valoarea mărfii la
momentul primirii de către cărăuş şi cea ulterioară avarierii. Se aplică plafonul de 500 franci elveţieni/colet deteriorat, dacă în
scrisoarea de trăsură nu este menţionată o valoare superioară a
mărfii ambalate. _ _ _ _ ,1942
^ întârzierea în livrare. Pentru întârzierea in livrare, cărăuşul va plăti navlositorului o despăgubire de 0,3% pentru flecare 24
de ore de întârziere, dar maximum 25% din navlu. Cărăuşul este exonerat de răspundere, dacă expeditorul/navlositorul nu a
prezentat solicitarea despăgubirii în termen de 30 de zile de la sosirea navei în portul de descărcare.
8.3. Cauzele exoneratoare de răspundere. Conform Convenţiei de la Siofok1943, sunt considerate cauze exoneratoare de
răspundere următoarele împrejurări:
^ Forţa majoră şi apariţia unor fenomene naturale periculoase.
> Acţiuni sau dispoziţii ale autorităţilor.
> Acţiuni de război.
'P' Acţiuni organizate ale muncitorilor sau funcţionarilor.
> Defecte ascunse ale mărfii.
^ Disponibilitatea naturală a mărfurilor de a pierde calităţile iniţiale în procesul de transport (de exemplu, ruginire) sau
posibilitatea deteriorării ei de către insecte, rozătoare etc.
^ Pierderi naturale conform Anexei 5 a Convenţiei.
^ Deteriorarea în procesul de incărcare/descărcare cu mijloacele expeditorului/navlositorului.
Dacă este prezentă una din cauzele exoneratoare menţionate, se prezumă că prejudiciul a fost produs din cauza situaţiei
respective, totuşi, partea interesată poate face proba culpei cărăuşului.
Pentru situaţia în care marfa ajunge la destinaţie cu ambalajul intact sau cu sigiliile intacte, ori dacă a fost însoţită de o persoană
desemnată de expeditor, partea care a suportat prejudiciul ca urmare a deteriorării mărfii, trebuie să probeze culpa cărăuşului.
Dacă destinatarul are pretenţii faţă de cărăuş, trebuie să le formuleze în scris, cu anexarea documentelor necesare (scrisoarea
de trăsură, actul de predare a mărfii, factura, calculul pierderilor constatate). Dacă pretenţiile vizează cantitatea mărfii livrate, va
fi notificat şi expeditorul.
Cărăuşul1944, în termen de 3 luni de la primirea pretenţiei, este obligat să notifice în scris solicitantul despre satisfacerea sau
respingerea pretenţiei. în situaţia în care cărăuşul respinge pretenţia, o admite parţial sau nu răspunde în termen de 3 luni,
destinatarul este în drept să înainteze o reclamaţie instanţei competente.
Reclamaţia se va soluţiona de către tribunalul competent de la locul aflării pârâtului. Competenţa materială a tribunalului se
va stabili după legea forului. în baza acordului părţilor, litigiul poate fi deferit spre soluţionare şi unui tribunal arbitrai.
Secţiunea 10. Prescripţia acţiunii împotriva cărăuşului.
Durata termenului de prescripţie al acţiunii sau reclamaţiei este de un an. Termenul de prescripţie se calculează în felul
următor1945:
> In cazul lipsei sau deteriorării mărfii - din ziua predării mărfii destinatarului.
> în cazul pierderii mărfii - din ziua în care marfa trebuie să fie predată.
> în cazul neplăţii navlului - din ziua expirării termenului de plată.
> In cazul insuficienţei sau excedentului de navlu - din ziua plăţii efective a cheltuielilor de transport.
> în cazul celorlalte pretenţii - din ziua apariţiei dreptului la reclamaţie.
Pe perioada examinării pretenţiei, termenul de prescripţie se întrerupe.
CAPITOLUL VIII. CONTRACTUL DE
TRANSPORT MULTIMODAL INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
Transportul multimodal internaţional presupune deplasarea mărfii prin cel puţin două modalităţi de transport, dar în baza unui
contract unic, în caz contrar, aflându-ne în prezenta a două sau mai multe contracte de transport diferite. Deplasarea se efectuează
de la locul preluării mărfii până la locul predăm, cu
 227
transbordarea mărfii1946. . .
Reglementarea în materie o constituie Convenţia ONU cu privire la
transportul multimodal internaţional de mărfuri, adoptată la Geneva la 24 mai 1980 (în continuare - Convenţia de la
Geneva)1947. Convenţia nu a intrat în vigoare, deoarece nu întruneşte numărul de 30 de ratificări, acceptări, aprobări sau^aderari
prevăzut de art.36. La data de 26 iulie 2012, 11 state erau părţi la convenţie .
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Geneva.
Convenţia se aplică1949 tuturor contractelor de transport multimodal, dacă locul de preluare sau locul de predare a mărfii de
către antreprenorul de transport multimodal este situat pe teritoriul unui stat conţi actant.
Aplicarea Convenţiei este obligatorie1950 atunci când se încheie un contract de transport multimodal, care îndeplineşte
condiţiile stabilite in Convenţie. Orice clauză inserată în contract, prin care se derogă de la dispoziţiile Convenţiei este nulă.
Totuşi1951, nulitatea unei asemenea clauze nu duce la nulitatea contractului.
Secţiunea 3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de transport multimodal internaţional de mărfuri.
în baza contractului de transport multimodal1952, antreprenorul de transport multimodal se angajează, în schimbul uni preţ, să
execute sau să facă să se execute un transport multimodal internaţional.
Părţile contractului sunt expeditorul mărfii şi antreprenorul de transport multimodal. Expeditor este orice persoană de către
care sau în numele careia ori in contul căreia este încheiat un contract de transport multimodal. Calitatea de
expeditor1953 aparţine şi persoanei prin care mărfurile sunt efectiv predate antreprenorului de transport multimodal.
Antreprenorul de transport multimodal este persoana1954 care încheie pe contul său un contract de transport multimodal.
Contractul poate fi încheiat şi prin intei mediul unui terţ care, participând la operaţiunile de transport multimodal, nu acţionează
ca^ prepus sau mandatar al expeditorului sau al transportatorilor, asumându-şi răspunderea executării transportului.
Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri este un contract comercial, internaţional, sinalagmatic, comutativ
şi cu titlu oneros.
Contractul are un caracter real, deoarece conform Convenţiei, contractul ia naştere în momentul preluării mărfii de către
antreprenorul multimodal. Potrivit Convenţiei , atunci când antreprenorul de transport preia mărfurile, el emite un document de
transport multimodal. Documentul de transport multimodal1956 este un document cu valoarea unui contract de transport
multimodal.
Secţiunea 4. încheierea contractului de transport multimodal internaţional de mărfuri.
Deşi contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri are caracter real, Convenţia impune întocmirea ad
probationem a unui înscris constatator, numit „document de transport multimodal”.
In lipsa unor rezerve făcute în scris de către antreprenor care ştie sau are motive să prsupună că marfa nu corespunde indicaţiilor
cuprinse în documentul de transport multimodal, ori nu dispune de mijloacele necesare pentru a verifica această conformitate,
documentul de transport multimodal face dovada, până la proba contrară, că marfa a fost preluată de antreprenor şi că ea
corespunde descrierilor din documentul respectiv. Prezumţia dată este relativă şi poate fi înlăturată de antreprenor. Dacă
documentul de transport multimodal este negociabil şi a fost transferat unui terţ de bună-credinţă, inclusiv destinatarului, proba
contrară nu va fi admisă.
Părţile contractului de transport multimodal de mărfuri pot opta între un document de transport multimodal negociabil (titlu
reprezentativ al mărfii) - echivalent al conosamentului din contractul de transport pe mare - sau un document de transport emis în
formă nenegociabilă - scrisoarea de trăsură în formă tipică, întâlnită şi la alte modalităţi de transport1957.
Documentul de transport multimodal în formă negociabilă1958 se emite la ordin sau la purtător. Antreprenorul multimodal va
preda marfa în schimbul remiterii documentului de transport multimodal. Dacă titlul este la ordin,
transmiterea se realizează prin girarea corespunzătoare a documentului de transport
multimodal. 1959 - - ,
în cazul emiterii unui document de transport nenegociabil , cărăuşul va
preda marfa destinatarului indicat în acest document sau unei alte peisoane, conform instrucţiunilor pe care le-a primit în scris
de la expeditoi.
Potrivit Convenţiei de la Geneva1960, documentul de transport multimodal
cuprinde, de regulă, menţiuni referitoare la.
> natura generală a mărfurilor, marcajele principale, numărul de colete sau de bucăţi, greutatea brută sau cantitatea
exprimată în alt mod, o declaraţie scrisă privind caracterul periculos al mărfurilor dacă este cazul,
> starea aparentă a mărfurilor;
^ numele şi sediul principal al antreprenorului de transport multimodal,
> numele expeditorului;
> destinatarul, dacă a fost desemnat de expeditor,
> locul şi data preluării mărfii de către antreprenor;
> locul livrării mărfii; ...
^ data sau termenul de livrare a mărfii, dacă părţile au încheiat un acord
expres; , „ ,
^ itinerarul, modurile de transport şi punctele de transbordare, daca sunt
cunoscute în momentul încheierii documentului de transport,
> preţul transportului, dacă urmează ca acesta să fie plătit de cătie destinatar sau o altă menţiune că preţul urmează a fi plătit
de către acesta;
> menţiunea că documentul de transport multimodal este sau nu
negociabil; . . , .
 228
> menţiunea conform căreia contractul este supus Convenţiei de la
Geneva; .
^ locul şi data emiterii documentului de transport multimodal,
> semnătura antreprenorului de transport multimodal;
> alte indicaţii convenite de părţi.
în cazul în care documentul de transport multimodal este negociabil şi au fost emise mai multe exemplare originale, este necesar
să fie menţionat numărul acestora. în acest caz, antreprenorul este eliberat de obligaţia de predare a mărfii, dacă marfa este livrată
cu bună-credinţă în schimbul remiterii unuia dintre aceste originale. Dacă au fost emise copii, fiecare copie trebuie să conţină
menţiunea copie nenegociabilă.
Semnătura antreprenorului de transport multimodal poate fi olografa, imprimată în faximil, pusă prin perforare sau ştampilă.
în dependenţă de prevederile legii statului în care a fost emis documentul de transport multimodal, semnătură se poate prezenta
sub formă de simbol ori să fie pusă prin orice mijloc mecanic electronic. în absenţa uneia sau mai multor dintre indicaţiile
menţionate, valoarea juridică a documentului de transport multimodal nu este afectata. Totuşi,
antreprenorul trebuie să-şi asume angajamentul prin documentul de transport multimodal, de a livra marfa conform stipulaţiilor
contractului1961.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri1962.
5.1. Obligaţiile expeditorului. în baza contractului de transport multimodal internaţional de mărfuri, expeditorului, în principal,
îi revin următoarele obligaţii:
A. Să efectueze plata preţului de transport. Această obligaţie revine expeditorului, ca parte la contractul de transport. De
regulă, preţul se plăteşte la predarea mărfii către antreprenorul de transport multimodal. Dacă obligaţia de plată revine
destinatarului1963, în contract se va menţiona preţul transportului sau o indicaţie din care să rezulte precizările necesare.
B. Să marcheze mărfurile periculoase. Obligaţia dată presupune1964 informarea antreprenorului despre caracterul periculos
al încărcăturii şi asupra eventualelor precauţii care trebuie luate. Expeditorul este obligat să marcheze sau să eticheteze mărfurile,
indicând într-un mod adecvat că ele sunt periculoase.
C. Să garanteze pe antreprenorul de transport multimodal pentru indicaţiile înscrise în documentul de transport multimodal.
Această obligaţie se retera la natura generală a mărfurilor, marcajele, numărul, greutatea şi cantitatea lor, precum şi caracterul
periculos al încărcăturii.
5.2. Obligaţiile antreprenorului de transport multimodal. Antreprenorul de transport multimodal are următoarele obligaţii:
A. Să transporte mărfurile la locul de destinaţie în termenul stipulat. Antreprenorul de transport multimodal este obligat să
transporte marfa preluată de la expeditor la locul de destinaţie menţionat în documentul de transport. Transportul trebuie efectuat
în interiorul termenului stipulat de părţi, iar în lipsă - într-un termen rezonabil, în dependenţă de împrejurări.
B. Să conserveze mărfurilor pe parcursul transportului. Această obligaţie revine antreprenorului de transport multimodal în
perioada cuprinsă între momentul preluării mărfii de la expeditor şi predării acesteia către destinatar.
C. Să predea mărfurile către destinatar. Executarea acestei obligaţii depinde de forma în care a fost emis documentul de
transport multimodal. Dacă documentul este negociabil, antreprenorul va fi obligat să predea marfa persoanei care deţine titlul. în
cazul documentului de transport multimodal nenegociabil, antreprenorul va fi obligat să predea marfa destinatarului indicat în
documentul de transport sau altei persoane, conform instrucţiunilor primite.
Deşi destinatarul nu participă la încheierea contractului de transport, acestuia îi revin, totuşi, unele drepturi şi obligaţii. Astfel,
destinataiul este în diept să pretindă predarea mărfii de la antreprenoiul multimodal şi poate introduce împotriva antreprenorului
multimodal acţiunile care decurg din contractul de transport. Destinatarul este obligat să preia mărfurile de la antrepienorul de
transport multimodal şi să efectueze plata preţului de transport, dacă asemenea obligaţie este în sarcina destinatarului.
Secţiunea 6. Răspunderea părţilor în contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.
6.1. Răspunderea expeditorului. In baza contractului de transport multimodal internaţional de mărfuri, expeditorul poartă
răspundere pentru.
>> Neîndeplinirea obligaţiei de marcare a mărfurilor periculoase.
Neîndeplinirea de către expeditor a obligaţiei de marcare a mărfurilor periculoase şi de informare a antreprenorului de transport
multimodal cu privire la caracterul acestora, atrage răspunderea expeditorului pentru daunele produse. In plus, mărfurile pot fi
descărcate, distruse sau făcute inofensive, în funcţie de împrejurări, fără despăgubire.
> Neîndeplinirea obligaţiei de garantare a antreprenorului de transport multimodal pentru indicaţiile înscrise în documentul de
transport multimodal In cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, expeditorul va răspunde pentru daunele produse antreprenorului de
transport multimodal. Expeditorul poartă răspundere şi în cazul în care a transferat unui terţ documentul de transport multimodal.
în reglementarea Convenţiei de la Geneva, răspunderea este bazată pe culpa prezumată a antreprenorului de transport
multimodal1 . Răspunderea expeditoi ului este angajată numai dacă se dovedeşte, că prejudiciul suportat de antiepienoi este
rezultatul sau culpa expeditorului. Dacă la producerea prejudiciului au concurat şi alte cauze, cărăuşul poartă răspundere numai
în măsura culpei sale, cu condiţia ca acesta să poată dovedi cuantumul pierderii, al avarierii sau al întârzierii, care nu
poate fi atribuit culpei sau neglijenţei sale.
Răspunderea antreprenorului de transport multimodal acoperă perioada cuprinsă între momentul preluării mărfurilor până la
momentul predării acestora.
6.2. Răspunderea antreprenorului de transport multimodal. In baza
contractului de transport multimodal internaţional de mărfuri, antreprenorul de transport multimodal poartă răspundere pentru:
^ Pierderea mărfii. Conform Convenţiei de la Geneva, marfa est,, considerată a fi pierdută1968 dacă nu a fost predată în termen
de 90 de zile de la data fixată pentru livrare, astfel cum a fost indicată în documentul de transport sau, în lipsă — într-un termen
rezonabil de livrare, ţinând cont de împrejurări. Răspundere^
 229
antreprenorului de transport multimodal este limitată1969 şi anume: în cazul în care transportul multimodal nu presupune şi
un transport pe mare sau pe căi navigabile interioare, răspunderea antreprenorului de transport multimodal este limitată la 8,33
D. S.T./kg de greutate brută a mărfii pierdute. Dacă transportul multimodal presupune şi un transport pe mare sau pe căi
navigabile interioare, Convenţia fixează un criteriu alternativ de despăgubire, limitând răspunderea antreprenorului de transport
multimodal la 920 D.S.T./colet sau altă unitate de încărcare sau la 2,75
D. S.T./kg de greutate brută a mărfii pierdute, urmând să se aplice acela dintre criterii care conduce la stabilirea unei limite
mai ridicate ale răspunderii. Este permisă agravarea contractuală a răspunderii antreprenorului multimodal.
^ Avarierea mărfii. Dispoziţiile Convenţiei de la Geneva pentru pierderea mărfii se apjică în aceleaşi limite şi răspunderii
pentru avarierea mărfii.
> întârzierea în predare. Se consideră întârziere în predare1970 dacă mărfurile nu au fost predate la termenul convenit de părţi
sau, în lipsă - într-un termen rezonabil care să fie alocat unui antreprenor de transport multimodal, ţinând seama de circumstanţele
de fapt. Răspunderea antreprenorul de transport multimodal pentru întârziere în predare este limitată la de două ori şi jumătate
preţul transportului pentru mărfurile livrate cu întârziere, fără a putea depăşi preţul total al transportului. In cazul în care se pretinde
răspunderea antreprenorului de transport multimodal atât pentru întârziere, cât şi pentru pierdere sau avariere, cuantumul total al
despăgubirii nu îl poate depăşi pe cel corespunzător pierderii totale a mărfurilor.
Antreprenorul de transport multimodal1971 este decăzut din dreptul de a beneficia de limitele răspunderii în cazurile în care
pierderea, avarierea sau întârzierea rezultă dintr-un act sau o omisiune, comise cu intenţia de a provoca pierderea, avarierea sau
întârzierea, sau din imprudenţă şi ştiind că acestea ar putea rezulta. De asemenea, antreprenorul de transport multimodal este
decăzut din dreptul de a beneficia de limitele răspunderii în cazul inserării în documentul de transport multimodal a informaţiilor
inexacte referitoare la mărfuri sau omite să facă rezerve cu intenţia de a leza un terţ, inclusiv destinatarul.
6.3. Procedura angajării răspunderii antreprenorului. Potrivit Convenţiei , notificarea pierderii, avarierii sau întârzierii în
predare reprezintă o procedură prealabilă.
Dacă prejudiciul constă în pierderea sau avarierea mărfii, destinatarul trebuie să îl avizeze în scris pe antreprenor în prima zi
lucătoare remiterii mărfii, dacă pierderea sau avarierea este aparentă, şi în termen de 6 zile consecutive remiterii, dacă pierderea
sau avarierea este neaparentă. Lipsa avizului nu împiedică introducerea unei acţiuni în despăgubire, dar instituie prezumţia simplă
că marfa a fost predată conform descrierii din documentul de transport multimodal, deplasând sarcina probei asupra destinatarului.
Dacă prejudiciul suportat de destinatar este consecinţa întârzierii în predare, avizul scris adresat antreprenorului este obligatoriu
de a fi făcut în termen de 60 zile consecutive remiterii. Lipsa avizului în acest termen, atrage decăderea destinatarului din dreptul
de a mai putea introduce acţiunea în despăgubire împotriva antreprenorului de transport multimodal.
Dacă prejudiciul este suportat de antreprenor, acesta trebuie să îl avizeze în scris pe expeditor în termen de 90 zile consecutive
pierderii sau avarierii ori predării mărfii, luându-se în considerare pentru calculul termenului acela dintre momente care este mai
îndepărtat.
Lipsa avizului instituie prezumţia, până la proba contrară, că pierderea sau avarierea nu este consecinţa culpei sau a neglijenţei
expeditorului, mandatarilor sau prepuşilor acestuia.
Notificarea poate fi făcută în toate cazurile şi cu aceleaşi efecte, mandatarilor şi prepuşilor expeditorului şi ai antreprenorului
de transport multimodal.
Secţiunea 7. Soluţionarea litigiilor.
Litigiile apărute dintr-un contract de transport multimodal pot fi soluţionate în instanţa competentă, conform prevederilor
Convenţiei de la Geneva sau de către un tribunal arbitrai.
Astfel1973, reclamantul are posibilitatea să intenteze acţiunea la un tribunal în circumscripţia căruia se găseşte unul din
următoarele locuri:
> sediul principal al pârâtului sau, în lipsă, reşedinţa sa obişnuită;
> locul încheierii contractului de transport multimodal, cu condiţia ca pârâtul să aibă în acest loc un sediu, o sucursală sau
o agenţie prin intermediul căreia a fost încheiat contractul;
> locul preluării mărfurilor pentru transportul multimodal sau locul predării lor;
> orice alt loc indicat în acest scop în documentul de transport multimodal.
O procedură judiciară nu poate fi angajată într-un alt loc, cu excepţia
măsurilor provizorii şi asigurătorii. Orice acord de alegere a forului, încheiat de părţi după apariţia litigiului, va fi valabil şi pe
deplin executoriu.
O altă acţiune între aceleaşi părţi şi pe aceeaşi cauză nu poate fi introdusă, cu excepţia cazului în care hotărârea pronunţată de
prima instanţă nu este executorie în statul în care se promovează noua procedură. Nu sunt considerate ca fiind o noua acţiune
măsurile de executare a unei hotărâri sau trimiterea unei acţiuni în faţa unu: tribunal din acelaşi stat.
Părţile1974 pot încheia o clauză compromisorie sau un compromis în care sâ convină soluţionarea litigiilor de către un tribunal
arbitrai. Totuşi, la alegerea reclamantului, procedura de arbitraj se poate desfăşura la un tribunal situat în unu din locurile prevăzute
în art.26 pentru instanţa competentă.
Se consideră că orice clauză compromisorie sau compromis conţine menţiuni referitoare la aplicarea obligatorie a prevederilor
Convenţiei.
Secţiunea 8. Prescripţia acţiunii în răspundere.
Orice acţiune referitoare la transportul multimodal se prescrie1975 într-un termen de 2 ani. Termenul de prescripţie începe să
curgă din ziua următoare celei în care antreprenorul de transport multimodal a predat marfa sau din ziua în care marfa trebuia să
fie livrată.
Dacă nu a fost adresată o notificare în formă scrisă menţionând natura reclamaţiei şi principalele capete de cerere, acţiunea se
prescrie într-un termen de 6 luni de la data la care marfa a fost predată sau de la care ar fi trebuit predată destinatarului.
 230
Termenul de prescripţie poate fi prelungit printr-o declaraţie scrisă adresată autorului reclamaţiei. Termenul poate fi prelungit
prin noi declaraţii.
Acţiunea în regres a unei persoane obligată să răspundă în termenii Convenţiei, poate fi promovată şi după expirarea termenului
de prescripţie, dacă este intentată în termenul stabilit de legea statului unde urmărirea va fi angajată. Totuşi, termenul nu poate fi
mai mic de 90 de zile de la data la care persoana care promovează acţiunea în regres, a rezolvat reclamaţia sau a primit comunicarea
citaţiei.
TITLUL VI
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LEASING
Secţiunea 1. Precizări prealabile.
Leasing-ul a apărut în Statele Unite ale Americii în anul 1877, când societatea americană Bell Telephone Co în loc să vândă
telefoanele sale, a început să le închirieze clienţilor. în anul 1952 a fost constituită o societate specială - United States Leasing
Corporation - care este una din cele mai importante societăţi de leasing din S.U.A, în prezent societatea fiind denumită United
States Leasing International Inc.
Unii autori menţionează1976, însă, că prima formă de materializare a operaţiunilor de leasing s-a conturat în dreptul roman,
susţinându-se în acest sens că leasing-ul îşi află rădăcinile în forma arhaică a creditului, pe care o constituia în dreptul roman
fiducia\ împrumutătorul îşi rezerva pentru garanţia creanţei sale proprietatea unui lucru.
în apariţia sa leasing-ul a fost determinat de cauze obiective1977. Astfel, în Statele Unite, în Marea Britanie şi în alte ţări erau
întâmpinate dificultăţi în finanţarea afacerilor, ca urmare a rigidităţii formelor şi procedeelor existente. Oamenii de afaceri simţeau
nevoia dotării societăţilor lor comerciale cu echipamente modeme, în condiţiile în care utilajele din dotare se învecheau, mai ales
ca efect al uzurii lor morale. Cumpărarea unor bunuri de la vânzător în scopul închirierii lor acelor clienţi care aveau nevoie de
ele a apărut ca o formulă salvatoare şi eficientă.
Originalitatea leasing-ului constă1978, în principal, în concepţia dinamică asupra finanţării, întemeiată pe ideea că o investiţie
productivă poate să fie finanţată chiar din resursele proprii ale societăţii de leasing, folosite în activitatea acesteia.
S-a remarcat1979 că boom-ul de creditare în economiile în tranziţie în Europa Centrală şi de Est şi impactul său asupra creşterii
şi stabilităţii economice este o problemă arzătoare pentru întreaga Europă. Formele alternative de creditare, cum
este leasing-ul, au câştigat o importanţă considerabilă în ultimii ani de funcţionare a sistemelor financiare, în special în
economiile emergente.
Secţiunea 2. Reglementare.
Pe plan internaţional leasing-ul este reglementat de Convenţia UNIDROIT privind leasing-ul financiar de la Ottawa, adoptată
la 28 mai 19881980 (în continuare - Convenţia de la Ottawa)1981. Convenţia a intrat în vigoare la 1 mai 19951982. De asemenea,
sub egida UNIDROIT la 13 noiembrie 2008 a fost adoptată Legea Model cu privire la leasing1983.
în Republica Moldova leasing-ul este reglementat de Legea cu privire la leasing nr.59-XVI din 28.04.20051984 (în continuare
- Legea nr.59-XVI) şi de codul civil al Republicii Moldova1985.
în S.U.A. leasing-ul este reglementat prin United States Uniform Consumer Credit Code 1968, revizuit în anul 1974 şi prin
Uniform Commercial Code, cartea a 9; în Anglia - prin United Kingdom Consumer Credit Act 1974, modificat prin Consumer
Credit Act 20061986; în Franţa - prin Codul monetar şi financiar din 14 decembrie 2000, modificat ulterior1987; în România -
prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/2007 din 28 august 1997 (republicată) privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Secţiunea 3. Noţiunea, caracterele juridice, elementele şi avantajele contractului internaţional de leasing.
3.1. Noţiunea contractului internaţional de leasing. Contractul de leasing cunoaşte atât definiţii legale, cât şi doctrinare.
Convenţia de la Ottawa defineşte1988 leasing-ul ca fiind o tranzacţie care se caractrerizează prin următoarele:
> locatarul specifică echipamentul şi selectează furnizorul Iară a se baza doar pe cunoştinţele şi decizia locatorului;
> echipamentul este procurat de către locator în legătură cu contractul de leasing care, după informaţia furnizorului a fost
încheiat sau urmează a fi încheiat între locator şi locatar; şi
> chiria plătibilă în baza contractului de leasing este calculată astfel încât să ţină cont în particular de amortizarea unei părţi
sau a întregii valori a echipamentului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova1" ", prin contractul de leasing o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi
(locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi
periodice (rate de leasing). ^
Legea nr.59-XVI defineşte contractul de leasing ca fiind acel contract, în baza căruia o parte (locator) se obligă, la cererea unei
alte părţi (locatar), să îi asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, contra unei plăţi periodice (rată de leasing),
achiziţionat sau produs de locator, iar la expirarea contractului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing, ori de a face să înceteze raporturile contractuale.
în literatura de specialitate leasing-ul a fost definit de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii1991, prin leasing se înţelege acea
operaţie juridică, prin care o persoană (de obicei o societate specializată în acest scop) cumpără un bun spre a-1 închiria unei alte
persoane, numită utilizator (care în mod obişnuit este tot o întreprindere) care la sfârşitul contractului de locaţie are un diept de
opţiune între trei posibilităţi şi anume; de a continua contractul de locaţie, de a-1 lezilia oii de a cumpăra bunul respectiv la un
preţ convenit în aşa fel, încât să se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie (adică de amortizarea
bunului pe această cale şi, deci, de valoarea lui reziduală).
într-o altă opinie1992, leasing-ul este definit ca fiind acea operaţie juridică prin care o persoană fizică sau juridică (o societate
specializată) cumpără un anumit bun (de regulă maşini şi utilaje) în vederea închirierii unei alte persoane (o societate care
utilizează bunul respectiv — maşinile şi utilajele).
 231
Alţi autori1993 consideră contractul de leasing ca fiind operaţiunea prin care o persoană, finanţatorul, cumpără unele bunuri
de la un furnizor pentru a le închiria unei alte persoane, utilizator.
3.2. Caracterele juridice ale contractului internaţional de leasing.
Contractul de leasing este consensual, comercial, inţuitu personae, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi
irevocabil. Potrivit Convenţiei de la Ottawa , contractul de leasing are caracter internaţional, dacă părţile au sediile în state diferite.
3.3. Avantajele contractului internaţional de leasing. Părţile contractului de leasing sunt:
> finanţatorul operaţiunii, numit şi locatorul, cumpărătorul bunului sau creditorul care, de regulă, este o societate specializată
în leasing;
> furnizorul, numit şi vânzătorul, producătorul, constructorul sau fabricantul bunului;
> utilizatorul, numit şi locatarul, clientul solicitant sau beneficiarul
bunului.
S-a remarcat1995 că locatarul are iniţiativa afacerii, vânzătorul o permite, creditorul o facilitează şi toţi împreună, acţionând
în interes propriu, acţionează în acelaşi timp şi în interesul celorlalţi. De exemplu, instituţia financiară plăteşte prima rată a chiriei
în locul locatarului, care încă nu este apt să o facă. Astfel instituţia financiară acţionează nu numai în interesul locatarului, în locul
căruia plăteşte, dar şi în folosul vânzătorului, când acesta eventual ar avea obligaţia de a răscumpăra bunul.
Vânzătorul este, de regulă, un producător de bunuri de o valoare foarte ridicată şi, prin aceasta, dificil de plasat pe piaţa cu
plată imediată. Recurgând la tehnica leasing-ului, vânzătorul este plătit imediat de finanţator şi este îndemnat să accepte uneori
obligaţii suplimentare faţă de o vânzare obişnuită, în care s-ar putea vedea ameninţat de riscul insolvabilităţii cumpărătorului.
Finanţatorul este, de cele mai multe ori, o instituţie bancară sau întreprindere specializată de leasing care intervine în
operaţiunea de leasing în calitate de creditor din considerente esenţialmente financiare. El este preocupat să-şi plaseze capitalul în
condiţii optime de rentabilitate, găsind în această tehnică modernă garanţii deosebite pentru creditul său, precum dreptul de
proprietate asupra bunului închiriat. în plus, finanţatorul este în drept să accepte contractarea cu utilizatorul numai după verificarea
acestuia, a posibilităţilor sale de rambursare a creditului, a capacităţii sale tehnice de a asigura o anumită eficienţă comerţului său
etc.
Creditorul are interes şi în privinţa bunurilor pe care le cumpără1996, preferând ca acestea să fie standard, iar nu unicate sau
prototipuri. în ipoteza achiziţionării de unicate sau prototipuri, creditorul îşi ia măsuri suplimentare de garanţie: cauţiunea unui
terţ, obligaţia vânzătorului de a răscumpăra bunul sau de a¬şi da concursul la revânzarea lui etc.
Locatarul găseşte în tehnica de leasing un mijloc complementar de finanţare pentru realizarea investiţiilor, contribuind implicit
la accelerarea reînnoirii echipamentului productiv şi, prin aceasta, la sporirea rentabilităţii comerţului său. Tehnica de finanţare
prin leasing îi permite locatarului să folosească echipamentul respectiv numai cât timp rentabilitatea sa este ridicată, înlocuindu-
1 imediat ce apare altul superior. Totodată fondurile proprii pot fi folosite în alte direcţii.
Beneficiarul poate obţine mijloacele necesare sau servicii fără investiţii imediate1997, valoarea chiriei incluzând-o în
cheltuielile de producţie, ceea ce nu-i reduce capacitatea de plată în sectorul investiţiilor. Locatarul este în realitate personajul
central al întregii operaţiuni. De capacităţile şi calităţile lui depinde, în cele din urmă, rentabilitatea întregii afaceri. Locatarul este
cel care tratează afacerea respectivă încă de la început, din momentul vânzării şi chiar mai înainte de orice intervenţie a
finanţatorului. El convine cu vânzătorul alegerea materialului şi determină caracteristicile şi calităţile tehnice ale acestuia.
Vânzătorul discută cu utilizatotul care nu este parte în contract, funcţionarea, randamentul, durata vieţii economice, adaptabilitatea
la ameliorări şi, mai ales, conformitatea materialelor cu specificaţiile pe care locatarul virtual le stabileşte. Codul civil al Republicii
Moldova prevede1998 că în lipsa unor prevederi contrare, dreptul de alegere a bunului sau a vânzătorului aparţine locatarului.
3.4. Elementele definitorii ale contractului internaţional de leasing. Elementele definitorii ale contractului de leasing sunt
următoarele1999:
> cumpărarea unor bunuri de către finanţatorul operaţiunii care, de regulă, este o societate de leasing şi care devine
proprietara acestor bunuri, dobândite numai cu scopul închirierii lor imediate;
> închirierea bunurilor de către finanţatorul operaţiunii unui utilizator (numit şi locatar, beneficiar) care le va utiliza în
schimbul redevenţei;
> perioada locaţiei corespunde duratei economice de utilizare a echipamentelor;
> ratele chiriei permit amortizarea valorii bunurilor;
> folosirea bunurilor de către utilizator numai în scopuri profesionale, conform obiectului de activitate;
> opţiunea acordată locatarului, de a cumpăra la expirarea termenului contractului, toate sau numai o parte din bunurile
închiriate, în schimbul unui preţ convenit în aşa fel, încât se ţine seama, cel puţin în parte, de amortizarea bunului.
Secţiunea 4. Domeniul de aplicare a Convenţiei de la Ottawa.
Dispoziţiile Convenţiei de la Ottawa reglementează operaţiunile de leasing în care finanţatorul încheie două contracte
succesive: un contract de furnizare, la indicaţia unei alte părţi, cu o terţă parte, furnizorul, în temeiul căruia dobândeşte un
echipament, o instalaţie sau un utilaj în termenii aprobaţi de utilizator, în măsura în care îl privesc şi un contract de leasing cu
utilizatorul, prin care se acordă acestuia dreptul de a utiliza echipamentul în schimbul plăţii unei chirii.
Operaţiunea de leasing prezintă următoarele caracteristici2000:
> utilizatorul alege echipamentul şi furnizorul, fără a apela, de o manieră determinată, la competenţa finanţatorului;
> achiziţia echipamentului revine finanţatorului în baza unui contract de leasing, încheiat sau care urmează să se încheie
între finanţator şi utilizator care este cunoscut furnizorului;
> chiriile prevăzute în contractul de leasing sunt calculate ţinând cont mai ales de amortizarea totalităţii sau unei părţi
importante din costul echipamentului.
Convenţia de la Ottawa se aplică operaţiunilor de leasing cu privire la bunurile mobile de utilitate profesională. Indiferent de
perioada lor de folosinţă, sunt luate în considerare orice fel de echipamente, instalaţii sau utilaje.
 232
Convenţia nu se aplică2001 bunurilor care urmează a fi utilizate de către utilizator în principal, pentru uzul său personal,
familial sau casnic. De asemenea, Convenţia nu se extinde la bunurile imobile. însă, dispoziţiile Convenţiei nu încetează să se
aplice pentru simplul fapt al incorporării sau fixării bunului într-un imobil. Aspectele date, precum şi drepturile finanţatorului şi
ale titularilor unui drept real asupra imobilului care rezultă, vor fi guvernate de legea statului situării bunului.
Din prevederile Convenţiei rezultă2002 caracterul facultativ al dispoziţiilor acesteia, statele contractante având posibilitatea
de a decide, dacă aplică sau nu prevederile Convenţiei. Deciziile de neaplicare pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale şi
reciproce. Totuşi2003, dispoziţiile Convenţiei pot fi înlăturate numai dacă părţile contractului de furnizare şi din contractul de
leasing consimt la excluderea aplicării sale. Pentru situaţia în care aplicarea Convenţiei nu a fost înlăturată, părţile pot în raporturile
lor reciproce să deroge de la o dispoziţie a acesteia sau să-i modifice efectele. Constituie excepţie clauzele referitoare la garanţia
finanţatorului împotriva evicţiunii sau oricărei tulburări a folosinţei şi modul de calcul al daunelor-interese datorate de utilizator.
Secţiunea 5. Natura juridică a contractului internaţional de leasing.
Contractul de leasing este caracterizat2004 ca o formă specială de finanţare, constând în bunuri de echipament. Cu toate că
prezintă unele asemănări, leasing-ul nu poate fi asimilat cu operaţiunile de vânzare în rate, vânzare pe credit, locaţiune- vânzare,
închiriere şi împrumutul bancar. Leasing-ul este un contract original care implică relaţii complexe între părţi. Contractul de leasing
cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa dintre ele. în acelaşi sens s-a menţionat2005 că ieasing-ul nu este o
juxtapunere, dar un tot unitar de sine stătător, în care se contopesc o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de
vânzare. Se
realizează astfel, pe o bază contractuală specifică, o formă deosebită de creditare, constând în bunuri de echipament.
Contractele pe care le implică leasing-ulprezintă unele particularităţi2 :
A. Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi fmanţatorul-cumpărător. Obiectul acestui contract este ales
de locatar care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare,
încheiat între vânzător şi locatar. Acest contract prezintă unele particularităţi faţă de vânzarea uzuală. O primă particularitate ţine
de faptul că vânzătorul este obligat să livreze şi să instaleze bunul faţă de un terţ în raport cu contractul de vânzare, adică faţă de
locatar. O altă particularitate ţine de răspunderea Vânzătorului. Astfel, vânzătorul răspunde pentru conformitatea bunului dat faţă
de locatar care are acţiune directă împotriva vânzătorului pentru viciile ascunse sau pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice
convenite anterior. Contractul de vânzare-cumpărare este distinct de operaţiunea de leasing pe care o precede.
B. Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi locatar ca mandatar. în calitatea menţionată, finanţatorul
negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament, convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai acestuia. Dar
mandatul intervenit între locatar şi finanţator prezintă unele particularităţi faţă de dreptul comun. Astfel, locatarul acţionează în
numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta. Locatarul mai are mandatul de a sta în justiţie şi dispune de o acţiune
în garanţie împotriva vânzătorului.
C. Contractul de locaţiune se încheie între finanţatorul operaţiunii de leasing (locator) şi utilizatorul locatar. Acest contract
este precedat de o promisiune de locaţiune sinalagmatică, în sensul că finanţatorul promite că bunul pe care îl cumpără îl va da în
locaţiune, iar utilizatorul promite că îl va lua în calitate de locatar. Această promisiune bilaterală de locaţiune are valoarea unui
contract de locaţiune, în măsura în care sunt determinate elementele esenţiale ale contractului (obiectul, chiria). în realitate, din
momentul în care cunoaşte preţul de cumpărare al bunului (fixat de către utilizator şi vânzător), locatorul poate fixa condiţiile
contractului de locaţiune şi drept urmare, promisiunea de locaţiune se transformă într-un contract de locaţiune.
Locaţiunea din cadrul leasing-ului prezintă unele particularităţi în raport cu locaţiunea clasică. Astfel, obligaţiile locatorului
privind predarea posesiei bunului închiriat, cât şi aceea de asigurare a posesiei utile, sunt executate de vânzător şi nu de finanţator.
Obligaţia de întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului care plăteşte şi prima de asigurare,
iar nu pe seama locatorului. Riscul pierderii bunului este în sarcina locatarului. în cadrul operaţiunii de finanţare, contractul de
locaţiune are un caracter intuitu persoane şi irevocabil. Locaţiunea este incesibilă, iar utilizatorul nu poate să-şi substituie un terţ
sau să subînchirieze bunul. în perioada de amortizare fiscală a bunului închiriat, contractul este irevocabil. Părţile nu pot să
rezilieze locaţiunea în mod unilateral.
D. Promisiunea unilaterală de vânzare intervine între finanţator şi utilizator la începutul perioadei de leasing, dar operează la
finele contractului de leasing. La expirarea termenului contractului de locaţiune, utilizatorul are opţiunea să aleagă una din
următoarele posibilităţi:
> să solicite reînnoirea locaţiunii pentru o nouă perioadă de timp, cu o chirie redusă;
> să restituie bunul finanţatorului (proprietarul locator), contractul încetând, iar odată cu el întreaga operaţiune de leasing;
> să opteze pentru cumpărarea bunului la un preţ rezidual, rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial precizat în contract şi
chiria achitată. La sfârşitul contractului de leasing care se încheie cu deplina amortizare, dreptul de proprietate asupra bunului se
transmite locatarului. în cazul în care utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului, finanţatorul este obligat să vândă bunul
închiriat.
Unii autori susţin2007 că leasing-ul prezintă caracteristicile unui contract de adeziune, utilizatorul fiind aderentul care la
semnarea contractului nu are posibilitatea să aducă modificări clauzelor, ce sunt în privinţa lui foarte severe.
Secţiunea 6. Principalele forme ale leasing-ului.
Formele leasing-ului sunt diferite2008, fiind determinate şi folosite în funcţie de posibilităţile de finanţare a furnizorului, de
limitele pieţei, scopul marketing-ului de export, gradul de organizare şi desfacere a produselor la export etc.
Formele de leasing utilizate în practică pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
> în funcţie de părţile contractante, leasing-ul se împarte în leasing direct şi leasing indirect.
Leasing-ul direct presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi utilizator, iar leasing-ul indirect se realizează
prin intermediul societăţilor specializate. întreprinderile de leasing pot fi generale, de intermediere şi integrate. Ele îndeplinesc
funcţia de creditare şi de prestare de servicii, suportând riscurile operaţiunilor pe care le încheie. Majoritatea contractelor de
 233
leasing se încheie pentru echipamente noi. în cazul leasing-ului direct, utilizatorul închiriază direct activul de la producătorul
original, iar în cazul leasing-ului indirect, utilizatorul alege un anumit echipament, indică locatorului să-l cumpere de la producător
şi apoi încheie contractul de leasing cu locatorul. Locatorul este cel care cumpără echipamentul de la producător.
> După obiectul său, leasing-ul poate fi mobiliar sau imobiliar. în relaţiile comerciale internaţionale este folosit doar leasing-
ul mobiliar, deoarece se referă la echipamente industriale, oferind utilizatorului garanţia folosirii lor pentru o
perioadă mai mare de un an şi posibilitatea de a obţine un credit, locatarul plătind în rate lunare o sumă care acoperă costul
bunului. După cum am menţionat, Convenţia de la Ottawa se aplică operaţiunilor de leasing cu privire la bunurile mobile de
utilitate profesională.
> In dependenţă de conţinutul ratelor, leasing-ul este de două feluri: leasing financiar (fnancial leasing) şi leasing operaţional
(oper ating leasing).
Leasing-ul financiar se deosebeşte prin faptul că în perioada de bază a închirierii este recuperat preţul de export, costurile
auxiliare şi se obţine un anumit beneficiu. Perioada de bază prevăzută în contract este mai scurtă decât durata de folosinţă a bunului
închiriat. în perioada de bază a leasing-ului, părţile nu au dreptul să rezilieze contractul, ele fiind ţinute să-şi îndeplinească toate
obligaţiile asumate. Riscurile sunt în seama utilizatorului.
Locatarului îi revin obligaţiile de întreţinere a bunului închiriat, de plată a primelor de asigurare şi a taxelor.
Finanţatorul este un organism financiar sau bancar. La expirarea termenului fixat, utilizatorul are o opţiune de cumpărare a
bunului închiriat.
Leasing-ul operaţional se deosebeşte de leasing-ul financiar în primul rând, prin faptul că locatorul (lessor) este un fabricant.
In cazul leasing-ului operaţional, bunul este închiriat pentru o perioadă mai scurtă decât „durata vieţii sale economice” şi, deci a
amortizării. Prin urmare, bunul poate fi dat în locaţie la mai mulţi utilizatori, în mod succesiv, iar valoarea reziduală a bunului
este, la expirarea contractului, încă importantă. în cazul leasing-ului operaţional nu se prevede posibilitatea transmiterii proprietăţii
bunului către locatar. Operaţiunea este analizată ca o locaţiune care poate fi reziliată, iar în dreptul S.U.A. poartă denumirea de
true lease2009.
S-a remarcat2010 că în cazul leasing-ului financiar părţile încheie un contract pe întreaga perioadă de bază, iar leasing-ul
operaţional este un contract de locaţie pur şi simplu a unor echipamente, materiale pe termen scurt. Leasing-ul opreraţional este
practicat de societăţi comerciale care oferă unele servicii suplimentare, ele având un parc propriu de echipamente şi materiale.
Leasing-ul operaţional, la rândul său, în raport de operaţiunea implicată, cunoaşte următoarele forme: true lease; leveraged
lease; service and maintenance lease etc.
> După procedeele de calculare a ratelor percepute pentru închirierea bunului respectiv, este cunoscut leasing-ul net şi
leasing-ul brut (full-service leasing).
Leasing-ul net este operaţiunea în care ratele cuprind preţul net de vânzare al echipamentului, maşinilor, utilajului etc. şi
beneficiul realizat din utilizarea bunului respectiv.
Leasing-ul brut este acela în care ratele includ preţul net de vânzare al bunurilor închiriate, cheltuielile efectuate pentru
întreţinerea şi reparaţiile
echipamentelor, maşinilor sau utilajelor închiriate, precum şi beneficiile realizate pe parcursul utilizării lor.
> După tipul de finanţare al contractului, există2077 leasing cu autofinanţarea locatorului, situaţie în care locatorul dispune
de întreaga sumă necesară procedurii sau cumpărării activului şi leasing multiplicativ sau tip levier (leveraged). Leasing-ul
multiplicativ este un leasing financiar în care locatorul împrumută o parte din banii necesari cumpărării activului sau chiar toată
suma, folosind contractul de leasing ca o garanţie pentru împrumut. Se practică frecvent pentru contracte de valori foarte mari. în
acest caz există trei părţi participante la contractul de leasing: locatorul, locatarul şi finanţatorul. De multe ori apare şi a patra parte
- brokerul de leasing. în cazul leveraged lease, locatorul finanţează o mare parte a investiţiei sale prin intermediul unui sau mai
multor investitori din afară2012.
Intre locator şi finanţator se încheie un contract de credit, având drept de garanţie veniturile pe care locatorul urmează să le
încaseze din leasing. între locator şi locatar se încheie contractul propriu-zis de leasing.
> In dependenţă de durata închirierii, leasing-ul poate fi: leasing pe termen scurt şi leasing pe termen lung. Leasing-ul pe
termen scurt presupune încheierea succesivă a unui număr de contracte fiind asimilat cu operating leasing. In leasing-ul pe termen
lung se încheie un singur contract şi corespunde formei de financial leasing.
> In conformitate cu particularităţile tehnice de realizare, leasing-ul prezintă următoarele variante2013: renting, hire, time
sharing, maşter leasing şi lease-back.
Renting-ul constituie o operaţiune simplă de trecere de la închiriere la leasing. Fiind o operaţiune intermediară, renting-ul se
utilizează pentru închirierea pe termen scurt a unor mijloace de transport, utilaje şi aparate care pot fi uşor reînchiriate. Proprietarul
bunurilor îşi asumă garanţia funcţionării maşinilor şi utilajelor, precum şi cea de a asigura service-ul aferent.
S-a menţionat2014 că specific acestui tip de contract este caracterul revocabil al acestuia, spre deosebire de contractul obişnuit
de leasing.
Hire reprezintă, de asemenea, o formă intermediară de leasing. Operaţiunea de hire este o simplă închiriere, pe o durată de
câteva ore sau zile, a unor bunuri sau echipamente.
Time sharing se utilizează pentru închirierea în comun a calculatoarelor economice şi alte utilaje în timpi partajaţi. Prin
folosirea utilajului închiriat concomitent de către mai mulţi utilizatori, ratele plătite lunar vor fi mai reduse.
Maşter leasing se practică în domeniul închirierii containerelor. Operaţiunile de maşter leasing au loc în două forme: term
leasing care reprezintă închirierea pe un anumit termen şi trip leasing, care presupune o închiriere pentru voyage, ţinându-se cont
de poziţia de trasee şi regimul exploatării containerelor.
Lease-back este operaţiunea prin care utilizatorul îşi procură mijloacele financiare, transformând investiţiile în fonduri
disponibile. Contractul de lease-back constituie o operaţiune complexă, în cadrul căreia vânzătorul şi utilizatorul este una şi aceeaşi
 234
persoană. Utilizatorul, proprietar al bunului, vinde finanţatorului o instalaţie, un utilaj, cu obligaţia acestuia de a-1 închiria şi de a
i-1 revinde la finele perioadei de locaţie la un preţ rezidual. Această operaţie de dus-întors a fost numită lease-back. în cadrul
contractului de lease-back sunt numai două persoane: instituţia de credit şi utilizatorul, acesta din urmă jucând în cadrul operaţiei
dublul rol de vânzător şi de locatar.
Prin vânzarea bunului, beneficiarul obţine mijloacele financiare care îi sunt necesare şi pe care le restituie eşalonat, sub forma
ratelor chiriei, iar la expirarea termenului contractului de închiriere, utilizatorul plăteşte diferenţa de preţ, redobândindu-şi
echipamentul care a constituit obiectul operaţiunii. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate2015, tehnica de lease-back
nu urmăreşte furnizarea pentru utilizator de echipament industrial, dar preocuparea de fonduri pe termen lung. Lease - back - ul,
sub aspect juridic, apare în primul moment ca un contract de vânzare, pentru ca imediat să îmbrace forma unui contract de locaţie,
însoţit de o promisiune de vânzare.
în operaţiunea de lease-back, rolul bunului constă în a servi drept garanţie2016. Pe toată durata contractului, instituţia creditoare
este proprietara bunului respectiv. Această calitate încetează numai în momentul în care şi-a recuperat toţi banii pe care i-a dat
utilizatorului la perfectarea contractului.
Secţiunea 7. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de leasing.
Datorită caracterului complex al contractului de leasing, obligaţiile părţilor sunt marcate de interdependenţa şi de fuziunea
operată între contractele componente ale acestei tehnici modeme de comerţ.
7.1. Obligaţiile furnizorului. în contractul internaţional de leasing, furnizorul are următoarele obligaţii:
> Să livreze un echipament de calitat, care să corespundă conformităţii stabilite de părţi. Furnizorul trebuie să garanteze
pentru viciile ascunse. Furnizorul este obligat să instaleze echipamentul.
> Să asigure asistenţa tehnică a personalului care îl va exploata.
P Să asigure piesele de schimb necesare reparaţiilor.
> Să efectueze reparaţiile echipamentului închiriat în măsura în care defecţiunile nu sunt din culpa utilizatorului.
Convenţia de la Ottawa prevede2017 că obligaţiile furnizorului în baza contractului de furnizare sunt datorate locatarului ca şi
cum acesta ar fi fost parte la contractul respectiv şi, ca şi cum echipamentul ar fi fost furnizat direct locatarului. Totuşi, furnizorul
nu va fi responsabil faţă de locator referitor la aceeaşi daună.
Răspunderea pentru întârzierea în livrare cât şi prin orice defect care ar putea tulbura folosirea echipamentului închiriat, este
în sarcina furnizorului şi operează direct faţă de utilizator. De asemenea, obligaţia de a asigura conformitatea materialului livrat,
garanţia pentru viciile ascunse, precum şi obligaţia de a asigura utilizatorului o posesie liniştită revine tot furnizorului.
7.2. Obligaţiile finanţatorului. In contractul internaţional de leasing, finanţatorul are următoarele obligaţii:
A. Să suporte riscul insolvabilităţii utilizatorului.
B. Să plătească preţul echipamentului.
C. Să stabilească durata primară a locaţiunii care constituie perioada irevocabilă a închirierii.
Conform Convenţiei de la Ottawa2018, finanţatorul este obligat să garanteze pe utilizator împotriva evicţiunii sau oricăror
tulburări ale folosinţei din partea unei persoane ce are un drept de proprietate sau un drept superior, sau care invocă un asemenea
drept în cadrul unei proceduri judiciare. Dreptul sau pretenţia invocată nu trebuie să rezulte din acţiunea sau omisiunea
utilizatorului.
Finanţatorul, pe toată durata contractului, este în drept să verifice periodic starea bunului şi modul de utilizare al acestuia. De
asemenea, finanţatorul este în drept să consimtă garanţii asupra bunului sau echipamentului.
Finanţatorul poate să cedeze2019 total sau parţial drepturile sale asupra echipamentului sau cele care rezultă din contractul de
leasing. Insă, cesiunea nu îl eliberează pe finanţator de obligaţiile care îi revin din contract.
7.3. Obligaţiile utilizatorului. In baza contractului de leasing, utilizatorul are următoarele obligaţii:
A. Să obţină de la furnizor, la data şi locul indicat, bunul închiriat de finanţator.
B. Să utilizeze echipamentul în condiţii rezonabile. Potrivit Convenţiei de la Ottawa2020, utilizatorul va avea grijă rezonabilă
de echipament, îl va folosi cu chibzuinţă şi îl va menţine în starea în care i-a fost predat, ţinând cont de uzura şi amortizarea
normală şi de orice modificări în calitatea echipamentului, convenite de părţi.
C. Să plătească chiria. Elementele cu caracter general care stau la baza calculării ratei chiriei sunt: preţul real al bunului,
comisionul care revine societăţii de leasing şi cotele de amortizare a bunului. Chiria se calculează astfel, încât în cursul perioadei
irevocabile să realizeze amortizarea echipamentului, să acopere
cheltuielile generale, să asigure finanţatorului rentabilitatea capitalului investit şi un beneficiu.
D. Să informeze finanţatorul despre orice accident sau întrerupere a funcţionării utilajului. Conform Convenţiei de la
Ottawa2021, la expirarea termenului de leasing, dacă locatarul nu şi-a exercitat dreptul de cumpărare a echipamentului sau de
prelungire a termenului contractului de leasing, va retuma echipamentul în starea în care i-a fost predat, ţinând cont de uzura şi
amortizarea normală şi de orice modificări în calitatea echipamentului, convenite de părţi.
Dacă locatarul şi-a exercitat dreptul de a rezilia contractul de leasing2022, el va avea dreptul de a recupera chiria şi alte plăţi
făcute în avans, cu deducerea sumei rezonabile pentru beneficiul obţinut de locatar din utilizarea echipamentului.
Locatarul poate transfera2023 dreptul de folosinţă al echipamentului sau a oricăror altor drepturi rezultate din contractul de
leasing, numai cu acordul locatorului şi cu respectarea drepturilor terţilor.
Secţiunea 8. Răspunderea părţilor în contractul internaţional de
leasing.
Finanţatorul poartă răspundere pentru nelivrarea, livrarea cu întârziere sau livrarea unui echipament neconform cu clauzele
contractuale2024. Potrivit Convenţiei de la Ottawa2025, în asemenea situaţii, utilizatorul este în drept să refuze echipamentul.
Totuşi, finanţatorul poate remedia neexecutarea obligaţiei sale de livrare a echipamentului conform stipulaţiilor contractuale.
 235
Utilizatorul nu are altă acţiune împotriva finanţatorului, decât în măsura în care aceasta rezultă din acţiunea sau omisiunea
finanţatorului.
Dacă utilizatorul nu îşi onorează obligaţiile2026, finanţatorul este în drept să perceapă chiria scadentă şi neprimită, precum şi
penalităţi de întârziere şi daune- interese. Finanţatorul nu poate percepe daune-interese dacă nu a luat toate măsurile necesare
pentru limitarea prejudiciului.
Dacă neexecutarea obligaţiei de plată este substanţială, finanţatorul poate pretinde şi plata anticipată a chiriilor viitoare care au
fost prevăzute în contract. Solicitarea dată presupune ca finanţatorul să ofere utilizatorului oportunitatea rezonabilă de a remedia
neexecutarea, în măsura posibilităţii.
Obligaţiile furnizorului pot fi invocate de utilizata^027, ca şi cum ar fi parte la contractul de furnizare şi echipamentul ar trebui
să fie livrat direct utilizatorului. Furnizorul nu va răspunde pentru aceleaşi pagube şi faţă de finanţator şi faţă de furnizor.
Finanţatorul nu poartă răspundere faţă de utilizator în ceea ce priveşte echipamentul2 2 , cu excepţia cazurilor prevăzute de
Convenţia de la Ottawa sau de contractul de leasing. Finanţatorul va purta răspundere în cazul în care utilizatorul va suporta un
prejudiciu care rezultă din recurgerea la competenţa finanţatorului, intervenţia finanţatorului în alegerea echipamentului, a
caracteristicilor sale ori a furnizorului.
Finanţatorul este exonerat de orice răspundere2029 faţă de terţi pentru cauză de deces şi pentru pagubele cauzate de echipament
persoanelor sau bunurilor.
Secţiunea 9. încetarea contractului internaţional de leasing.
Contractul de leasing poate înceta la expirarea perioadei de închiriere dacă utilizatorul nu a optat pentru prelungirea acestuia,
precum şi în caz de reziliere. în dependenţă de prevederile contractului de leasing, utilizatorul poate restitui sau cumpăra bunul
închiriat.
în cazul neexecutării obligaţiei de către una din părţi, contractul de leasing poate fi reziliat. Dacă utilizatorul reziliază contractul
de leasing, el este în drept2030 să recupereze chiriile şi alte sume plătite în avans, diminuate cu o sumă rezonabilă, ţinând cont de
profitul obţinut din utilizarea echipamentului.
In cazul în care utilizatorul nu plăteşte ratele la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract, societatea de leasing este în
drept să rezilieze contractul de leasing, iar utilizatorul are obligaţia să restituie echipamentul, să suporte cheltuielile aferente şi să
plătească ratele restante ale chiriilor. Utilizatorul este obligat să plătească o indemnizaţie forfetară de reziliere care reprezintă
ratele restante viitoare. După cum observăm, finanţatorul operaţiunii de leasing impune condiţii destul de dure utilizatorului care
au drept scop, pe de o parte, sancţionarea utilizatorului în cazul în care acesta nu-şi onorează obligaţiile contractuale iar, pe de altă
parte, protejarea finanţatorului.
Conform Convenţiei de la Ottawa2031, după rezilierea contractului de leasing, finanţatorul va prelua echipamentul de la
locatar. Finanţatorul este în drept să perceapă daune-interese corespunzătoare sumelor pe care le-ar fi încasat dacă utilizatorul ar
fî executat obligaţiile sale contractuale.
CAPITOLUL II. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE FACTORING
Secţiunea 1. Reglementare.
Deşi a apărut în practica comercială din Marea Britanie în sec .XVIII, contractul de factoring şi-a găsit reglementare mai întâi
în S.U.A. prin The Factoring Act din 1889, o Lege specială din 1923 şi dispoziţiile din Uniform Commercial Code Secţiunea 9.
Se susţine că experţii deţin dovezi precum că acum 4000 de ani mesopotanienii creaseră conceptul de factoring. De asemenea,
există dovezi că romanii vindeau bilete la ordin la preţuri reduse. Dar, factoring-ul aşa cum îl cunoaştem astăzi, a început să fie
utilizat în Evul Mediu2032.
Pe plan internaţional factoring-ul este reglementat de Convenţia cu privire la factoring-ul internaţional, adoptată la Ottawa la
28 mai 19 8 82033 (în continuare- Convenţia de la Ottawa). Convenţia a intrat în vigoare la 1 mai 199 52034. în Republica
Moldova contractul de factoring este reglementat de codul civil art. 1290¬1300.
Sub egida UNCITRAL a fost elaborată Convenţia privind cesiunea de creanţă în comerţul international, adoptată la New York
la 12 decembrie 2001203
2 - • . ’ /v • ’ 2036
care mea nu a intrat in vigoare .
în majoritatea legislaţiilor naţionale, operaţiunile de factoring sunt supuse dispoziţiilor referitoare la cesiunea de creanţă sau la
subrogarea convenţională2 . în acest sens, codul civil al Republicii Moldova, în art. 1290, pct.5 dispune că, faţă de contractul de
factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în măsura în care dispoziţiile capitolului care reglementează
factoring-ul nu prevăd altfel sau din esenţa factoring-ului nu reiese altfel.
Secţiunea 2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Ottawa.
Aşa cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Ottawa2038, aceasta reglementează contractele de factoring şi cesiunile de
creanţă. Convenţia se aplică2039 atunci când creanţele cesionate în baza unui contract de factoring provin dintr-un contract de
vânzare de mărfuri, încheiat între un furnizor şi un debitor care îşi au sediile în state diferite şi:
> aceste state şi statul în care factorul îşi are sediul de afaceri sunt părţi la Convenţie sau
> contractul de vânzare de mărfuri şi contractul de factoring sunt reglementate de legea unui stat contractant.
Dacă una din părţi are mai multe sedii, se va lua în considerare sediul ce are relaţia cea mai strânsă cu contractul în cauză şi
executarea sa. în desemnarea sediului, se va ţine seama de circumstanţele cunoscute de părţi sau avute în vedere de ele la un
anumit moment sau cu ocazia încheierii contractului.
Convenţia de la Ottawa are un caracter facultativ2040, părţile unui contract de factoring sau unui contract de vânzare de mărfuri
fiind în drept să excludă aplicarea Convenţiei, cu precizarea ca excluderea să fie totală.
 236
Convenţia de la Ottawa conţine reguli2041 care au drept scop promovarea uniformităţii aplicării sale şi respectarea bunei-
credinţe în comerţul internaţional. Chestiunile, care nu sunt stabilite în mod expres în Convenţie, vor fi soluţionate conform
principiilor generale de drept şi legii aplicabile în temeiul normelor de drept internaţional privat.
Secţiunea 3. Noţiune, caractere juridice, forme, avantaje.
3.1. Noţiunea contractului internaţional de factoring. Potrivit Convenţiei de la Ottawa2042, contractul de factoring este acel
contract, încheiat între o parte, numită furnizor şi o altă parte, numită factor, în baza căruia furnizorul poate sau trebuie să cedeze
factorului creanţele rezultând din contractele de vânzare de bunuri, încheiate între furnizor şi clienţii (debitorii) săi, cu excepţia
contractelor care au ca obiect bunuri personale, de uz familial sau casnic al debitorilor, iar factorul este ţinut să-şi asume cel puţin
două din următoarele funcţii: finanţarea furnizorului, inclusiv prin împrumuturi sau plăţi în avans; menţinerea conturilor
(,ledgering) relative la creanţe; încasarea creanţelor; protecţia împotriva insolvabilităţii debitorilor.
O definiţie asemănătoare este oferită şi de codul civil al Republicii Moldova care prevede2043 că prin contractul de factoring,
o parte, care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent)2044 se obligă să cedeze celeilalte părţi, care este o întreprindere de
factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare
de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii:
> finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
> ţinerea contabilităţii creanţelor;
> asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;
> asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).
Unii autori2045 definesc factoring-ul ca un contract complex, prin care o parte, numită aderent transferă în proprietate o
anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului
valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze. Alţi
autori2046 definesc contractul de factoring ca fiind operaţiunea prin care o persoană, aderent, cedează dreptul asupra creanţelor
sale comerciale unei alte persoane, factor, care se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unui comision.
3.2. Caracterele juridice ale contractului internaţional de factoring.
Contractul de factoring este consensual, comercial, sinalagmatic, comutativ, cu titlu oneros, cu executare succesivă, de
adeziune, deoarece, de cele mai multe ori, aderentul acceptă clauzele impuse de factor. Contractul de factoring are caracter intuitu
personae2047, deoarece factorul îl acceptă pe aderent doar după o verificare serioasă, ţinând cont de faptul cum îşi conduce
afacerile cu clienţii cedaţi ale căror creanţe le-a preluat. Contractul de factoring este internaţional, dacă furnizorul şi debitorul îşi
au sediile pe teritoriile unor state diferite.
Contractul de factoring presupune2048, ca o condiţie specială de validitate, remiterea materială de către aderent, a facturilor
comerciale acceptate de către factor şi pe care acesta, de regulă, le plăteşte anticipat.
Contractul de factoring implică participarea a trei persoane:
> aderentul, vânzător de bunuri sau furnizor de servicii;
> factorul sau cesionarul creanţelor care este o întreprindere specializată;
> clientul, cumpărătorul mărfii sau beneficiarul.
în factoring-ul internaţional participă un factor din ţara exportatorului şi un factor din ţara importatorului. Factorul la export
cedează corespondentului său creanţele pe care aderentul le are asupra importatorilor din străinătate, în măsura în care sunt
acceptate în prealabil. Factorul la import preia în proprietate creanţele transmise şi procedează la încasarea lor.
3.3. Formele contractului internaţional de factoring. în practica relaţiilor comerciale se disting următoarele forme ale factoring-
ului2049:
a) Factoring-ul tradiţional, fiind cunoscut ca un mijloc de finanţare pe termen scurt, valoarea facturii cedate fiind încasată
imediat de către aderent. Acesta este factoring-ul obişnuit aşa cum a fost conceput la începuturile sale, dovedindu-se a fi o
operaţiune de simplificare a activităţii contabile. Factorul îşi asumă gestionarea creanţelor preluate, finanţarea aderentului şi
suportarea riscului de neplată a facturilor. Data cesiunii este însăşi data creanţei.
b) Factoring-ul la scadenţă este acela în care factorul achită facturile la data scadenţei lor. Această formă de factoring mai
este cunoscută şi sub denumirea
de maturity factoring, definind în felul acesta momentul plăţii facturilor. Factorul îşi asumă gestionarea facturilor şi garantarea
încasării lor de la debitorii cedaţi.
c) Agency factoring presupune că factorul cumpără creanţele aderentului, le plăteşte anticipat şi preia riscul de neplată a
facturilor. Aderentul apare ca un intermediar, acţionând în nume propriu şi pe contul factorului. El urmăreşte şi încasează plata
facturilor de la debitori, pe care o remite factorului.
d) Factoring with recourse, în care factorul plăteşte anticipat creanţele acceptate, rezervându-şi dreptul de regres împotriva
aderentului. în calitate de cedent, aderentul are obligaţia de a garanta existenţa valabilă a creanţelor transferate şi solvabilitatea
debitorului cedat.
e) Invoice discounting sau undisclosed factoring reprezintă, în principal, un serviciu de finanţare. Cu acordul factorului,
aderentul va încasa, prin plăţi directe, sumele datorate de către debitorii cedaţi. Dacă apare o dificultate, factorul poate prelua
activitatea de încasare directă a plăţilor de la debitori.
3.4. Avantajele contractului internaţional de factoring. Factoring-ul şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor
comerciale atât ca instrument de finanţare pe termen scurt, cât şi ca instrument de gestiune comercială. Plătind pe aderent imediat
ce primeşte creanţele de la acesta, factorul îl finanţează până la achitarea efectivă de către clienţi a valorii nominale a facturilor,
permiţându-i astfel să dispună de capitalul necesar continuării comerţului său, fără a mai avea de urmărit multitudinea de debitori
cedaţi. S-a remarcat2050 că în acest mod factoring-ul permite scurtarea ciclului de rotaţie a fondului de rulment al aderentului,
care este plătit imediat (la transmiterea facturilor), fapt care antrenează implicit creşterea cifrei de afaceri şi a beneficiului.
 237
Factoring-ul prezintă multiple avantaje pentru întreprinderea beneficiară. Un prim avantaj constă în faptul, că riscul care
decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a clienţilor este preluat de factor, cu excepţia riscurilor care rezultă dintr-o contestaţie
comercială sau tehnică. Un alt avantaj ţine de alimentarea contului întreprinderii beneficiare, deoarece factorul plăteşte imediat
creanţele cedate, din care se deduce o dobândă, un comision şi, eventual, un depozit colateral creat de factor. Factoring-ul
contribuie la ameliorarea lichidităţii întreprinderii.
Alături de avantajele pe care le implică factoring-ul, pot fi observate şi unele dezavantaje ale acestuia, de exemplu poate fi
menţionat costul relativ ridicat al operaţiunii, datorită serviciilor multiple pe care le oferă. Sau furnizorul, prin transmiterea unei
părţi a relaţiilor comerciale unui factor, ar putea pierde unele contracte fie cu clienţii, deoarece factorul este mai exigent cu debitorii
referitor la respectarea scadenţei, fie cu băncile, deoarece factoring-ul exclude apelarea la bănci pentru mobilizarea creanţelor
comerciale.
S-a atras atenţia că operaţiunile de factoring sunt supuse şi unor riscuri importante pe toată durata derulării acestora şi s-a
menţionat2051 că, din analiza domeniilor de riscuri principale în afacerile de factoring, acestea se localizează, mai ales în direcţia
clientului de factoring, respectiv a debitorului de factoring.
Riscurile principale care pot apărea în legătură cu clientul de factoring sunt2052: dispersiunea defectuoasă a clientului de
factoring; calitatea produselor sau serviciilor necorespunzătoare livrate de către clientul de factoring; încălcarea condiţiilor
contractuale sau abuzul de încredere din partea clientului de factoring.
S-a menţionat2053 că, indiferent de varianta contractului de factoring, bonitatea debitorului (cumpărătorului) trebuie verificată
de către factor, deoarece acesta are o mare importanţă în derularea contractului de factoring. în acest context, riscurile principale
care pot să apară în această privinţă sunt următoarele: insolvenţa debitorului; diversificarea defectuoasă a debitorilor; cumulări de
riscuri; abuz de încredere a debitorului în urma unor înţelegeri comune incorecte ale acestuia cu clientul de factoring; dificultăţi
neprevăzute în cazul unor debitori din străinătate; diferitele comportamente ale debitorilor cu privire la respectarea clauzelor
contractuale (contradicţii ilegale, întârzieri de plăţi, rezolvări arbitrare a situaţiilor privind mărfurile retumate etc); interdicţii de
cesiune estimate în cazul unor debitori.
Pentru creanţele problematice de factoring, în sarcina factorului pot apărea următoarele riscuri2054: riscuri referitoare la
decontări; mărfuri livrate în comision; restricţii de cesiune; creanţe cu termen lung de plată (spre exemplu, livrarea bunurilor
pentru investiţii mari şi durată lungă de construcţie); creanţe contestate, întârziate (cu scadenţă depăşită) şi acţionate în instanţele
judecătoreşti; creanţe pentru debitori statali sau semistatali (calculate cu datorii de impozit); creanţe externe (cu reglementări
legale complicate, unde controalele de veritate nu sunt curent posibile); creanţe singulare deosebit de mari; creanţe cu decontări
parţiale (în domeniul construcţiilor, montajului şi construcţiilor imobiliare); creanţe cu rezervarea dreptului de propietate (cu
rezervarea prelungită a dreptului de propietate); creanţe neexistente sau numai parţial existente (facturi fictive, facturi anticipate
livrării mărfurilor sau executării serviciilor).
Secţiunea 4. Natura juridică a contractului de factoring.
Deşi operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă, subrogarea convenţională, scontul, mandatul
comercial şi operaţiunea de asigurare- credit datorită particularităţilor sale, factoring-ul este un contract original şi complex,
configurat de intercondiţionarea mai multor operaţii juridice2055.
Contractul de factoring are multe tangenţe cu tehnica scontului de care. totuşi, se deosebeşte. Şi factoring-ul şi scontul
presupune o cesiune de creanţă pe baza căreia se obţine un credit înainte de scadenţă. Dar dacă scontul se referă la o opearţiune
izolată şi implică un titlu negociabil în raport de valoarea nominală a căruia se plăteşte suma, împrumutatul rămânând garantul
bunei realizări a
operaţiunilor2056, factoring-ul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor operaţiunilor aderentului care garantează
numai existenţa creanţelor, factorul asumându-şi şi riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi. De aceea factorul trebuie să manifeste
o diligenţă deosebită în supravegherea clienţilor săi.
Factoring-ul nu poate fi asimilat operaţiei de asigurare de credit, deoarece compania de asigurare va plăti numai în cazul în
care debitorul principal nu plăteşte, iar factorul devine debitorul valorii tuturor creanţelor acceptate din momentul cesiunii
acestora, asumându-şi obligaţia de a plăti imediat.
Factoring-ul are unele asemănări cu mandatul comercial, dar în timp ce în baza contractului de mandat, mandatarul se obligă
să transmită mandantului numai sumele încasate efectiv, în temeiul contractului de factoring, factorul se obligă să plătească
întreaga valoare a creanţelor vânzătorului asupra clienţilor săi. Factorul, spre deosebire de mandatar, îşi asumă riscul în cazul
insolvabilităţii debitorilor,? deoarece suma pe care a plătit-o pentru creanţele vânzătorului, urmează să o încaseze ulterior.
Factoring-ul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de creanţă şi cu subrogarea prin plată. Ca şi in cazul cesiunii de
creanţă, unde cedentul garantează numai existenţa creanţei la data cesiunii, dar nu şi solvabilitatea debitorului ori modificările
ulterioare ale creanţei şi în cazul factoring-ului, aderentul răspunde faţă de factoi numai în caz de inexistenţă totală sau parţială a
creanţei. însă, spre deosebire de cesiunea de creanţă care pentru a fi opozabilă implică un şir de formalităţi, inclusiv acordul
debitorului cedat, în cazul factoring-ului transmiterea creanţelor de la aderent la factor presupune formalităţi simplificate. Astfel,
este irelevant acordul sau dezacordul debitorilor cedaţi, cărora aderentul le notifică doar faptul că trebuie să plătească valabil
numai factorului.
Subrogarea prin plată presupune ca plata să se facă în acelaşi timp cu subrogarea, acordul intervenind între debitor şi solvenţi,
iar în cazul factoring-ului, acordul intervine între creditor şi factor (solvens), debitorul fiind terţ faţă de această convenţie. De
esenţa factoring-ului este cesiunea creanţei către factor, transmitere care se realizează pe calea subrogaţiei convenţionale, în
temeiul căreia factorul dobândeşte proprietatea creanţelor transmise de aderent împreună cu toate drepturile şi garanţiile grefate
pe acestea, pierzând totodată acţiunea în regres împotriva aderentului care a fost plătit, cu excepţia acţiunii în repetiţiune a plăţii
nedatorate, în ipoteza inexistenţei totale sau parţiale a creanţei. Această subrogare nu cere condiţii de formă deosebite, dar numai
notificarea ei în orice mod debitorului spre a o face opozabilă acestuia.
 238
Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe termen scurt. Factoring-ul presupune vânzarea unor bunuri
sau prestări de servicii, o clientelă stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de creditor2058.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul internaţional de factoring.
Drepturile şi obligaţiile părţilor sunt reglementate în Capitolul II al Convenţiei de la Ottawa.
5.1. Obligaţiile aderentului. în baza contractului internaţional de factoring, aderentul are următoarele obligaţii:
A. Să transmită factorului creanţele sale comerciale. Aderentul este obligat să insereze pe creanţele cesionate menţiunea că
plata se va efectua în mod obligatoriu factorului. Conform Convenţiei de la Ottawa2059, aderentul poate cesiona factorului atât
creanţele existente, cât şi cele viitoare. în absenţa desemnării individuale, creanţele viitoare trebuie să fie determinabile.
Cesionarea unei creanţe de către furnizor factorului este posibilă2 , indiferent dacă există un acord încheiat între furnizor şi
debitor de a interzice cesionarea. Constituie excepţie situaţia dacă statul contractant în care debitorul îşi are sediul a formulat o
rezervă în baza art.18 al Convenţiei.
Convenţia prevede2061 că o înţelegere între aderent şi beneficiar de înlăturare a posibilităţii cesiunii nu va afecta obligaţiile
asumate cu bună - credinţă de aderent faţă de beneficiar, răspunderea rezultând din încălcarea prin cesiune a unor obligaţii asumate
în contractul de vânzare-cumpărare. Mai mult, Convenţia stipulează2062 că o clauză a contractului de factoring ce prevede
cesiunea titlurilor de credit prezente sau viitoare nu va fi lovită de nulitate prin simplul fapt că în contractul de factoring ele nu
sunt individualizate, dacă în momentul încheierii contractului sau la momentul constituirii titlurilor, acestea au putut fi
determinate. Totodată, o clauză în contractul de factoring prin care creanţele viitoare sunt cesionate, va opera transferul acestora
către factor în momentul constituirii titlurilor, fără a fi nevoie de vre-un transfer.
Convenţia stabileşte2063 că un contract de factoring poate prevedea transferul direct sau printr-un act nou de transfer, în
totalitate sau în parte, a drepturilor furnizorului provenind din vânzarea de mărfuri. Prevederile exprese vor include clauzele de
rezervare de către aderent a proprietăţii mărfurilor vândute sau clauzele care conferă altă garanţie.
Să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii.
> Să coopereze cu factorul pe toată durata contractului
> Să plătească factorului comisionul convenit. Codul civil al Republicii Moldova condiţionează2064 valabilitatea
contractului de factoring de stipularea expresă în contract a sumei care urmează a fi plătită factorului. Suma trebuie calculată în
funcţie de circumstanţe, punându-se accentul mai ales pe eventuala taxă delcredere
şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile totale din creanţele cesionate. Dacă factorul cere o parte din suma creanţei
ca garanţie pentru acoperirea riscurilor legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres
conţinutul şi mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei.
5.2. Obligaţiile factorului. în baza contractului internaţional de factoring, factorul are următoarele obligaţii:
A. Să plătească aderentului valoarea creanţelor cedate. în baza contractului de factoring, factorul este obligat să plătească
aderentului toate facturile pe care le-a aprobat în prealabil, neacceptând facturile acelor clienţi care pe plan comercial prezintă
prea puţină garanţie. Plata creanţelor se face la data cesionării acestora, pe măsura prezentării facturilor. De regulă, facturile sau
copiile lor legalizate se prezintă la anumite intervale convenite cu un borderou, pe care sunt înscrise toate facturile din perioada
considerată, cu toate garanţiile lor şi documentele justificatoare. De asemenea, se prezintă şi declaraţia aderentului că transmite
factorului în proprietate creanţele respective, care reprezintă preţul prestaţiilor furnizate (mărfuri vândute sau servicii prestate)
acceptate de clienţi şi că plata acestora trebuie să se facă factorului.
Facturile sunt însoţite de contractele încheiate între aderenţi şi debitori, în care sunt stipulate, inclusiv modalităţile de plată, de
declaraţia de transmitere a creanţelor şi de chitanţa subrogatorie2065.
B. Să contabilizeze facturile primite în conturile personale ale clienţilor agreaţi. în dependenţă de plafoanele stabilite, factorul
deschide şi aderentului un cont curent, în care prevede şi un credit cu un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea
facturilor cu actele justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la credit, iar
comisionul şi eventualul agio (suma reţinută în cazul în care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor
transmise) sunt înscrise la debit2066. Existenţa contului curent oferă garanţia încasării facturilor şi permite plata prin compensaţie.
C. Să încaseze facturile cedate şi să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor.
D. Să presteze aderentului unele servicii de natură administrativă sau comercială. De exemplu2067, factorul ar putea
selecţiona clienţii, prospecta piaţa, ar putea pune la dispoziţia aderentului unele metode modeme de gestiune şi contabilitate, ar
putea acorda asistenţă juridică etc.
5.3. Obligaţiile debitorului cedat. în baza contractului internaţional de factoring, principala obligaţie a debitorului cedat constă
în efectuarea plăţii către factor. Conform Convenţiei de la Ottawa2068, debitorul este obligat să plătească factorului numai dacă
nu are cunoştinţă despre existenţa unui drept de preferinţă şi
dacă cesiunea creanţei i-a fost notificată. Notificarea se face în scris de către aderent sau de către factor, dar cu împuternicirea
aderentului. Notificarea trebuie să identifice creanţele cedate şi cesionarul căruia debitorul trebuie să efectueze plata. Notificarea
se referă la creanţe care decurg dintr-un contract de vânzare de mărfuri, încheiat anterior sau în momentul în care a fost făcută
notificarea. Plata cesionarului este valabilă doar dacă este efectuată în condiţiile prevăzute de Convenţie.
Dacă factorul promovează o acţiune împotriva debitorului, pe baza unui titlu de credit rezultat dintr-un contract de vânzare-
cumpărare de bunuri, debitorul se poate apăra invocând orice apărare care derivă din contract şi care ar fi putut fi invocată
împotriva producătorului.
Atât Convenţia de la Ottawa2069, cât şi codul civil al Republicii Moldova2070 prevăd că debitorul poate să opună factorului
orice drept la compensaţie pe care îl avea împotriva aderentului la momentul în care i-a fost făcută notificarea în formă scrisă a
cesiunii. Excepţiile invocate de debitor cu privire la drepturi sau acţiuni existente împotriva furnizorului pot rezulta şi din
operaţiuni independente de contract.
 239
Potrivit Convenţiei2071, fără a prejudicia drepturile debitorului, neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere sau îndeplinirea
defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către aderent, nu va conferi debitorului dreptul de a cere restituirea sumelor plătite
factorului, în situaţia în care debitorul are posibilitatea de a-şi recupera banii de la aderent. Debitorul poate formula, totuşi, o
asemenea cerere, când factorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată faţă de aderent sau dacă factorul a plătit aderentului în momentul
în care avea cunoştinţă despre neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare ori cu întârziere de către aderent a obligaţiilor
decurgând din contractul de vânzare de mărfuri sau de prestare de servicii.
Secţiunea 6. Cesiunile succesive.
Prevederile Convenţiei se vor aplica2072 oricărei cesiuni succesive efectuate de factor sau de un cesionar ulterior. Prevederile
referitoare la cesiunea primară sunt aplicabile şi cesiunii succesive. în acest caz2073, cesionarul succesiv va avea poziţia primului
factor, adică a întreprinderii de factoring.
Pentru a produce efecte, cesiunea succesivă trebuie notificată debitorului cedat. Notificarea cesiunii succesive priveşte şi pe
factorul iniţial care nu mai poate solicita plata de la debitor.
Prevederile Convenţiei nu se aplică2074 unei cesiuni succesive interzisă prin caluzele contractului de factoring.
TITLUL VII
CONTRACTELE DE TRANSFER
DE TEHNOLOGIE
CAPITOLUL I. CONTRACTUL DE KNOW-HOW
Secţiunea 1. Noţiune, elemente, specific.
1.1. Noţiunea contractului de know-how. Termenul know-how este preluat din dreptul american, fiind o prescurtare a expresiei
the know-how to do it care înseamnă a şti cum sau a şti în ce fel să faci ceva. în limba franceză se exprimă prin formula le fait de
savoir comment s ’y prende sau prescurtat savoirfaire.
în baza contractului de know-how, furnizorul know-how-\u\ se obligă să comunice beneficiarului cunoştinţele tehnice
nebrevetate, necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu, iar beneficiarul se obligă să achite preţul şi să
păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor primite.
O definiţe a know-how este dată de Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea
articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale şi practici
concertate2075, conform căruia2076 know-how reprezintă un ansamblu secret, substanţial şi identificat de informaţii practice,
nebrevetate, rezultate din experienţa furnizorului şi testate de acesta: în acest context, „secret” înseamnă că know-how-ul nu este
în general cunoscut sau uşor accesibil; „substanţial” înseamnă că acest know-how este semnificativ şi util cumpărătorului pentru
utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor sau serviciilor contractuale; „identificat” înseamnă că know- how-ul este descris de
o manieră suficient de cuprinzătoare astfel încât să se poată permite verificarea condiţiilor de „secret” şi „substanţial”.
Unii autori2077 definesc contractul de know-how ca fiind operaţiunea de transmitere de la furnizor la beneficiar a unor
cunoştinţe tehnice, a unor informaţii şi documentaţii, inclusiv a unor procedee şi tehnologii complexe, potrivit termenelor şi
condiţiilor convenite de părţi.
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate şi transmisibile, necesare pentru fabricarea unui produs
sau elaborarea unui procedeu2078.
The know how to do it este expresia care sintetizează ansamblul de cunoştinţe nebrevetate care definesc noţiunea de know-
how2019.
Cunoştinţele tehnice nebrevetate2080, dar transmisibile, prezentând o noutate numai relativă şi subiectivă se numesc know-
how. Pentru elucidarea noţiunii de know¬how autorul citat menţionează următoarea speţă: printr-un contract încheiat la
16.11.1957 firma italiană Bottonificio Tossanese concedase firmei franceze Almes pentru o perioadă de 10 ani un procedeu de
fabricat nasturi pe bază de poliester, acordându-i şi asistenţă tehnică în acest scop. Societatea franceză a executat contractul câţiva
ani, plătind redevenţele convenite, dar la un moment dat, a încetat plata redevenţelor, susţinând că procedeul era cunoscut în
ramura de activitate respectivă şi era folosit de mult timp de către firmele sale concurente şi că, prin urmare, lipsit de caracterul
de noutate, contractul era lipsit de cauză. Instanţa sesizată cu această problemă a considerat că pretenţia firmei franceze nu putea
fi luată în consideraţie, deoarece procedeul care i-a fost concedat îi era necunoscut firmei franceze care nu ar fi putut proceda
imediat la fabricarea produsului respectiv fără ajutorul firmei concedente, de vreme ce a fost nevoit să-l cumpere de la aceasta.
Prin urmare, firma franceză a dobândit un avantaj important în urma executării contractului şi, ca atare, plata redevenţelor
contractuale nu este lipsită de cauză.
1.2. Elementele contractului de know-how. în noţiunea de know-how se cuprind următoarele elemente2081:
> Abilitatea sau dexteritatea tehnică, în care sunt incluse atât mechanical skill (abilitatea naturală a specialistului), cât şi
additional skill sau superior skill (abilitatea pe care specialistul a dobândit-o în procesele tehnice). O atare abilitate se fundează
pe calităţile inerente ale persoanei respective (cum sunt talentul sau arta) care, prin ele însele, nu pot fi asimilate de către
întreprindere şi pot fi transmise de către aceasta la o altă întreprindere doar odată cu persoana căreia îi aparţin.
> Experienţa dobândită de specialist ca rezultat al unei practici îndelungate în domeniul tehnic respectiv. Acest element
presupune un grad mai înalt de activitate intelectuală, cum este, de exemplu, cel specific informaticii. Experienţa tehnică se
transmite prin asistenţa tehnică acordată care, la rândul ei, presupune detaşarea unor tehnicieni de la întreprinderea furnizoare de
know-how la întreprinderea beneficiară sau invers.
> Cunoştinţe tehnice de o mare diversitate şi cu un grad variabil de aport intelectual, cum sunt: anumite cunoştinţe rezultate
din tehnica curentă, dar care sunt necesare pentru optimizarea punerii în aplicare a procedeelor utilizate; cunoştinţele acumulate
prin studierea progresului tehnic, adus la cunoştinţa publică prin diverse mijloace de publicitate, de exemplu, descrierea invenţiilor
cuprinse într-un brevet deja publicat, articol sau studii în revistele de specialitate.
 240
Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunoştinţe tehnice specifice domeniului industrial, dar şi cunoştinţe din alte
domenii, cum sunt: cele privind administrarea întreprinderii, cele de natură să optimizeze punerea în valoare a procedeelor la care
se referă sau a calităţilor produsului a cărui fabricaţie se urmăreşte; cunoştinţele rezultând din cercetarea ştiinţifică întreprinsă în
scopul de a
pune la punct procedee noi, prototipuri, „cunoştinţele negative”, adică erorile care trebuie evitate pe baza experienţei
acumulate.
> Procedee şi mijloace tehnice de aplicare care se referă la o grupare de operaţii tehnice, dispuse într-o ordine anumită,
vizând finalizarea operaţiunii principale, adică atingerea, de exemplu, a obiectivului privind creşterea rentabilităţii.
Ansamblul de cunoştinţe know-how, determinate prin cele patru elemente, nu sunt brevetate fie datorită faptului că nu au atins
un grad suficient de noutate, fie datorită lipsei de interes. Sunt situaţii când brevetarea nu a avut loc din motive de confidenţialitate,
specialiştii fiind obligaţi să nu dezvăluie secretul de fabricaţie - to breach of confidence.
Unii autori2082 clasifică elementele componente ale know-how-lui în materiale şi intelectuale. Prin prisma elementelor
materiale, care implică o remitere, contractul de know-how se aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea. în schimb, elementele
intelectuale se transmit beneficiarului prin comunicare şi contractul de know-how poate fi asimilat cu antrepriza.
1.3. Specificul contractului de know-how. Know-how-ul se caracterizează
• 2083
prin :
> Noutatea cunoştinţelor şi secretul, dar nu în sensul în care aceste caracteristici sunt considerate în privinţa brevetelor ori
a secretului de fabricaţie. Astfel, în cazul unui brevet noutatea se apreciază în raport cu o realitate obiectivă „stadiul tehnicii” şi
atunci noutatea are un caracter absolut în timp şi în spaţiu, pe când în privinţa know-how-Xm nu este necesar ca procedeul şi
cunoştinţele tehnice să aibă caracter de noutate obiectivă, deoarece noutatea lor se apreciază prin raportarea la persoana sau
întreprinderea care vrea să le dobândească. Prin urmare, este vorba de o noutate subiectivă. în timp ce secretul de fabricaţie
rămâne2084, de obicei, exclusivitatea unei persoane, know-how-ul este transmisibil.
> Natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la cunoştinţă un know-how secret se
angajează implicit să respecte acest caracter. încălcarea acestui angajament este calificată drept breach of confidence ori
manifestation de confiance trahie. în ceea ce priveşte secretul unei invenţii brevetabile, orice divulgare anterioară depunerii cerereii
de brevet poate conduce la neobţinerea acestuia, în timp ce divulgările de know-how au drept consecinţă diminuarea valorii
acestuia.
Know-how-ul are multe tangenţe cu secretul de fabricaţie, dar se şi deosebeşte atât prin conţinut, cât şi prin finalitate. Know-
how-ul se distinge de secretul de fabricaţie prin faptul, că el are prin elementele sale componente abilitatea şi experienţa tehnică,
elemente care nu se găsesc la secretul de fabricaţie. Secretul de fabricaţie reprezintă tehnici aplicate în industrie şi rămâne, în
genere, exclusivitatea unui titular care îl păstrează şi nu-1 comunică nimănui. Know-how-1
cuprinde şi tehnici care se află în stadiul încercărilor şi al experienţelor şi prin natura lui este transmisibil.
> Dinamismul operaţiunii.
y Complexitatea elementelor componente.
Know-how-vX este substanţial2085 în sensul că trebuie să conţină informaţii indispensabile pentru vânzarea produselor ori
prestării serviciilor prevăzute în contract. De exemplu, prezentarea produselor spre vânzare, transformarea produselor în legătură
cu prestarea serviciilor, relaţia cu clientela, gestiunea administrativă şi financiară. Know-how-ul trebuie să fie util, permiţând
beneficiarului ameliorarea rezultatelor sale şi pătrunderea pe alte pieţe.
S-a remarcat2086 că principalul inconvenient în privinţa efectelor de know¬how îl constituie faptul că nu există un brevet şi,
drept consecinţă, dacă beneficiarul a primit know-how-u\ acesta nu mai poate fi retras, chiar dacă beneficiarul nu ar mai dori să
plătescă redevenţele. In cazul în care se transmite un know-how secret, iar caracterul secret dispare fără vina beneficiarului, plata
redevenţelor viitoare ar putea să rămână fără cauză pentru partea din contract nerealizată. In scopul evitării unor asemenea situaţii,
autorul citat recomandă ca furnizorul să nu insereze în contract caracterul secret al know-how-\ui, dar să utilizeze expresii de
genul avans tehnic de natură să aducă beneficiarului economii importante sau procedeu tehnic menit să asigure beneficiarului o
mai mare rentabilitate.
Secţiunea 2. Clasificarea contractului de know-how.
Contractele de know-how pot fi clasificate în funcţie de complexitatea operaţiunii şi interferarea cu alte operaţiuni2087.
In funcţie de complexitatea operaţiunilor de efectuat, contractele de know-how se împart în:
> contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de momentul încheierii, prin acte simple;
> contracte care cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte complexe şi succesive, care sunt stabilite în mai multe
faze;
> contracte prin care se transferă produse sau procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate care au rezultat din cercetări
proprii ori se vor obţine succesiv, pe o perioadă de timp determinată.
In funcţie de gradul de interferare cu alte operaţiuni, există:
> contracte de know-how pur, când transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune;
> contracte de know-how combinat, când transferul este un accesoriu sau o consecinţă a altor operaţiuni;
> contractul de know-how complementar, când condiţiile de transfer, necesare realizării unor convenţii distincte, se stabilesc
separat.
Secţiunea 3. Obligaţiile părţilor în contractul de know-how.
3.1. Obligaţiile furnizorului de know-how. în baza contractului, furnizorul de know-how este obligat să transmită anumite
cunoştinţe tehnice şi, totodată, să acorde beneficiarului asistenţă tehnică, dreptul de folosinţă exclusivă a procedeului tehnic
 241
respectiv sau a cunoştinţelor, care constituie obiectul transferului, precum şi garanţii că prin aplicarea procedeului sau
cunoştinţelor transferate se vor obţine rezultatele scontate.
3.2. Obligaţiile beneficiarului. Beneficiarul de know-how, la rândul său este obligat să plătească preţul, să respecte
angajamentul privind confidenţialitatea şi să menţină calitatea produselor obţinute. Know-how-ul poate fi plătit în bani, în produse
sau în alte cunoştinţe tehnice.
In cazul în care contravaloarea know-how-ului se achită în bani, plata se efectuează printr-o sumă globală, o sumă forfetară
sau prin cote-părţi din valoarea producţiei rezultate2088.
Prin contractul de know-how se poate conveni ca beneficiarul să comercializeze produsele obţinute sub marca furnizorului. în
acest caz, beneficiarul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru menţinerea calităţii înalte a produselor. S-a remarcat2089
că, de fapt, aceasta este raţiunea principală a obţinerii know-how-M. în acest caz, obligaţia beneficiarului este să ia toate măsurile
necesare pentru menţinerea unei calităţi ridicate a produselor.
Deseori in contractele de know-how părţile inserează clauze în baza cărora, la expirarea termenului contractului sau din
momentul rezilierii acestuia, beneficiarul nu mai are dreptul să folosească procedeul tehnologic, cunoştinţele, informaţiile sau
documentaţia care au constituit obiectul transferului. De asemenea, în contract pot fi stipulate clauze cu privire la interdicţia de
transmitere de către beneficiar a secretului de fabricaţie încredinţat prin contract.
Cu toate că know-how-ul nu beneficiază de statutul juridic al brevetelor, se bucură de protecţie juridică, furnizorul putând
recurge la acţiune în concurenţă neloială sau la alte mijloace legale, puse la dispoziţia sa de normele legale în vigoare în ţara
respectivă.
Secţiunea 4. încetarea contractului de know-how.
Contractul de know-how încetează la expirarea termenului stipulat sau prin rezilierea acestuia.
Părţile pot stipula în contractul de know-how o clauză în care să prevadă că după încetarea contractului, beneficiarul nu este
în drept să utilizeze know-how-ul. S-a remarcat2090 că o asemenea clauză este restrictivă şi contravine libertăţii de concurenţă
care este protejată prin reglementări interne şi internaţionale.
CAPITOLUL II. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE CONSULTING-ENGINEERING
Secţiunea 1. Reglementare. Deoarece contractul de consulting-engineering nu cunoaşte o reglementare proprie, încheierea şi
conţinutul contractului vor fi determinate de legea desemnată de părţi, iar în lipsă, se vor aplica prevederile legii determinate
conform principiilor generale în materie.
în cadrul C.E.E./O.N.U., la Geneva în anul 1957 au fost elaborate Condiţiile Generale privind furnizarea şi montajul
materialelor de echipament la import şi export nr.l88A şi nr.574A. Sub egida Consiliului Economic şi Social al ONU, a fost
elaborat Ghidul asupra problemelor privind realizarea marilor complexe industriale.
Pe plan internaţional, asociaţiile de ingineri consultanţi şi asociaţiile profesionale au elaborat contracte-tip care pot fi aplicate
de părţile unui contract de consulting-engineering. De exemplu, Federaţia Internaţională a Inginerilor Consultanţi FIDIC2091 a
elaborat Condiţiile Contractului pentru Construcţii, 1999; Condiţiile Contractului pentru Construcţii şi Echipamente, inclusiv
Proiectare, 1999; Condiţiile Contractului pentru Proiectare, Executare şi Servicii de Exploatare, 2008.
Secţiunea 2. Noţiunea şi caractere juridice ale contractului de consulting-engineering.
2.1. Noţiunea contractului de consulting-engineering. Activitatea de consulting-engineering este indispensabilă realizării
marilor ansambluri industriale, montajului de echipament, tehnicii exportului complex sau livrărilor la cheie.
în literatura de specialitate contractul de consulting-engineering a fost definit de mai mulţi autori. Potrivit unei opinii2092,
contractul de consulting-engineering este o înţelegere prin care furnizorul, de regulă o societate specializată, prestează o gamă
largă de operaţiuni de consulting-engineering unui beneficiar, la comanda şi în folosul acestuia.
într-o altă opinie2093, contractul de consulting-engineering este definit ca un contract prin care o parte, întreprindere de
consulting-engineering (sau chiar inginer consultant) se obligă ca în schimbul unei sume de bani (preţ), să presteze în profitul
celeilalte părţi, beneficiar, diferite servicii de natură intelectuală, precum studii de fundamentare tehnico-economică, studii
preliminare de amplasare în raport de sursele energetice, proiectare, planuri de execuţii, întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor
pentru furnizarea de materiale şi echipamente, opţiuni asupra efectelor celor mai avantajoase, coordonarea, conducerea şi
supravegherea lucrărilor dc construcţii-montaj, punere în funcţiune, recepţii de lucrări, toate urmând realizarea în condiţii de
maximă eficienţă a obiectivului avut în vedere de beneficiar.
Alţi autori susţin, că prin contractul de consulting-engineering, o parte, furnizor, se obligă, în schimbul unei sume de bani, să
păstreze în favoarea celeilalte părţi, beneficiar, servicii de natură intelectuală pentru realizarea fizică a unui obiectiv.
2.2. Caracterele juridice ale contractului de consulting-engineering.
Contractul de consulting-engineering este consensual, sinalagmatic, comutativ, cu titlu oneros, intuitu personae şi cu executare
succesivă. De regulă, contractul de consulting-engineering se încheie în formă scrisă, care este cerută adprobationem.
Secţiunea 3. Activitatea de consulting-engineering. Consulting-engineering constituie un complex de operaţiuni de mare
diversitate. Pe parcursul activităţii de engineering, de la conturarea concepţiei şi până la punerea în funcţiune a unei instalaţii
industriale, se pot deosebi mai multe serii de prestaţii şi anume2095:
> studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunităţii şi posibilităţilor de realizare, stabilirea
amplasamentelor, resurse energetice şi de materie primă, căi de comunicaţii şi căi de acces, forţa de muncă, alegerea procesului
tehnologic, studii de piaţă, organizarea obiectivului industrial sub toate aspectele sale etc.;
> studii de lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de executare a planurilor şi proiectelor;
> întocmirea proiectelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi echipamentelor, analiza ofertelor primite şi
lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu furnizorii, antreprenorii etc.;
 242
> coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţii- montaj, a furnizărilor de echipamente, instruirea
personalului, încercări, recepţii etc.
Consulting-\A constă în acordarea de asistenţă în vederea organizării unor activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi
funcţionării unor întreprinderi şi instituţii prin sugerarea unor soluţii menite să ducă la optimizarea deciziilor de ordin economic
sau tehnic.
Consulting-ul este prestat de ingineri şi tehnicieni specialişti, individual sau acociaţi în organizaţii specializate.
In general, activitatea de consulting presupune servicii de prospectare tehnică şi comercială, servicii de proiectare şi/sau
adoptare de proiecte la condiţiile concrete de realizare a obiectivului de investiţii, respectiv servicii tehnologice şi de organizare a
producţiei şi desfacerii, servicii de administrare şi conducere, servicii de pregătire a personalului, servicii de orientare a opţiunilor
beneficiarului.
Engineering-ul reprezintă ansamblul de operaţiuni, în special cu caracter intelectual, care urmăresc realizarea de investiţii în
condiţii de eficienţă maximă şi care reprezintă totalul activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare, ce însoţesc realizarea
unui proiect.
Activitatea de engineering cuprinde:
> colectarea de date pe teren şi efectuarea pe baza lor a calculelor tehnice şi stabilirea fluxurilor tehnologice;
> elaborarea planurilor de ansamblu şi de detaliu ale instalaţiilor şi echipamentelor, precum şi amplasarea optimă a acestora;
> stabilirea posturilor de lucru a personalului eficient necesar;
> modernizarea şi optimizarea funcţionării unor capacităţi de producţie existentă.
Operaţiunile de engineering se desfăşoară în două etape principale. In prima etapă, de studiu, au loc cercetările în baza cărora
se realizează un proiect, iar în etapa a doua, de executare, are loc realizarea unui anumit obiectiv ingineresc.
S-a remarcat2096 că, de obicei, activitatea de consulting-engineering acoperă prestaţiile cu caracter intelectual care constau în
transmiterea de idei, de concepţii şi de indicaţii, întemeiate pe un studiu general şi pe un studiu detaliat al unui proiect.
După natura prestaţiilor la care se obligă întreprinderea de engineering, activitatea acesteia este clasificată în:
> engineering economic care conţine soluţiile ştiinţifice optime pentru finalizarea obiectivului proiectat;
> engineering de proiectare care cuprinde lucrările inginereşti de proiectare, necesare pentru realizarea proiectului;
> engineering industrial, ce conţine lucrările de organizare şi coordonare pentru aplicarea proiectului.
Societăţile de engineering se află în raporturi contractuale cu întreprinderile producătoare, în cadrul cărora societăţilor de
engineering le revine misiunea de avant vente, adăugând o contribuţie recunoscută la proiectarea unor maşini şi utilaje
performante.
Societăţile de engineering îndeplinesc, inter alia, funcţiile de prestare a unor servicii solicitate şi pe cele de prezentare a unor
prestaţii inginereşti care sunt de natură să contribuie la perfecţionarea tehnică a maşinilor şi utilajelor, produse de întreprinderea
cu care se află în raporturi contractuale.
Consulting-engineering- ul este o activitate intelectuală care se concretizează, în principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii
tehnice. Ele reprezintă rezultatul unor cercetări raţionale, operation research, oferind partenerului contractual posibilitatea de a lua
decizii obiective şi eficiente .
Activitatea de consulting-engineering, pe lângă operaţiile tehnice sau concomitent cu acestea, implică şi operaţiuni juridice
privind cele mai diverse prestaţii ce ţin de realizarea obiectivului contractual, precum şi operaţiuni de furnizare şi montaj a
materialelor de echipament la export sau import.
Unii autori au menţionat2098 că în practica de comerţ internaţional activitatea de consulting-engineering se manifestă ca un
tot întreg, dificil de dezmembrat în cele două laturi componente. Se apreciază, totuşi, că obiectu activităţii de consulting constă,
în principal, în realizarea de studii şi proiecte L
solicitarea beneficiarului, în timp ce engineering-ul depăşeşte faza de studii, mergând până la coordonarea şi executarea
montajului instalaţiilor în cadrul unui obiectiv economic sau social.
Secţiunea 4. Formele contractului de consulting-engineering.
In operaţiunile de consulting-engineering sunt cunoscute următoarele forme de contract2099
> Contractul în regie, în care cheltuielile societăţii de consulting¬
engineering se află sub controlul beneficiarului, fiind retribuite în sistemul cost plus onorar. ■
> Contractul la cheie, prin care furnizorul îi livrează beneficiarului întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare,
fiind retribuit de către beneficiar printr-o sumă globală, forfetară. Contractul la cheie, fiind unitar prin obiectul şi scopul său,
cuprinde mai multe contracte, precum: un contract de vânzare-cumpărare al cărui obiect îl constituie instalaţia realizată; un
contract de licenţă care are ca obiect anumite brevete sau transmiterea know-how-\uv, un contract de asigurare; un contract de
împrumut pentru creditul acordat de vânzător; un contract de locaţie de servicii care se referă la asistenţa tehnică acordată şi alte
contracte, determinate de natura şi particularităţile prestaţiei principale.
> Contractul pentru servicii se încheie pentru fiecare operaţiune. In acest contract retribuţia este efectuată printr-o sumă fixă
procentuală, raportată la costul obiectivului ce constituie scopul prestaţiei contractante.
> Contracte mixte sau combinate, în care furnizorul general îşi asumă răspunderea realizării instalaţiei, mai puţin
construcţiile civile care sunt în sarcina beneficiarului. Echipamentele şi serviciile prestate se plătesc printr-o sumă globală.
Materialele şi serviciile din ţara respectivă se plătesc în sistemul cost plus onorar.
Secţiunea 5. Obligaţiile părţilor în contractul de consulting-engineering2100.
5.1. Obligaţiile furnizorului de consulting-engineering. In contractul internaţional de consulting-engineering, în principal,
furnizorul are următoarele obligaţii:
A. Să efectueze cercetările şi analizele de inginerie tehnologică solicita.
B. Să acorde asistenţa tehnică necesară.
 243
C. Să colaboreze în permanenţă cu beneficiarul lucrărilor.
D. Să coordoneze activitatea antreprenorilor.
E. Să valorifice lucrările de montaj.
F. Să furnizeze materialele necesare, licenţele, brevetele, know-how-ul.
G. Să conducă nemijlocit realizarea instalaţiei.
H. Să garanteze funcţionarea instalaţiei.
I. Să păstreze secretul profesional asupra tuturor informaţiilor şi realizărilor.
De exemplu, Codul Etic elaborat de FIDIC prevede pentru inginerii consultanţi obligaţia de a-şi menţine cunoştinţele şi
abilităţile la niveluri compatibile cu dezvoltarea în domeniul tehnologiei, legislaţiei şi managementului şi să aplice calificările în
cauză cu diligenţă în serviciile prestate clienţilor2101.
5.2. Obligaţiile beneficiarului de consulting-engineering. In contractul internaţional de consulting-engineering, în principal,
beneficiarul de consulting¬engineering are următoarele obligaţii:
A. Să plătească preţul în modul convenit de părţi în contract. Preţul poate fi stabilit pentru întreaga lucrare sau după natura
prestaţiilor. Preţul trebuie să fie plătit de către client, iar valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent, adică
acele cheltuieli pe care compania de consulting-engineering le-a efectuat pentru creşterea potenţialului tehnico-ştiinţific. în
principal, sunt utilizate următoarele metode de determinare a preţului2102:
> metoda timpului folosit, în care retribuirea se face prin aplicarea unor nivele de plată pe unitate de timp consumat, la care
se adaugă cheltuielile specifice, egale cu haremurile organismului profesional;
> metoda cost plus onorar, conform căreia plata se determină prin adăugarea la cheltuielile societăţii pentru realizarea
misiunii sale, a unei sume convenite anticipat, cu titlu de onorariu;
> metoda sumă forfetară, prin care volumul plăţii se stabileşte sub forma unei sume globale, corectabile pe parcurs dacă
intervin modificări, care cuprinde toate investiţiile societăţii;
> metoda procentajului, în care suma de plată se precizează prin aplicarea, la valoarea finală a lucrării, a unei taxe
proporţionale fixe, prevăzute prin contract;
> metoda preţului maxim garantat, prin care se plătesc numai serviciile de asistenţă, deoarece comanda şi remunerarea
furniturilor revin clientului beneficiar.
B. Să efectueze toate formalităţile care sunt în sarcina sa, de exemplu, să obţină toate autorizaţiile necesare.
C. Să presteze unele servicii şi să furnizeze unele bunuri cum ar fi, de exemplu, terenul pe care se va construi instalaţia
respectivă.
D. Să pună la dispoziţia furnizorului spaţii pentru birouri, să-i ofere energia electrică necesară etc.
Secţiunea 6. Răspunderea părţilor în contractul de consulting-engineering.
In precizarea răspunderii societăţii de consulting-engineering se impun a fi menţionate următoarele principii2103:
> repararea prejudiciului cuprinde numai consecinţele directe;
> răspunderea operează numai în cazul în care prin culpă s-a provocat o pagubă, societatea purtând răspundere numai dacă
a comis o greşeală profesională;
> despăgubirile sunt proporţionale cu onorariul, fără a depăşi cuantumul
acestuia.
Beneficiarul răspunde pentru respectarea dreptului de proprietate industrială şi intelectuală, precum şi pentru corectitudinea şi
exactitatea datelor şi informaţiilor puse la dispoziţia furnizorului.
In cadrul contractului de consulting-engineering se pun şi unele probleme vizând proprietatea industrială privind studiile
efectuate, know-how-u\ şi licenţele aduse de către societatea de engineering, schimbul de perfecţionări etc. Societatea de
consulting-engineering poate acorda clientului dreptul de a folosi studiile sale şi după terminarea lucrării, de exemplu pentru a
modifica, a întreţine, a repara, a extinde, a reconstrui instalaţia sau chiar pentru a construi o instalaţie nouă, similară pe baza
aceloraşi studii.
Există o obligaţie specială în sarcina ambelor părţi privind păstrarea secretului în privinţa documentelor, proiectelor, planurilor,
know-how-lui, datelor economice atât pe durata executării obiectivului de investiţii angajat, cât şi un anumit timp după terminarea
acestuia.
In contractul de consulting-engineering, în forma lui cea mai complexă există o permanentă colaborare între debitor şi creditor,
exprimată prin schimbul de informaţii care pot influenţa atât concepţia generală a lucrării, cât şi executarea acesteia, punerea în
funcţiune a instalaţiei, eventuala adaptare pe parcursul executării. Partea care invocă neexecutarea contractului este obligată să
depună toată diligenţa pentru a micşora pagubele suportate, în caz contrar cealaltă parte poate să ceară o reducere corespunzătoare
a despăgubirii.
Secţiunea 7. încetarea contractului internaţional de consulting-engineering.
Contractul încetează prin ajungerea la termen sau prin reziliere. în situaţia în care lucrarea este anulată sau întreruptă din motive
ce nu revin societăţii de consulting-engineering, beneficiarul va plăti lucrările executate şi va restitui societăţii cheltuielile pe care
le-a suportat. în acest caz clientul va fi obligat să plătească societăţii de consulting-engineering şi o indemnizaţie de despăgubire
în valoare de 20% din sumele ce ar fi revenit societăţii de consulting-engineering?104.
TITLUL VIII
CONTRACTUL INTERNAŢIONAL
DE ASIGURARE ŞI CONTRACTUL
INTERNATIONAL DE REASIGURARE
CAPITOLUL I. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE
Secţiunea 1. Precizări prealabile privind asigurările.
 244
De-a lungul timpului viaţa şi bunurile oamenilor au fost adesea ameninţate de nenumărate pericole. în trecut, oamenii apăreau
în postura de victime doar ale diferitelor fenomene naturale.
Drept consecinţă a perfecţionării continue a tehnicii şi tehnologiilor, a extinderii aglomerărilor urbane, a creşterii numărului
mijloacelor de transport, a utilizării pe o scară tot mai largă a energiei atomice etc. au apărut şi alte riscuri extrem de variate.
Existenţa diferitelor riscuri au determinat oamenii să descopere şi să aplice diferite mijloace de protecţie împotriva riscurilor
generatoare de pagube potenţiale la care erau expuse activităţile lor sau însăşi fiinţa lor. Asemenea mijloace au la bază prevenirea,
asistenţa şi prevederea.
Prevenirea constituie cel mai bun mijloc de protecţie, dacă permite suprimarea riscurilor. Asistenţa reprezintă acţiunea unui
terţ care tinde la repararea daunelor. Prevederea implică preconstituirea de resurse actuale pentru necesităţi viitoare. Forma cea
mai reuşită şi eficientă a prevederii s-a dovedit a fi asigurarea.
Asigurarea reprezintă2105 un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice
în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor, pericole
probabile, posibile, dar nesigure.
Asigurarea se caracterizează prin faptul2106 că are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia flecare asigurat contribuie cu
o sumă modestă, numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare din care se compensează pagubele suportate de cei
încercaţi.
Asigurarea constituie2107 sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conştiente de riscuri posibile, plătesc prime de
asigurare unei întreprinderi de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită din
investirea primelor pe care le primeşte. într-un sens mai larg, asigurarea
transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai uşor să plătească pagubele.
Alţi autori2108 definesc asigurarea ca un acord de voinţă între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului
protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acorde asiguratului contravaloarea daunelor în limita sumei asigurate
în cazul producerii riscurilor, în schimbul plăţii de către asigurat a primei de asigurare.
Se consideră2109 că, sub aspectul său tehnic, asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător, organizând pe principiul
mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, îi indemnizează pe aceea dintre ei care suferă un
sinistru, pe seama fondului comun constituit din primele încasate.
Secţiunea 2. Funcţiile asigurării.
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii, şi anume: funcţia de repartiţie şi
funcţia de control2110. Prin mecanismul de asigurare se refac bunurile distruse în urma unor evenimente nedorite, se acordă
indemnizaţii, în cazul producerii unor riscuri care afectează viaţa sau integritatea persoanelor fizice, această acţiune evidenţiind
aspectul social al asigurării2111.
Complexitatea funcţiilor asigurărilor depinde de dezvoltarea sectorului asigurărilor dintr-o ţară. Sunt identificate următoarele
funcţii ale asigurărilor2112:
> Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de accidente şi plata sumelor asigurate. Realizarea
acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare care se formează din contribuţiile, respectiv primele de
asigurare plătite de către asiguraţi. Prin intermediul acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau
avariate, la plata unor sume de bani în cazul producerii unor evenimente care afectează viaţa sau integritatea corporală a
persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund potrivit legii.
> Funcţia de prevenire a riscurilor şi a daunelor. Şi această funcţie este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare din
care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. Practicarea franşizei are un scop dublu: pe de o parte, îl determină
pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreţinerea bunurilor în vederea prevenirii pagubelor, deoarece o parte dintre ele le
va suporta singur şi, pe de altă parte, pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare nivelului
despăgubirii, situaţie în care nu se justifică.
> Funcţia de repartiţie (financiară). Funcţia dată este determinată de un dublu fapt, şi anume: nu toate poliţele de asigurare
au ca rezultat producerea riscului, iar între momentul încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor există un
decalaj de timp, ceea ce face posibilă investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind
disponibilităţile existente.
> Funcţia de control. Această funcţie permite supravegherea modului în care se încasează primele de asigurare, se efectuează
plata indemnizaţiilor, se administrează cheltuielile de prevenire a riscurilor şi se determină corect drepturile cuvenite asiguraţilor.
> Funcţia de economisire. Este reprezentativă mai ales pentru asigurările de viaţă, întrucât există posibilitatea ca prin poliţele
de asigurare de viaţă, asiguraţii, la expirarea contractului de asigurare, să beneficieze, pe lângă protecţie şi de suma asigurată, şi
participarea la profitul obţinut din sumele investite.
în concluzie, menţionăm că funcţia esenţială a asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă este de a pune asiguratul în situaţia
anterioară producerii cazului asigurat. Asigurarea constituie un mijloc de conservare a patrimoniului, dar care nu se poate
transforma într-un mijloc de îmbogăţire.
Secţiunea 3. Clasificarea asigurărilor.
Asigurările sunt clasificate în dependenţă de următoarele criterii2113:
A. După domeniul asigurărilor, sunt distinse:
> Asigurările de bunuri care acoperă riscul de avariere a bunurilor, daunele financiare întâmplătoare, cauzate de deteriorarea
sau de pierderea bunului asiguratului sau a altui bun, pe care asiguratul are interesul să îl asigure.
> Asigurările de persoane care au ca obiect asigurarea vieţii, integrităţii sau sănătăţii asiguratului.
> Asigurările de răspundere civilă care au ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o
plătească asiguratul unor terţi prejudiciaţi.
 245
> Asigurările de interes financiar, prin care se obţine protecţia pentru asigurarea de pierdere a profitului, asigurarea de
credite, asigurarea pentru riscul de neplată etc.
în prezenta secţiune ne vom referi doar la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, utilizate pe larg de către subiecţii
dreptului comerţului internaţional.
B. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, există:
> Asigurările prin efectul legii sau obligatorii sunt stabilite prin reglementările legale şi se realizează automat dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora.
La baza aceastor asigurări stau anumite interese care aparţin societăţii în ansamblu şi nu necesită acordul asiguratului.
> Asigurarea contractuală sau facultativă are la bază un contract de asigurare încheiat între asigurat şi asigurător. Asigurarea
contractuală se încheie ca urmare a necesităţii de protecţie a asiguratului.
C. In dependenţă de riscul asigurat, asigurările sunt:
> Asigurări pentru riscuri cu caracter natural.
> Asigurări pentru secetă, grindină la culturile agricole.
> Asigurări pentru boli, epizotii şi accidente ale animalelor.
'P Asigurări pntru accidente ale mijloacelor de transport.
> Asigurări de răspundere civilă.
D. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare, deosebim: Asigurări interne.
> Asigurări internaţionale.
Deosebirea fundamentală dintre aceste două categorii de asigurări constă în elementul de extraneitate care este prezent doar în
asigurările internaţionale. Principalele categorii de asigurări internaţionale se referă la asigurarea mărfurilor, asigurarea navelor
maritime şi fluviale, aeronavelor, asigurarea construcţiilor- montajului în străinătate şi a răspunderii constructorului etc.
E. După natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi
asigurător, distingem:
> Asigurări directe care se încheie între asigurat şi asigurător.
> Asigurări indirecte care se încheie prin intermediari.
Conform codului civil al Republicii Moldova2114, asigurarea se împarte în două categorii: asigurare de persoane şi asigurare
de daune, specificându-se că, în cazul asigurării de persoane se asigură viaţa şi sănătatea (inclusiv integritatea psihică) asiguratului,
iar asigurarea contra daune cuprinde asigurarea bunurilor şi asigurarea de răspundere civilă.
Secţiunea 4. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului internaţional de asigurare.
4.1. Noţiunea contractului internaţional de asigurare. în Republica Moldova, contractul de asigurare de bunuri şi contractul de
reasigurare este reglementat de codul civil al Republicii Moldova2115 şi de Legea nr.407-XVI din 21.12.2006 cu privire la
asigurări2116 (în continuare - Legea nr.407-XVI din 21.12.2006).
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2117, prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească asigurătorului
prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui
terţ (beneficiarului asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în termenele convenite.
Conform codului civil român2118, prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz,
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru
asigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare.
Contractul de asigurare este un act juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta să ia
asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei
terţe persoane, denumită beneficiar o indemnizaţie (despăgubire sau sumă asigurată) în limitele convenite2119.
în ce ne priveşte, considerăm contractul internaţional de asigurare ca fiind actul juridic în baza căruia asiguratul, cu sediul pe
teritoriul unui stat, se obligă să plătească prima de asigurare asigurătorului care este o întreprindere de asigurare licenţiată, cu
sediul pe teritoriul altui stat, iar acesta se obligă să preia riscul producerii unui eveniment determinat, obligându-se ca, la
producerea riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie de asigurare în limitele convenite, asiguratului, beneficiarului asigurării
sau terţului păgubit.
4.2. Caracterele juridice ale contractului internaţional de asigurare.
Din noţiunea contractului de asigurare rezultă caracterele juridice ale acestuia şi anume: consensual, sinalagmatic, oneros,
personal, unic, cu executare succesivă, aleatoriu şi de adeziune.
> Caracterul consensual rezultă din faptul că se formează solo consensu, prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să fie
necesară vre-o formă specială de manifestare a voinţei lor.
> Caracterul sinalagmatic este pus în evidenţă de faptul că asiguratul şi asigurătorul se obligă reciproc. Asiguratul se obligă
să plătească prima, iar asigurătorul să ofere protecţie pentru riscul asigurat, ceea ce se concretizează prin despăgubirea plătită
asiguratului pentru pagubele suportate datorită evenimentului asigurat. Obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente, între
ele existând un raport de intercondiţionare reciprocă. Deoarece asigurarea se referă la un eveniment viitor şi incert care se poate
produce sau nu - incertus an incertus quando - obligaţiile asigurătorului de a plăti sunt determinate de condiţia ca asiguratul să
plătească prima. Aşadar, obligaţiile părţilor sunt interdependente: obligaţia asigurătorului depinde de îndeplinirea obligaţiei
asiguratului şi invers.
> Caracterul de unicitate al contractului de asigurare înseamnă că acesta se menţine unic pentru întreaga sa durată, chiar şi
atunci când modul de plată al primei ar suporta o împărţire pe termene periodice. însă, protecţia prin asigurare are un caracter
continuu. Contractul de asigurare este guvernat de condiţiile stabilite la
 246
momentul încheierii, iar prima anuală se calculează prin raportarea la întreaga durată a contractului, ceea ce determină
consecinţele juridice ale unicităţii.
> Caracterul de executare succesivă constă în faptul că executarea obligaţiei de plată a primei de asigurare de către asigurat
nu are loc printr-o singură prestaţie, dar acesta este obligat să plătească primele în termenele stabilite, iar asigurătorul să acorde
continuu protecţie asiguratului prin asigurarea riscului.
Executarea succesivă a contractului de asigurare determină următoarele consecinţe:
a) regulile rezolutorii nu sunt aplicabile contractului de asigurare;
b) partea care şi-a onorat obligaţia are drept la contraprestaţia cocontractantului până la desfiinţarea contractului;
c) neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale produce efecte doar pentru viitor şi, ca urmare, primele plătite pentru
perioada anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului;
d) dispariţia obiectului asigurat prin efectul altui eveniment decât cel în vederea căruia s-a încheiat asigurarea, implică
rezilierea de drept a contractului.
> Caracterul oneros rezidă în aceea că flecare parte urmăreşte un anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul celei pe care
o face ori se obligă a o face în favoarea celeilalte părţi. Avantajul asiguratului constă în faptul că în schimbul plăţii primei de
asigurare, el obţine protecţia pentru sume mai mari pe toată durata contractului, asigurându-şi astfel stabilitatea financiară. Pentru
asigurător este importantă posibilitatea fructificării fondurilor de primă din care se vor crea fondurile de asigurare, lucru realizat
prin investiţiile efectuate. Chiar dacă în contractul de asigurare beneficiarul asigurării este o terţă persoană, acest fapt nu schimbă
caracterul oneros al contractului de asigurare.
> Caracterul personal rezultă din faptul că obiectul asigurării poate fi o proprietate, un bun sau un interes, însă prin contractul
de asigurare se asigură persoana/persoanele nu şi proprietatea. In cazul în care asiguratul vinde proprietatea asigurată, noul
proprietar este asigurat în baza aceluiaşi doar dacă asigurătorul acceptă acest lucru. Identitatea noului proprietar este deseori
esenţială în decizia asigurătorului de a prelua asigurarea în noile condiţii.
> Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare, deoarece efectele sale depind de un eveniment viitor şi incert
care pot duce la obţinerea de câştig sau pierdere pentru oricare dintre părţi. Incertitudinea se referă la producerea evenimentului
vizat. Acesta se poate produce sau nu în perioada asigurării.
S-a menţionat2120 că în contractul de asigurare intervine aşa-numita cauză conjunctă. Astfel, cauza obligaţiei asigurătorului
este obiectul celei a asiguratului, şi anume prima, iar cauza obligaţiei asiguratului este obiectul obligaţiei asigurătorului şi anume
garanţia. Acestei obligaţii prime obişnuite i se adaugă o cauză extraordinară, şi anume obligaţia asigurătorului de indemnizare
care intervine doar când intervine alea. Alea se inserează în contractul de asigurare, deoarece înainte de a fi aleartoriu, contractul
este sinalagmatic, iar alea reprezintă cauza specială a contractului.
Unii autori2121 au menţionat că factorul alea este esenţa însăşi a contractului de asigurare, dacă el nu există, nu există nici
contract de asigurare.
în momentul încheierii contractului nu se cunoaşte dacă şi în ce măsură fiecare dintre părţi va avea un avantaj sau o piredere
ca rezultat al contractului. Dacă se produce evenimentul asigurat, asigurătorul va plăti o sumă mult mai mare decât prima pe care
a încasat-o de la asigurat2122.
> Caracterul de adeziune constă în faptul, că clauzele contractuale sunt stabilite de către asigurător, asiguratul având doar
facultatea de a le accepta sau nu. Posibilele negocieri nu au în vedere forma contractului, dar numai conţinutul unor clauze, cum
ar fi: prima, acoperirea, modalitatea de plată etc. în cazul asigurării, negocierea contractului este foarte limitată datorită
caracterului de adeziune, totuşi posibilitatea negocierii nu trebuie exclusă.
în condiţiile economiei de piaţă asiguratul are posibilitatea de a alege acele societăţi de asigurare şi condiţii pe care le consideră
ca fiind cele mai avantajoase pentru el la un moment dat. S-a menţionat2123 că dorinţa societăţilor de asigurare de a atrage cât
mai mulţi clienţi duce la o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte adaptarea ofertelor la necesităţile specifice.
Contractul de asigurare are caracter internaţional, dacă părţile contractului îşi au sediile pe teritoriile a două state diferite. în
acest sens, legislaţia Republicii Moldova stabileşte unele restricţii. Codul civil prevede2124 că persoanele din Republica Moldova
încheie contracte de asigurare cu societăţi înregistrate în Republica Moldova, cu excepţia cazurilor în care asigurările solicitate nu
se practică pe piaţa internă.
Secţiunea 5. Elementele principale ale contractului de asigurare.
Principalele elemente ale contractului de asigurare sunt următoarele: interesul asigurabil, riscul asugurării, suma asigurată şi
prima de asigurare.
5.1. Interesul asigurabil. Interesul asigurabil este2125 dreptul legal de a asigura ceea ce rezultă dintr-o relaţie financiară,
acceptată de lege, între asigurat şi obiectul asigurării. într-o altă opinie2126, interesul asigurabil este interesul ce se naşte din
raporturile unei persoane cu privire la un anumit bun ce poate fi asigurat.
Pentru a fi asigurabil, interesul trebuie să fie economic, evaluabil în bani şi să existe în momentul încheierii contractului de
asigurare. Trăsăturile esenţiale ale interesului asigurabil, adică ale dreptului de a asigura suni127:
> trebuie să existe o viaţă, un membru, un bun, o răspundere potenţială, nişte drepturi sau un interes financiar capabil de a
fi acoperit;
> această viaţă, membru etc. trebuie să fie obiectul asigurării;
> asiguratul trebuie să se găsească într-o relaţie recunoscută legal cu obiectul asigurării, prin care să beneficieze de siguranţa
sa, sau de absenţa răspunderii şi să fie prejudiciat prin deteriorarea sau distrugerea sa, sau prin apariţia răspunderii.
S-a remarcat2128 că natura j uridică a interesului asigurării se apreciază în raport cu caracterul subiectiv sau obiectiv al
acestuia.
 247
Potrivit teoriei interesului de asigurare subiectiv, prin contract se asigură numai interesul asiguratului, nu şi interesul celorlalte
persoane cu privire la bunul asigurat şi care nu au încheiat contract de asigurare. Aceste persoane nu pot pretinde asigurătorului
ca din suma despăgubirii să fie achitate creanţele pe care le au faţă de asigurat.
Teoria interesului de asigurare obiectiv consideră că interesul fiind obiectiv, este incorporat bunului asigurat şi este independent
de titularul interesului. In consecinţă, sunt interesate şi celelalte persoane în existenţa bunului, chiar dacă nu sunt părţi la contractul
de asigurare.
Conform codului civil al Republicii Moldova2129, dacă interesul asigurat nu există la data începerii asigurării sau dacă un
interes viitor nu mai ajunge să se constituie, asiguratul este eliberat de obligaţia plăţii primei de asigurare. Dacă interesul asigurat
se stinge, asiguratul datorează asigurătorului doar acea parte din primă care corespunde duratei riscului. Asigurătorul poate cere
o taxă corespunzătoare pentru cheltuielile şi operaţiunile făcute pentru încheierea contractului.
5.2. Riscul asugurării. Riscul este elementul esenţial şi caracteristic al contractului de asigurare. Riscul reprezintă însăşi cauza
asigurării.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2130, riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sunt expuse
viaţa, sănătatea sau patrimoniul unei persoane.
Legea nr.407-XVI din 21.12.2006 defineşte2131 riscul asigurat ca fiind un fenomen, eveniment sau grup de fenomene sau
evenimente prevăzute în contractul de asigurare care, odată produse, pot genera prejudicii bunurilor sau persoanei asigurate.
Codul civil român reglementează efectele declaraţiilor inexacte sau reticenţei privind riscul. Potrivit reglementării21 2, în afară
de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă, făcute cu rea-credinţă,
de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la imprejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi
determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut
influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului care, de asemenea, poate cere şi plata
primelor cuvenite până la momentul în care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.
Declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită,
nu atrage nulitatea asigurării. în cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului
asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul, solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea
unui termen de zece zile, calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite,
aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei
are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul
primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
Şi codul civil al Republicii Moldova reglementează informarea asigurătorului privind întinderea riscului. Astfel2133, la
încheierea contractului de asigurare, asiguratul este obligat să indice asigurătorului toate împrejurările cunoscute de el, care ar
avea importanţă asupra preluării riscului asigurat. Se consideră a avea importanţă acele împrejurări periculoase care ar influenţa
decizia asigurătorului de a încheia contractul ori de a încheia contractul în condiţiile convenite. O împrejurare asupra căreia
asigurătorul a formulat în mod expres şi în scris întrebări se consideră a fi, în caz de dubiu, importantă. Dacă s-a omis menţionarea
unei împrejurări importante, asigurătorul poate rezilia contractul. De asemenea, el poate rezilia contractul, dacă menţionarea unei
împrejurări importante este omisă datorită faptului că asiguratul nu a luat cunoştinţă despre acea împrejurare din motive care îi
sunt imputabile. Constituie excepţie de la rezilierea contractului, situaţia în care asigurătorul cunoştea împrejurarea nemenţionată
sau dacă menţionarea este omisă fără vina asiguratului.
Asigurătorul este în drept2134 să rezilieze contractul şi atunci când în privinţa unei împrejurări importante s-a făcut o menţiune
inexactă. Rezilierea este exclusă în cazul în care inexactitatea era cunoscută asigurătorului sau menţiunea este făcută inexact fără
vina asiguratului. Asigurătorul poate rezilia contractul doai în decurs de o lună din momentul când a luat cunoştinţă despre
inexactitate.
La producerea riscului, asigurătorul va plăti asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Pentru ca un eveniment să fie încadrat în categoria de risc asigurat sunt necesare următoarele condiţii.
> Producerea riscului să fie posibilă, deoarece asigurarea nu ar fi justificată dacă existenţa unui bun nu ar fi ameninţată de
un anumit fenomen sau eveniment. Per a contrario, un eveniment cu o frecvenţă mare nu poate fi cuprins în asigurare, deoarece
ar presupune prime extrem de mari şi nu s-ar justifica din punct de vedere economic. De regulă, riscul trebuie să existe în momentul
încheierii contractului de asigurare.
> Să aibă un caracter întâmplător, adică asupra producerii lui ulterioare să planeze incertitudinea, atât ca moment, cât şi ca
intensitate a acţiunii acesteia.
> Producerea evenimentului să nu depindă de voinţa asiguratului sau beneficiarului asigurării.
> Anumite riscuri nu pot constitui obiectul unei asigurări pentru motive de ordine publică. Riscul trebuie să aibă un caracter
licit. Potrivit codului civil al Republicii Moldova2135, este interzisă asigurarea: intereselor ilicite; prejudiciului suferit prin
participarea la loterii, jocuri şi pariuri; eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor.
5.3. Suma asigurată. Suma asigurată reprezintă valoarea până la concurenţa căreia asigurătorul răspunde faţă de asigurat, în
cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare. Suma asigurată serveşte ca bază pentru calcularea primei, în principiu,
prin aplicarea unui anumit procent la suma asigurată.
Legea Nr. 407 din 21.12.2006 prevede expres2136 că atât indemnizaţia de asigurare cât şi despăgubirea de asigurare se plăteşte
de către asigurător în bani. Compensarea prejudiciului prin restabilirea sau repararea bunurilor, prin prestarea de servicii se permite
doar cu acordul scris al asiguratului.
Suma asigurată poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea de asigurare, evitându-se supraasigurarea. Potrivit Legii Nr.
407 din 21.12.20062137, suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a bunurilor asigurate din momentul încheierii contractului
 248
de asigurare. în caz contrar, contractul este nul, în virtutea legii, în partea din suma asigurată care depăşeşte valoarea reală a
bunurilor la momentul încheierii contractului.
S-a remarcat2138 că în cazul în care bunurile au fost în mod fraudulos supraevaluate, această evaluare nu este obligatorie.
Supraasigurarea nu este admisă2139, deoarece ar putea duce la un interes al asiguratului pentru producerea cazului asigurat şi
încasarea, în consecinţă, a unei sume superioare valorii bunului în momentul producerii prejudiciului.
S-a menţionat2140 că asigurarea fiind un contract de indemnizaţie, asigurătorul nu este în drept să plătească alte despăgubiri
decât cele înscrise în contractul de asigurare.
Valoarea de asigurare se stipulează în contractul de asigurare. La asigurările de bunuri, asigurarea se încheie la suma declarată
de asigurat şi agreată de asigurător care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a bunului, cel mult valoarea din nou, la
data încheierii contractului de asigurare. Atât în asigurările de bunuri, cât şi în unele asigurări de persoane, suma asigurată poate
fi modificată prin majorare sau reducere. La asigurările de bunuri modificarea trebuie să fie urmarea unor schimbări de valoare a
bunului, iar în cazul asigurărilor de persoane, modificarea depinde de tipul de asigurare.
în cazul asigurării navelor comerciale, nu este acceptată subasigurarea. Navele comerciale se asigură la suma declarată de
asigurat şi agreată de asigurător care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire, cel mult valoarea din nou, la data încheierii
asigurării. Suma asigurată se delimitează pe corp, maşini şi instalaţii.
La asigurările de răspundere civilă suma asigurată se stabileşte prin convenţie sau prin reglementări.
5.4. Prima de asigurare. Potrivit Legii nr.407-XVI din 21.12.20062141, prima de asigurare reprezintă suma pe care asiguratul
este obligat să o plătească asigurătorului, la eliberarea poliţei de asigurare, în modul şi în termenul prevăzut de contractul de
asigurare, în schimbul preluării de către asigurător a riscului asigurat.
Eficienţa economică a asigurărilor2142 exprimă raportul dintre rezultatele optime, obţinute din prima de asigurare şi
cheltuielile determinate de refacerea bunurilor distruse sau a sumelor asigurate.
Prima de asigurare constituie suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schimbul prestaţiei promise de către
acesta, şi anume protecţia pentru riscurile asigurate.
în domeniul asigurărilor se utilizează mai multe categorii de primă, şi anume2143:
> prima unică, scadentă într-o singură sumă;
> prima periodică, scadentă în perioade egale, determinate pe perioade de asigurare. Legea nr.407-XVI din 21.12.2006
prevede2144 că plata primei de asigurare se face integral sau în rate plătibile la termenele scadente prevăzute în contract conform
negocierii părţilor, la sediul asigurătorului sau al reprezentanţilor săi dacă în contractul de asigurare nu se prevede altfel;
> prima curentă sau efectivă referitoare la perioada anului în curs;
> prima fixă care reprezintă prima pe o unitate de sumă asigurată;'
> tarifele de prime, cuprinzând primele fixate pe feluri de asigurări, riscuri etc.
> discount-ul de primă care constă în diminuarea primei cu o anumită sumă stabilită.
Prima stabilită pentru perioada de asigurare este indivizibilă. Perioada de asigurare este intervalul pentru care s-a plătit prima
ca unitate de timp în decursul căreia asigurătorul suportă riscul asigurării. Dacă evenimentul se produce înainte de împlinirea
duratei perioadei de asigurare, asiguratul nu va putea pretinde aplicarea unei prime proporţionale, aferentă timpului care a mai
rămas, deoarece probabilitatea de daună se stabileşte pe întreaga perioadă de asigurare. Aşadar, nu are importanţă când se produce
evenimentul asigurat sau dacă nu se produce deloc în cursul perioadei.
Prima de asigurare este un element esenţial al contractului de asigurare şi principala obligaţie a asiguratului.
Printre factorii care influenţează cuantumul primei de asigurare pot fi menţionatf145:
^ natura bunului asigurat;
^ dimensiunea riscurilor;
^ numărul şi tipul riscurilor;
^ intensitatea riscurilor;
> mărimea posibilă a daunelor;
> gradul de dispersie a riscului;
> suma asigurată;
> durata contractului;
^ nivelul franşizei;
^ întinderea geografică a acoperirii;
> istoricul daunelor pe un anumit număr de ani anteriori, de regulă, 5 ani;
> diverse date statistice relevante pentru o evaluare cât mai corectă;
> modalitatea de plată a primei (într-o tranşă unică sau eşalonată în rate periodice);
> gradul de întreţinere a bunului la asigurările de bunuri, starea de sănătate la asigurările de persoane, limita răspunderii la
asigurarea de răspundere;
> vârsta, sexul, starea de sănătate, durata asigurării la asigurarea de viaţă;
> dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot negocia reduceri);
> starea conjuncturală a pieţei;
> evaluarea proprie obiectivă şi subiectivă a asigurătorului;
Există o corelaţie necesară între prima de asigurare şi factorii obiectivi sau subiectivi care influenţează nivelul primei de
asigurare.
Durata asigurării depinde de natura asigurării. Contractele de asigurare pot fi încheiate pentru o perioadă determinată sau pentru
derularea unui proces, de exemplu, un transport de marfa.
Prima de asigurare are drept scop acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor şi obţinerea unui beneficiu.
 249
Asiguratul, în schimbul plăţii primei, obţine protecţia prin asigurare pentru
anumite riscuri, pe o anumită perioadă de timp.
Secţiunea 6. încheierea contractului internaţional de asigurare.
6.1. Forma contractului internaţional de asigurare. încheierea contractului semnifică realizarea acordului de voinţă al părţilor
asupra clauzelor contractuale, care cuprind întâlnirea celor două componente ale voinţei^de a contracta: oferta făcută de o parte şi
acceptarea acesteia de către cealaltă parte .
Pentru încheierea contractului de asigurare, oferta poate pai veni din partea unui eventual asigurat sau din partea asigurătorului.
Practica a demonstrat că, de regulă, solicitantul asigurării este o persoană fizică sau juridică, potenţial asiguiat care completează
cererea de asigurare. Sunt, însă, situaţii când iniţiativa încheieii
unui contract de asigurare aparţine asigurătorului.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova , contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. Contractul de
asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Dovada încheierii contractului de asigurare
rezultă şi din trimiterea unui document de asigurare, precum poliţă de asigurare (certificat), din cererea de plată a primei ori din
înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăţi sau din orice înscris din care reiese faptul încheierii contractului.
După cum observăm, în cazul contractului de asigurare, spre deosebire de alte contracte, legea impune reguli mult mai stricte
în privinţa probei. Astfel, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în formă scrisă, iar dovada încheierii contractului se face
doar în baza unui document sau înscris.
O prevedere similară întâlnim şi în codul civil român care suplimenta, dispune că, dacă documentele de asigurare au dispărut
prin forţă majoră sau ca^ fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul loi po
fi dovedite prin orice mijloc de probă. .... .2150
Potrivit codului civil al Republicii Moldova , codului civil roman , da. şi codului francez al asigurărilor2151, poliţa de asigurare
poate fi nominativă, la ordir. sau la purtător. Unii autori2152 menţionează că documentul prin care se constata încheierea unui
contract de asigurare, aparţine categoriei titluriloi de legitimai c asemănătoare titlurilor comerciale de valoare (de credit) cauzale,
deoarece aceste- dau dreptul posesorului lor ca, la producerea riscului asigurat să pretindă de la
siguratorul debitor contraprestaţia la care acesta s-a îndatorat prin contractul de asigurare.
Contractul de asigurare poate fi încheiat prin participarea directă a părţilor sau prin intermediari, cum ar fi brokerii de asigurare,
agenţii bancassurance sau agenţii de asigurare.
De regulă, contractele de asigurare se încheie pe formulare standardizate, fapt care generează atât avantaje, cât şi
dezavantaje2153. Printre avantaje se enumeră: toţi asiguraţii trebuie să beneficieze de acelaşi tratament din partea asigurătorului;
când mai mulţi asigurători oferă aceiaşi protecţie sau aceleaşi condiţii, se reduc şansele apariţiei unor conflicte; pentru tribunale
este mai simplu să soluţioneze litigiile pe baza unor clauze standard cunoscute, etc. Ca dezavantaje pot fi menţionate: orice
modificări solicitate în conţinutul poliţei de asigurare vor fi efectuate cu întârziere, deoarece acestea pot fi îndeplinite doar cu
revizuirea lor integrală; avantajele experimentării şi a concurenţei se pierd, neprezentând relevanţă.
6.2. Formarea contractului de asigurare. Formarea contractului de asigurare poate fi împărţită în două etape: informarea părţilor
şi realizarea acordului de voinţe?1*4.
în faza informării, părţile sunt obligate să-şi aducă reciproc la cunoştinţă date despre elementele esenţiale ale viitorului contract,
în special, asupra obiectului garanţiei şi a preţului.
Conform codului civil al Republicii Moldova2155, pentru încheierea contractului de asigurare, asiguratul prezintă
asigurătorului propunerea/cererea scrisă, în care indică interesul propriu şi cel al beneficiarului asigurării sau declară verbal că
doreşte să încheie un contract de asigurare.
în cadrul primei etape se determină clauzele şi condiţiile finale ale contractului de asigurare. Asiguratul completează o cerere,
un chestionar sau o declaraţie de asigurare prin care îşi manifestă dorinţa de încheiere a contractului.
Cererea de asigurare conţine, inter alia următoarea informaţie:
> datele de identificare ale asiguratului şi, după caz, ale beneficiarului asigurării;
> obiectul de activitate;
> bunul asigurat;
> durata şi condiţiile asigurării solicitate;
> suma asigurată;
> franşiza.
Informaţia se completează şi se semnează de către solicitantul asigurării, iar semnătura reprezintă asumarea răspunderii
acestuia pentru exactitatea datelor comunicate asigurătorului.
Asigurătorul analizează cererea de asigurare şi evaluează riscul în scopul stabilirii corecte a primei de asigurare.
Contractul de asigurare se poate considera încheiat odată cu plata primelor de asigurare şi emiterea documentului de asigurare.
6.3. Conţinutul contractului internaţional de asigurare. Atât codul civil al Republicii Moldova2156, cât şi Legea Nr. 407 din
21.12.20062157 stabilesc clauzele ce urmează a fi inserate în mod obligatoriu în contractul de asigurare, şi anume:
> identificarea părţilor contractante (numele sau denumirea, numărul de identificare de stat, domiciliul sau sediul părţilor
contractante);
> obiectul asigurării: bun, persoană, răspundere civilă;
> riscurile care se asigură;
> începutul şi durata asigurării;
> sumele asigurate;
> primele de asigurare, locul şi termenele de plată;
> modalitatea de modificare, reziliere şi încetare a contractului;
 250
> condiţiile de plată a despăgubirii de asigurare şi/sau a indemnizaţiei de asigurare;
> drepturile şi obligaţiile părţilor;
> răspunderea părţilor;
> jurisdicţia soluţionării litigiilor;
> alte date, stabilite prin lege sau prin acordul părţilor.
Contractul de asigurare poate avea forma poliţei de asigurare. Potrivit codului civil al Republicii Moldova2158, poliţa de
asigurare va conţine următoarele menţiuni:
> numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
> obiectul asigurării: bun, persoană şi răspundere civilă;
> riscurile ce se asigură;
> începutul şi durata asigurării;
> suma asigurată;
> prima de asigurare, locul şi termenele de plată;
> alte date, conform legii sau acordului dintre părţi.
De regulă, contractul de asigurare cuprinde două părţi principale. Prima parte conţine clauzele imprimate, sub forma unor
extrase din condiţiile generale care reglementează raporturile dintre asigurat şi asigurător. A doua parte reprezintă părţile
neimprimate ale documentului care se referă, în principal, la indicarea părţilor contractante, denumirea riscurilor, prima, suma
asigurată şi durata contractului, indicându-se data intrării în vigoare.
Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare dă naştere la drepturi şi obligaţii corelative între părţi. Drepturile şi
obligaţiile asiguratului şi asigurătorului pot fi delimitate2159 în perioada până la ivirea evenimentului asigurat şi după producerea
evenimentului asigurat.
7.1. Obligaţiile asiguratului.
7.1.1. Obligaţiile asiguratului până la producerea evenimentului asigurat. Până la producerea evenimentului asigurat,
asiguratul are următoarele obligaţii principale:
A. La încheierea contractului, să informeze asigurătorul despre toate circumstanţele esenţiale referitoare la mărimea riscului
care se asigură. După cum am menţionat, dacă asiguratul nu respectă această obligaţie, asigurătorul este în drept să rezilieze
contractul.
B. Să plătească prima de asigurare. Plata primei de asigurare trebuie să fie efectuată în condiţiile stabilite în contract. Totuşi,
conform codului civil al Republicii Moldova2160, asiguratul este obligat să plătească prima de asigurare doar la eliberarea poliţei
de asigurare.
De regulă, persoana care încheie contractul de asigurare coincide cu asiguratul. Dacă asigurarea este încheiată în beneficiul
altei persoane, obligaţia de plată a primei incumbă contractantului. Asigurătorul este în drept de a opune beneficiarului asigurării
doar excepţiile care rezultă din neplata primei, pe care le poate invoca şi împotriva titularului contractului.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2161, în cazul în care interesul asigurat nu există la data începerii asigurării sau
dacă un interes viitor nu mai ajunge să se constituie, asiguratul este eliberat de obligaţia plăţii primei de asigurare. Dacă interesul
asigurat se stinge, asiguratul datorează asigurătorului doar acea parte din primă ce corespunde duratei riscului. Asigurătorul poate
cere o taxă corespunzătoare pentru cheltuielile şi operaţiunile făcute pentru încheierea contractului.
Asiguratul este în drept2162 să refuze plata primei de asigurare, dacă se constată, după încheierea contractului, că situaţia
economică a asigurătorului s-a agravat şi există temeri justificate de a considera că, la survenirea cazului asigurat, asigurătorul nu-
şi va putea îndeplini obligaţiile contractuale.
Dacă la producerea riscului prima de asigurare nu a fost plătită integral, asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se
mai datorează până la
sfârşitul perioadei de asigurare cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau
beneficiarului până la expirarea contractului. ^ ^
în conformitate prevederile codului civil al Republicii Moldova , în cazul în care una din tranşele primei de asigurare nu este
plătită, dacă a fost convenită plata în tranşe a acesteia, asigurătorul poate stabili asiguratului, pe cheltuiala acestuia, un termen de
plată de două săptămâni. Dacă, după expirarea termenului de două săptămâni se produce cazul asigurat, iar în momentul producerii
asiguratul este în întârziere cu plata primei sau a dobânzilor datorate, asigurătorul este eliberat de obligaţia sa.
în domeniul asigurărilor se aplică principiul portabilităţii plăţii, plata primelor de asigurare fiind făcută la sediul asigurătorului
sau la locul desemnat ori agreat de acesta. Plata primelor se poate face în numerar, prin virament, cecuri, prin compensare cu
indemnizaţii datorate de asigurător asiguratului, prin ordin de plată
sau alte modalităţi. ^
C. Să informeze asigurătorul despre alte contracte de asigurare încheiate la obiectul respectiv. Această obligaţie apare în
sarcina asiguratului doar dacă asemenea contracte sunt încheiate.
D. Să întreţină bunul asigurat în bune condiţii conform condiţiilor legale în vigoare. Obligaţia de întreţinere a bunurilor
asigurate şi adoptarea de măsuri pentru prevenirea pagubelor este stipulată de legislaţia în materie. Dacă asiguratul nu îşi onorează
aceste obligaţii, asigurătorul poate denunţa asigurarea sau, la survenirea cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata despăgubirii,
dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii şi întinderea pagubei sau de a reduce despăgubirea în cazul in care
dauna a crescut. Conform codului civil al Republicii Moldova2164, asiguratul este obligat să întreprindă acţiuni dependente de el
pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui.
E. Să notifice asigurătorul asupra tuturor împrejurărilor care agravează riscul. Agravarea riscului determină modificări
corespunzătoare asupra cuantumului primei sau, în caz extrem, imposibilitatea de a mai continua contractul. Această obligaţie
permite adaptarea contractului la noua situaţie, sub rezerva dreptului asigurătorului de a-i anula.
 251
Codul civil al Republicii Moldova dispune2165 că asiguratul este obligat să informeze imediat asigurătorul asupra
împrejurărilor periculoase apărute sau despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului. Dacă împrejurarea periculoasă
este provocată intenţionat de asigurat sau dacă necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii contractului
se datorează vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul să rezilieze contractul fără preaviz. .
Unii autori2166 au remarcat că asiguratul are obligaţia de a declara urgent asigurătorului toate agravările de risc susceptibile
de a-i modifica asigurătorului aprecierea şi, deci, tariful primelor de asigurare.
în literatura de specialitate s-a menţionat că agravarea riscului poate avea loc:
^ datorită asiguratului, fie prin acte pozitive, cum ar fi mutarea bunurilor asigurate contra furtului din locurile specificate în
contract în alte locuri, mai mult expuse riscului, fie prin acte negative, cum ar fi abţinerea asiguratului de a lua măsurile
corespunzătoare şi de a preveni producerea evenimentului asigurat;
> datorită activităţii unui terţ;
> datorită unor evenimente independente de voinţa unei persoane, cum sunt fenomenele sociale şi politice: războiul, greva
etc.
Este evident că asiguratul poate comunica doar împrejurările pe care le cunoaşte.
7.1.2. Obligaţiile asiguratului după producerea evenimentului asigurat. După producerea evenimentului asigurat,
obligaţiile asiguratului sunt următoarele:
A. Să informeze asigurătorul, în termenele prevăzute în condiţiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului
asigurat.
B. Să combată efectiv calamităţile, în scopul limitării pagubei şi salvării bunurilor asigurate, să păstreze şi să asigure
conservarea bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare.
C. Să participe la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate.
D. Să transmită documentele şi datele referitoare la evenimentul asigurat.
E. Să coopereze cu asigurătorul în scopul constatării şi evaluării daunelor.
7.2. Drepturile asiguratului. Până la producerea evenimentului asigurat, asiguratul are următoarele drepturi:
A. Să modifice contractul, de exemplu, să schimbe numele beneficiarului asigurării sau modul de plată a primelor, dacă se
achită în rate.
B. Să încheie contracte de asigurare suplimentare pentru majoritatea sumelor asigurate iniţial.
C. Dreptul de răscumpărare pentru asigurările pentru care se constituie rezerve de primă. De exemplu, în asigurările de viaţă,
asiguratul are dreptul să ceară încetarea contractului prin plata sumei de răscumpărare, care reprezintă un anumit procent din
rezerva de prime constituită la momentul respectiv.
După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al asiguratului este de a încasa indemnizaţia de asigurare.
7.3.1. Obligaţiile asigurătorului până Ia survenirea cazului asigurat. Până la survenirea cazului asigurat, asigurătorul are
următoarele obligaţii:
A. Să pună la dispoziţia asiguratului sau contractanţilor asigurării informaţii privind contractele de asigurare atât înaintea
încheierii, cât şi pe durata executării acestora. Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie
2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II)2168, (în continuare -
Directiva 2009/138/CE) prevede2169 că înainte de încheierea contractului de asigurare generală cu deţinătorul de poliţă de
asigurare - persoană fizică, acesta trebuie să fie informat de către întreprinderea de asigurare generală cu privire la:
a) legea aplicabilă contractului, în cazul în care părţile nu au libertatea de
alegere;
b) faptul că părţile au libertatea de a alege legea aplicabilă şi legea pe care asigurătorul îşi propune să o aleagă.
întreprinderea de asigurare informează, de asemenea, deţinătorul de poliţă cu privire la dispoziţiile privind examinarea
contestaţiilor deţinătorilor de poliţe în legătură cu contractul, inclusiv, după caz, cu privire la existenţa unei instanţe însărcinate
cu examinarea contestaţiilor, fără a aduce atingere dreptului deţinătorului de poliţă de asigurare de a intenta o acţiune în justiţie.
B. Să elibereze asiguratului, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original.
Această obligaţie apare doar în cazul în care asiguratul solicită eliberarea unui asemenea document.
C. Să elibereze asiguratului, la cerere, certificate de confirmare a asigurării în cazul asigurării de răspundere a cărăuşului faţă
de pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.
D. Să păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor despre care a luat cunoştinţă în procesul asigurării. Asigurătorul este
obligat să respecte confidenţialitatea atât pe parcursul executării contractului, cât şi ulterior, în conformitate cu pervederile
contractului.
7.3.2. Obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat. După producerea cazului asigurat, asigurătorul
are următoarele obligaţii:
A. Să compenseze asiguratului cheltuielile aferente evitării producerii cazului asigurat sau limitării oportune a prejudiciilor
pasibile de despăgubire.
B. Să efectueze plata indemnizaţiei către asigurat. Asigurătorul va efectua plata odată cu apariţia dreptului asiguratului sau
al beneficiarului asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare. Plata se va efectua în termenul stabilit în
condiţiile de asigurare.
Asigurătorul va proceda la constatarea producerii evenimentului asigurat şi ia evaluarea pagubelor, precum şi la stabilirea şi
plata indemnizaţiei de asigurare.
Pentru onorarea obligaţiilor sale, asigurătorul va stabili cauzele daunelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs pentru
determinarea obligaţiei sale de plată şi a cuantumului indemnizaţiei. Pentru aceasta este necesar să verifice2170:
> dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;
 252
> dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp pentru care au fost achitate;
> dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;
> dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc împotriva căruia s-a încheiat asigurarea, adică se stabileşte
dacă există un raport de cauzalitate între evenimentul produs şi manifestarea unui anumit risc. De asemenea, se are în vedere şi
acţiunea asiguratului în prevenirea daunelor sau în oprirea extinderii acestora.
S-a menţionat2171 că, în orice caz, obligaţia de plată este declanşată numai după îndeplinirea procedurii de verificare, de către
compartimentele departamentele specializate ale asigurătorului, a faptului că evenimentul este într- adevăr un risc prevăzut a fi
acoperit în contract că acesta s-a produs în circumstanţele acoperite de poliţă şi că primele sunt achitate la zi.
Despăgubirea este limitată de suma asigurată şi mărimea pagubei în funcţie de sistemul de acceptare: sistemul acoperirii
primului risc; sistemul acoperirii proporţionale; sistemul acoperirii limitate. In sistemul acoperirii primului risc, despăgubirea se
stabileşte în limita sumei asigurate şi nu poate depăşi cuantumul pagubei şi nici valoarea bunului din momentul producerii
evenimentului asigurat. Sistemul acoperirii proporţionale se practică în situaţiile în care suma asigurată este mai mică decât
valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat. In sistemul acoperirii limitate, despăgubirea se plăteşte numai dacă
paguba depăşeşte o anumită limită, numită franşiză2172. Pagubele mici sau o parte fixă din pagubele efectiv cauzate vor fi
suportate de asigurat prin sistemul ffanşizei.
S-a remarcat2173 că asigurătorul este în drept ca prin contract să îşi asume şi unele obligaţii alternative sau suplimentare celei
fundamentale - de plată a indemnizaţiei de asigurare - cum ar fi, de exemplu, acordarea de asistenţă juridică.
Secţiunea 8. Asigurările maritime.
Evoluţia pieţei internaţionale a asigurărilor maritime este influenţată de comerţul internaţional pe mare, de evoluţia flotei, de
caracteristicile tehnice şi
economice ale navelor şi de alte aspecte. Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele maritime
şi fluviale, alte ambarcaţiuni şi instalaţii utilizate în porturi, precum şi încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri.
8.1. Avariile navei şi ale mărfii în asigurarea maritimă. Pierderile materiale care pot fi suferite de navă, marfa sau navlu în
timpul operaţiunilor de staţionare, încărcare, transport sau descărcare poartă denumirea de avarii. In funcţie de natura obiectului
asigurat, de intensitatea acţiunii riscurilor, de dimensiunea pagubelor, de posibilitatea de recuperare şi de interesele care le
afectează, avariile sunt de trei categorii principale2174:
A. Avaria totală (total loss) reprezintă pierderea completă a bunului asigurat sau vătămarea integrităţii trăsăturilor fizico-
chimice ale acestuia până la încetarea de a mai face parte din categoria de bunuri de care aparţinea iniţial.
Avaria totală este de două categorii:
P Pierderea totală reală a navei (actual total loss) este considerată a avea loc în situaţia în care aceasta este complet distrusă,
deteriorată în asemenea măsură încât nu mai poate fi încadrată în categoria de navă, când este confiscată de inamic în caz de
război, sau este atât de avariată, încât nu mai poate fi reparată.
P Pierderea totală reală a mărfurilor (constructive total loss) poate să afecteze încărcătura în totalitate sau parţial şi presupune
distrugerea fizică totală a mărfurilor, pierderea totală a proprietăţilor fizico-chimice sau confiscarea lor de către inamic. în mod
special, avaria totală a unei părţi din marfa transportată apare în situaţia în care partea afectată nu mai poate fi recuperată,
recondiţionată şi nu mai are aceleaşi trăsături fizice, chimice şi aceeaşi valoare de întrebuinţare cu cea iniţială.
Atât pentru marfa, cât şi pentru navă, avaria totală poate fi constructivă, atunci când pierderea este inevitabilă, când armatorul
este privat de navă şi repararea este imposibilă, când costurile necesare pentru salvare, reparaţii, recondiţionări şi reexpediere la
destinaţie depăşesc valoare asigurată, situaţie în care bunul este abandonat în favoarea asigurătorului.
B. Avaria particulară presupune orice pierdere parţială suferită de bunul asigurat ca urmare a producerii unui risc asigurat.
Diferenţa dintre avaria totală şi avaria particulară constă în dimensiunea pagubei, avaria particulară având o valoare sub valoarea
comercială sau valoarea asigurată a bunului avariat. în cazul mărfurilor, avaria particulară poate fi o pagubă materială rezultată
din reducerea valorii lor de întrebuinţare, din efectuarea unor cheltuieli de reparaţii şi recondiţionare sau din reducerea cantităţii,
chiar ca urmare a unei vânzări fortuite în timpul călătoriei. Pentru navă, avariile particulare pot fi reprezentate de defecţiunile pe
care le suferă nava din cauza riscurilor asigurate pe durata voiajului, staţionării etc.
C. Avaria generală sau comună (general average loss) se produce atunci când în mod intenţionat, din necesitate, în moment
de mare pericol pentru întreaga
expediţie, din ordinul căpitanului navei, se sacrifică o proprietate sau o parte din proprietate, sau se face o cheltuială
extraordinară pentru siguranţa comună, pentru a salva şi a feri de pericol nava, marfa şi vieţile omeneşti, angajate în aventura
maritimă. Avaria generală este o avarie particulară care se produce în anumite condiţii, dar nu din cauza unor evenimente
accidentale.
Un act intenţionat cauzator de pierderi poate fi inclus în cazurile de avarie comună, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
> pericolul sau primejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun (depăşind limitele condiţiilor normale de navigaţie) şi să
ameninţe atât nava, cât şi încărcătura;
> sacrificiul sau cheltuielile trebuie să fie rezultatul unui act intenţionat în scopul salvării proprietăţii comune;
> sacrificiul, respectiv cheltuielile, să fie absolut necesare şi să aibă un caracter excepţional, adică să se distingă clar de
cheltuielile normale ale armatorului, rezultate din obligaţiile sale contractuale;
> sacrificiul să fie real, adică să nu fie o simplă aruncare peste bord a unor obiecte considerate ca pierdute sau lipsite de
valoare şi rezonabil, în sensul că nu trebuie sacrificat mai mult decât este necesar în situaţia dată.
S-a remarcat2175 că stabilirea caracterului avariei este foarte importantă, deoarece regimul de decontare a pagubelor diferă, în
funcţie de natura avariei. în cazul avariei particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură, în dependenţă de bunul
care a fost supus avariei sau pentru care s-au efectuat cheltuielile de salvare. în cazul avariei comune, paguba suferită în urma
 253
măsurilor luate în mod conştient şi raţional, se repartizează între cele trei interese, adică între navă, încărcătură şi navlu.
Cheltuielile extraordinare pe care le-ar ocaziona armatorul în legătură cu avaria comună pot fi asigurate. Astfel, inter alia, pot fi
asigurate:
> cheltuielile portuare efectuate în portul de refugiu;
> reparaţiile navei efectuate în portul de refugiu;
> salariile şi retribuţia aferentă orelor suplimentare cuvenite echipajului
navei;
> întreţinerea echipajului şi combustibilului consumat;
> remorcarea până la al doilea port de refugiu sau până la destinaţie;
> costul asigurării.
8.2. Condiţiile de asigurare a mărfurilor. Clauzele de asigurare a mărfurilor, precum şi excluderile au fost elaborate sub egida
unor organizaţii şi asociaţii cum sunt, de exemplu, Asociaţia Internaţională a Asigurătorilor (International Underwriters
Association)2176, Institutul American al Asigurărilor Maritime (American Institute of Marine Underwriters2177) etc.
Sunt practicate următoarele condiţii de asigurare a mărfurilor pe perioada transportului2178:
A. Condiţia de asigurare A2179 care are cea mai largă sferă de cuprindere, oferindu-se protecţie pentru toate riscurile de
pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor grupe de riscuri prezentate separat.
Excluderile sunt grupate în trei categori:
a) Pierderea, avaria sau cheltuielile rezultate din sau provocate de:
- comportamentul necorespunzător intenţionat al asiguratului;
- scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală a bunului asigurat;
- ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat;
- viciul propriu sau natura bunului asigurat;
- întârzierea directă, chiar dacă întârzierea se datorează unui risc asigurat;
- insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către proprietarii, managerii, navlositorii sau operatorii navei,
în cazul în care, la momentul încărcării obiectului asigurat la bordul navei, asiguratul este conştient sau ar trebui să fie conştient
de faptul că insolvabilitatea ar putea să împiedice cursul obişnuit al călătoriei;
- utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau fuziunea atomică, nucleară sau altă reacţie asemănătoare,
ori altă forţă sau obiectiv radioactiv;
b) Riscuri de război2180. Condiţia de asigurare riscuri de război cuprinde:
- război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte civile care rezultă din acestea sau orice act ostil al său
împotriva oricărei puteri beligerante;
- capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie rezultând din aceste riscuri, tentativa de a le face şi consecinţele
acestora;
- mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate;
- cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de salvare.
Condiţia de asigurare riscuri de război, de regulă, este valabilă pe perioada
în care bunul asigurat se află pe navă, dar cel mult până la expirarea unui interval de timp specificat (de regulă, 15 zile) din
data sosirii navei în portul sau la locul intermediar sau final de descărcare.
c) Riscuri de greve (conflicte sociale)2181.
B. Condiţia de asigurare B2182 care acoperă pierderea şi avaria bunului asigurat, cauzate de următoarele riscuri numite:
- incendiu sau explozie;
- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
- răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;
- coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- sacrificiul în avaria comună;
- aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
- intrarea apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcaţiune, mijloc de transport, container sau loc de depozitare;
- dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării/descărcării pe/de pe navă, ambarcaţiune sau alt
mijloc de transport.
In cazul Condiţiei de Asigurare B sunt aplicate aceleaşi excluderi ca şi în cazul Condiţiei de Asigurare A.
C. Condiţia de asigurare C2183 este mai puţin cuprinzătoare în raport cu Condiţia de Asigurare A şi Condiţia de Asigurare B.
Condiţia de asigurare C acoperă pierderea şi avaria bunului asigurat, cauzate de următoarele riscuri numite:
- incendiu sau explozie;
- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
- răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;
- coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- sacrificiul în avaria comună;
- aruncarea mărfii peste bord.
Asigurările încheiate în condiţiile A, B şi C mai acoperă:
 254
- cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de salvare, plătite de asigurat, stabilite conform contractului
de navlosire şi/sau legii aplicabile, dacă acestea au fost făcute pentru sau în legătură cu înlăturarea unei pierderi cauzate de orice
eveniment;
- suma care reprezintă proporţia răspunderii stabilite, conform clauzei culpă comună în caz de coliziune, dacă această clauză
este prevăzută în contractul de navlosire.
în cazul Condiţiei de Asigurare C sunt aplicate aceleaşi excluderi ca şi în cazul Condiţiei de Asigurare A şi Condiţiei de
Asigurare B.
în practica asigurărilor internaţionale mai sunt utilizate şi alte condiţii de asigurare a mărfurilor. Astfel, Institutul American al
Asigurărilor Maritime a elaborat următoarele condiţii de asigurare a mărfurilor2184:
A. Fără răspundere pentru avarie particulară F.P.A. (Free from Particular Average — American Conditions FPAAC, January
1, 2004) care acoperă toate daunele rezultate din pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, precum şi daunele
de avarie particulară, dacă acestea erau determinate de riscurile mărfii.
E. Cu răspundere pentru avaria particulară W.A. (American Institute CARGO Clauses 2004 With Average)218' care acoperă
daunele rezultate din avaria totală sau parţială a întregii încărcături, sau a unei părţi a acesteia, determinate de anumite riscuri
specificate în mod expres în poliţa de asigurare: incendii, trăsnet, furtună, vârtej, explozie, eşuare, răsturnare, naufragiu, coliziune
sau contact cu orice substanţe externe, (inclusiv gheaţă) altele decât apa etc.
F. Toate riscurile A.R. (American Institute CARGO Clauses 2004 AII Risks)2186 care acoperă toate riscurile, cu excepţia
celor menţionate expres şi explicit. Poliţa eliberată în Condiţia American Institute CARGO Clauses 2004 AII Risks nu acoperă:
a) Scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală a
bunului.
b) Pierderea, avaria sau cheltuielile:
- datorate comportamentului necorespunzător, intenţionat al asiguratului;
- cauzate de viciul propriu sau natura bunului asigurat;
- care decurg din insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare ale proprietarilor, managerilor, navlositorilor sau
operatorilor de nave;
- care rezultă din ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat. în sensul clauzei, termenul
„ambalare” se consideră că include stivuirea într-un container, numai dacă stivuirea este efectuată înainte de intrarea în vigoare a
asigurării, fie de către asigurat, fie de către reprezentanţii săi.
8.3. Condiţiile de asigurare a navelor. Organizaţia Internaţională Maritimă (International Maritime Organization)2ni, prin
Rezoluţia A 898(1) adoptată la 25.11.19992188 a invitat statele să îndemne proprietarii de nave să deţină asigurări
corespunzătoare.
Pentru a sprijini reducerea drastică a numărului navelor care nu corespund standardelor şi care navighează în apele aflate în
jurisdicţia statelor membre ale Uniunii Europene, la 23.04.2009 a fost adoptată Directiva 2009/16/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului privind controlul statului portului (în continuare - Directiva 2009/16/CE).
La 23.04.2009 a fost adoptată Directiva 2009/20/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea proprietarilor
navelor în ceea ce priveşte creanţele maritime2190 (în continuare - Directiva 2009/20/CE) care prevede că fiecare stat membru al
Uniunii Europene solicită proprietarilor de nave, care arborează pavilionul său să deţină o asigurare care să acopere navele
respective. De asemenea, fiecare stat membru al Uniunii Europene solicită proprietarilor de nave care arborează pavilionul unui
alt stat, să deţină o asigurare valabilă în momentul în care navele respective intră într-un port aflat sub jurisdicţia statului membru
respectiv. Acest fapt nu împiedică statele membre, în conformitate cu dreptul internaţional, să solicite respectarea acestei obligaţii
atunci când navele respective se află în apele lor teritoriale.
în accepţiunea Directivei 2009/20/CE2192, proprietar al navei este considerat proprietarul înregistrat al unei nave maritime
sau orice altă persoană, cum ar fi navlositorul navei nude care răspunde de operarea navei.
Fiecare stat membru al Uniunii Europene se asigură că orice inspecţie a unei nave într-un port aflat sub jurisdicţia sa în
conformitate cu Directiva 2009/16/CE cuprinde verificarea prezenţei la bordul navei a unui certificat de asigurare.
Existenţa asigurării pentru creanţele maritime se atestă prin unul sau mai multe certificate de asigurare, eliberate de furnizorul
acesteia şi păstrate la bordul navei.
în privinţa aspectelor de formă, Directiva 2009/20/CE prevede2193 că în cazul în care limba folosită în certificatele de asigurare
nu este nici engleza, nici franceza, nici spaniola, textul include o traducere într-una din aceste limbi.
Certificatele de asigurare cuprind următoarea informaţie:
> denumirea navei, numărul OMI şi portul de înmatriculare;
> numele şi sediul principal al proprietarului navei;
> tipul şi durata asigurării;
> numele şi sediul principal al furnizorului asigurării şi, dacă este cazul, sediul la care a fost încheiată asigurarea.
Potrivit Directivei 2009/20/CE2194, în cazul în care certificatul de asigurare nu se află la bordul navei şi fără a aduce atingere
Directivei 2009/16/CE care prevede reţinerea navelor atunci când sunt în joc aspecte legate de siguranţă, autoritatea competentă
poate să emită un ordin de expulzare a navei, ordinul fiind notificat Comisiei, celorlalte state membre şi statului de pavilion
implicat. în urma emiterii unui astfel de ordin de expulzare, toate statele membre refuză intrarea navei respective în oricare dintre
porturile lor până la notificarea de către proprietarul navei a certificatului de asigurare.
Contractul de asigurare a navelor se poate încheia pentru o singură călătorie sau pentru călătoriile pe care nava urmează să le
efectueze într-o anumită perioadă de timp.
în prezent sunt practicate următoarele condiţii de asigurare a navelor2195, de asemenea, inspirate din clauzele formulate de
Asociaţia Internaţională a Asigurătorilor:
 255
A. Condiţia „perdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni” care acoperă pierderea totală, pierderile şi avariile la navă,
contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei asigurate cu alte
nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare şi cheltuielile ce rezultă din acestea.
Despăgubirile se plătesc pentru pagubele produse navei de următoarele
riscuri:
- pericole specifice mărilor, fluviilor, lacurilor sau altor căi navigabile;
- incendiu, explozie;
- fapt comis de către persoane din afara navei;
- aruncare peste bord şi luare de valuri;
- piraterie;
- coliziune cu navă, avion sau alte obiecte similare, cu obiecte care cad din acestea, mijloace de transport terestru,
echipamente sau instalaţii de doc sau portuare;
- coliziune cu port, doc uscat sau de alt fel, cală de construcţie, cală de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, chei, dig,
platformă, geamandură, cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau plutitor de orice fel, inclusiv cu gheaţă plutitoare;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- accidente la încărcarea, descărcarea sau mişcarea încărcăturii sau combustibilului;
- spargerea cazanelor sau instalaţiilor sau orice defect latent la maşini sau corpul navei;
- măsuri de salvare a navei;
- măsuri care se iau de autorităţi pentru prevenirea sau micşorarea pericolului poluării sau al ameninţării cu poluarea
rezultând direct din avaria la navă;
- eroare de navigaţie;
- neglijenţa comandantului, ofiţerilor, echipajului sau piloţilor;
- neglijenţa reparatorilor sau navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu se
identifice cu persoana asigurată;
- barateria comandantului, ofiţerilor, echipajului sau piloţilor;
- cheltuielile necesare şi rentabile pentru prevenirea pagubei, micşorarea pagubelor produse, stabilirea împrejurărilor,
cauzelor, efectelor, realităţii şi dimensiunii acesteia;
- cheltuielile de salvare sau asistenţă acordate navei, inclusiv cheltuielile suportate cu avocaţii, cheltuielile de judecată sau
arbitraj şi altele asemănătoare pentru stabilirea contribuţiei;
- cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună, inclusiv cheltuielile suportate cu avocaţii, cheltuielile de
judecată sau arbitraj şi altele asemănătoare pentru stabilirea contribuţiei;
- suma în sarcina asiguratului, când, ca urmare a coliziunii navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe
sau plutitoare, acesta este răspunzător pentru: pierdere sau avarie la altă navă sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau alt
obiect fix sau plutitor; întârziere sau pierdere de folosinţă a altei nave sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau alt obiect fix
sau plutitor; avarie comună, salvare sau salvare în baza unui contract al altei nave sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau
alt obiect fix sau plutitor.
In Condiţia „perdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni” sunt următoarele excluderi de la plata despăgubirilor:
- uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului navei, maşinilor (motoarelor) sau a altor părţi
componente ale navei, precum şi defectarea sau încetarea funcţionării părţilor electrice sau mecanice ale acesteia;
- pagubele produse de forţarea gheţii, cu excepţia navelor care au destinaţia de spărgătoare de gheaţă;
- cheltuielile ce ţin de curăţarea, aplicarea gruntului sau vopsirea navei, dacă nu reprezintă consecinţa unui risc asigurat;
- scoaterea sau îndepărtarea epavei;
- pierderi şi avarii la încărcătura transportată în baza unui contract sau la bunuri personale, cu excepţia celor de pe altă navă,
cu care nava asigurată intră în coliziune;
- salariile şi întreţinerea comandantului, ofiţerilor şi echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună;
- pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;
- pagube indirecte, cum ar fi: pierderea venitului, despăgubiri datorate pentru întârzierea transportului, chiar dacă sunt
consecinţa unui risc asigurat;
- pierderi sau avarii la dotările aflate la bordul navei, la proprietatea asiguratului;
- neîncasarea navlului, a contribuţiei la avaria comună şi a altor sume cheltuite în legătură cu exploatarea navei;
- război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte civile rezultând din acestea sau orice act ostil al său
împotriva unei puteri beligerante;
- capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie, consecinţele acestora şi orice încercare de a le face;
- mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate;
- grevişti, muncitori în lock-out sau persoane luând parte la tulburări, revolte sau mişcări civile;
- orice terorişti sau persoane acţionând cu rea intenţie sau din raţiuni
politice;
- confiscare sau expropriere.
B. Condiţia „perdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni” acoperă pierderea totală a navei, contribuţia la
cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea pentru daunele ce rezultă din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalaţii
portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea. Condiţia „perdere totală, avarie comună şi răspundere
pentru coliziuni” acoperă daunele care rezultă din avaria particulară doar dacă acestea sunt o consecinţă a coliziunii navei cu alte
nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe sau plutitoare.
 256
C. Condiţia „pierdere totală” acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli care decurg din acestea.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru situaţiile menţionate la primele două condiţii susmenţionate, cu excepţia cheltuielilor şi
sumelor care reprezintă contribuţia navei la avaria comună şi cele în sarcina asiguratului, coliziunea cu alte nave, instalaţii
portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, este răspunzător pentru daunele produse direct sau indirect navei terţe.
D. Condiţia „pierdere totală şi avarii” acoperă pierderea totală, pierderile şi avariile la navă, precum şi contribuţia la avaria
comună.
E. Condiţia „pierdere totală şi avarie comună” acoperă pierderea totală a navei, precum şi contribuţia la avaria comună şi
cheltuielile de salvare.
F. Asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.
Asigurarea maritimă cunoaşte, pe lângă asigurarea navei, mărfurilor,
navlului, persoanelor aflate la bordul navei şi asigurarea răspunderii pe care nava o are faţă de cei cărora le poate provoca
pierderi materiale sau suferinţe.
în asigurările maritime sunt distinse două forme de asigurare:
a) forma contractuală care se bazează pe un contract de asigurare încheiat între asigurat şi asugurător, reprezentat prin poliţa
de asigurare;
b) forma asigurărilor reciproce sau mutuale care este o asigurare complementară asigurării contractuale şi nu are la bază un
contract, deoarece asigurătorii care doresc să îşi asigure răspunderile faţă de terţi constituie asociaţii ale armatorilor, denumite
Asociaţii (Cluburi) de Protecţie şi Indemnizare — Protection and Indemnity Associations sau Protection and Indemnity Clubs. In
cadrul acestor asociaţii, din cotizaţiile membrilor se constituie un fond comun, din care se acoperă sumele care trebuie plătite de
către aceştia pentru riscurile şi tipurile de pierderi prevăzute în regulile asociaţiei. Cu titlu de exemplu menţionăm. American
Steamship Owners Mutual Protection and Indemnity Association, Inc (the American Club)2196, The Britannia Steam Ship
Insurance Association2197, The Jap an Ship Owner ’s Mutual Protection and Indemnity Association2198, The London P&I
Club2199, North of England P&l Association Ltcf200, The West of England Ship Owners Mutual Insurance Association2201.
Asociaţiile menţionate sunt membre ai Grupului Internaţional al Cluburilor de Protecţie şi Indemnizaţie - Internationa
Group o/P&I Clubs2202. Din acest Grup fac parte treisprezece Cluburi independente de P&I, care împreună asigură Protecţie
şi Indemnizare pentru aproximativ 90% din transportul maritim mondial.
Condiţiile de asigurare a Cluburilor P&I includ riscurile a căror producere mplică răspunderea armatorilor. Prin asigurarea
reciprocă, armatorii îşi acordă sprijin reciproc. Acoperirile pe care le oferă Cluburile P&I armatorilor sunt stabilite :n Regulile
Cluburilor. Din riscurile acoperite de Cluburile P&I menţionăm următoarele:
> Pierderile de vieţi omeneşti, vătămarea corporală sau îmbolnăvirea membrilor echipajului şi terţelor părţi, inclusiv
răspunderea proprietarului navei conform legii.
> Salvarea vieţilor omeneşti.
> Cheltuieli necesare pentru substituirea căpitanului navei, ofiţerilor sau oricărui membru al echipajului.
> Cheltuieli generate de devieri, taxe portuare rezultate din necesitatea de acostare pentru salvarea membrilor echipajului şi
răspunderea legală pentru obiectele personale pierdute ale acestora.
> Răspunderea pentru transporturile mărfurilor în containere.
> Răspunderea armatorului pentru daunele produse mărfii sau altor obiecte transportate cu nava sa prin coliziune. Ţinem să
menţionăm că răspunderea armatorului faţă de proprietarul mărfurilor este limitată prin contractul de transport sau prin convenţiile
internaţionale.
> Răspunderea pentru pierderea sau avarierea oricărei nave sau proprietăţi fără contactul direct, precum forţa valurilor, care
poate provoca pagube altor nave sau la deviere, rezultate din coliziunea navei cu o altă navă.
> Pierderea, distrugerea produsă docurilor, cheiurilor, digurilor, semnalelor luminoase, cablurilor sau altor obiecte
asemănătoare.
> Despăgubiri solicitate de un membru care poate deveni răspunzător faţă de proprietarii altor nave datorită imposibilităţii
de a invoca clauza culpa comună în caz de coliziune.
> Daunele sau amenzile impuse de autorităţile vamale, portuare, de grăniceri şi de alte autorităţi locale sau guvernamentale.
> Răspunderea pentru îndepărtarea epavelor rezultate din naufragiu.
> Răspunderea armatorilor faţă de proprietari în baza contractelor de locaţiune a instalaţiilor şi utilajelor de încărcare-
descărcare.
O formă de asigurare o constituie asigurarea transportului de marfa, contrastaliilor şi apărare, cunoscută sub denumirea de
FD&D (Freight, Demurrage andDefense Insurance). Această asigurare acoperă membrilor costurile legale şi de asistenţă juridică
ce ţin de disputele apărute din construcţia, cumpărarea, vânzarea, deţinerea şi exploatarea unei nave.
Convenţia pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internaţional de la Montreal din 28 mai 1999
prevede2203 că statele părţi solicită transportatorilor lor să încheie şi să menţină o asigurare corespunzătoare, care să acopere
răspunderea ce le revine în temeiul convenţiei. Unui transportator i se poate solicita de către statul parte în care operează, să
prezinte dovada că deţine o asigurare corespunzătoare care acoperă răspunderea ce îi revine în temeiul convenţiei.
Asigurările de aviaţie se încheie preponderent pe pieţele internaţionale de asigurări sau, dacă sunt încheiate la unele companii
naţionale, se transmit în reasigurare la o companie internaţională. Dintre cele mai mari companii de asigurare în aviaţie, menţionăm
United States Aircraft Insurance Group - USAIG2204, Southwest Aviation Insurance Group2203, Travers & Associates, Aviation
Insurance Nationwide2206.
Pentru stabilirea cerinţelor de asigurare minime pentru operatorii de transport aerian şi operatorii de aeronave, în ceea ce
priveşte pasagerii, bagajele, mărfurile şi terţele părţi, în Uniunea Europeană a fost adoptat Regulamentul CE nr.785/2004 al
 257
Parlamentului European şi al Consiliului din 21.04.2004 privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi
operatorilor de aeronav e (în continuare - Regulamentul CE nr.785/20042207.
Conform Regulamentului CE nr.785/20042208, operatorii de transport aerian şi operatorii de aeronave trebuie să fie asiguraţi
în ceea ce priveşte răspunderea specifică activităţii aeriene faţă de pasageri, bagaje, mărfuri şi părţi terţe. Riscurile asigurate includ
actele de război, terorismul, deturnarea, actele de sabotai, sechestrarea ilegală a aeronavei şi rebeliunea civilă.
Operatorii de transport aerian şi operatorii de aeronave garantează existenţa asigurării pentru fiecare zbor, indiferent dacă
aeronava utilizată le aparţine sau face obiectul unui acord de închiriere sau de operaţiuni comune sau de franciză, de partajare a
codurilor (code-sharing) sau orice alt acord de aceeaşi natură.
Asigurarea aeronavelor are ca obiect aeronava pentru pierdere totală sau pentru avarii parţiale la corpul navei, părţi componente
şi echipamente.
Asigurarea aeronavelor este una complexă, care include:
> Asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (casco).
> Asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru mărfurile transportate.
> Asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi.
în asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, se acordă despăgubiri pentru2209:
y Pierderea totală efectivă sau constructivă a aeronavei, ori avarierea acesteia din orice cauză (cu excepţia riscurilor excluse
prin condiţiile generale de asigurare), în timp ce aeronava se găseşte în zbor, în rulare sau în staţionare pe sol. Se consideră pierdere
totală atunci când aeronava s-a prăbuşit, nu mai poate fi recuperată sau valoarea reparaţiilor pe care le necesită depăşeşte 75% din
valoarea de asigurare. Dacă, după decolare nava dispare şi nu se ştie nimic despre ea timp de 10 zile, ea este considerată drept
pierdere totală şi despăgubită în consecinţă.
> Dispariţia aeronavei. Aeronava este considerată dispărută dacă timp de 10 zile de la data ultimei ştiri primite de la aeronavă
nu s-a mai reuşit a se lua legătura cu comandantul, alt membru al personalului navigant sau cu vreun pasager al acesteia, care să
ofere informaţii privind existenţa navei.
y Avariile suferite de aeronavă datorită măsurilor de salvare.
y Cheltuielile necesare efectuate pentru salvarea şi conservarea aeronavei, pentru transportul acesteia de la locul avarierii până
la locul de efectuare a reparaţiei sau pentru reducerea şi prevenirea extinderii pagubei produse sau pentru stabilirea cauzelor şi a
dimensiunii acesteia.
y Cheltuielile de judecată, arbitraj şi altele asemănătoare suportate de asigurat cu acordul asigurătorului, în scopul formulării
pretenţiilor faţă de terţi.
In cazul pierderilor parţiale, care presupun avarii parţiale ale aeronavei, asigurătorul va suporta toate cheltuielile ce ţin de
repararea aeronavei, din care se va reduce franşiza.
Asigurarea de accidente de aviaţie acoperă riscurile de accident şi cheltuielile de judecată legate de acestea în anumite limite,
prevăzute în poliţa de asigurare. De regulă, se exclud războiul, zgomotul şi poluarea, contaminarea radioactivă, vătămarea
corporală, avarierea sau distrugerea proprietăţii închiriate sau luate în chirie, ocupate sau utilizate de asigurat.
La baza evaluării riscului asigurat stau următoarele criterii:
y caractersiticile aparatului de zbor care urmează să fie asigurat;
y abilităţile pilotului;
> considerentele geografice;
> scopul în care urmează să fie utilizat aparatul de zbor.
Asigurarea de răspunderea civilă a proprietarului sau utilizatorului unei aeronave oferă deţinătorului poliţei de asigurare
protecţie pentru răspunderea legală faţă de persoanele care au suferit vătămări corporale sau daune.
Sunt disponibile următoarele categorii de asigurări de răspundere civilă?210:
y Asigurare de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de alte persoane decât pasagerii. Acest tip de asigurare
oferă protecţie asiguratului pentru răspunderea legală, în cazul producerii unor vătămări corporale, îmbolnăviri, a stresului psihic
sau decesului persoanelor aflate la bord, altele decât pasagerii.
P Asigurare de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de pasageri. Această categorie de asigurare este similară
celei precedente, cu precizarea că se aplică numai pentru prejudiciile aduse pasagerilor în caz de accident.
P Asigurare de răspundere civilă pentru avarierea bunurilor. Ţinem să menţionăm că în cazul mărfurilor, răspunderea
transportatorului este limitată prin contract sau prin convenţiile internaţionale.
Pot fi acordate despăgubiri şi pentru cheltuielile efectuate pentru salvarea bunurilor din afara aeronavei sau pentru micşorarea
şi prevenirea extinderii pagubei, ori pentru cheltuielile de judecată, arbitraj, făcute de asigurat în scopul reducerii pretenţiilor la
despăgubire ori în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Secţiunea 10. Asigurarea autovehiculelor.
Asigurarea autovehiculelor, cunoscută şi ca asigurarea CASCO este cea mai frecvent utilizată dintre toate categoriile de
asigurări facultative. Riscurile pentru care se oferă protecţie în asigurarea de avarii a autovehiculelor sunt stabilite de
întreprinderile de asigurare. Totuşi, unele riscuri pentru care se acordă protecţie sunt întâlnite la majoritatea societăţilor de
asigurare, şi anume:
P Accidente produse ca urmare a ciocnirii, lovirii, coliziunii cu alte vehicule sau cu orice alte corpuri mobile sau imobile aflate
în exteriorul sau interiorul autovehiculului asigurat, căderii de la înălţime, răsturnării, derapării.
> Incendiu, indiferent de cauză.
> Calamităţi naturale (trăsnet, furtună, uragan, alunecări de teren, avalanşe de zăpadă).
> Deteriorări
 258
> Cheltuielile necesare şi rezonabile efectuate de către asigurat pentru salvarea mijlocului de transport asigurat, pentru
preîntâmpinarea şi/sau diminuarea pagubei, pentru stabilirea valorii pagubei.
> Cheltuielile de transportare (remorcarea) a autovehiculului deteriorat, dacă acesta nu poate fi deplasat prin forţa proprie,
de la locul unde a survenit cazul asigurat până la cel mai apropiat atelier de reparaţie sau parcare.
> Cheltuielile pentru procurarea şi transportarea pieselor de schimb şi a materialelor necesare reparării, luându-se în
consideraţie taxele vamale şi impozitele.
> Cheltuielile pentru reparaţia de restaurare sau pentru recuperarea daunei reale, ca urmare a survenirii cazului asigurat,
luându-se în consideraţie tehnologia utilizată, preţurile pieselor de schimb, materialelor şi manopera.
P Cheltuielile efectuate pentru înlăturarea defectelor şi neajunsurilor ascunse, depistate în perioada
> parvenite ca urmare a ciocnirii cu obiecte zburătoare.
în dependenţă de prevederile contractului de asigurare, asigurătorul mai poate despăgubi şi:
P reparaţiei, produse ca urmare a cazului asigurat, confirmate documentar şi întocmite în prezenţa reprezentatului
asigurătorului.
Condiţiile de asigurare prevăd şi riscuri excluse, pentru care nu se acordă despăgubiri. Din această categorie pot fi menţionate:
> Pagubele cauzate de incendiu sau explozie, dacă au fost încălcate grav reglementările de prevenire a incendiilor.
> Pagubele indirecte, precum reducerea valorii autovehiculului după reparaţie sau cele produse prin întreruperea utilizării
autovehiculului, chiar ca urmare a unei cauze cuprinse în asigurare.
> Pagubele produse pieselor de rezervă, huselor, combustibililor, echipamentului suplimentar sau oricăror altor bunuri
existente în autovehicul.
> Pagubele cauzate de influenţa temperaturii asupra motorului autovehiculului.
> Pagubele produse prin acţiunea acizilor sau a oricăror substanţe chimice etc.
Autovehiculele pot fi asigurate şi pentru riscuri speciale, de exemplu pentru riscul de furt la autovehicule.
In baza condiţiei de asigurare pentru riscul de furt la autovehicule pot fi acoperite următoarele riscuri:
> însuşirea arbitrară a autovehiculului de către terţe persoane.
> Furtul autovehiculului sau al unor părţi componente şi accesorii din dotarea acestora, prin efracţie sau prin acte de violenţă.
> Pagubele produse încăperii, proprietatea asiguratului, în care se află autovehiculul ca urmare a furtului prin efracţie sau a
tentativei de furt prin efracţie al autovehiculului, al unor părţi componente sau accesorii din dotarea acestora.
De regulă, de la condiţia de asigurare pentru riscul de furt la autovehicule sunt următoarele excluderi:
> Dacă organele poliţiei nu confirmă furtul sau tentativa de furt, ori dacă la acestea nu s-a înregistrat o reclamaţie în legătură
cu furtul sau tentativa de furt.
> Dacă după comiterea furtului sau a tentativei de furt, paguba s-a mărit prin neluarea intenţionată de către asigurat a
măsurilor pentru limitarea ei, pentru partea de pagubă care s-a mărit, în cazul în care aceste fapte rezultă din actele încheiate de
organele de drept.
> Dacă la comiterea furtului sau a tentativei de furt au luat parte persoane din familia asiguratului.
> Dacă în timpul cât autovehiculul staţiona, iar conducătorul l-a părăsit, nu i s-a scos cheia din contact şi nu i s-au încuiat
uşile, cu excepţia cazurilor când autovehiculul se afla într-o încăpere încuiată.
Asigurarea de răspundere civilă auto este o asigurare obligatorie în baza legii. în Republica Moldova această categorie de
asigurare este stabilită în baza Legii nr.414-XVI din 22.12.2006 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
pagube produse de autovehicule2211. în Uniunea Europeană asigurarea de răspundere civilă auto este reglementată prin Directiva
2009/103/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul
obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi (în continaure - Directiva 2009/103/CE).
Directiva 2009/103/CE stabileşte2212 sumele minime acoperite prin asigurarea obligatorie.
Astfel, fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre ale Uniunii Europene,
fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea este obligatorie să fie de minimum:
> în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1000000 EUR pentru o victimă sau de 5000000 EUR pentru o
cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;
> în cazul pagubelor materiale, 1000000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.
Secţiunea 11. încetarea contractului internaţional de asigurare.
Modul firesc de încetare a contractului de asigurare îl constituie ajungerea la termen. Un alt mod de încetare a contractului este
producerea evenimentului asigurat. ,
Potrivit Legii Nr. 407 din 21.12.20062213, contractul de asigurare încetează de drept prin acordul părţilor, precum şi:
> la neachitarea de către asigurat a primei de asigurare în mărimea şi în
termenul stabilit;
> la expirarea termenului său de acţiune;
> la îndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor contractuale;
> la lichidarea asiguratului persoană juridică sau la decesul asiguratulu
persoană fizică;
> la lichidarea asigurătorului, în modul stabilit de legislaţie;
> în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
Contractul de asigurare poate fi reziliat, la cererea asigurătorului sau asiguratului, doar în cazul în care partea opusă nu îşi
onorează obligaţiile prevăzute de contract sau încalcă legislaţia. Constituie excepţie situaţia când are loe înstrăinarea bunurilor
asigurate, dobânditorul având opţiunea de a menţine valabilitatea contractului de asigurare sau de a-1 rezilia.
 259
La rezoluţia contractului de asigurare de bunuri sau a contractului de asigurare de răspundere civilă din culpa asigurătorului,
asiguratului i se restituie integral prima de asigurare.
Secţiunea 1. Precizări prealabile privind reasigurările.
Reasigurările au apărut ca necesitate obiectivă, derivată din existenţa unor riscuri foarte mari care puteau genera pagube
importante, pe care companiile de asigurări nu le-ar fi putut suporta singure, fără pericolul insolvabilităţii lor. Rolul :ehnic al
reasigurării este de a-i proteja pe asigurătorii direcţi de pericolul nsolvabilităţii sau reducerii capacităţilor lor financiare, conferind
acestora o mai mare stabilitate. Reasigurarea este o asigurare a asigurării. Prin reasigurare se asigură asigurătorul.
Un alt motiv deosebit de important pentru utilizarea reasigurării este acela ie a nivela rezultatele obţinute de compania de
asigurări pe o anumită perioadă de :imp. Rezultatele fluctuează ca urmare a acumulării într-o anumită perioadă de timp i unor
pagube diferite de valoare ridicată, sau ca rezultat al reducerii neaşteptate a unei pagube catastrofale. Reasigurarea minimalizează
această fluctuaţie, prin imitarea riscului de daună şi prin reducerea nivelului daunelor per eveniment sau per an contabil2214.
Secţiunea 2. Noţiunea reasigurării.
Potrivit Directivei 2009/13 8/CE2215, reasigurarea înseamnă una dintre următoarele două activităţi:
> activitatea care constă în preluarea de riscuri cedate de o întreprindere de usigurare sau de o întreprindere de asigurare
dintr-o ţară terţă, sau de o altă întreprindere de reasigurare, sau de o întreprindere de reasigurare dintr-o ţară terţă;
sau
> în cazul întreprinderii de subscriitori denumită „Lloyd’s”, activitatea rrin care o întreprindere de asigurare sau de
reasigurare alta decât „Lloyd’s” preia riscurile cedate de orice membru al „Lloyd’s”.
Legea nr. 407-XVI din 21.12.2006 defineşte2216 reasigurarea ca fiind redarea parţială sau integrală a unor riscuri subscrise de
un asigurător, denumit reasigurat (cedent), unui alt asigurător, denumit reasigurator (cesionar) care, la rândul său, îşi asumă
angajamentul să recupereze o parte corespunzătoare din despăgubirea de asigurare acordată.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania eedentă şi reasigurător, prin care prima consimte să
cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului, uneori a întregului risc, conform condiţiilor stabilite în acord,
în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei anumite sume, denumită primă de asigurare (premium), care
orezintă o cotă din prima originară de asigurare. Reasigurarea constituie asigurarea
ulterioară de către un asigurător, integral sau parţial, a unui risc pe care l-a preluat deja în asigurare, încheiată cu un alt
asigurător, care se numeşte reasigurător.
Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă (reasiguratul) şi reasigurătorul. Raporturile juridice de reasigurare
apar între aceste două părţi. Deci, în situaţia producerii cazului asigurat, asiguratul originar solicită şi primeşte despăgubiri de la
asigurătorul său, iar acesta preia, conform contractului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul/reasigurătorii săi.
Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte
din acest risc unei alte companii de asigurare sau reasigurare. Ea este compania care se reasigură, motiv pentru care mai este
denumită şi reasigurat.
Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie
specializată de reasigurări. în practica internaţională, în cele mai multe cazuri, companiile de asigurări efectuează şi operaţiuni de
reasigurări. Reasigurătorul se poate şi el reasigura pentru o parte din reasigurările pe care le-a acceptat, operaţiunea purtând
denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedentul şi reasigurătorul fiind retrocesionat.
Secţiunea 3. Funcţiile reasigurărilor.
Reasigurarea îndeplineşte următoarele funcţii221.
> Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor.
Reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte.
Astfel el îşi poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului, prin ceea ce se
numeşte dispersia riscului sau pulverizarea riscului.
O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări, este distribuită asupra unui număr mai
mare de reasigurători, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat iniţial.
Oricare ar fi mărimea fondurilor proprii, a încasărilor, a tehnicilor sale, un asigurător se poate afla în faţa unor riscuri ale căror
consecinţe nu le poate acoperi în totalitate. Apar riscuri noi, iar absenţa statisticilor cu care se operează ridică mar probleme. Se
realizează o acumulare de valori mari care se dezvoltă pe înălţime, acumularea verticală se substituie dispersării orizontale.
'P Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a rate. daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă
mai îndelungată, de obicei câţiva ani, prin contracte de protecţie împotriva catastrofelor.
> Se realizează o dispersare mare a riscurilor şi prin practice reciprocităţii, prin care asigurătorii primari îşi plasează
contractul de reasigurare pe
o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurător capabil
să-i ofere altul în schimb. în acest fel, fiecare reasigurător îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură.
> Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta
le poate subscrie.
> Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de la un an la altul
> Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, independent de propriile sale
posibilităţi.
> Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată
creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitalului de bază.
> Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de
timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare.
 260
> Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfiinţarea unei
reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la
companiile care acţionează deja în acea categorie sau zonă.
> Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servici tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de
informaţii, cercetări etc.
> Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la
unii brokeri de reasigurări care au o experienţă internaţională în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. De asemenea, ele pot
beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul
pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.
Secţiunea 4. Deosebirea dintre reasigurare şi asigurare directă.
Deosebirea dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele:
^ Un asigurător direct — companie de asigurări originară — poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat. Un contract de reasigurare poate fi încheiat numai între companii de asigurare şi reasigurare.
> Subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate
suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii ori funcţionarii sai, pe când reasigurătorul este indirect
interesat în pierderile suportate de asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, subiectul
asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare, semnată de el în
contractul iniţial.
> Nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării, despăgubirii), cu excepţia poliţelor
de viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele de reasigurare pe viaţă, sunt
contracte de despăgubire (indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris.
> Contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite,
în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de asigurare.
> Majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi aeriene, sunt, în principal, interne. Reasigurarea este, prin
natura sa, o activitate internaţională. Insă, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării economice, există situaţii
când şi reasigurările se încheie pe plan intern.
Reasigurarea are un important rol economic, unii autori2218 menţionând că fără ea asigurătorii sunt lipsiţi de posibilitatea
mobilizării întregii capacităţi de asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor deosebit de mari în
industrie, transporturi, comerţul internaţional şi pentru pierderile determinate de catastrofele naturale.
Secţiunea 5. Noţiunea, caracterele juridice şi principiile contractului internaţional de reasigurare.
5.1. Noţiunea contractului internaţional de reasigurare. Potrivit codului civil al Republicii Moldova2219, prin încheierea
contractului de reasigurare:
> reasiguratorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării;
> asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit
obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul
reasigurării.
In literatura de specialitate întâlnim diferite definiţii date acestui contract. De exemplu, Lordul Mansfîeld, cunoscut specialist
în reasigurări din secolul trecut, consideră contractul de reasigurare ca pe o nouă asigurare efectuată printr-o nouă poliţă pentru
acelaşi risc care a fost iniţial asigurat pentru a despăgubi subscriitorii
ca urmare a subscrierilor lor anterioare; ambele poliţe sunt în vigoare în acelaşi
.• 2220 ’ timp .
In S.U.A., Curtea Supremă de Justiţie din Ohio a definit contractul de
reasigurare ca fiind contractul în care o persoană (societate), din anumite
considerente, acceptă să despăgubească o altă persoană (societate) pentru o pierdere
sau o răspundere totală sau parţială, determinată de un risc prin care acesta din urmă
şi l-a asumat conform unui contract separat şi distinct ca asigurător al unei terte - .-2221 părţi .
^tr_0 a^tă 0P*n*e 5 contractul de reasigurare reprezintă înţelegerea stabilită între două părţi, denumite „reasigurator” şi
„reasigurat”, prin care reasiguratorul preia o parte din risc (uneori întregul risc) de la reasigurat în schimbul unei sume denumite
„primă de reasigurare” pentru care se obligă să-i plătească asestuia din urmă partea de despăgubire cuvenită în cazul producerii
riscului (riscurilor), conform condiţiilor convenite în contract. Contractul se consideră încheiat odată cu semnarea lui de către
părţi.
5.2. Caracterele juridice ale contractului internaţional de reasigurare. Contractul de reasigurare are următoarele caractere
juridice:
^ > oneros, deoarece se bazează pe contraprestaţii reciproce, reasigurătorul
în cazul producerii evenimentelor reasigurate suportă cheltuieli mult mai mari cu daunele decât volumul primelor încasate;
> consensual, deoarece se încheie solo consensu, având la bază acordul de voinţă al părţilor asupra elementelor esenţiale ale
contractului;
> sinalagmatic, presupunând obligaţii interdependente şi reciproce ale părţilor: plata primei de reasigurare şi, respectiv, plata
despăgubirii;
> cu executare succesivă, fiindcă nu se execută dintr-o dată, dar presupune o anumită perioadă în care reasigurătorul acordă
protecţie companiei cedente pentru riscurile preluate, iar aceasta din urmă plăteşte prima de reasigurare;
 261
^ de adeziune, deoarece clauzele contractuale sunt propuse de una din părţi, cealaltă parte având numai posibilitatea de a
accepta sau de a refuza oferta primită;
^ aleatoriu, deoarece planează incertitudinea în privinţa producerii riscului, prin urmare şi asupra rezultatelor finale ale
contractului (beneficii sau
pierderi). S-a remarcat2223 că orice formă de contract care implică şansa este aleatoriu.
O particularitate a contractului de reasigurare o reprezintă prezenţa elementului de extraneitate, părţile contractante fiind, de
regulă, din ţări diferite.
Secţiunea 6. Principiile contractului internaţional de reasigurare.
La baza contractului de reasigurare stau următoarele principi?224-.
A• Principiul obligativităţii existenţei unui interes asigurabil (insurable interest). Ca şi în cazul contractului de asigurare,
validitatea contractului de reasigurare este condiţionată de existenţa unui interes asigurabil.
Interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul şi, respectiv, compania de asigurare cedentă doresc să îl păstreze
sau să îl obţină ori obligaţia patrimonială pe care aceştia ar dori să o evite. Mai mulţi specialişti în reasigurare au acordat o atenţie
deosebită interesului asigurabil. Astfel, potrivit Lordului Brett de la Boston Marine Insurance Company2225, interesul asigurabil
este pierderea pe care proprietarii unei nave ar putea-o suporta conform poliţei.
Dicţionarul termenilor de asigurare maritimă menţionează că din punct de vedere juridic, nici unei persoane nu i se permite să
efectueze o asigurare dacă nu posedă un interes asigurabil într-o aventură, adică ea trebuie să poată pierde ceva dacă proprietatea
supusă riscului se pierde, suferă avarii sau este reţinută, sau poate pierde datorită întârzierii sosirii ei. Dacă o persoană ajută sau
înlesneşte încheierea unei asigurări în cazul în care nu există interes asigurabil, aceasta este vinovată şi pedepsită2226.
Dacă în contractul de asigurare directă obiectul îl constituie interesul financiar al asiguratului privind proprietatea asigurată,
obiectul contractului de reasigurare este răspunderea pe care asigurătorul a acceptat-o în baza contractului de asigurare. Prin
urmare, toate contractele de reasigurare sunt contracte de asigurare a răspunderii.
în contractul de reasigurare, reasigurarea unui risc sau unei clase de riscuri are efect numai după ce compania cedentă acceptă
preluarea acestuia de la asigurat, adică atunci când interesul asigurabil există în momentul reasigurării.
B. Principiul celei mai bune credinţe (Utmost Good Faith). Acest principiu universal este aplicat cu o deosebită stricteţe în
reasigurări. Raţiunea acestei rigori derivă din faptul că, prin natura sa, activitatea de reasigurare se desfăşoară pe plan internaţional
şi, în majoritatea cazurilor, spaţiul geografic în care se pot produce riscurile se află la mare distanţă de locul unde îşi are sediul
compania de asigurare care nu cunoaşte asiguraţii. Faptul că în cele mai multe cazuri poliţele de asigurare sunt grupate de compania
cedentă, reasigurătorul atunci când reasigură, se bazează pe buna credinţă a cedentei.
în baza principiului uberrimae fidei, informaţiile pe care părţile le oferă reciproc sunt luate ca atare şi considerate adevărate.
în situaţia în care informaţiile se dovedesc nereale, partea vătămată poate cere despăgubiri şi anularea contractului.
Potrivit Legii engleze din 1906 referitoare la asigurările maritime (Marine Insurance Act 1906)2227, circumstanţele
materiale2228 constituie orice circumstanţă materială care va influenţa judecata unui asigurător prudent în stabilirea primei sau a
deciziei privind acceptarea riscului. Excepţiile de la acest principiu în asigurări, şi anume cazurile când asiguratul nu este obligat
să informeze asigurătorul dacă faptele nu sunt expres menţionate în contract, sunt2229:
> circumstanţele care diminuează riscul;
> circumstanţele care sunt cunoscute sau prezumate a fi cunoscute de către asigurător, adică faptele de notorietate comună
sau cele pe care un asigurător pentru o anumită categorie de asigurări le poate afla;
^ circumstanţele cu privire la informaţii la care asigurătorul renunţă;
^ circumstanţele care sunt de prisos să le comunice pe motivul unei garanţii exprese sau implicite.
Deseori în practica internaţională contractele de asigurare şi reasigurare se încheie prin intermediul agenţilor sau brokerilor.
Obligaţia privind notificarea se extinde şi asupra lor şi trebuie să informeze părţile cu toate datele şi faptele menţionate, precum
şi cele care le-au descoperit în timpul activităţii lor.
• ^2soegătUră CU PrinciPiul la care ne referim, Lordul Mansfield a menţionat că buna credinţă interzice oricărei părţi să ţină
în secret ceea ce ştie, să îl atragă pe celălalt într-o afacere, ignorând faptele sau crezând altceva decât ce este în realitate. Poliţa va
fi nulă faţă de subscriitori, dacă ascunde fapte, dacă e asigurat un vas pentru voiajul despre care el ştie că s-a realizat deja şi dacă
a acţionat pentru a primi prima.
în cazul reasigurării facultative, compania cedentă trebuie să ofere informaţii complete privind riscul individual pentru care
doreşte să obţină protecţia reasigurătorului.
La reasigurarea contractuală, aplicarea principiului bunei credinţe este total diferită, deoarece compania cedentă grupează mai
multe poliţe după anumite criterii, iar reasiguratorul, prin natura contractului, nu cunoaşte multe detalii referitoare la riscurile
individuale cedate, suma asigurată etc.
S-a subliniat faptul că datoria de informare reciprocă este atât înainte de încheierea contractului, în faza de negociere, cât şi în
faza de derulare a acestuia, iar principiul „celei mai bune credinţe” este, de asemenea, prezent în ambele faze.
C. Principiul despăgubirii (indemnity). Despăgubirea reprezintă suma de bani pe care reasigurătorul o plăteşte reasiguratului,
corespunzător pierderii suportate de către acesta din urmă, în conformitate cu condiţiile contractului de reasigurare. Despăgubirea
nu include nici un profit pentru reasigurat.
Principiul despăgubirii constituie o parte integrantă a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă asigurarea originară nu este
întotdeauna un contract de despăgubire.
Reasiguratul este obligat să dovedească faptul că daunele pentru care solicită despăgubiri de la reasigurător se încadrează în
termenii contractelor de asigurare şi reasigurare.
Reasigurătorul răspunde faţă de compania cedentă numai pentru partea de daună pentru care aceasta este, la rândul ei,
răspunzătoare faţă de asigurat. Pentru plăţile ex gratia, făcute de asigurător asiguratului, el nu va primi nici o despăgubire.
 262
Volumul despăgubirilor suportate de reasigurător depind de titlul poliţei originare. De exemplu, în cazul poliţelor evaluate
pentru o avarie totală se despăgubeşte valoarea asigurată, iar pentru o avarie parţială se despăgubeşte cota respectivă a daunei din
valoarea asigurată. în privinţa poliţelor neevaluate, despăgubirea pentru avaria totală este egală cu valoarea asigurabilă, iar pentru
avaria parţială, cota corespunzătoare din valoarea asigurabilă.
De obicei, reasiguratorul despăgubeşte compania cedentă după ce aceasta a plătit despăgubirea asiguratului său. Dacă
răspunderea reasiguratului scade ca urmare a exercitării cu succes a dreptului de subrogare, reasigurătorul este în drept să ceară
reducerea corespunzătoare a răspunderii sale.
D. Principiul existenţei unui obiect al reasigurării (subject-matter of reinsurance). în momentul încheierii contractului de
reasigurare este obligatorie existenţa unui obiect. în cazul asigurării directe obiectul îl constituie interesul financiar al deţinătorului
poliţei privind proprietatea asigurată. în reasigurare subiectul este răspunderea pe care asigurătorul a acceptat-o prin contractul de
asigurare. Prin urmare, toate contractele de reasigurare vor fi contracte de asigurare a răspunderii. Deoarece răspunderea depinde
de existenţa obiectului asigurării, validitatea reasigurării depinde, în mod egal, de aceeaşi condiţie.
Secţiunea 7. Particularităţile contractului internaţional de reasigurare.
Contractul internaţional de reasigurare prezintă următoarele particularităţi:
> Contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa unui contract de asigurare, încheiat între asigurat şi asigurător.
> Contractul de asigurare şi contractul de reasigurare există concomitent.
> Contractul de reasigurare este un contract separat, încheiat între reasigurat şi reasigurător, la care asiguratul din contractul
de asigurare nu este parte. Drept consecinţă, în cazul producerii riscurilor asigurate, reasigurătorul poartă răspundere pentru partea
sa de risc în faţa reasiguratului, dar nu în faţa asiguratului, care primeşte despăgubirile de la asigurătorul său.
> Despăgubirea totală sau parţială va fi suportată numai pentru răspunderea pe care asigurătorul direct şi-a asumat-o prin
contractul de asigurare.
Contractul de reasigurare prezintă unele particularităţi şi faţă de contractul de asigurare, dintre care menţionăm următoarele:
> Spre deosebire de contractul de asigurare, care poate fi încheiat şi sub forma unei poliţe de asigurare, contractul de
reasigurare, de regulă, se încheie su: forma unui contract nestandardizat, conţinutul căruia depinde de interesul părţilor ; specificul
obiectului său. Rareori contractul de reasigurare se încheie printr-o polii!: de reasigurare guarantee policy.
> în contractul de asigurare, asigurătorul poate încheia contracte de asigurare cu asigurători persoane fizice şi persoane
juridice. Contractul ae reasigurare se încheie doar între companii de asigurări şi companii de reasigură:: ambele fiind persoane
juridice. în majoritatea statelor, iniţierea şi desfăşurare - activităţilor de asigurare şi reasigurare este condiţionată de licenţierea
prealabilă dr partea autorităţilor de supraveghere.
> Subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un pre:' expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate
suporta asiguratul în afara activitâ întreprinse de el însuşi sau de agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul ere indirect
interesat în pierderile suportate de asiguratul originar, el compensa:: parţial sau total sumele plătite de reasiguratul său.
Secţiunea 8. Forma şi conţinutul contractului internaţional de reasigurare.
Din punct de vedere juridic nu există condiţii obligatorii privind forma contractului de reasigurare. Majoritatea legislaţiilor
naţionale prevăd ca toate contractele de asigurare să fie încheiate în formă scrisă, tară să se facă referiri
speciale la contractele de reasigurare. Majoritatea contractelor de reasigurare se încheie în formă scrisă.
^ Părţile unui contract de reasigurare sunt compania cedentă, respectiv asigurătorul direct, care deja are încheiată o poliţă de
asigurare cu un asigurat pentru un anumit risc sau un grup de riscuri şi care doreşte să cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat
şi reasigurător care preia partea de risc cedată.
De regulă, în contractul internaţional de asigurare se inserează în mod obligatoriu clauze referitoare la identificarea părţilor
contractante, tipul contractului, riscurile acoperite, limita valorică şi teritorială a răspunderii, nivelul şi modalitatea de plată a
primei de reasigurare şi a rezervelor de prime, daunele în suspensie reţinerea cedentei, comisionul, modul de plată a despăgubirii,
riscurile excluse’ soluţionarea eventualelor litigii dintre părţile contractante.
In principal, în baza contractului de reasigurare, reasiguratul are următoarele obligaţii:
A .Să plătească prima de reasigurare la nivelul, în termenul şi condiţiile stabilite. ’
B. Să informeze reasigurătorul cu referitor la derularea afacerii.
C. Să pună la dispoziţia reasigurătorului toate informaţiile şi datele de care dispune în legătură cu tranzacţia respectivă.
D. în cazul producerii daunelor, să le aducă la cunoştinţa reasigurătorului în termenul cel mai scurt posibil.
în baza contractului de reasigurare, principalele obligaţii ale
reasigurătorului sunt următoarele:
A. Să asigure protecţia împotriva riscurilor în schimbul primei primite de la compania cedentă.
B'Să plătească reasiguratului despăgubirea de reasigurare în cazul producerii riscurilor reasigurate.
După cum am menţionat, obligaţiile reasigurătorului sunt numai faţă de . easigurat, dar nu şi faţă de asiguratul din contractul
de asigurare.
Secţiunea 9. Forme de reasigurare.
In practica internaţională a asigurărilor se utilizează două forme principale de reasigurare: 32 sistemul reasigurării
proporţionale şi sistemul reasigurării :eproporţionale.
9.1. Sistemul reasigurării proporţionale. în sistemul reasigurării proporţionale, reasiguratorul acceptă o răspundere stabilită ca
o proporţie din suma asigurată iniţial prin contractul de asigurare directă, daunele înregistrate repartizându-se între compania
cedentă şi reasigurător în mod direct proporţional cu acoperirea acordată.
In raport de tehnica de divizare, reasigurarea proporţională poate fi:
A. Reasigurare în sistem de cotă-parte, prin care compania cedentă consimte să cedeze, iar reasigurătorul consimte să accepte
o proporţie fixă din fiecare risc subscris.
 263
Contractul de reasigurare în sistem de cotă-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este
aceeaşi la ambii, deoarece ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul respectiv, iar rezultatele sunt
aceleaşi în mărime relativă, dar diferite în mărime absolută (în funcţie de cota procentuală acceptată).
Prin contractul de reasigurare în sistem de cotă-parte, compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai
mari decât îi permite capacitatea sa financiară proprie, reţinând pe contul său numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa o
cedează în reasigurare unuia sau mai multor reasigurători.
în contractul de reasigurare în sistem de cotă-parte se menţionează expres că asigurătorul direct va ceda în mod automat, iar
reasigurătorul va accepta o cotă agreată din fiecare risc subscris, care cade sub incidenţa contractului.
Contractul de reasigurare în sistem de cotă-parte se prelungeşte în mod automat de la o perioadă la alta, fiind un contract de
tip continuu, iar rezilierea sa trebuie notificată în timp util, de obicei 3 sau 6 luni.
B. Reasigurarea în sistem excedent de sumă asigurată, potrivit căreia compania cedentă se angajează să cedeze, iar
reasigurătorul să primească partea de risc care excede capacitatea proprie a cedentei, respectiv suma maximă stabilită de compania
cedentă, pe care ea acceptă să şi-o reţină din fiecare risc subscris.
Contractul de reasigurare excedent de sumă este un contract de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este
cedată reasigurătorilor în aceeaşi proporţie în care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului respectiv, iar daunele se
recuperează de la reasigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.
în cazul contractului de reasigurare excedent de sumă, compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând
reasigurătorii, motiv pentru care şi comisionul perceput de compania cedentă este mai mic decât în cazul contractului de
reasigurare în sistem de cotă-parte.
Principala deosebire dintre contractul de reasigurare în sistem de cotă-parte şi contractul de reasigurare excedent de sumă
constă în faptul, că în acesta din urmă compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc care depăşeşte nivelul propriei
reţineri, fapt ce depinde inter alia de capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise,
de componenţe portofoliului, de natura obiectului asigurat.
în cazul contractului de reasigurare excedent de sumă, compania cedentă îs: poate reţine pe cont propriu toate primele pentru
riscurile subscrise aflate sub limite reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii, compania cedentă reduce gama
daunelor posibile ce o pot afecta, acestea transferându-se asupra reasiguratorilor.
9.2. Sistemul reasigurării neproporţionale. Denumirea de reasigurare neproporţională îşi are originea în lipsa oricărei relaţii
directe, în primul rând, între volumul piimeloi încasate de asigurător şi volumul cedat reasigurătorului şi, în al doilea rând, între
mărimea daunelor totale suportate de compania cedentă şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurător.
Prin contractul de asigurare neproporţională, reasigurătorul participă numai la acoperirea acelor daune care depăşesc o anumită
limită monetară stabilită de compania cedentă, reţinută de aceasta din urmă pe contul său.
La baza reasigurării neproporţionale stau următoarele principii:
> In cazul producerii daunelor, reasigurătorul nu va împărţi soarta cu compania cedentă. în dependenţă de condiţiile concrete
stabilite în contract, reasigurătorul pentru o daună mai mică poate să nu participe deloc la despăgubiri sau contribuţia sa poate fi
mai mică în comparaţie cu dimensiunea pierderilor.
_ . ^ SPre deosebire de reasigurarea proporţională care se bazează pe împărţirea capitalurilor asigurate, a primei şi a daunelor
conform proporţiei iniţiale, reasigurarea neproporţională se bazează pe partajarea rezultatelor, foarte selective în cele mai multe
cazuri.
In funcţie de modalitatea de exprimare a limitei monetare, contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în:
> Contracte de reasigurare excedent de daună, în care reasigurătorul acceptă, în schimbul primei de reasigurare, să plătească
companiei cedente toate daunele înregistrate ca urmare a unui eveniment din categoria riscurilor incluse în contract ce depăşesc o
anumită limită monetară precis stabilită, denumită prioritate care se află exclusiv în răspunderea companiei cedente.
> Contracte de reasigurare excedent de rată a daunei sau oprire a daunei, în care reasigurătorul intervine în momentul în
care volumul de daune depăşeşte un anumit procent din volumul de prime, răspunderea reasiguratului fiind de la început limitată
la daunele produse în cursul unui an sau într-un interval de timp prestabilit.
TITLUL IX.
MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ
CAPITOLUL I. ORDINUL DE PLATĂ
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a ordinului de plată.
1.1. Noţiune. Ordinul de plată constituie o dispoziţie dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci de a plăti o sumă
determinată unei alte persoane, numită beneficiar.
Codul civil al Republicii Moldova defineşte2233 ordinul de plată (dispoziţie de plată) ca fiind dispoziţia dată de o persoană
(ordonator) unei bănci (bancă ordonatoare) de a plăti o anumită sumă în favoarea unei alte persoane (beneficiar i pentru stingerea
unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar.
1.2. Caracteristica generală a ordinului de plată. Ordinul de plată se caracterizează prin următoarele aspecte:
> Relaţia de plată se declanşează ca o consecinţă a unei obligaţii asumate sau datorii preexistente care urmează să se stingă
odată cu onorarea ordinului de plată.
> Operaţiunea este declanşată la iniţiativa plătitorului/ordonatorului, care stabileşte regulile după care urmează să se
desfăşoare operaţiunea.
> Ordonatorul îşi poate revoca sau modifica instrucţiunile de plată date băncii, cu condiţia ca ordinul său iniţial să nu fi fost
executat de către bancă. Revocarea ordinului de plată nu crează pentru părţile implicate nici un fel de drepturi sau obligaţii.
> Existenţa depozitului/provizionului este obligatorie în cazul ordinului de plată. Ordonatorul este obligat ca, odată cu
emiterea ordinului de plată să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare prin blocarea sumei respective din contul său bancar sau
 264
prin depunerea ei în scopul executării ordinului de plată ori prin credi: bancar acordat de bancă în acest scop în contul
ordonatorului.
La derularea unui ordin de plată intervin următoarele persoane:
> Ordonatorul este persoana care iniţiază operaţiunea de ordin de plată ş stabileşte condiţiile de plată.
> Băncile sunt prestatori de servicii, care participă la derularea plăţii.
^ Beneficiarul este persoana care încasează suma de plată.
Secţiunea 2. Formele ordinului de plată.
In dependenţă de modalităţile de încasare, ordinul de plată poate fi simp . şi documentar. In ordinul de plată simplu, încasarea
nu este condiţionată de prezentarea unor documente care să justifice operaţiunea.
Ivi ordinul de plată documentar, încasarea este condiţionată de prezentarea documentelor specificate de către ordonator.
Documentele se retumează ordonatorul plăţii.
Secţiunea 3. Derularea plăţii.
w Ordinul de plată este un formular tipizat, pus la dispoziţia clientului de către bancă şi cuprinde următoarele menţiuni2234:
> numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al
ordonatorului;
> numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al
beneficiarului;
> denumirea, codul şi adresa băncii ordonatoare;
> ordinul de plată;
^ suma în cifre şi litere;
^ motivul efectuării plăţii;
^ în cazul ordinului de plată documentar, indicaţia documentelor care trebuie prezentate de beneficiar;
> data emiterii;
> semnătura persoanei (persoanelor) autorizate a ordonatorului;
> alte date, conform regulamentelor Băncii Naţionale a Moldovei.
Ordinul de plată se poate transmite letric, telegrafic, prin telex sau SWIFT.
Pe plan internaţional, sistemul de transmitere SWIFT se bazează pe o reţea proprie, care permite în condiţii atractive de tarifare,
livrarea operativă a mesajelor2235.
Banca ordonatoare execută ordinul de plată prin transferul sumei indicate din contul ordonatorului în contul beneficiarului în
aceeaşi sau în o altă bancă, numită banca plătitoare. Banca va executa ordinul de plată în termenul stabilit prin lege, prin acordul
pârtilor sau prin uzanţele bancare.
Ordonatorul poate revoca sau modifica ordinul de plată, dar revocarea sau modificarea vor produce efecte doar dacă au fost
făcute până la executarea ordinului ie către bancă2236.
CAPITOLUL II. ACREDITIVUL DOCUMENTAR
CA MODALITATE DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ
Secţiunea 1. Noţiunea şi categoriile acreditivului documentar.
1.1. Noţiunea şi caracteristica generală a acreditivului documentar.
Acreditivul documentar constituie o modalitatea de plată utilizată frecvent în tranzacţiile internaţionale, mai ales în contractele
cu o valoare ridicată, sau atunci când există îndoieli în privinţa partenerului contractual. Avantajul principal al acreditivului
documentar constă în garanţia pe care o oferă părţilor şi băncilor implicate în legătură cu apărarea intereselor acestora în procesul
efectuării plăţii.
Codul civil al Republicii Moldova defineşte2237 acreditivul documentar ca fiind un aranjament, oricum ar fi denumit sau
descris, prin care o bancă (banca emitentă), acţionând la cererea clientului său (ordonatorului) şi conform instrucţiunilor acestuia
sau în nume propriu, efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii trase de către
beneficiar, sau autorizează o altă bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte şi să plătească asemenea cambii.
Acreditivul documentar este un contract separat de actul juridic care stă la baza lui. în operaţiunile pe bază de acreditiv, toate
părţile implicate operează cu documente şi nu cu bunuri, servicii sau alte prestaţii la care documentele pot să se refere.
Regulile şi uzanţele uniforme privind acreditivele documentare, cunoscute şi sub denumirea de Publicaţia 600 din 2007 a
Camerei Internaţionale de la Paris (în continuare — Publicaţia 600 a CCI) definesc acreditivul documentar ca fiind modalitatea
de plată prin care o bancă, denumită banca emitentă, acţionând la cererea şi după instrucţiunile unui client, denumit ordonatorul
acreditivului urmează:
> să efectueze o plată către un terţ, numit beneficiar sau la ordinul acestui: şi să plătească sau să accepte cambii trase de
către beneficiar, sau
> să împuternicească o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să plătească astfel de cambii, sau
> să împuternicească o altă bancă să negocieze asemenea cambii contr: documentelor stipulate, cu condiţia ca termenii
acreditivului să fie respectaţi.
în concluzie, acreditivul documentar constituie angajamentul ferm asum: de către o bancă la ordinul şi în contul clientului său
de a plăti o anumită sumă de bani care reprezintă contravaloarea exportului, în schimbul documentelor c. confirmă onorarea
obligaţiei, pe care exportatorul se obligă să le emită şi să ie prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului.
Ca modalitate de plată internaţională, acreditivul prezintă următoarele caracteristic?238:
> Formalismul sau caracterul documentar, în sensul că exportatorul poate pretinde plata doar pe baza documentelor care
atestă îndeplinirea condiţiilor impuse de acreditiv. De asemenea, băncile vor efectua plata tot în baza documentelor, ele nefiind
 265
obligate să verifice mărfurile, dar numai existenţa documentelor, conţinutul acestora şi conformitatea lor cu menţiunile
acreditivului.
> Independenţa faţă de relaţia contractuală de bază, în sensul că obligaţiile asumate de părţi, chiar dacă au drept temei un
contract comercial de vânzare-cumpărare, sunt autonome faţă de acesta, iar întinderea lor este cea precizată în acreditiv.
F Fermitatea angajamentului bancar, deoarece banca se angajează să efectueze plata în conformitate cu instrucţiunile
acreditivului, iar angajamentul său rămâne ferm până în momentul în care, eventual, primeşte alte instrucţiuni decât cele iniţiale.
> Adaptabilitatea, în sensul că, prin categoriile sale, acreditivul poate fi adecvat diferitelor operaţiuni de comerţ
internaţional.
> Siguranţa, deoarece asigură protejarea intereselor tuturor părţilor implicate. Acreditivul documentar constituie un mijloc
de garanţie şi de control reciproc, o plată condiţionată. Exportatorul are siguranţa că, în condiţiile respectării obligaţiilor înscrise
în acreditiv, va încasa contravaloarea mărfii livrate. Importatorul este asigurat că efectuarea plăţii pentru marfa va avea loc doar
după ce documentele precizate în acreditiv vor fi depuse la banca plătitoare, marfa fiind efectiv livrată. Banca emitentă este
protejată prin gajul asupra documentelor de livrare.
La derularea acreditivului documentar participă patru părţi, şi anume:
> Importatorul sau debitorul care este ordonatorul acreditivului şi care solicită băncii sale deschiderea acreditivului
documentar. Importatorul dă instrucţiuni băncii de a efectua plata în anumite condiţii.
> Banca importatorului sau banca emitentă care emite acreditivul şi îşi asumă angajamentul de plată în favoarea
exportatorului.
> Beneficiarul acreditivului sau exportatorul, în favoarea căruia a fost deschis acreditivul şi care prezintă la bancă setul de
documente prevăzut în acreditiv in vederea încasării contravalorii mărfurilor livrate.
F Banca exportatorului sau banca notificatoare/plătitoare/negociatoare care îl deserveşte pe beneficiarul acreditivului.
1.2. Derularea plăţii prin acreditivul documentar. Derularea plăţii prin acreditivul documentar implică parcurgerea
următoarelor etape:
A. încheierea unui contract comercial de vânzare-cumpărare internaţională în care să fie inserată clauza referitoare la
modalitatea de plată prin acreditiv documentar. Drept temei pentru efectuarea plăţii prin acreditiv
documentar este clauza contractuală în care părţile prevăd expres această modalitate de plată.
B. încheierea unui contract între bancă şi importator. Contractul încheiat între bancă şi importator este intuitu personae şi
prevede condiţiile în care se deschide acreditivul. Acreditivul se deschide în baza disponibilului pe care importatorul îl are la
bancă sau în baza unui credit pe care banca îl acordă importatorului. De asemenea, părţile prevăd în contract dobânda şi
comisioanele pe care importatorul trebuie să le plătească băncii în schimbul deschiderii acreditivului.
C. Ordinul privind deschiderea acreditivului documentar. Importatorul dă ordin băncii sale în privinţa deschiderii
acreditivului documentar. Ordinul de deschidere a acreditivului documetar este un înscris care se poate realiza sub forma unei
cereri simple sau a unui document tipizat. Indiferent de formă, ordinul de deschidere a acreditivului trebuie să prevadă expres
condiţiile, termenele şi documentele acreditivului documentar. în principal, în ordinul de deschidere a acreditivului documetar
sunt inserate următoarele menţiuni2239:
y forma acreditivului;
y modalitatea de notificare a deschiderii acreditivului documentar;
> banca exportatorului;
^ identificarea exportatorului;
> cuantumul şi moneda de plată;
> durata valabilităţii acreditivului documentar;
> documentele care trebuie prezentate de exportator pentru efectuarea plăţii
acreditivului;
> titlurile reprezentative ale mărfurilor;
^ valoarea minimă de asigurare;
> adresa pentru notificare;
> data expedierii;
> condiţiile de livrare;
> descrierea mărfurilor;
> livrările parţiale şi transbordările;
> contul debitorului;
> semnătura importatorului.
D. Deschiderea acreditivului de către banca emitentă şi notificarea bănci, exportatorului. Banca emitentă deschide acreditivul
documentar în condiţiile stabilite cu importatorul şi notifică banca exportatorului despre deschiderea acreditivului. Notificarea se
efectuează în modul stabilit în ordinul de deschidere : acreditivului documentar.
E. Avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului. Ban:: exportatorului notifică beneficiarului deschiderea
acreditivului documentar şi expediază originalul sau copia documentului.
F. Confirmarea de către exportator a concordanţei datelor din acrediu cu clauzele din contractul de vânzare-cumpărare
încheiat. După primire: acreditivului documentar, exportatorul trebuie să verifice dacă menţiunile d -
acreditiv concordă cu prevederile contractului. în cazul depistării unor neconcordanţe, exportatorul solicită importatorului
efectuarea modificărilor necesare.
 266
G. Livrarea mărfurilor conform condiţiilor contractului de vânzare- cumpărare şi a clauzelor din acreditiv. Exportatorul va
livra mărfurile în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost deschis acreditivul şi cu
clauzele stipulate în acreditivul documentar.
H. Remiterea de către exportator la banca notificatoare a documentelor care confirmă expedierea mărfurilor. Exportatorul
trebuie să prezinte documentele integral şi să corespundă celor indicate în mod expres în acreditiv. Potrivit Publicaţiei 600 a
CCI2240, datele conţinute în documente nu trebuie să fie contradictorii.
Pentru efectuarea plăţii acreditivului documentar, exportatorul trebuie să prezinte, inter alia, următoarele documente: factura
comercială; documentul care confirmă expedierea mărfii şi anume: conosamentul maritim, documentul de transport aerian,
scrisoarea de trăsură feroviară sau rutieră; poliţa de asigurare; certificatul de origine; certificatul de calitate; specificaţiile tehnice
etc.
Banca, într-un termen de 5 zile lucrătoare, verifică documentele prezentate de exportator, pentru a stabili dacă acestea concordă
cerinţelor acreditivului documentar.
I. Plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor, în cazul în care acreditivul este domiciliat în ţara exportatorului. La
limita termenului de 5 zile, banca efectuează plata acreditivului. Dacă banca depistează unele neconcordanţe în documentele
prezentate, refuză plata şi notifică beneficiarul acreditivului discrepanţele observate. Conform Publicaţiei 600 a CCI224^, în
asemenea cazuri, banca are una din următoarele opţiuni:
> păstrează documentele până când primeşte de la beneficiar o declaraţie de renunţare la invocarea discrepanţelor;
> returnează documentele exportatorului;
> acţionează în conformitate cu ordinele primite anterior de la beneficiar.
J. Remiterea documentelor de către banca exportatorului băncii importatorului. După efectuarea plăţii, banca exportatorului
remite documentele băncii importatorului, debitând-o în valuta prevăzută în acreditiv.
K. Verificarea documentelor de către banca importatorului. Banca importatorului verifică dacă documentelor primite
corespund condiţiilor din acreditiv şi, dacă documentele sunt în concordanţă cu prevederile acreditivului, efectuează plata,
creditând banca exportatorului. în cazul în care documentele nu sunt conforme cu acreditivul, banca refuză rambursarea banilor
băncii exportatorului.
L. Remiterea documentelor de către banca emitentă importatorului.
Banca emitentă transmite documentele către importator şi primeşte suma plătită. Importatorul analizează concordanţa
documentelor cu instrucţiunile date la
deschiderea acreditivului documentar. Importatorul va prelua marfa de la transportator, în schimbul documentelor de transport.
Secţiunea 2. Categoriile acreditivului documentar.
Există mai multe categorii de acreditive documentare, clasificate în dependenţă de mai multe criterii2242. Astfel:
A. Din punct de vedere al fermităţii angajamentului bancar, distingem:
> acreditive revocabile;
> acreditive irevocabile.
Conform prevederilor codului civil al Republicii Moldova2243, acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca
emitentă în orice moment fără o avizare prealabilă a beneficiarului, cu condiţia compensării cheltuielilor băncii prin care a fost
făcut utilizabil acreditivul, pentru orice plată, acceptare sau recepţionare a documentelor (în cazul acreditivelor cu plată la termen),
dacă aceste acţiuni sunt conforme condiţiilor acreditivului şi au fost efectuate înainte de primirea avizului de modificare sau de
anulare a acestuia.
în practică, acreditivul revocabil se utilizează doar în cazurile în care beneficiarul acreditivului are încredere în ordonator.
Acreditivul irevocabil reprezintă un angajament ferm al băncii emitente, cu condiţia ca documentele stipulate să fie prezentate
băncii desemnate sau băncii emitente şi să fie în conformitate cu termenele şi condiţiile acreditivului.
Acreditivul irevocabil poate fi modificat sau anulat doar cu acordul tuturor părţilor interesate.
Acreditivul irevocabil este singura formă de acreditiv care, prin baza sa juridică şi prin natura angajamentului pe care îl conţine
constituie o garanţie că plata se va efectua în schimbul documentelor întocmite în conformitate cu clauzele şi condiţiile prevăzute
în acreditiv.
B. Din punct de vedere al confirmării acreditivelor irevocabile, există:
> acreditive confirmate care beneficiază de garanţia unei bănci terţe, că plata va fi efectuată;
> acreditive neconfirmate.
Confirmarea unui acreditiv irevocabil are loc atunci când beneficiarul acestuia sau banca sa nu au suficientă încredere în banca
ce a deschis acreditivul/banca emitentă. în această situaţie, exportatorul solicită importatorului să ceară băncii sale confirmarea
acreditivului de către o bancă de prim rang. în cazul confirmării, acreditivul conţine angajamentul ferm a două bănci, banca
confirmatoare devenind solidară la plată cu banca importatorului.
Acreditivul confirmat presupune blocarea unor resurse financiare nu numai în relaţia dintre banca emitentă şi clientul său, dar
şi între banca confirmatoare şi banca prin care se efectuează decontarea.
Acreditivul neconfirmat este un acreditiv irevocabil care se derulează între cele două bănci, fără să intervină un alt angajament
de plată peste cel garantat de acredtiv.
Pentru exportator cel mai sigur este acreditivul documentar irevocabil şi confirmat, domiciliat la o bancă din ţara sa şi cu plata
la vedere, deoarece este asigurat că nu va fi retras sau modificat de ordonator în termenul de valabilitate şi beneficiază de garanţia
unei bănci terţe - alta decât cea emitentă - că plata va fi efectuată. Plata se va efectua fără întârziere, economisindu-se timpul
necesar pentru transmiterea documentelor între băncile din cele două ţări şi va încasa contravaloarea mărfii imediat ce vor fi
depuse documentele la banca plătitoare.
C. Din punct de vedere al momentului efectuării plăţii, distingem:
 267
> acreditiv documentar cu plată la vedere;
y acreditiv documentar cu plată diferată (amânată);
> acreditiv documentar cu plată prin acceptare;
> acreditiv documentar cu plată prin negociere.
Acreditivul documentar cu plată la vedere se plăteşte beneficiarului imediat ce acesta prezintă documentele în conformitate cu
condiţiile din acreditiv. La efectuarea plăţii se vor utiliza următoarele principii:
a. plata se efectuează numai dacă documentele menţionate în acreditiv sunt prezentate în cadrul termenului de valabilitate a
acreditivului;
b. plata se efectuează numai după ce banca plătitoare verifică documentele prezentate şi dacă în rezultatul controlului s-a
stabilit că toate documentele sunt conforme cu condiţiile acreditivului documentar.
In baza acreditivului documentar cu plată diferată, plata nu se efectuează în momentul prezentării documentelor la bancă de
către beneficiar, dar la o dată ulterioară, menţionată în acreditiv. Plata la termen se face între 30 şi 60 de zile după prezentarea
documentelor la bancă. Practic, aceasta înseamnă o finanţare a importatorului, care primeşte documentele şi poate prelua marfa
înainte de efectuarea plăţii, ceea ce impune luarea de măsuri pentru garantarea plăţii. Exportatorul face o vânzare pe credit, având
siguranţa că va fi plătit la termen.
Acreditivul cu plată diferată se utilizează atunci când importatorul este un comerciant intermediar, care urmează să revândă
mărfurile, încasând contravaloarea lor şi plătind după ce şi-a oprit marja proprie, pe exportator.
Acreditivul cu plată prin acceptare este utilizat în cazul unui export pe credit. în cazul acreditivului cu plată prin acceptare,
beneficiarul va prezenta băncii notificatoare documentele de expediţie împreună cu o cambie trasă asupra băncii menţionate în
acreditivul documentar. Banca notificatoare transmite băncii emitente documentele şi cambia care, după ce verifică documentele,
acceptă cambia. Banca notificatoare remite beneficiarului cambia acceptată de către banca emitentă. Exportatorul are două opţiuni:
dacă exportatorul doreşte să obţină plata la scadenţă, prezintă cambia băncii acceptante. Dacă exportatorul doreşte să dispună de
bani înainte de scadenţă, poate sconta cambia la o bancă comercială.
în baza acreditivului cu plată prin negociere, exportatorul prezintă băncii documentele însoţite de cambii cu scadenţă la vedere
sau la termen, trase asupra importatorului sau băncii emitente sau altei persoane indicate în acreditiv. Banca negociatoare achită
cambiile şi împreună cu documentele le remite băncii emitente de unde îşi recuperează banii. Operaţiunea de negociere constă în
cumpărarea cambiilor spre a fi vândute băncii emitente. Acreditivul cu plată prin negociere mai este denumit şi scrisoare
comercială de credit şi este domiciliat întotdeauna la banca emitentă. Deoarece domicilierea acreditivului cu plată prin negociere
la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică banca emitentă autorizează alte bănci să negocieze
documentele.
D. Din punct de vedere al domicilierii, există:
> acreditiv domiciliat în ţara exportatorului;
> acreditiv domiciliat în ţara importatorului;
> acreditiv domiciliat într-o ţară terţă.
Acreditivul domiciliat în ţara importatorului este un acreditiv în baza căruia exportatorul va putea încasa contravaloarea mărfii
doar în momentul în care documentele prevăzute de acreditiv vor fi depuse la banca emitentă, vor fi controlate de aceasta,
dispunând plata numai în cazul în care le găseşte în deplină concordanţă cu condiţiile stipulate în acreditiv.
Acest acreditiv este în favoarea importatorului, deoarece exportatorul, după ce a expediat marfa şi a prezentat documentele la
banca sa care le-a remis băncii emitente, trebuie să aştepte până când documentele vor sosi la această bancă, vor fi controlate şi
numai apoi va primi contravaloarea mărfii.
Acreditivul domiciliat în ţara exportatorului este în avantajul vânzătorului, deoarece oferă posibilitate acestuia de a încasa
contravaloarea mărfii imediat după depunerea documentelor la banca sa. Având în vedere faptul că acela care doreşte să cumpere
trebuie să meargă cu banii la cel care vinde marfa, pare normal ca toate acreditivele să fie domiciliate în ţara vânzătorului. Sunt,
însă, cazuri când cumpărătorul caută să-şi impună punctul de vedere în legătură cu locul plăţii, în funcţie de interesul pe care-1
prezintă marfa pe piaţa externă, de preţul cu care se vinde sau în dependenţă de cerere şi ofertă.
Acreditivul domiciliat într-o ţară terţă se notifică sau confirmă beneficiarului de o bancă din ţara sa, plata fiind efectuată de
banca emitentă.
E. Din punct de vedere al clauzelor pe care le conţine, distingem:
> acreditiv transferabil;
> acreditiv cu clauză roşie (red clause);
> acreditiv revolving (reînnoibil).
> acreditivul documentar stand-by.
în baza acreditivului transferabil, beneficiarul poate cere băncii plătitoare să permită utilizarea acreditivului în totalitate sau
parţial de către unul sau mai mulţi terţi. Acest acreditiv se utilizează atunci când furnizorul mărfurilor nu încheie contract direct
cu cumpărătorul final. Astfel, intermediarul va cere cumpărătorului să deschidă un acreditiv documentar irevocabil, transferabil,
utilizabil şi plătibil la banca sa. Banca intermediarului va transfera apoi acreditivul la banca furnizorului, în acest fel, intermediarul
poate să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale faţă de furnizor fură a folosi fondurile proprii şi fără a recurge la credite. Este
bine ca acreditivul original să fie confirmat de banca intermediarului, dacă acesteia i se cere să se angajeze şi să efectueze transferul
acreditivului în favoarea furnizorului. Fără această confirmare, banca se va limita la a transfera acreditivul în favoarea unui terţ,
fără vreun angajament din partea sa. Banca intermediarului va notifica beneficiarul secundar despre transferul acreditivului.
După deschiderea acreditivului, beneficiarul secundar, prin intermediul băncii sale, va prezenta documentele băncii
notificatoare. La primirea documentelor, banca notificatoare va înlocui documentele beneficiarului secundar cu cele ale primului
beneficiar care vor fi emise pe suma totală a acreditivului original. După aceasta, banca notificatoare va prezenta documentele
 268
băncii emitente, obţinând plata. La primirea banilor, banca va plăti beneficiarului secundar suma care i se datorează, iar diferenţa
o va plăti primului beneficiar.
Atât codul civil al Republicii Moldova2244, cât şi Publicaţia 600 a CCI dispun că un acreditiv este transferabil numai dacă
acest lucru este stipulat expres de către banca emitentă.
Dacă în acreditiv nu este menţionat contrariul, acreditivul poate fi transferat doar o singură dată. Prin urmare, beneficiarul
secundar nu poate transfera acreditivul unei terţe persoane. Este permis retransferul către primul beneficiar.
Acreditivul cu clauză roşie conţine o clauză specială care iniţial era scrisă cu cerneală roşie, prin care se autorizează banca
plătitoare sau cea confirmatoare să efectueze un avans de fonduri către beneficiar înainte de expedierea mărfurilor. Acest avans,
care reprezintă o cotă procentuală din valoarea acreditivului sau, mai rar, întreaga valoare a acestuia, este deductibil din valoarea
reglementării finale şi rambursabile în caz de neexecutare a contractului.
Acreditivul cu clauză roşie este o modalitate de finanţare a exportatorului de către importator, pentru care importatorul poate
solicita o garanţie din partea beneficiarului până la livrarea mărfii şi depunerea documentelor respective. Este utilizat, în special,
în operaţiunile de intermediere, când exportatorul are mai mulţi furnizori locali care trebuie plătiţi cash la livrare, sau mărfurile
sunt procurate de la licitaţii locale cu plata pe loc. în acest caz, avansul trebuie să acopere contravaloarea mărfurilor livrate.
Acreditivul cu clauză roşie poate fi utilizat şi atunci când este necesar de acordat un avans producătorului în scopul procurării
în valută a unor materiale, necesare pentru fabricarea mărfii contractate sau pentru alte plăţi legate de export.
Acreditivul asimilat acreditivului cu clauză roşie poartă denumirea de „Packing Credit” şi se practică, în deosebi, în ţările
asiatice. Acest acreditiv este de două categorii:
- Packing credit garantat, în care garanţia rezultă din prezentarea la bancă a unor documente de confirmare a existenţei mărfii
pregătite pentru expediere. Asemenea documente pot fi: recipisa de depozit (warehouse receipt), recipisa de încredere (trust
receipt), cesiunea de drepturi, drept de gaj etc.
- Packing credit negarantat, care poate fi de două feluri: acreditiv cu clauză verde, situaţie în care avansul se dă numai in baza
declaraţiei exportatoiului că va prezenta documentele la timp şi acreditiv cu clauză roşie, atunci când avansul se dă numai pe baza
dispoziţiei ordonatorului.
Acreditivul documetar revolying se utilizează pentru contracte cu livrări eşalonate în timp, iar valoarea fiecărei tranşe este
acceptată succesiv prin acreditivul documentar care se reîntregeşte automat, pe măsura efectuării plăţilor până la un
anumit plafon. __
Acreditivul revolving este deschis pentru o anumită valoare (tranşă), urmând ca banca să-l reîncarce automat pentru noua
tranşă, cu respectarea condiţiei ca totalul sumelor reînnoite să se încadreze în valoarea globală a acreditivului^^ ^ Acreditivul
documetar revolving poate fi cumulativ sau necumulativ . In funcţie de situaţia concretă, tranşele neutilizate pot fi adăugate celor
subsecvente sau tranşele care nu au fost livrate în termenele stabilite se anulează.
Acreditivul revolving prezintă următoarele avantaje:
> poate fi utilizat pentru valori mici;
> costul său este mai puţin ridicat decât cel al mai multor acreditive cumulate pentru aceeaşi tranzacţie;
> permite o judicioasă eşalonare a livrărilor;
> activitatea administrativă este simplificată;
^ importatorul nu-şi imobilizează o sumă mare pentru livrarea mărfii,
> exportatorul are siguranţa livrării întregii producţii realizate pentru
obţinerea valorii totale a acredituvului.
Acreditivul documentar stand-by are o funcţie diferită faţă de celelalte tipuri de acreditiv, şi anume aceea de garantare a
efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv stand - by la solicitarea unui client, numit ordonator, caie
trebuie să ofere partenerului de contract, numit beneficiar, o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţia asumată prin contractul
comercial, banca îl va plăti, despăgubindu-1 băneşte. Prin urmare, diferenţa dintre un astfel de acreditiv şi un acreditiv obişnuit
constă în faptul că beneficiarul lui apelează la utilizarea acreditivului doar în cazul în care ordonatorul nu şi-a onorat obligaţia
asumată prin contract.
Cazurile în care se utilizează acreditivul documentar stand-by sunt: restituirea avansului de către exportator importatorului în
cazul rezilierii contractului, plata contravalorii mărfurilor livrate, dacă importatorul nu plăteşte mărfurile cumpărate, banca care a
emis acreditivul documentar stand-by va plăti în locul său, plata ratelor scadente la un credit, garantarea participării la licitaţii;
buna executare a contractului Avantajul acreditivului stand-by constă în posibilitatea garantării independente a une. plăţi prin
angajamentul ferm de plată al unei bănci şi de adaptabilitatea la diferite obligaţii de plată ale exportatorului sau importatorului,
altele decât cele ce privesc compensaţiile. Totuşi, băncile sunt prudente în emiterea acreditivelor documentare stand-by, tratându-
le ca pe garanţii şi selectează atent pentru cine garantează.
F. Din punct de vedere al utilizării combinate, sunt:
^ acreditivele back-to-back (spate în spate),
> reciproce (de compensaţie); y cesionate.
Acreditivul back-to-back constă în deschiderea unui acreditiv de import pe baza unui alt acreditiv de export, ambele acreditive
fiind domiciliate la banca intermediarului.
Acreditivul back-to-back se utilizează în operaţiunile de intermediere pe piaţa locală sau în operaţiunile de reexport.
Acreditivele back-to-back sunt două acreditive complet separate, cel de-al doilea acreditiv se plăteşte din primul acreditiv. Primul
acreditiv serveşte şi drept garanţie pentru cel de-al doilea. Acreditivele back-to-back intervin mai ales când acreditivul în favoarea
vânzătorului nu este transferabil. De multe ori, vânzătorul fiind intermediar, trebuie să cumpere mărfurile de la producător şi să
efectueze plata către acesta, situaţie în care poate recurge la acreditivele back-to-back. Astfel, după deschiderea acreditivului de
către cumpărător în favoarea vânzătorului intermediar, acesta din urmă ordonă băncii confirmatoare a primului acreditiv să
 269
deschidă un alt acreditiv în favoarea unui beneficiar secundar (proprietarul mărfurilor vândute prin intermediere), oferindu-i drept
garanţie primul acreditiv în care el este beneficiar. Este necesar ca documentele propuse pentru al doilea acreditiv să se integreze
în realizarea primului acreditiv.
Acreditivele documentare reciproce se practică în operaţiunile de contrapartidă. Partenerii contractuali îşi deschid reciproc câte
un acreditiv în favoarea partenerului. Fiecare este ordonator şi beneficiar, având dubla calitate de exportator/importator în cadrul
compensaţiei convenite. Cele două acreditive sunt irevocabile şi corelate valoric în timp. Dacă valorile nu sunt egale, diferenţa se
acoperă prin plata în valută.
In dependenţă de clauzele pe care le conţin, acreditivele documentare reciproce pot fi:
- Acreditive documentare cu clauză de intrare în vigoare. Primul acreditiv deschis poate fi utilizat numai după deschiderea
celui de-al doilea acreditiv. După aceasta, acreditivele devin independente şi se urmează procedura normală de încasare a fiecăruia.
- Acreditive documentare cu clauză de valoare. Se deschid la o singură bancă şi se efectuează numai înregistrări scriptice,
beneficiarii nefiind plătiţi efectiv ca în cazul acreditivului documentar cu clauză de intrare în vigoare. Valoarea primului acreditiv
deschis se utilizează pentru acoperirea celuilalt acreditiv, plata fiind efectuată când au fost depuse documentele privind exportul
în compensaţie.
- Acreditive documentare escrow, în care banca se obligă să efectueze plăţi în favoarea beneficiarului, când fondurile
partenerului nu pot fi utilizate pentru acoperirea exportului în compensaţie. Acreditive documentare escrow oferă o mare siguranţă.
In cazul acreditivului cesionat, beneficiarul face o declaraţie de cesiune pentru o parte din sumă, pentru unul sau mai mulţi
beneficiari terţi. Declaraţia de cesiune se face în formă scrisă, precizându-se suma cedată. Beneficiarul prezintă documentele
băncii sale, care anunţă terţul de cesionarea sumei şi condiţiile stabilite. Plata către cesionar se efectuează numai după realizarea
acreditivului documentar. Acreditivul documentar cesionat se utilizează în raporturile cu subfumizorii de mărfuri sau de servicii.
CAPITOLUL HI. INCASSOUL DOCUMENTAR
CA MODALITATE DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a incasso-ului documentar.
1.1. Noţiunea incasoului documentar. Codul civil al Republicii Moldova defineşte2246 incasoul documentar ca un aranjament
prin care o bancă (banca remitentă) se obligă să manipuleze, conform instrucţiunilor date de clientul (emitentul) său, documente
financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare utilizate pentru a obţine efectuarea plăţii), însoţite de
documente comerciale (facturi, documente de transport, titluri de valoare, alte documente similare care nu sunt documente
financiare), pentru a obţine, inclusiv prin intermediul unei bănci (banca însărcinată cu încasarea), plata sau acceptarea cambiilor
emise ori pentru a elibera documente contra plăţii sau contra acceptării cambiilor emise.
Incasso-ul documentar este un contract separat de tranzacţia care stă la baza lui.
Conform Regulilor uniforme privind incasso-urile2247, cunoscute şi sub denumirea de Publicaţia 522 a CCI (în continuare -
Publicaţia 522 a CCI), elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, incasso-ul reprezintă tratarea de către bănci, în
conformitate cu instrucţiunile primite, a documentelor financiare şi/sau comerciale pentru: a obţine acceptarea şi/sau dacă este
cazul, plata; a remite documentele comerciale contra acceptare şi/sau după caz contra plată; a remite documentele în alte condiţii.
într-o opinie s-a remarcat2248 că în esenţă incasso-ul documentar constă în ordinul pe care îl dă exportatorul băncii sale de a
încasa (de aici denumirea de incasso) contravaloarea unei tranzacţii comerciale şi de a o vira în contul său; în acest sens, el depune
la banca sa documentele care atestă executarea obligaţiilor sale contractuale (de aici caracterul documentar). Practic, banca
însărcinată cu încasarea joacă un rol de intermediere între exportator şi importator, ea îi oferă clientului său anumite servicii,
pentru care este remunerată.
Decontarea prin incasso, spre deosebire de plata prin acreditiv, este reiaţi' simplă, ieftină, dar negarantată bancar, bazându-se
în principal pe obligaţia de plată ; cumpărătorului asumată prin contractul comercial internaţional, fără angajamentul de plată al
băncilor care sunt antrenate în derulare. Pentru aceste raţiuni, incasso-u documentar se utilizează atunci când încrederea între
parteneri referitor la îndeplinire; obligaţiilor contractuale este mai mare decât în cazul acreditivului documentar.
Unii autori2249 recomandă folosirea incasso-ului documentar numai dacă:
> vânzătorul (exportatorul) şi cumpărătorul (importatorul) au încrede:- unul în celălat;
> capacitatea şi bunăvoinţa cumpărătorului de a plăti nu sunt în dubiu;
> în ţara importatorului există stabilitate politică, economică şi condiţii legale de desfăşurare;
> ţara importatorului nu impune nici o restricţie importurilor şi plăţilor.
1.2. Participanţii la derularea incasso-ului documentar. La derularea incasso-ului documentar sunt implicate următoarele părţi:
, > exportatorul, vânzătorul, ordonatorul, emitentul, trăgătorul principal sau
clientul, care încredinţează operaţiunea de incasso băncii sale;
> banca remitentă sau banca exportatorului, căreia exportatorul i-a încredinţat operaţia de încasare;
> banca colectoare, de regulă, banca importatorului, adică banca implicată în procesul de încasare;
> banca prezentatoare (atunci când banca colectoare nu este şi banca prezentatoare);
> cumpărătorul sau importatorul, numit şi tras.
Incasso-ul documentar este o modalitate de plată, dar şi o operaţiune financiar-bancară. între importator şi exportator, utilizarea
incasso-ului creează o relaţie de credit, din momentul expedierii mărfii şi până la încasarea preţului. Operaţiunea de incaso
documentar fiind riguros documentară, plata se efectuează de importator, contra documentelor care atestă livrarea mărfii potrivit
condiţiilor contractuale2250.
1.3. Categoriile incasso-ului documentar. în practica bancară se folosesc mai multe tipuri de incasso documentar, care se
deosebesc între ele în funcţie de gradul de încredere dintre parteneri. Astfel, vânzătorul stabileşte dacă documentele vor fi eliberate:
contra plată, contra acceptare, contra angajament şi transmite băncii sale instrucţiunile corespunzătoare.
 270
Documentele contra plată (D/C) reprezintă tipul de incasso prin care documentele vor fi eliberate numai după efectuarea plăţii
ce poate fi la prima prezentare (la 48 ore), la vedere (la 4-5 zile) sau la sosirea mărfurilor.
In cazul utilizării incasso-ului documente contra acceptare (D/A), documentele vor fi eliberate după acceptarea de către
importator a unei trate sau contra emiterii de către acesta a unui bilet la ordin. Trata poate fi plătibilă la o dată fixă sau la o dată
stabilită ulterior, în funcţie de momentul în care a fost acceptată trata. Trasul poate fi importatorul sau banca acestuia.
Documentele contra angajament reprezintă incasso-ul prin care documentele vor fi eliberate contra unui angajament de plată
scris, emis de către importator sau de banca acestuia.
Incasso-ul documentar reprezintă modalitatea prin care transmiterea plăţii de la cumpărător la vânzător se realizează numai
după ce cumpărătorul este anunţat de către banca sa în legătură cu sosirea documentelor care atestă expedierea
mărfurilor de către vânzător. Exportatorul este iniţiatorul operaţiunii de derulare, iar întreaga operaţiune se derulează din
ordinul său, pe răspundere şi risc propriu .
Secţiunea 2. Derularea operaţiunilor pe bază de incasso documentar.
2.1. Etapele derulării operaţiunilor pe bază de incasso documentar. Derularea operaţiunilor pe bază de incasso parcurge
următoarele etape :
A. încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internaţională în care se prevede ca modalitate de plată incasso
documentar.
B. Expedierea mărfurilor de către exportator. Exportatorul expediază mărfurile în conformitate cu prevederile contractului
de vânzare-cumpărare şi primeşte de la transportator un document care atestă livrarea mărfurilor.
C. Remiterea documentelor şi ordinului de încasare de către exportator băncii sale. Exportatorul remite băncii sale
documentele ce confirmă livrarea mărfii, însoţite de ordinul de încasare, prin care dă instrucţiuni băncii privind condiţiile de
încasare (D/P, D/A etc.), numele şi adresa trasului, suma ce trebuie să fie încasată, scadenţa (la vedere, la prezentare), detalii
referitoare la celelalte documente, comisioane şi speze, numele băncii colectoare (în lipsă, banca remitentă va alege una din băncile
corespondente), despre protest sau nonprotest.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2253, instrucţiunile de incase trebuie să conţină informaţii cu privire la:
> emitent şi tras (numele sau denumirea, adresa, telex, telefon, fax);
> banca de la care s-a primit incasoul şi banca prezentatoare (codul SWIFT, suplimentar la informaţiile cerute despre emitent
şi tras);
> suma şi valuta incasso-ului;
> lista documentelor anexate şi numărul de exemplare pentru fiecare document;
> termenele şi condiţiile referitoare la modalitatea de obţinere a efectuări plăţii şi acceptării;
> spezele care trebuie suportate;
> dobânda, dacă este cazul, cu indicarea ratei, duratei şi perioadei de calcul a ei;
> metoda de plată şi forma avizului de plată;
> instrucţiunile în caz de neplată, de neacceptare sau de neconfirmare cu alte instrucţiuni.
D. Transmiterea documentelor şi ordinului de încasare de către banca exportatorului (banca remitentă) băncii importatorului
(băncii colectoare).
Banca remitentă, la primirea documentelor şi a ordinului de încasare c semnăturile autorizate din partea exportatorului, trebuie.
^ să verifice dacă documentele primite sunt cele menţionate m ordinul de
încasare;
> să controleze congruenţa şi integritatea instrucţiunilor;
> să precizeze banca colectoare dacă aceasta nu este menţionată în ordinul de încasare;
> să dea instrucţiuni de rambursare pentru banca colectoare;
> să constate, în cazurile necesare, că documentele sunt andosate;
E. Avizarea importatorului despre sosirea documentelor. Importatorul este avizat despre sosirea documentelor de către banca
prezentatoare. Banca colectoare, la primirea documentelor şi a instrucţiunilor de încasare de la banca remitentă, este obligată:
> să verifice documentele din punct de vedere al numărului lor;
> să controleze congruenţa şi integritatea instrucţiunilor;
> să avizeze banca remitentă de primirea documentelor;
> să solicite explicaţii suplimentare asupra instrucţiunilor neclare de la banca remitentă;
> să informeze trasul despre condiţiile de derulare a incasso-ului;
> să păstreze documentele în gestiune până la reglementarea operaţiei;
> să stocheze/asigure mărfurile dacă este necesar;
> să elibereze documentele, respectând instrucţiunile băncii remitente.
F. Eliberarea documentelor de către banca prezentatoare. In dependenţă de instrucţiunile din ordinul de încasare, banca
prezentatoare eliberează importatorului documentele contra plată, contra acceptare sau în alte condiţii2254. Banca prezentatoare
eliberează documentele trasului numai după efectuarea plăţii integrale, cu excepţia cazului în care în instrucţiunea de incasso este
specificat că băncile pot accepta şi plăţi parţiale. Banca nu este responsabilă pentru consecinţele apărute datorită întârzierii în
eliberarea documentelor2255. Importatorul plăteşte documentele sau acceptă cambia şi primeşte documentele care atestă
proprietatea asupra mărfurilor.
G. Preluarea mărfurilor de către importator. Importatorul, fiind în posesia documentelor, poate să preia marfa.
H. Banca importatorului creditează banca exportatorului. După încasarea contravalorii documentelor, banca importatorului
remite banii sau cambia băncii remitente.
 271
I. Banca exportatorului creditează contul clientului său, adică a exportatorului. Banca remitentă notifică exportatorului
încasarea sumei datorate sau îi predă cambia acceptată. Exportatorul poate sconta cambia la o bancă sau poate încasa suma la
scadenţă.
Se observă2256 că din mecanismul derulării incasso-ului documentar rezultă anumite inconveniente atât pentru exportator, cât
şi pentru importator. Exportatorul livrează marfa pe adresa cumpărătorului fără a avea vreo garanţie de plată. Aceasta nu înseamnă
că importatorul va intra în posesia mărfii fără să achite contravaloarea
acesteia, dar în caz de neplată, marfa trebuie returnată sau depozitată în scopul identificării unui alt client, ceea ce presupune
cheltuieli pentru exportator.
Dacă importatorul refuză plata, banca prezentatoare este obligată să adreseze imediat o notificare băncii exportatorului, iar
exportatorul va transmite instrucţiunile în legătură cu modul de tratare a documentelor.
In toate cazurile, domicilierea incasso-ului în ţara cumpărătorului determină întârziere^ încasării valutei cu timpul necesar
circuitului bancar al documentelor, perioadă în care exportatorul, deşi a livrat marfa nu încasează preţul. Se poate considera, deci,
că a acordat importatorului un credit gratuit. Pentru importator modalitatea de plată prin incasso prezintă riscul că marfa livrată ar
putea să nu corespundă condiţiilor de calitate stipulate în contractul de vânzare-cumpărare.
Este necesar de subliniat faptul că băncile implicate în derularea operaţiunilor de incasso nu sunt obligate să verifice
documentele prezentate la încasare. Codul civil al Republicii Moldova stipulează2257 că în afara obligaţiei de a controla
conformitatea documentelor primite cu enumerarea din instrucţiunile de incasso şi de a aviza fără întârziere emitentul în cazul
lipsei documentelor sau a prezentării unor alte documente decât cele enumerate, băncile nu au nici o obligaţie ulterioară în această
privinţă. Banca prezentatoare trebuie să verifice dacă forma de acceptare a cambiei este completă şi corectă, nefiind responsabilă
de autenticitatea semnăturilor sau de dreptul la semnătură al celor care acceptă cambia. Băncile nu îşi asumă nici o obligaţie sau
responsabilitate pentru autenticitatea documentelor primite.
Controlul documentelor trebuie să revină părţilor angajate în contractul de vânzare-cumpărare şi, în primul rând vânzătorului.
Astfel, vânzătorul este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni de verificare şi control2258:
^ să prezinte toate documentele prevăzute în contractul de vânzare- cumpărare internaţională sau convenite cu importatorul;
> să întocmească documentele în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare;
> toate documentele să fie semnate corect şi să corespundă din punct de vedere al formei;
> toate documentele care se pretează la aceasta, să fie andosate;
> la elaborarea documentelor să se ţină cont şi de uzanţele şi reglementările prevăzute în ţara importatorului.
Referitor la dobânzi, codul civil al Republicii Moldova prevede2259 că acestea sunt plătite doar dacă aceasta este stipulat în
instrucţiunile de incasso. Dacă trasul evită să plătească dobânzile, spezele şi comisioanele, acestea cad în sarcina emitentului. In
cazul în care, conform instrucţiunilor de incasso, plata comisioanelor, spezelor şi altot cheltuieli trebuie suportată de emitent,
banca însărcinată cu încasarea este în drept să-şi recupereze valoarea acestora de la banca
de la care a primit instrucţiunile de incasso, iar banca remitentă are dreptul să recupereze de la emitent orice sumă astfel plătită,
indiferent de soarta incasso-ului.
Băncile participante la executarea instrucţiunilor de incasso pot solicita plata în avans a comisioanelor, spezelor şi altor
cheltuieli şi, în funcţie de primirea avansului, îşi rezervă dreptul de a da sau nu curs instrucţiunilor primite. In situaţia în care trasul
refuză să plătească dobânzile prevăzute, banca prezentatoare poate să elibereze fără perceperea dobânzii documentele contra plată
sau acceptare a cambiilor emise sau în alte condiţii, cu excepţia cazului când instrucţiunile de incasso precizează clar că plata
dobânzii nu poate fi evitată. Banca prezentatoare nu poartă răspundere pentru consecinţele refuzului de a plăti dobânda şi este
obligată să avizeze fără întârziere banca remitentă despre refuz.
2.2. Particularităţile derulării operaţiunilor pe bază de incasso documentar de tip documente contra plată (D/P) şi incasso-ului
de tip documente contra acceptare (D/A).
La derularea incasso-ului de tip documente contra plată (D/P) se impun a fi respectate următoarele cerinţe:
> Exportatorul este în drept să modifice instrucţiunile date în orice moment, dar numai până la eliberarea documentelor
către importator. In cazul apariţiei unor dificultăţi, exportatorul trebuie să dea instrucţiuni noi băncii remitente.
> Banca remitentă este obligată la încasare să verifice dacă au fost respectate instrucţiunile date. In caz de neplată, banca
remitentă trebuie să comunice trăgătorului toate mesajele primite de la banca colectoare şi să solicite instrucţiuni noi.
> Banca colectoare este obligată să elibereze documentele trasului numai contra plată a sumei respective. Iar în caz de
neplată, banca colectoare trebuie să protesteze dacă a primit instrucţiuni în acest sens. Conform Publicaţiei 522 a CCI2260, dacă
importatorul refuză să efectueze plata, banca prezentatoare trebuie să avizeze imediat banca de la care a primit instrucţiunile de
incasso, specificând motivele de neplată. Banca remitentă, la primirea avizului, este obligată să dea instrucţiuni cu privire la
utilizarea ulterioară a documentelor. In situaţia în care banca prezentatoare, în termen de 60 de zile de la avizul de neplată, nu
primeşte instrucţiunile, poate retuma documentele băncii remitente, fără nici o altă responsabilitate.
> Trasul va intra în posesia documentelor numai după ce efectuează plata integrală. în cazul în care există utilizări parţiale,
trasul va primi documentele numai după ce a efectuat ultima plată parţială.
La derularea incasso-ului de tip documente contra acceptare (D/A) vor fi respectate următoarele condiţii:
> Exportatorul va primi de la banca remitentă trata acceptată de către importator sau biletul la ordin emis de importator, pe
care le poate sconta la o bancă în vederea încasării imediate.
> Banca remitentă, la primirea avizului de acceptare ori a cambiei acceptate sau a biletului la ordin, trebuie să verifice dacă
instrucţiunile sale au fost îndeplinite. De asemenea, este necesar să transmită trăgătorului cambia acceptată ori biletul la ordin sau
avizul de acceptare pentru efectele de comerţ care se află la păstrare în scopul încasării la banca colectoare.
> Banca colectoare este obligată să elibereze documentele numai după acceptarea tratei primite de la banca remitentă sau
după emiterea unui bilet la ordin de către tras. O altă obligaţie este să trimită înapoi băncii remitente efectele de comerţ sau să le
 272
păstreze în gestiunea sa pentru încasare la scadenţă dacă a primit instrucţiuni în acest sens. Conform Publicaţiei 522 a CCI2261,
banca prezentatoare este obligată să verifice dacă forma în care a fost acceptată cambia este completă şi corectă. Totuşi, banca nu
poartă răspundere pentru autenticitatea semnăturilor sau pentru dreptul de semnătură al celor care acceptă cambia.
> Importatorul va obţine documentele numai după acceptarea cambiei sau emiterea biletului la ordin, fapt care îi va permite
să intre în posesia mărfurilor înainte de plată, beneficiind astfel de o perioadă de graţie.
Secţiunea 1. Operaţiunile prin compensaţie.
1.1. Noţiune, caracteristici. Compensaţia este operaţiunea prin intermediul căreia între doi sau mai mulţi parteneri din ţări
diferite se schimbă mărfuri de valori egale.
Operaţiunile de compensaţie se individualizează prin următoarele trăsături2262:
> livrările efectuate de cei doi parteneri nu sunt simultane;
> partenerii pot să prevadă prin contractul de vânzare livrări anticipate sau livrări eşalonate în timp;
> documentele se transmit prin intermediul băncilor;
> partenerii pot utiliza forme asigurătorii de plată;
> în derularea tranzacţiei pot interveni şi firme intermediare.
Din punct de vedere valoric, când exportul unei mărfi este acoperit integral de importul altei mărfi, compensaţia este totală.
Dacă partenerul plăteşte o parte din marfa importată în valută, iar restul în mărfuri, compensaţia va fi parţială.
După sfera de cuprindere, compensaţiile sunt de două categorii:
> compensaţii particulare care se realizează la nivel de întreprinderi, prin înţelegere directă între parteneri şi
> compensaţii globale care se desfăşoară la nivel guvernamental, pe baza acordului de clearing şi de barter.
1.2. Compensaţia particulară. Compensaţia particulară sau individuală se utilizează doar pentru schimbul de mărfuri. In
dependenţă de numărul participanţilor şi de numărul lor de desfăşurare, compensaţia particulară poate fi simplă sau
progresivă2263.
Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din state diferite, loturile de marfă fiind de valoare egală, se compensează
reciproc. Operaţiunea se prevede printr-o clauză de compensaţie în contractul încheiat între părţi. Pentru evitarea eventualelor
riscuri, partenerul care livrează primul marfa, poate solicita o scrisoare de garanţie bancară sau o scrisoare comercială ori poate
livra marfa unui terţ, care o va remite beneficiarului după primirea prestaţiei compensatorii.
Compensaţia progresivă se realizează cu participarea mai multor parteneri. Operaţiunea se practică sub forma compensaţiei
bilaterale lărgite, triunghilară şi multiplă sau în lanţ. în compensaţia bilaterală lărgită, partenerii din fiecare ţară au calitatea de
importator şi exportator. Pentru loturile de mărfuri exportate, decontările în relaţiile interne şi externe, se efectuează între parteneri
din aceeaşi ţară. Exportatorul va fi plătit în monedă naţională de către importatorul din propria ţară. In compensaţia triunghiulară
şi în lanţ, partenerii sunt din cel puţin trei state. Mărfurile se livrează între parteneri în circuit închis. După aceleaşi reguli se
efectuează şi plăţile, obligaţia de compensare transferându-se de la un partener la altul.
Clearingul2264 este un acord încheiat între două sau mai multe state în scopul compensării globale a fluxurilor de bunuri şi
servicii reciproce pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an, cu excluderea totală sau parţială a transferului valutar.
Unii autori2265 definesc clearingul ca fiind termenul prin care se desemnează sistemul de decontare bazat pe compensarea
globală, centralizată a tuturor creanţelor şi angajamentelor unei ţări faţă de o altă ţară.
In funcţie de numărul ţărilor între care operează compensaţia globală, clearingul poate fi bilateral, dacă această compensaţie
operează numai în raporturile dintre două ţări sau multilateral când compensaţia operează în relaţiile dintre mai multe ţări.
Clearingul multilateral este menit să evite dificultăţile ce decurg din necesitatea lichidării soldurilor finale. Primul acord de
clearing multilateral a fost semnat în noiembrie 1947 de către Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda, încheierea acestui acord
a fost precedată de adoptarea de către Comitetul acordurilor de plăţi întrunit la Paris în 1947 a deciziei privind organizarea unui
sistem de clearing multilateral ca primă etapă spre convertibilitate.
Ulterior sistemul de clearing multilateral a fost generalizat în toate ţările care beneficiau de planul Marshall. Sistemul se derula
în două faze:
> compensarea propriu-zisă pentru schimburile echivalente şi
> efectuarea unor plăţi de către o ţară în favoarea altei ţări, utilizând moneda unei ţări terţe.
La baza compensării globale prin sistemul clearing se află un acord interguvernamental, în care se inserează următoarea
informaţie:
> data intrării în vigoare a acordului de clearing;
> termenul de valabilitate a acordului de clearing;
> instituţia din fiecare ţară care va răspunde de îndeplinirea obligaţiilor;
> plăţile admise prin clearing care pot fi plăţi comerciale sau necomerciale, cheltuieli accesorii;
> indicarea băncilor centrale sau a altor organisme speciale desemnate de guvernele semnatare ale acordului să organizeze
şi să execute decontările reciproce conform stipulaţiilor contractuale;
> deschiderea conturilor de clearing;
> moneda în care se va efectua decontarea în clearing;
> cuantumul maxim al creditului tehnic pe care părţile şi-l acordă reciproc, precum şi condiţiile de acordare;
> modalitatea de acoperire a eventualului sold activ care apare la sfârşita' anului în contul de clearing al unuia dintre
parteneri, etc.
Acordul de clearing este însoţit de nomenclatorul de clearing, în care sunt prevăzute mărfurile şi serviciile care pot constitui
obiectul tranzacţiilor. în baza
acordului de clearing se deschid conturi la băncile din ţările semnatare în care se ţin evidenţele schimburilor.
 273
Acordul de clearing se caracterizează prin faptul că fondurile realizate din operaţiunile de export în cadrul clearingului sunt
utilizate în mod exclusiv în scopul efectuării importurilor pe listele de mărfuri, anexate la acord, cu obligaţia ca aceste mărfuri să
fie originare din ţara parteneră. Astfel, apare posibilitatea ca, la un moment dat, una din ţări să dispună de sume importante în
contul de clearing ca urmare a exporturilor pe care le-a efectuat în ţara parteneră şi să nu poată utiliza aceste disponibilităţi,
deoarece mărfurile care ar putea fi importate nu pot fi desfăcute pe piaţa internă în condiţii profitabile.
O altă caracteristică a clearingului este stabilirea nivelului creditului tehnic în limita căruia se pot efectua unilateral importurile.
Majoritatea acordurilor de plăţi în clearing permit derularea schimburilor reciproce de mărfuri atâta timp cât soldul contului de
clearing nu depăşeşte creditul tehnic. In cazul în care are loc această depăşire a creditului tehnic, ţara importatoare se află în
imposibilitatea de a importa în continuare mărfuri din ţara parteneră, deoarece nu dispune de mărfuri pe care să le exporte în
schimb, pentru a acoperi creditul tehnic. Astfel, se ajunge la imposibilitatea derulării în continuare a schimburilor reciproce de
mărfuri. Pentru activizarea acordurilor de clearing în astfel de situaţii au fost iniţiate operaţiunile switch care presupun
transformarea unor disponibilităţi de valută liber convertibilă în disponibilităţi de clearing sau transformarea unor disponibilităţi
din contul de clearing în fonduri de valută, ori combinarea celor două operaţii.
Un acord de clearing instituie în relaţia dintre părţi un regim de plată nou care diferă de cel în devize libere. Plăţile pentru
operaţiunile de comerţ internaţional se efectuează în valută clearing iar nu în valută convertibilă. Moneda acordului este desemnată
prin referire la monede naţionale convertibile (de exemplu, dolar S.U.A., lira sterlină) sau monede artificiale cum sunt D.S.T.
(Drepturile Speciale de Tragere), A.M.U. (Assian Monetary Unit), care este o monedă de cont utilizată de Uniunea Asiatică de
Clearing pentru tranzacţii între ţările membre. Aceste monede internaţionale au fost denumite monede compozite sau unităţi
monetare artificiale2266, fiind create de diferite organisme financiare internaţionale2267 ca soluţie pentru instabilitatea
generalizată a monedelor naţionale. Ele sunt instrumente de plată cu circulaţie limitată, au o stabilitate relativ superioară
monedelor naţionale, nu sunt influenţate direct de evoluţia preţurilor, evaluarea lor se face pe bază de coş valutar, îndeplinesc
funcţii monetare limitate, dar au utilizare de etalon monetar.
Totuşi, acestea sunt unităţi de cont şi nu pot fi practic schimbate la paritate cu monede efective, în raport cu care au fost definite.
Moneda de clearing, de exemplu dolarul clearing, face de regulă un discont în raport cu moneda efectivă - dolarul. Spre deosebire
de dolar, care este monedă liber convertibilă şi care poate fi utilizată ca mijloc de plată pentru orice fel de marfa şi cu orice partener
comercial,
dolarul clearing poate fi folosit la plată doar pentru mărfurile specificate în nomenclatorul de clearing.
In raport cu tehnica utilizată, distingem clearing cu două conturi şi clearing cu un singur cont.
In cazul clearing-ului cu două conturi operaţiunile se desfăşoară după cum urmează:
A. In fiecare dintre cele două state care au încheiat un acord de clearing se deschide câte un oficiu de clearing, de regulă, în
cadrul băncii centrale sau la o altă instituţie financiară desemnată în acest scop. Fiecare oficiu de clearing deschide un cont de
clearing al ţării partenere. între monedele celor două ţări se va stabili un curs oficial, numit cursul de clearing. Ţările pot să aleagă
o singură monedă pentru ţinerea conturilor care va fi una din monedele naţionale ale ţărilor partenere sau moneda unei ţări terţe
considerată mai stabilă.
B. Importatorul care a cumpărat marfa în ţara parteneră achită la oficiul de clearing al ţării sale suma care reprezintă preţul
global al mărfii în moneda naţională.
C. Exportatorul din ţara parteneră care are de primit preţul global al mărfii exportate se va prezenta la oficiul clearing din
ţara sa, confirmând cu documentele de expediţie, prevăzute în acordul de clearing interguvernamental sau în aranjamentul bancar
corespunzător efectuarea exportului conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu partenerul străin. în baza acestor
documente, oficiul de clearing va plăti exportatorului în monedă naţională suma prevăzută în contract, debitând contul oficiului
de clearing din ţara parteneră cu această sumă sau cu echivalentul ei în moneda de clearing.
Astfel, plăţile internaţionale nu se efectuează în valută, dar în monedele naţionale ale ţărilor partenere. în fiecare din cele două
conturi de clearing se acumulează, prin depunerile efectuate de importatori, sumele în monedă naţională cu care oficiul de clearing
achită sumele cuvenite exportatorilor.
Este admisibil însă, ca exporturile şi importurile să nu se desfăşoare simetric din punct de vedere valoric, astfel încât la un
moment dat se poate întâmpla ca disponibilul din contul de clearing să fie insuficient pentru plata exporturilor efectuate, ceea ce
presupune că exportatorii ar trebui să aştepte până când se creează un disponibil suficient în cont prin plăţile efectuate de
importatori. Dar cum nici un importator nu este dispus să aştepte pentru a încasa plata ce i se cuvine, s-a stabilit o procedură care
să împiedice o asemenea situaţie. Conform acestei proceduri, dacă oficiul de clearing nu are disponibilul pentru acoperirea creanţei
unui exportator, oficiul va achita totuşi suma cuvenită exportatorului. Această achitare reprezintă de fapt un credit acordat de
oficiul de clearing din ţara exportatorului oficiului de clearing din ţara importatorului. Acest credit se numeşte credit tehnic sau
„spaţiu de joc” (swing). De regulă, creditul tehnic este pe termen scurt. Creditul este lichidat în momentul când disponibilul care
s-a acumulat între timp este lichidat în momentul când disponibilul care s-a acumulat între timp este suficient pentru lichidare.
în acordul de clearing trebuie să fie stipulată suma maximă a creditului tehnic pe care părţile şi-l acordă reciproc, precum şi
condiţiile de acordare. De
regulă, pentru durata prevăzută în acord nu se plăteşte dobândă. Dacă durata este depăşită se prevede o dobândă.
Acordul de clearing mai trebuie să prevadă modalitatea de acoperire a eventualului sold activ care apare la sfârşitul anului în
contul de clearing al unuia dintie parteneri, în cazul în care, datorită neefectuării unor importuri sau depăşirii exporturilor, contul
de clearing nu se încheie în mod echilibrat. în această situaţie soldul se acoperă de celălalt partener prin livrări suplimentare de
mărfuri sau prestări de servicii într-un termen stabilit.
In cazul clearing-ului cu un singur cont vor funcţiona cele două oficii de clearing, dar numai unul din ele va ţine un cont de
clearing, notificând celălalt oficiu cu operaţiunile efectuate în cont.
 274
Oficiul de clearing care nu ţine un cont de clearing are o evidenţă a operaţiunilor efectuate de oficiul din ţara parteneră. Creditul
cu un singur cont este utilizat în cazurile în care o ţară este creditoare a celeilalte ţări dintr-o perioadă anterioară şi are drept scop
ca prin desfăşurarea clearingului să aibă posibilitatea să lichideze total sau parţial creanţele.
O metodă de efectuare a operaţiunilor de clearing mai poate fi aceea în care oficiul de clearing nu realizează el însuşi
operaţiunile bancare pe baza cărora se fac înregistrările în contul de clearing, dar selecţionează dintre băncile comerciale câteva
care efectuează operaţii valutare şi cărora li se încredinţează dreptul de a efectua operaţiuni de clearing. în acest caz, Oficiul de
clearing ţine contul central de clearing, iar flecare bancă deschide câte un subcont sau câteva subconturi în cadrul cărora se
desfăşoară operaţiunile de clearing ale băncii respective. în această situaţie, oficiul de clearing repartizează operaţiile între bănci
şi efectuează controlul operaţiunilor.
Secţiunea 2. Operaţiunea de barter.
Operaţiunea de barter reprezintă schimbul de mărfuri între doi parteneri prin compensare reciprocă, fiecare partener având
concomitent calitatea de exportator şi importator2268.
Particularităţile operaţiunii de barter sunt următoarele2269:
> schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract, care conţine prevederi referitioare la ambele fluxuri de
mărfuri (export şi import);
> mărfurile care constituie obiectul schimbului nu se facturează în devize convertibile, neavând loc un transfer valutar;
> schimbul de mărfuri are loc simultan sau la intervale foarte scurte de timp;
> fiecare partener suportă cheltuielile de transport.
Mărfurile care constituie obiectul schimbului sunt determinate cantitativ, calitativ şi sortimental, fiind de valori egale. Datorită
volumului schimburilor, vrările sunt eşalonate pe o perioadă de timp determinată.
3.1. Noţiune. Trăsături. Operaţiunile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulării exportului şi importului de mărfuri.
Operaţiunile paralele se individualizează prin următoarele trăsături2270:
> valoarea loturilor de marfa nu este egală;
> decontarea mărfurilor expediate se face în valută;
> numărul partenerilor din cele două state este diferit.
3.2. Categorii. în dependenţă de realizarea compensării exportului cu importul, operaţiunile paralele prezintă următoarele
variante2271 :
> Cumpărările legate care constau în obligaţia exportatorului de a cumpăra anumite produse naţionale de la partenerul din
ţara de import. Marfa de care dispune importatorul este oferită ca o contrapartidă. Intercondiţionarea între parteneri a fluxurilor
de mărfuri permite importatorului realizarea obligaţiei de plată în valută. Contrapartida poate fi impusă şi de ţara importatoare, în
acest caz scopul operaţiunii fiind dirijarea la export a unor mărfuri mai puţin competitive sau depăşirea unor obstacole de politică
comercială care afectează competitivitatea exporturilor.
> Cumpărările în avans, numite şi operaţiuni adresate, care reprezintă o compensaţie inversă. Expeditorul îşi îndeplineşte
obligaţia de contrapartidă, cumpărând în avans de la importator o anumită marfa. Scopul principal al cumpărărilor în avans este
de a crea o capacitate de plată a partenerului importator. De exemplu, în cazul exporturilor de bunuri de echipament pe bază de
credit furnizor cu plata numai în avans la livrare, exportatorul poate face un import prealabil de la partenerul său, asigurându-i
astfel resursele valutare pentru plata avansului.
>• Cumpărarea de produse rezultate (buy-back) care sunt forme de compensare directă, obligând exportatorul de bunuri şi
echipament tehnologic ca, în contul rambursării exporturilor sale, să importe de la beneficiar produse sau semifabricate realizate
cu echipamentele respective. Tranzacţia de buy-back se caracterizează prin2272: valoarea ridicată a operaţiunii, interdependenţa
între utilajele imporate şi mărfurile livrate în contrapartidă, costul obiectivului şi al finanţării suni acoperite de valoarea
contrapartidei, intervalul de timp în care se derulează operaţiunea este de lungă durată.
3.3. Asemănări şi deosebiri cu contrapartida. Operaţiunea buy-back întruneşte caracteristicile generale ale contrapartidei2273:
> se întocmesc două contracte distincte - contractul de livrare a unc: bunuri de echipament şi contractul de cumpărare a unor
produse din ţari
importatoare, în principal, produse rezultate din valorificarea productivă a buni::: ;: de echipament importate;
> facturarea loturilor de mărfuri se face în valută convertibilă;
> livrările reciproce au loc într-un interval de timp etc.
Totuşi, compensaţia directă prezintă următoarele trăsături specifice:
> tranzacţia este de valoare ridicată, referindu-se la obiective mari de investiţii, uzine, instalaţii complexe, echipamente etc.
şi duce la constituirea sau dezvoltarea unui obiectiv economic în ţara importatoare;
> există o strânsă interdependenţă între utilajele importate şi mărfurile livrate în contrapartidă: formula tipică este preluarea
de către exportator a produselor realizate în obiectivele construite în ţara importatoare, în anumite cazuri, însă se livrează mărfuri
fabricate în uzinele deja existente;
> intervalele de timp între exportul de exhipamente şi livrarea în contrapartidă este mare, perioada de derulare a operaţiunii
fiind cuprinsă între 5 şi 25 de ani;
> operaţiunea se bazează pe un amplu montaj financiar, iar valoarea contrapartidei trebuie să acopere atât costul obiectivului,
cât şi costul finanţării.
Operaţiunea de buy-back poate fi tratată şi ca o formă de cooperare, dacă se ţine seama de valoarea contractelor, caracterul de
durată, gradul de cointeresare a părţilor şi efectele de antrenare în economia ţărilor partenere.
Secţiunea 4. Operaţiunile de switch2274.
4.1. Noţiunea şi caracteristica generală. Operaţiunile de switch presupun transformarea unor disponibilităţi de valută liber
convertibilă în disponibilităţi de clearing sau transformarea unor disponibilităţi din contul de clearing în fonduri de valută sau
 275
combinarea celor două operaţiuni. Operaţiunea, desfaşurându-se în dublu sens, cunoaşte două variante: aller sau alimentarea
contului de clearing şi retour sau vânzarea de disponibilităţi de clearing. Prin intermediul operaţiunilor de switch, disponibilităţile
de clearing se transformă în devize libere sau fondurile de valută convertibilă se schimbă în disponibilităţi de clearing.
Tranzacţiile de switch presupun existenţa unui acord de plăţi în clearing. în cadrul clearing-ului, fondurile realizate din export
pot fi utilizate numai pentru importuri din ţara parteneră. Prin efectuarea exporturilor, una din ţări poate să dispună de
disponibilităţi importante în contul de clearing, dar utilizarea lor nu este posibilă, deoarece mărfurile oferite pentru export nu
prezintă interes. O altă caracteristică a clearing-ului ţine de stabilirea nivelului creditului tehnic corespunzător valorii de ansamblu
a plăţilor. în limita creditului tehnic se pot efectua unilateral importurile de mărfuri. Pentru asigurarea conţinutului livrărilor,
soldul contului de clearing nu poate depăşi creditul tehnic, deoarece în caz contrar importurile din ţara parteneră vor fi perturbate.
Importatorul, neavând bunuri pe care să le exporte în compensaţie, creditul tehnic nu poate fi acoperit. în asemenea
situaţii, operaţiunile de switch facilitează derularea operaţiunilor comerciale şi obţinerea de venituri în valută.
4.2. Switch cu marfă aller. Operaţiunea de switch de tip aller cu marfa se iniţiază de către o firmă de switch dintr-o ţară care
deţine un sold pasiv în cadrul acordului de clearing. Aceasta, fie singură, fie împreună cu o firmă parteneră de switch, găseşte un
furnizor de marfă de terţă provenienţă, pe care o reexportă în ţara parteneră de clearing ca marfa indigenă. Marfa se cumpără în
valută liber convertibilă şi se reexportă, cu decontarea în devize de clearing din partea importatorului final.
Operaţiunea de switch de tip aller are la bază două contracte independente. Primul contract, de import se încheie între firmele
de switch din ţara debitoare în clearing cu un partener dintr-o ţară terţă. Al doilea contract, de export se încheie în baza primului
contract şi are ca obiect aceiaşi marfa, cumpărătorul fiind partenerul de clearing. Deosebirea dintre aceste două contracte, care au
ca obiect aceeaşi marfa, constă în faptul că în primul contract preţul este stabilit în valută convertibilă, iar plata se face, de regulă,
prin acreditiv documentar, iar al doilea contract se află sub regimul plăţilor de clearing.
4.3. Switch cu marfă retour. Operaţiunea de switch de tip retour cu marfă se iniţiază de întreprinderea de switch când există
un sold activ în favoarea ţării respective sau când s-a creat o astfel de poziţie într-o operaţiune în sens aller. în acest caz,
întreprinderea de switch, în înţelegere cu un partener de switch dintr-o ţară terţă, achiziţionează o marfă din ţara parteneră de
clearing, pe care o reexportă unui cumpărător din ţara terţă.
Şi operaţiunea de switch de tip retour cu marfă se bazează pe două contracte, unul de import, încheiat cu un vânzător din ţara
de clearing şi unul de export, încheiat între cumpărătorul în clearing şi o firmă terţă. Marfa importată va 1: plătită în valută de
clearing, iar reexportul va fi plătit în valută liber convertibilă.
Operaţiunea de switch de tip retour cu marfă urmăreşte vânzarea disponibilităţilor de clearing, soldul fiind activ. Fără a angaja
valori materiale proprii, pot fi obţinute fonduri în devize libere. între preţurile în monedă de clearing şi cele în valută convertibilă
se înregistrează o diferenţă nefavorabilă, numită disagio, pierderea fiind suportată de partenerul din ţara cu sold activ.
4.4. Switch-uri combinate. După cum s-a menţionat în literatura de specilaitate2275, în practică un interes aparte prezintă
realizarea diferitelor combinaţi, între operaţiunile de switch cu marfă şi implicarea în tranzacţii a unui număr ma mare de parteneri
din diferite ţări, realizându-se operaţiuni de switch în lanţ.
4.4.1. Switch aller-retour. Posibilitatea iniţierii unei operaţiuni de aller- retour apare în momentul în care se creează
dezechilibre în îndeplinirea obligaţiile reciproce luate în calculul unui accord de clearing de către cele două păi
indiferent de poziţiile de cont la data apariţiei acestor două dificultăţi. Operaţiunile de aller-retour constau în combinarea a
două switch-uri de sens opus.
Operaţiunea poate începe fie cu operaţiunea de aller, fie cu operaţiunea de retour, în dependenţă de situaţia balanţei clearing-
ului la data respectivă. Dacă balanţa clearing-ului este activă, se poate începe cu partida de retour, soldul activ permiţând
deschiderea de acreditive pentru importul formal al mărfii de retour. Dacă balanţa clearing-ului este pasivă, operaţiunea va începe
cu partida de aller pentru a crea fondurile necesare partidei de retour.
In cazul în care operaţiunea începe prin faza de aller, în realitate are loc un export dintr-o ţară terţă către partenerul de clearing,
devizele libere transformându- se în disponibilităţi de clearing şi înregistrându-se un agio.
In faza de retour, are loc utilizarea disponibilităţii de clearing create prin aller, transformându-le din nou în devize libere sub
forma unui import formal de mărfuri din ţara parteneră de clearing, import realizat efectiv de o ţară terţă. în acest caz se
înregistrează un disagio, în final urmărindu-se ca diferenţa dintre agio şi disagio să fie favorabilă, pentru ca operaţiunea să fie
avantajoasă pentru cel care a iniţiat-o.
4.4.2. Operaţiunile de switch financiar (valutar). Switch-ul valutar este o operaţiune pur financiară care se realizeză prin
intermediul băncilor sau unor firme specializate. Operaţiunile de switch valutar pot fi de tip aller sau rettour ori pot fi de aller-
retour valutar.
Deşi operaţiunile de switch valutar presupun investirea imediată a unor fonduri în devize libere, prezintă avantajul că se
realizează într-un timp mai scurt şi, spre deosebire de operaţiunile de switch cu marfa, necesită un volum de muncă mai redus,
precum şi cheltuiali mai mici2276.
Pentru alimentarea unui cont de clearing, firma de switch din ţara iniţiatoare tratează direct sau prin intermediul unei bănci de
clearing din ţara parteneră, răscumpărând datoria din contul de clearing în schimbul devizelor libere la un anumit curs şi stabilind
un rabat la curs, mărimea căruia depinde de nivelul şi importanţa clearing-ului, precum şi de nivelul soldului pasiv. în acelaşi
timp, banca din ţara parteneră comunică băncii corespondente din ţara debitoare suma cu care a diminuat soldul pasiv al contului
de clearing.
TITLUL X.
TITLURILE DE CREDIT
CAPITOLUL I. CAMBIA
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a cambiei.
 276
1.1. Reglementare. Pe plan internaţional, cambia este reglementată de Convenţia privind legea uniformă asupra cambiilor şi
biletelor la ordin, încheiată la Geneva la 7.06.1930 (în continuare - Legea cambială uniformă sau Convenţia de la Geneva din
7.06.1930) şi de Convenţia privind reglementarea anumitor conflicte de legi în materii de cambii şi bilete la ordin, încheiată la
Geneva la 7.06.1930. La New York, la 9.12.1988 a fost încheiată Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind cambiile
internaţionale şi biletele la ordin internaţionale, convenţie care încă nu a intrat în vigoare.
în Republica Moldova, cambia este reglementată de Legea cambiei nr.l527-XII din 22.06.93 (în continuare - Legea nr,1527-
XII) 2277 şi de codul civil.
1.2. Noţiunea cambiei. Legea nr,1527-XIl defineşte2278 cambia ca un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită
conform prevederilor legii, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor, iar în
caz de neonorare a acestei cereri şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate.
în accepţiunea Legii nr.l527-XII, cambia poate fi simplă şi trată. Cambia simplă sau biletul la ordin este un titlu de credit prin
care trăgătorul se obligă să plătească o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanelor arătate în cambie, ori aceluia pe
care ea îl va arăta, după o perioadă stabilită sau la cerere. Trata este un titlu de credit care cuprinde ordinul necondiţionat dat de
trăgător (emitent, trasant) către plătitor (tras) de a plăti o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanei arătate în cambie,
ori aceluia pe care ea îl va arăta, după c perioadă stabilită sau la cerere.
Codul civil al Republicii Moldova defineşte cambia2279 (trata) ca fiind un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă,
întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând ordinul necondiţionat dat de trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti
imediat sau la scadenţă o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul acestei persoane.
în literatura de specialitate cambia a fost definită de mai mulţi auton Potrivit unei opinii2280, cambia este un înscris (care
cuprinde în corpul sau aceasta denumire) prin care o persoană, trăgătorul, dă ordin altei persoane — trasul sa
plătească unei a treia persoane - beneficiar (sau la ordinul acesteia din urmă) o sumă de bani determinată, la scadenţă şi într-
un loc arătat.
Intr-o altă opinie2281, cambia este definită ca fiind un titlu la ordin, complet şi formal, care cuprinde o obligaţie abstractă şi
necondiţionată de natură comercială şi autonomă de plată a unei sume de bani şi ai cărei semnatari sunt ţinuţi în mod solidar, titlul
fiind dotat cu o anumită forţă procesuală.
Alţi autori2282 definesc cambia ca un titlu la ordin, cu caracter formal şi complet, susceptibil de a circula pe calea girului,
cuprinzând ordinul abstract dat de o persoană numită trăgător, către o altă persoană numită tras, de a plăti necondiţionat o sumă
de bani determinată, celei de a treia persoane, numită beneficiar, la scadenţa şi la locul menţionat în cuprinsul titlului.
In ce ne priveşte, considerăm cambia ca un titlu de credit, în baza căruia o persoană, numită trăgător, dă ordin altei persoane,
numită tras de a plăti o anumită sumă de bani la scadenţă beneficiarului sau la ordinul acestuia.
Cambia implică participarea a trei persoane:
> trăgătorul, creditorul sau exportatorul care emite titlul;
> trasul, căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a plăti o sumă de bani determinată;
> beneficiarul, către care sau la ordinul căruia se efectuează plata.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă o cambie, în literatura de
specialitate2283 se menţionează următorul exemplu: întreprinderea A a vândut o marfa în valoare de 100.000 lei întreprinderii
B, care trebuie să-i plătească preţul la 30 zile după primirea mărfii. Dar întreprinderea A, creditoarea de mai sus a sumei de
100.000 lei este, la rândul său, debitoare pentru o sumă egală (100.000 lei şi la aceeaşi dată) către societatea comercială C (ca
urmare a unui credit pe care această societate i l-a acordat ori din altă cauză). Pentru a simplifica lucrurile, întreprinderea A dă
întreprinderii B (debitoarea sa) ordinul de a plăti suma de 100.000 lei direct societăţii comerciale C sau la ordinul acesteia (adică
unei alte persoane, desemnată de către societatea C).
Cel care a emis acest titlu (creditor), adică întreprinderea A, se numeşte trăgător (fiindcă a tras acest titlu), cel căruia îi este
adresată injoncţiunea de a plăti suma respectivă (debitor) se numeşte tras (întreprinderea B), iar cei către care (sau la ordinul
căruia) urmează să se facă plata se numeşte beneficiar (societatea C). Aşadar, operaţiunea se efectuează astfel: trăgătorul emite o
scrisoare către debitorul său, trasul, împotriva căruia are o creanţă; această creanţă (a trăgătorului către tras) se numeşte
proviziunea sau acoperirea cambiei. Trăgătorul remite această cambie beneficiarului, pentru că el însuşi este debitor al acestuia şi
în loc să-i plătească în numerar îi transmite cambia. Creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoare furnizată.
1.3. Funcţiile economice ale cambiei. Funcţiile economice ale cambiei sunt următoarele2284:
> Cambia este un instrument de schimb în materie monetară. De fapt, cambia a fost creată pentru a îndeplini funcţia de
instrument de schimb în materie monetară. Chiar şi denumirea sa evidenţiază această funcţie, cambio însemnând schimb, iar în
dreptul francez cambia este denumită lettre de change, ceea ce în traducere înseamnă schimb.
Funcţia de instrument de schimb a cambiei a fost, din cele mai vechi timpuri, alimentată de necesităţi practice. Cel care avea
de efectuat o plată într-o altă ţară nu era obligat să cumpere valuta în ţara sa şi apoi să o transporte la locul plăţii. El acorda
propriului bancher suma corespunzătoare în moneda naţională şi obţinea de la bancher o cambie, prin care primul bancher
împuternicea sau ordona corespondentului său instalat ca bancher la locul plăţii, să plătească în moneda ţării respective,
beneficiarului, suma prevăzută în cambie. O procedură similară se utiliza şi în situaţia inversă. Dacă clientul băncii avea de încasat
o sumă în străinătate, el emitea o cambie, ordonând debitorului său să plătească suma beneficiarului indicat (banca) şi încasa
imediat suma de la bancă. Banca gira băncii corespondente din străinătate, care încasa de la tras. Beneficiarul putea fi o altă
persoană, care avea de efectuat o plată în străinătate. Aceasta plătea pe loc trăgătorului cambiei şi apoi utiliza cambia contra
trasului girând-o în favoarea propriului său creditor.
> Cambia este un instrument de plată. Cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor pentru stingerea unei obligaţii de plată
în numerar şi poate fi uşor transmisă prin gir. Posesorul mai multor cambii plătitoare într-o anumită localitate poate face plăţi cu
cambiile în loc de numerar. Avantajele pe care le prezintă cambia ca instrument de plată sunt evidente: certitudinea conferită
 277
beneficiarului prin acceptarea cambiei de către tras; inopozabilitatea excepţiilor pe care trasul le-ar fi putut opune posesorilor
anteriori ai titlului; transmiterea simplă şi rapidă (prin gir); garanţia solidară a giranţilor.
Totuşi, s-a remarcat2285 că deşi cambia prezintă avantajele invederate mai sus, ea nu poate înlocui în mod efectiv moneda.
Plata prin transmiterea unei camb prezintă inconvenientul că nu întotdeauna cuantumul diferitelor datorii coincide şi nici
scadenţele lor, iar pentru a obţine plata, posesorul cambiei trebuie să aştept: scadenţa.
> Cambia este un instrument de credit. Ca instrument de credit, cambia are utilităţi multiple: credit comercial, credit bancar
şi garanţie. Cambia este utilizată ca instrument de credit comercial în situaţiile în care un producător vine: marfa unui cumpărător,
acordându-i acestuia un termen pentru plata preţului, ca
această perioadă cumpărătorul să poată vinde marfa primită de la producător, obţinând astfel banii necesari plăţii preţului.
Astfel, în momentul vânzării producătorul emite o cambie al cărei tras este cumpărătorul, plata preţului urmând a se efectua de
către acceptant la termenul menţionat.
Vânzătorul nu este obligat să aştepte ziua plăţii, dar poate sconta cambia la bancă, sau o poate transmite prin gir unui alt
comerciant care are fonduri disponibile şi este în căutare de plasament. Scontul este o operaţiune prin care o bancă comercială îşi
plasează disponibilităţile de fonduri prin preluarea în portofoliu, înainte de scadenţă, a cambiilor aflate în posesia agenţilor
economici, plătindu-le valoarea nominală minus scontul, adică dobânda până la scadenţă. în acest mod, cambia care devine
proprietatea băncii, serveşte producătorului (vânzătorului) la obţinerea creditului bancar. Banca poate accepta cambia şi cu titlu
de garanţie pentru rambursarea unui credit acordat altei persoane decât beneficiarul cambiei. De asemenea, banca poate trage ea
însăşi o cambie asupra persoanei căreia i-a acordat credit. Această cambie o poate utiliza ulterior fie pentru a stinge o datorie
proprie, prin girul în favoarea creditorului ei, fie pentru scontare la o altă bancă în vederea mobilizării creditului. Aceste cambii
sunt numite efecte financiare.
1.4. Specificul cambiei. Cambia prezintă următoarele caractere specifice2286:
> Cambia este un titlu de credit la ordin în dreptul continental. Dreptul anglo-saxon prevede posibilitatea emiterii cambiei
la purtător. Clauza la ordin prin care se realizează este subînţeleasă în orice titlu care cuprinde denumirea de cambie sau bilet la
ordin, fără ca el să fie considerat, însă, în mod esenţial un titlu la ordin, legea permiţând ca părţile să utilizeze şi celelalte moduri
de circulaţie. Clauza nu la ordin sau alta echivalentă poate fi inserată de trăgător sau de emitent şi are menirea de a împiedica
transmiterea cambiei prin gir, circulaţia acesteia facându-se numai prin cesiunea obişnuită.
> Cambia este un titlu de credit complet. Obligaţia cambială nu are nevoie de alte documente, chiar dacă în cambie se face
trimitere la ele. Este imposibil să se recurgă la alte documente pentru a întregi cambia. Prin urmare, cambia nu poate fi dovedită
prin elemente exterioare. Dacă o cambie nu este redactată în formele prevăzute de lege şi dacă nu cuprinde toate elementele
prevăzute de lege, ea nu are valoare. Imperativul respectării formalismului se explică prin necesitatea ocrotirii creditului şi a
dobânditorilor de bună-credinţă.
> Obligaţiile cambiale sunt abstracte. Existenţa obligaţiilor nu depinde de dovedirea unei cauze particulare de emisiune sau
de transfer. în realitate această cauză există, dar în raportul juridic dintre creditor şi debitor această cauză nu este menţionată.
Creditorul, transmiţând cambia, transmite dreptul de a pretinde suma de oani înscrisă în acest titlu, iar nu dreptul de creanţă pe
care l-a avut în baza raportului juridic iniţial.
> Obligaţiile cambiale sunt necondiţionate. Obligaţiile cambiale nu pot fi supuse unei condiţii sau unei contraprestaţii din
partea posesorului. Dacă obligaţiile cambiale ar fi condiţionate, ar dispare siguranţa absolută de circulaţie a cambiei care constituie
scopul ei fundamental.
> Obligaţiile cambiale sunt independente şi autonome unele în raport cu altele. Astfel, eventualele vicii care invalidează una
din obligaţiile cambiale nu au nici o repercusiune asupra celorlalte, în dreptul cambial negăsindu-şi aplicare principiul potrivit
căruia valabilitatea obligaţiei accesorii este condiţionată de valabilitatea obligaţiei principale. De exemplu, acceptarea trasului
rămâne valabilă chiar dacă semnătura trăgătorului este falsă sau voinţa sa este viciată. O excepţie de la regula invocată mai sus o
reprezintă condiţionarea legală a tuturor obligaţiilor cambiale ce figurează în titlu de valabilitatea formală a declaraţiei principale
a trăgătorului sau emitentului, pe care se grefează toate celelalte.
> Obligaţiile cambiale în toate cazurile au ca obiect plata unei sume de bani, în timp ce alte titluri de credit pot atribui
drepturi cu un conţinut diferit: mărfuri, servicii, drepturi care nu au un caracter exclusiv patrimonial. în cazul cambiei, scadenţa
tuturor obligaţiilor constă într-o prestaţie unică: plata unei sume de bani.
r* Toţi obligaţii cambiali sunt solidari. La scadenţă, posesorul va putea cere plata întregii sume de bani de la oricare dintre
persoanele care şi-au pus semnătura pe cambie, oricare ar fi situaţia lor juridică în cadrul complexului de obligaţii cambiale, fără
a fi obligat să respecte vre-o ordine în alegerea debitorului urmărit, deoarece girul are, pe lângă funcţia de a realiza transmiterea
cambiei, şi pe aceea de a garanta pe dobânditorii săi succesivi. Un act de întrerupere a prescripţiei faţă de un debitor solidar nu
are efect faţă de ceilalţi.
> Obligaţiile cambiale sunt cu termen, dar spre deosebire de dreptul comun, în materie de drept cambial termenul nu se
consideră stabilit în interesul exclusiv al debitorului.
> Cambia prezintă pentru creditor avantajul unui regim riguros de urmărire şi realizare a creanţei, deoarece măsurile
procedurale de judecată ş: executare sunt simplificate şi mult mai severe decât în dreptul comun. Pentr_ realizarea drepturilor
cambiale, este necesar ca creditorul să adreseze un protest ş; să investească titlul cu formulă executorie, nefiind necesar să
pornească un proces civil sau comercial în vederea obţinerii hotărârii judecătoreşti.
> Drepturile cambiale sunt literale, adică ele pot fi exercitate doar în limitele exprimate scriptic, nefiind admise nici un fel
de probe în scopul extinder: sau modificării. Au forţă juridică doar prevederile care trebuiau şi au fost incluse ir cambie.
Secţiunea 2. Emiterea cambiei.
2.1. Precizări prealabile. Pentru a fi valabilă, cambia trebuie si întrunească condiţiile de fond necesare pentru valabilitatea unui
act juridic. Camb: : se redactează în formă scrisă, în limba aleasă de părţi.
 278
S-a remarcat2287 că formalizmul sau rigorismul cambiei reprezintă o garanţie a voinţei concretizate în înscris, realizând
îmbinarea între fond şi formă. Rigurozitatea formei impune şi includerea în cambie a unor anumite menţiuni şi condiţii.
Menţiunile, la rândul lor, sunt obligatorii şi facultative. Inserarea menţiunilor în cambie se face cu respectarea următoarelor reguli:
> regula certitudinii care prevede că indicaţiile trebuie să fie certe şi coerente, fără a prezenta o anumită ordine;
> regula suficienţei care presupune că indicaţiile trebuie să conţină toate informaţiile necesare.
Potrivit Legii cambiale uniforme2288, posesorul înscrisului cambial are posibilitatea de a solicita eliberarea duplicatelor sau
să facă una sau mai multe copii.
Duplicatele sunt exemplare identice şi originale, fiind numerotate în textul titlului şi fiind semnate de toţi semnatarii cambiei
originale. Plata făcută posesorului unui exemplar, are efect liberatoriu. Trasul rămâne, însă, obligat pentru fiecare exemplar care
nu i-a fost restituit, iar girantul pentru exemplarele semnate şi transmise altor persoane.
Copiile reprezintă reproduceri exacte ale originalului şi, la fel ca originalul, copia poate fi girată şi avalizată. Copia trebuie să
menţioneze deţinătorul titlului original, care este obligat să-l remită posesorului pentru a exercita dreptul de regres. In caz de refuz,
posesorul legitim al cambiei poate exercita acţiunea de regres, numai după ce s-a constatat printr-un protest, că originalul nu i-a
fost remis la cerere.
Pe originalul cambiei, după ultimul gir dat înainte de eliberarea copiei, poate fi inserată clauza de aici girul este -valabil doar
pe copie. în acest caz, orice gir semnat ulterior pe original, este nul.
2.2. Menţiuni obligatorii. Menţiunile obligatorii sunt esenţiale pentru valabilitatea cambiei. Cambia trebuie să conţină
următoarele menţiuni obligatorii2289:
A. Denumirea de cambie. Deosebindu-se de celelalte titluri la ordin prin rigoarea efectelor, cambia trebuie să prezinte şi din
punct de vedere exterior elemente care s-o distingă de aceste titluri. S-a remarcat2290 că cel mai sigur mijloc pentru atingerea
acestui deziderat este acela ca denumirea de cambie - semnul său specific - să fie cuprinsă în titlu, pentru a marca astfel importanţa
pentru cel ce semnează, a naturii obligaţiei asumate şi a efectelor ei.
Denumirea de cambie trebuie să fie scrisă în limba în care este redactat titlul. De exemplu, în dreptul englez - Bill of exchange,
în dreptul francez - Lettre de change, în dreptul german - Wechsel, în dreptul italian - Vaglia cambiaro.
Legislaţia cambială admite folosirea oricărei limbi la redactarea cambiei, nefiind obligatoriu ca o cambie să fie scrisă în limba
ţării unde a fost emisă.
Potrivit prevederilor dreptului anglo-saxon, o cambie este valabilă şi în cazul în care denumirea de cambie nu este inserată în
cuprinsul titlului.
B. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, într-o anumită monedă. Ordinul trebuie să fie necondiţionat
şi fără rezerve, deoarece o condiţie suspensivă sau rezolutorie ar face incert faptul plăţii, suma ce trebuie plătită, scadenţa sau
locul plăţii. De asemenea, ordinul de plată trebuie să fie clar şi precis, să nu cuprindă contradicţii, deoarece nu se va putea recurge
la interpretare pentru a-1 clarifica. Per a contrario, dreptul anglo-saxon admite emiterea cambie; numai în schimbul unei
contraprestaţii, fiind obligatoriu ca despre aceasta să se facă menţiune chiar în cuprinsul cambiei.
Ordinul are ca obiect plata efectivă a unei sume determinate de bani. In ordinul de plată se menţionează cuantumul şi moneda
de plată.
Atât Legea cambială uniformă, cât şi legislaţiile naţionale nu impun o formulă sacramentală pentru redactarea ordinului de
plată, astfel că acesta poate lua forma unui ordin propriu-zis, a unei somaţii, a unei invitaţii sau a unei rugăminţi Nu se admite
utilizarea unor formule ambigue referitoare la sume determinabile, de exemplu: „plătiţi x% din...”.
Suma de plată trebuie indicată în litere sau în litere şi cifre. Dacă suma de plată este scrisă în litere şi cifre, în caz de
neconcordanţă se va lua în considerare suma scrisă în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în
cifre, în caz de neconcordanţă suma de plată este suma cea mai mică2291. în acest caz, se aplică principiul potrivit căruia, atunci
când există îndoială, obligaţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.
C. Numele, prenumele şi domiciliul trasului. Trasului îi este adresat ordinul de a plăti suma de bani. In cazul în care trasul
acceptă cambia, el este debitorul principal al cambiei. Ceilalţi debitori vor fi urmăriţi pentru executarea obligaţiei numai dacă
trasul refuză să accepte cambia sau dacă după ce a acceptat, nu efectuează plata la scadenţă.
Desemnarea trasului se face prin identificarea acestuia, în cazul persoanelor fizice, se va menţiona numele, prenumele şi
domiciliul, iar în cazul persoane: juridice - denumirea, sediul şi datele bancare.
Având în vedere scopul în care se face indicarea numelui trasului, şi anume identificarea celui care trebuie să efectueze plata,
unii autori2292 admit situaţia în care desemnarea s-ar face numai prin indicarea numelui de familie sau chiar şi ipotezele în care
aceasta s-ar realiza prin indicarea „numelui pe care-1 poartă în mo; obişnuit şi îl utilizează în activitatea sa zilnică: pseudonim,
nume artistic, firmă comercială”.
Nu are importanţă locul în care se menţionează numele trasului. Importar. este ca această menţiune să „se înlănţuie” cu ordinul
de plată. în practică, se obişnuieşte ca numele şi domiciliul trasului să fie menţionate în partea stângă de sus a documentului, după
indicarea sumei de bani în cifre şi litere.
Trăgătorul se poate indica pe el însuşi ca tras. Pe cambie pot fi indicaţi mai mulţi traşi în mod cumulativ care să se oblige
solidar. Dacă fiecare se angajează numai pentru o sumă, cambia este nulă.
D. Indicarea scadenţei. Prin scadenţă se înţelege data la care trebuie plătită cambia, adică ziua în care cambia devine exigibilă.
De la data scadenţei se produc efectele cambiale.
Scadenţa indicată în cambie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe2293:
> să fie certă, ceea ce înseamnă că nu se admite de a condiţiona momentul plăţii de un eveniment a cărui dată nu este
cunoscută cu exactitate (de exemplu, momentul descărcării mărfii în port);
> să fie unică, ceea ce înseamnă că nu se admite cambia cu scadenţe succesive. O excepţie de la această regulă există în
dreptul anglo-saxon care admite cambiile cu scadenţe succesive;
 279
> să fie posibilă, adică să fie menţionată o dată existentă şi nu una inexistentă cum ar fi, de exemplu, 30 februarie sau 31
aprilie.
Există mai multe modalităţi de indicare a scadenţei permise de lege2294:
a) La vedere, ceea ce înseamnă că plata cambiei trebuie să se facă la prezentarea ei în acest scop. Scadenţa la vedere poate
fi prevăzută expres în cambie. Orice cambie în care nu este indicată data plăţii va fi considerată cu scadenţă la vedere. Obligaţia
cambială trebuie executată imediat, fiind o scadenţă legală care produce efecte faţă de posesorul de bună-credinţă a cambiei.
In practica internaţională scadenţa la vedere poate fi indicată şi prin formule echivalente: la cerere, la prezentare, oricând.
Legea nr.l528-XII din 22.06.93 admite numai formula la vedere.
Termenul de prezentare la plată a cambiilor la vedere este de un an de la data emiterii. Trăgătorul poate să mărească sau să
micşoreze termenul de prezentare la plată. Giranţii sunt în drept doar să-l reducă2295.
b) La un anumit termen de la vedere, adică la un anumit număr de zile, săptămâni sau luni din ziua prezentării la acceptare
sau, dacă nu există acceptare, din ziua protestului.
Conform Legii nr.l528-XII din 22.06.932296, calcularea termenului de prezentare la plată se face conform următoarelor reguli:
> în cazul în care scadenţa este fixată pe zile, ea va fi ultima zi a termenului, zilele calculându-se fără a se ţine seama de
ziua emiterii şi de ziua prezentării la plată;
> dacă scadenţa este fixată pe luni, ea va fi considerată data corespondentă a lunii când trebuie efectuată plata;
> în lipsa datei corespunzătoare, scadenţa este în ultima zi a acestei luni;
> când o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi jumătate de la vedere, se numără mai întâi lunile întregi;
> dacă scadenţa este fixată la începutul, mijlocul sau la sfârşitul lunii, se înţelege că termenele sunt la data de 1, 15 sau
respectiv la ultima zi a lunii;
> menţiunea „8 zile” sau „15 zile” nu se înţelege ca una sau două săptămâni. Prin menţiunea Jumătate de lună” se înţeleg
15 zile.
Potrivit Legii cambiale uniforme2297, dacă acceptarea cambiei nu a fost datată, posesorul trebuie să dreseze un protest de
nedatare. în absenţa protestului, se prezumă că acceptarea a fost dată în ultima zi a termenului prevăzut pentru prezentare.
c) La un anumit termen de la data emiterii, adică după un anumit număr de zile, săptămâni, luni determinat în titlu. Calcularea
termenului începe din ziua următoare datei emiterii, iar scadenţa este ultima zi a termenului astfel calculat.
în cazul în care între ţara în care este emisă cambia şi ţara în care urmează să se efectueze plata există calendare diferite,
scadenţa se calculează de la data la care corespunde zilei de emitere potrivit locului de plată2298.
d) La o zi fixă, indicându-se o dată precisă. Este felul de scadenţă cel mai utilizat în practică. Pentru ca indicarea scadenţei
să fie completă, trebuie să se indice ziua, luna şi anul în litere sau cifre, în întregime sau prin prescurtări utilizate în practică.
Dacă locul de plată şi locul de emitere au calendare diferite, scadenţa se consideră că este fixată după calendarul locului de
plată2299.
E. Locul de plată. Locul de plată se inserează pe faţa cambiei, sub numele trasului. Importanţa specificării locului de plată
constă în următoarele2300:
> indicarea locului de plată în textul cambiei informează posesorul unde trebuie să se prezinte pentru a obţine plata din
partea trasului;
> în cazul refuzului de plată, locul plăţii va coincide cu locul în care trebuie să se întocmească actele necesare pentru
conservarea drepturilor posesorului;
> din punct de vedere procedural, locul plăţii arată care vor fi instanţele judecătoreşti competente a soluţiona eventualele
litigii.
Neindicarea locului de plată nu are drept efect nulitatea cambiei, dacă această lipsă poate fi suplinită conform prevederilor
legii. Astfel, potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.932301, în lipsa unei menţiuni speciale, locul arătat lângă numele trasului este
considerat loc de plată şi concomitent domiciliul plătitorului.
Dacă în cambie sunt indicate mai multe locuri unde urmează să se facă plata, beneficiarul este în drept să opteze pentru locul
care îi este cel mai accesibil.
Legea cambială uniformă prevede2302 că o cambie poate fi plătită la domiciliul unei persoane terţe fie din localitatea unde
trasul domiciliază, fie în altă localitate. Cambia care conţine o astfel de clauză se numeşte domiciliată.
S-a menţionat2303 că domicilierea cambiei serveşte pentru transformarea datoriei din cherabilă în portabilă, dar prezentarea
spre acceptare se va face trasului. Formula utilizată în cazul cambiei domiciliate va fi „plătiţiprin domnul...
Au fost remarcate şi alte utilităţi ale cambiilor domiciliate, dintre care menţionăm următoarele2304:
> posibilitatea trasului de a-şi plăti cambiile în altă localitate, evitând astfel ca în lipsa lui să fie dresat protestul pentru
neplată2305 care, în afara cheltuielilor, atrage după sine şi o atmosferă de discreditare;
> protejarea interesului trasului de a domicilia cambia într-o altă localitate, atunci când doreşte ca o parte din datoriile lui
cambiale să nu fie cunoscute în localitatea unde domiciliază;
> posibilitatea trasului de a profita de fondurile pe care le are disponibile la un terţ, în genere o bancă - situaţie în care plata
se va face de către bancă, iar trasul nu va fi ţinut să poarte asupra sa sumele de bani necesare pentru a face faţă plăţii;
> protecţia în interesul trăgătorului atunci când trasul locuieşte într-o localitate unde nu se găsesc sucursale sau agenţii ale
băncilor, deoarece băncile nu primesc la acont sau pentru încasări cambiile plătibile în astfel de localităţi. în acest caz, posesorul
titlului neputând recurge la serviciile băncii pentru încasare, va trebui să se deplaseze singur, fapt ce va putea micşora puterea de
negociere a titlului.
Plata se efectuează de către domiciliator în schimbul unui comision de domiciliere.
S-a remarcat2306 că inserarea clauzei domicilierii nu echivalează cu o alegere de domiciliu. De aceea, toate actele de
procedură, judiciare şi extrajudiciare urmează a fi făcute la domiciliul real al trasului.
 280
F. Numele beneficiarului. Trăgătorul este în drept să desemneze mai mulţi beneficiari în mod alternativ sau cumulativ.
In cazul desemnării cumulative, drepturile din cambie pot fi exercitate doar de către toţi beneficiarii împreună. Unul singur nu
ar putea cere plata nici pentru partea ce i s-ar cuveni, nici pentru toţi, deoarece el nu-i reperezintă pe ceilalţi. în iipsa stipulaţiei
exprese, solidaritatea nu se prezumă în această situaţie.
Dacă beneficiarii sunt desemnaţi alternativ, oricare dintre ei, dacă se află în posesia titlului, poate exercita drepturile rezultând
din cambie, poate gira cambia sau poate cere plata. Dacă unul din beneficiarii desemnaţi alternativ exercită drepturile izvorâte din
cambie, acest fapt exclude drepturile celorlalţi şi stinge orice pretenţii rezultând din titlu.
Trăgătorul se poate indica pe sine în calitate de beneficiar, utilizând o formulă de genul: plătiţi către mine însumi, plătiţi la
ordinul meu sau altă formulă echivalentă2307.
în literatura de specialitate2308 au fost evidenţiate avantajele ipotezei în care trăgătorul s-ar indica pe sine ca beneficiar,
arătându-se că trăgătorul regurge la o astfel de cambie atunci când nu are siguranţa că trasul o va accepta. El creează în modul
acesta un titlu complet pe care îl trimite trasului spre acceptare şi îl negociază numai după ce a obţinut acceptarea. De asemenea,
va recurge la o astfel de cambie când, fiind necunoscut pe piaţa unde locuieşte trasul, nu ar găsi uşor un beneficiar căruia să-i
predea titlul. Dimpotrivă, titlul se va negocia foarte uşor dacă poartă semnătura trasului acceptant care este cunoscut pe piaţa
respectivă. Această cambie este valabilă chiar înainte de girare.
G. Data şi locul emiterii. în cambie se va indica data şi locul emiterii. Totuşi, trata care nu indică locul în care a fost emisă,
se consideră semnată în locul
•2309
arătat lângă numele trăgătorului .
Data şi locul emiterii se menţionează pe faţa cambiei şi prevede ziua, luna şi anul, acestea putând fi arătate în modurile utilizate
în practică: în cifre, în litere sau în prescurtări, cu condiţia ca data să fie certă sau neechivocă. Pe cambie se va indica o singură
dată a emiterii.
Dacă data este imposibilă sau absurdă, respectiv inexistentă în calendar sau compusă din mai multe zile ori este în contradicţie
cu scadenţa, acest fapt atrage nevalabilitatea cambiei2310.
Data emiterii cambiei trebuie să fie unică, chiar şi atunci când există ma: mulţi trăgători, deoarece contradicţia între o pluralitate
de date ar genera confuzie, făcând ca această indicaţie să-şi piardă caracterul de certitudine.
Interesul menţionării datei emiterii cambiei se justifică pentru aprecierea capacităţii trăgătorului în momentul respectiv, precum
şi pentru determinarea scadenţei, dacă ea este indicată la un anumit termen faţă de ziua emiterii.
Inserarea locului emiterii cambiei prezintă interes pentru determinarea leg: aplicabile condiţiilor de formă, conform regulii
locus regit actum.
H. Numele, prenumele, domiciliul şi semnătura trăgătorului. Modalitatea semnării cambiei este prevăzută de legislaţiile
naţionale. Potrivit Legii nr. 1528-X. din 22.06.932311, trata trebuie să cuprindă semnăturile şefului şi contabilului-şef a,
trăgătorului persoană juridică, autentificate cu ştampila unităţii. Trăgătorul - persoană fizică indică numele său, domiciliul şi
confirmă cambia prin semnătura legalizată la notar.
Elementele semnăturii vor cuprinde numele prenumele şi domiciliu persoanei fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanei
juridice.
Semnătura trăgătorului reprezintă un act decisiv, deoarece prin aceasia. emitentul îşi exprimă voinţa de a-şi asuma o obligaţie.
Semnătura trăgătorului este
condiţie formală impusă pentru valabilitatea titlului, dar în acelaşi timp, constituie fundamentul obligaţiei asumate de trăgător.
Pentru a fi valabilă, semnătura trebuie să fie autografa şi să facă posibilă identificarea semnatarului.
2.3. Menţiunile facultative. Pe lângă menţiunile obligatorii, în cambie pot fi inserate şi anumite menţiuni facultative.
Principalele clauze facultative sunt următoarele2312:
A. Clauze explicative care interpretează sau explică obligaţiile cambiale, dar care nu sunt necesare pentru validitatea lor. De
exemplu, clauza fără procură, prin care posesorul cambiei poate pretinde suma indicată în temeiul unui drept
■ 2313
propriu .
B. Clauze complementare care adaptează şi completează conţinutul menţiunilor cambiale. Drept exemplu de clauze
complementare pot servi clauza privind desemnarea unui terţ domiciliator, la care se va efectua plata; clauza referitoare la
promisiunea de a plăti dobânzi, care poate fi prevăzută în cambia cu scadenţă la vedere sau la un anumit termen de la vedere,
indicându-se nivelul dobânzii2314.
C. Clauze suplimentare care servesc ca mijloc de probă pentru raporturile conexe cu titlul de valoare. Cele mai frecvent
utilizate clauze suplimentare sunt: clauza după aviz, prin care trasul este anunţat de către trăgător să accepte sau să plătească suma
menţionată doar după ce va fi anunţat; clauza valoarea primită în mărfuri, în alimente sau numerar care menţionează cauza emiterii
cambiei ori proviziunea; clauza prin care se măreşte valoarea creditului cambial, acordându-se o garanţie suplimentară prin
cesiunea proviziunii.
D. Clauze derogatorii care modifică sistemul legal al cambiei, influenţând obligaţiile cambiale. Caluzele derogatorii sunt
permise expres de Legea cambială uniformă. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate: clauza nu la ordin, fără gir sau netransmisibil
prin gir care limitează circulaţia cambiei numai la cesiunea de drept comun2315; clauza de negaranţie pentru acceptare care
exonerează de răspundere pe trăgător până la scadenţă2316; clauza prin care se interzice prezentarea cambiei spre acceptare, în
mod absolut sau până la un anumit termen, cu excepţia cambiei plătibilă la un terţ, într-o altă localitate decât a domiciliului trasului
sau la o anumită perioadă de la vedere2317; clauza fără protest sau fără cheltuieli care permite exercitarea acţiunii de regres fără
dresarea protestului de neacceptare sau de neplată2318.
 281
E. Clauze interzise care schimbă esenţa sau structura obligaţiilor cambiale. Clauzele care contravin naturii titlului de valoare
implică nulitate cambiei. Drept
exemplu de asemenea clauze sunt condiţionarea obligaţiei cambiei, plata cambiei printr-o altă prestaţie sau completarea
elementelor obligatorii ale cambiei prin alte înscrisuri. Clauzele care contravin naturii titlului de valoare, se consideră ca nescrise.
Ca exemplu pot fi menţionate clauza privind exonerarea trăgătorului de garantarea plăţii sau scutirea de forţă obligatorie a
cambiei2319.
Secţiunea 3 Acceptarea cambiei.
3.1. Noţiune. Acceptarea cambiei constituie manifestarea prin care trasul consimte să intre în nextul cambial (şirul de giruri)
ca obligat principal2320. Trasul nu este obligat să accepte cambia, chiar dacă este debitor direct al trăgătorului. în principiu,
prezentarea cambiei pentru acceptare nu este obligatorie, acceptarea nefiind printre condiţiile esenţiale de validitate ale cambiei.
Beneficiarul trebuie să prezinte cambia trasului la scadenţă pentru acceptarea plăţii, iar în caz de refuz se adresează trăgătorului
care prin semnătura dată a garantat plata cambiei.
Prin acceptare, trasul se obligă ferm să plătească la scadenţă. Dacă nu plăteşte, i se va dresa protestul cambial de neplată. Cel
care plăteşte cambia în locul trasului are dreptul la acţiunea de regres împotriva trasului.
3.2. Prezentarea cambiei Ia acceptare. Cambia se prezintă la acceptare de posesorul sau deţinătorul titlului. Potrivit Legii
cambiale uniforme2321, acceptarea poate fi cerută până la ajungerea cambiei la scadenţă. Prezentarea cambiei pentru acceptare
este un drept şi nu o obligaţie pentru posesorul sau deţinătorul titlului. Posesorul cambiei o poate prezenta direct la plată. Ordinul
dat de trăgător se referă la plata şi nu la acceptarea cambiei.
In dependenţă de interesele participanţilor, regula prezentării cambiei spre acceptare implică două situaţii distincte2322:
> Obligativitatea prezentării cambiei la acceptare. Obligativitatea prezentării cambiei la acceptare poate fi impusă printr-o
dispoziţie legală sau poate fi stabilită de către părţi. Potrivit Legii cambiale uniforme2323, cambia plătibilă la un terţ, în altă
localitate decât la domiciliului trasului sau la un anumit termen de la vedere, trebuie prezentată la acceptare. Trăgătorul şi giranţii
au posibilitatea să prevadă o clauză în cambie prin care să dispună prezentarea cambiei spre acceptare.
Cambia plătibilă la un anumit termen de la vedere trebuie prezentată la acceptare în termen de un an de la data emiterii.
Trăgătorul poate reduce sau mări termenul, iar giranţii îl pot doar reduce2324. Nerespectarea obligaţiei legale sau voluntare de
prezentare a cambiei la acceptare, are ca efect pierderea de către posesor a dreptului de regres.
> Interzicerea prezentării cambiei la acceptare. Atât Legea cambială uniformă2325, eât şi Legea nr.l528-XII din 22.06.932326
dispun că trăgătorul nu poate interzice prezentarea cambiei spre acceptare, dar poate stipula ca ea să fie prezentată spre acceptare
nu mai devreme de termenul stabilit. Prezentarea cambiei la acceptare se face la domiciliul trasului. Trasul poate decide imediat
referitor la acceptarea cambiei sau poate solicita prezentarea cambiei în ziua următoare.
3.3. Condiţiile acceptării. Pentru a produce efecte cambiale, acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă şi
conţinut2327. Acceptarea se menţionează pe cambie şi poate fi exprimată prin expresia acceptat sau altă formulă echivalentă, de
exemplu voi onora, voi plăti, urmată de semnătura trasului. Potrivit Legii cambiale uniforme2328, simpla semnătură pe faţa
cambiei are valoarea unei acceptări.
în cazul în care cambia este plătibilă la un anumit termen de la vedere sau când, printr-o clauză specială, s-a fixat un termen
pentru prezentare, menţiunea acceptării trebuie să fie datată. Acceptarea nedatată are drept consecinţă pierderea acţiunilor de
regres. Pentru conservarea dreptului la acţiune împotriva giranţilor şi trăgătorului, posesorul poate solicita ca lipsa datei să fie
constatată printr-un protest dresat în timp util.
Cambia se acceptă în condiţiile indicate de emitent, iar orice modificare adusă conţinutului cambiei se consideră ca un refuz
de acceptare. Ca excepţie, Legea cambială uniformă admite2329 acceptarea parţială, iar pentru restul sumei vor fi obligaţi să
răspundă debitorii de regres, chiar înainte de scadenţă, dacă posesorul a dresat un protest de neacceptare.
Legea nr.l528-XII din 22.06.93 dispune2330 că acceptantul trebuie să accepte cambia sau să comunice despre imposibilitatea
de a o accepta în timp de trei zile lucrătoare din momentul prezentării cambiei.
3.4. Efectele acceptării. Din momentul acceptării cambiei, trasul devine debitor cambial. Prin acceptare, trasul este obligat în
mod direct şi solidar cu :răgătorul, giranţii şi avaliştii.
Obligaţia asumată de tras prin acceptare este literală, autonomă şi abstractă. S-a menţionat2331 că, pe când trăgătorul, giranţii
şi avaliştii îşi asumă o obligaţie de a face să se plătească, trasul se obligă să efectueze plata. Ceilalţi sunt ţinuţi la plată numai în
cazul în care trasul refuză să efectueze plata.
Potrivit Legii cambiale uniforme2332, trasul acceptant se obligă să plătească la scadenţă suma înscrisă pe cambie. Dacă nu
plăteşte, posesorul chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce s-ar putea pretinde
pe cale de regres.
3.5. Revocarea acceptării. Trasul are posibilitatea să revină asupra acceptării sale până în momentul restituirii cambiei. Totuşi,
prezumţia de radiere înainte de restituirea titlului nu operează când posesorul cambiei sau orice alt semnatar a fost informat în
formă scrisă despre acceptarea cambiei.
Revocarea se face prin ştergerea acceptării înscrise pe cambie. Acceptarea se poate înlătura prin orice mijloace. în practică2333,
se utilizează radierea, tragerea de linii, scrierea cuvântului anulat sau a unei menţiuni din care să rezulte intenţia de retragere.
3.6. Refuzul de acceptare. Revocarea acceptării se consideră un refuz. Declaraţia de refuz trebuie constatată printr-un protest
de neacceptare, în termenele fixate pentru prezentarea la acceptare. în cazul în care trasul refuză acceptarea plăţii, posesorul
cambiei poate urmări imediat pe trăgător sau pe oricare din giranţi, trasul acceptant fiind obligatul principal, iar ceilalţi fiind
obligaţi de regres.
Legea nr.l528-XII din 22.06.93 dispune2334 că posesorul cambiei poate exercita dreptul de acţiune împotriva trăgătorului,
giranţilor şi celorlalţi obligaţi înainte de scadenţă, dacă acceptarea cambiei a fost refuzată total sau parţial.
 282
Secţiunea 4. Transmiterea cambiei2335. Cambia se transmite sau circulă prin gir, scontare sau rescontare. Potrivit Legii
cambiale uniforme2336, orice cambie este transmisibilă prin gir, chiar dacă nu a fost în mod expres trasă la ordin. Caracterul la
ordin ţine de natura şi nu de esenţa cambiei.
In cazul în care cambia conţine clauza nu la ordin, ea se poate transmite şi pe calea dreptului comun, prin cesiune, subrogare
legală sau succesiune.
Potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.932337, dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele nu la ordin sau o expresie echivalentă,
cambia poate fi transmisă numai în conformitate cu formele şi cu efectele unei cesiuni ordinare.
4.1. Girul.
4.1.1. Noţiunea girului. Girul constituie modalitatea specifică de circulaţie juridică a cambiei, prin intermediul căruia o
persoană, numită girant, transmite unei alte persoane, numită giratar, toate drepturile care rezultă din cambie.
Girul se realizează printr-o declaraţie scrisă şi tradiţiunea titlului. Drepturile cambiale pot fi transmise prin gir înainte de
scadenţă. Indiferent de situaţie, girul trebuie să intervină anterior protestului de neplată sau înainte de expirarea termenului fixat
pentru dresarea protestului.
Girul poate fi dat şi în beneficiului trasului, acceptant sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat cambial. Persoanele date
îl pot gira din nou2338. în gir poate să nu fie desemnată persoana în favoarea căreia a fost dat şi poate să conţină doar datele şi
semnătura girantului (gir în alb).
4.1.2. Condiţiile de valabilitate ale girului. Potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.932339, girul se scrie pe cambie sau pe
alonjă (foaia alipită la ea). Girul trebuie să fie legalizat prin semnătura şi ştampila girantului. Alonja trebuie să fie adăugată la
cambie, printr-o metodă ce exclude dezunirea ei. Prima înscriere de transmitere trebuie să se facă transversal pe ambele documente
în aşa fel încât înscrierea să înceapă pe cambie şi să se termine pe alonjă. Primul gir pe alonjă se autentifică cu ştampilă în locul
unde s-a unit cambia cu alonja.
Girul cuprinde un ordin de plată către tras de a plăti persoanei indicate suma menţionată pe cambie. Ordinul de plată poate fi
exprimat prin menţiunea în acest sens, plătiţi la ordinul..., plătiţi în favoarea lui..., plătiţi lui..., menţiunea fiind semnată de giranţi.
Girul trebuie să fie simplu şi necondiţionat. Orice condiţie care ar afecta girul, se consideră ca nescrisă. Girul parţial este nul.
Deşi nu se admite divizarea creanţei, în gir pot fi menţionaţi, cumulativ sau alternativ, mai mulţi giratari. Girantul este obligat să
indice data când a fost scris girul.
Atâta timp cât cambia nu a fost remisă, girul poate fi revocat. Prin urmare, pentru ca girul să funcţioneze, predarea cambiei
reprezintă o condiţie obligatorie. Pentru exercitarea drepturilor dobândite, giratarul are nevoie de posesia cambiei. Remiterea
cambiei împiedică eventualitatea unei revocări a girului de către girant.
4.1.3. Efectele girului. Pe lângă faptul că este modalitatea specifică de transmitere a cambiei, girul este şi un mijloc de
legitimare a posesiunii titlului şi a garanţiei pentru acceptarea şi plata cambiei. Prin urmare, efectele girului sunt următoarele:
> Efectul translativ al girului. Girul transmite toate drepturile cambiale în conformitate cu indicaţiile din titlu. Prin gir se
transmit atât drepturile cambiale esenţiale, cât şi drepturile accesorii. Drepturile cambiale esenţiale sau proprii sunt prezentarea
cambiei la acceptare şi la plată, dresarea protestului de neacceptare şi de plată, exercitarea acţiunii de regres, transmiterea cambiei
unei alte persoane. Din categoria drepturilor accesorii fac parte gajul, ipoteca sau privilegiile constituite pentru a garanta plata
sumei indicate în cambie. Garanţiile reale se transferă prin simplul fapt al girului, fără a fi necesare anumite formalităţi.
> Efectul de legitimare al girului2'40. Dreptul giratarului se justifică în mod formal prin seria neîntreruptă de giruri care se
înscriu pe cambie. Girul legitimează posesia titlului, precum şi exercitarea drepturilor cambiale. Pentru existenţa legitimării este
necesar ca seria girurilor să fie neîntreruptă. Seria este continuă, dacă fiecare gir se semnează de către girantul care în operaţiunea
anterioară era giratar. Continuitatea girului este asigurată de identitatea între girant şi giratar în succesiunea girurilor. Şirul girurilor
se opreşte sau se întrerupe la posesorul titlului, ultimul giratar fiind titularul legitim al drepturilor care rezultă din cambie. Obligatul
cambial nu poate controla valabilitatea girurilor. Debitorul va verifica numai identitatea posesorului cu giratarul ultimului gir şi
succesiunea formală a girurilor.
Potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.932341, deţinătorul unei cambii este considerat posesor legitim, dacă justifică dreptul său
printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă acestea sunt în alb. Girurile şterse se consideră nescrise, dacă anularea lor este
confirmată de către girant. Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia din urmă este considerat că a dobândit
cambia prin efectul unui gir în alb.
> Efectul de garanţie al girului. Conform Legii cambiale uniforme2342, în absenţa unei alte clauze, girantul are obligaţia
legală de a garanta acceptarea şi plata cambiei.
Girantul îşi asumă obligaţia de acceptare şi de plată a cambiei atât faţă de giratar, cât şi de toţi posesorii succesivi ai cambiei.
El este un debitor de regres care răspunde solidar cu ceilalţi debitori cambiali. Girantul este în drept să interzică un nou gir, situaţie
în care el nu răspunde faţă de persoanele cărora cambia a fost ulterior girată.
Obligaţia de garanţie a girantului poate fi înlăturată prin includerea în gir a unei clauze de exonerare. în mod obişnuit, intenţia
girantului se exprimă prin formula fără garanţie, fără obligo, fără responsabilitate cambială, fără regres sau altă expresie
echivalentă2343.
4.1.4. Formele girului. în dependenţă de forma sau indicarea beneficiarului, girul poate fi plin sau complet, în alb sau la
purtător2244.
Girul plin sau complet constă în declaraţia semnată şi datată de girant care cuprinde ordinul de a plăti unui beneficiar suma
prevăzută în titlu. Formula utilizată va specifica numele şi prenumele sau denumirea beneficiarului. Girul plin poate fi scris pe
faţa cambiei.
Girul în alb nu indică numele beneficiarului2345. Girul în alb poate cuprinde numai semnătura girantului.
Posesorul unui gir în alb are următoarele posibilităţi2346: y să completeze girul cu numele său, indicându-se ca giratar sau cu
numele altei persoane, urmând să-i transmită titlul;
 283
> să gireze cambia din nou în alb sau la ordinul unei alte persoane;
^ să remită cambia unui terţ, fără să completeze girul în alb şi fără să gireze cambia.
Girul în alb permite posesorului transmiterea cambiei prin simpla tradiţiune. Neffiind menţionat numele său, posesorul nu
răspunde faţă de debitorii succesivi ai cambiei. El garantează doar existenţa cambiei.
Girul la purtător desemnează persoana beneficiarului prin posesiunea titlului. Girul la purtător se exprimă prin formula plătiţi
purtătorului. După cum rezultă din Legea cambială uniformă2347, girul la purtător are aceeaşi valoare ca girul in alb. Datorită
asimilării, efectele produse vor fi ca la girul în alb
Beneficiarul girului la purtător se legitimează prin prezentarea titlului. El poate să completeze girul cu numele său ori cu al
unei alte persoane, ca giratar. Prin nominalizarea giratarului, cambia devine un titlu la ordin.
După efectele care se produc, girul poate fi propriu sau impropriu. Girul propriu sau normal întruneşte condiţiile stabilite de
lege şi produce toate efectele specifice transmiterii cambiei. Girul impropriu sau anormal produce alte efecte decât cele specifice
sau numai o parte din ele. Din această categorie fac parte girul pentru procură, girul în garanţie, girul de întoarcere, girul după
protest, girul fiduciar, girul simulat.
Potrivit Legii cambiale uniforme2348, girul pentru procură împuterniceşte pe giratar să încaseze, în numele girantului, suma
indicată în titlu. Cambia poate fi girată prin formula pentru procură, pentru încasare, valoare de acoperire sau orice altă menţiune
care implică un simplu mandat. în calitate de mandatar, giratarul poate exercita toate drepturile derivând din cambie. Deoarece nu
dispune de creanţă, giratarul poate transmite cambia numai printr-un gir per procură care are semnificaţia unei substituiri.
Acţionând în numele altei persoane, giratarul nu dobândeşte drepturi autonome. în raporturile dintre girant şi giratar se aplică
regulile de drept comun referitoare la mandat.
Legea nr.l528-XII din 22.06.93 dispune2349 că, în cazul în care girul cuprinde stipulaţia pentru incaso, ca împuternicit sau
orice altă stipulaţie care implică o însărcinare de încasare asupra cambiei, deţinătorul poate să exercite toate drepturile reieşind
din cambie, însă poate să o gireze numai la ordinul girantului (girul de procură).
Potrivit Legii cambiale uniforme2350, girul în garanţie constituie în favoarea giiatarului un gaj pentru garantarea unei alte
creanţe. Cambia se gajează prin includerea in gir a formulei valoare în garanţie, valoare în gaj sau alte menţiuni similare. Condiţiile
formale de valabilitate sunt ca şi cele pentru girul simplu.
Giratarul poate exercita în nume propriu toate drepturile care rezidă din cambie, chiar înainte de scadenţa creanţei, dar nu poate
să dispună de gaj şi nici să transmită cambia prin gaj, decât cu titlu de procură. Raporturile dintre girant şi giratar sunt supuse
regulilor de drept comun referitoare la gaj.
Girul nu la ordin limitează transmiterea cambiei numai în forma şi cu efectele unei cesiuni de drept comun2351. Prin clauza
nu la ordin girul transferă beneficiarului drepturile cambiale, fără posibilitatea de comercializare a titlului. Girantul îşi asumă
responsabilitatea doar faţă de giratar, nu şi faţă de ceilalţi posesori succesivi ai cambiei.
Girul fără garanţie exonerează pe girant de obligaţia de garanţie de acceptare sau plată. Girul de garanţie produce numai efectul
de legitimare a posesiunii titlului. înlăturarea oricărei obligaţii are loc prin inserarea în gir a formulei/ăra garanţie, fără regres, fără
responsabilitate cambială, fără obligo.
Girul de întoarcere oferă beneficiarului posibilitatea de a transmite cambia unui obligat cambial care o poate gira din nou2352.
în cazul în care girul a fost dat în folosul trasului, iar acesta a acceptat cambia, trasul devine creditor şi debitor cambial iar cambia
se stinge prin confuziune. Dacă trasul nu acceptă cambia, el poate să ceară plata de la girant şi trăgător. Giratar poate fi trăgătorul,
iar efectele vor fi determinate de poziţia trasului.
Girul după protest sau după expirarea termenului pentru dresarea protestului produce numai efectele unei cesiuni ordinare2353.
Formulat după scadenţă, girul produce aceleaşi efecte ca un gir autentic. Beneficiarul va dispune de un drept propriu şi autonom.
Prin cesiunea cambiei, derivând dintr-un gir făcut posterior protestului de neplată sau după expirarea timpului pentru facerea
protestului, fie dintr-un act separat, chiar anterior scadenţei, se transmit creditorului toate drepturile cambiale ale cedentului, căruia
i se vor putea opune toate excepţiile opozabile acestuia, cesionarul având dreptul la predarea cambiei. Posesorul titlului dobândeşte
drepturile cambiale ale cedentului care garantează numai realitatea creanţei, dar nu şi plata sumei menţionate.
Girul fiduciar este acela, prin care girantul dobândeşte exerciţiul drepturile: cambiale în mod deplin. Prin girul fiduciar, datorită
încrederii girantului, se transferă giratarului drepturile cambiale, fără menţionarea scopului. Acest gir este utilizat, de regulă,
pentru încasarea creanţei cambiale. De asemenea, el este folos. , în scopul garantării unei creanţe sau pentru scontarea titlului.
Regulile în baz: cărora funcţionează girul fiduciar sunt cele ale mandatului sau gajului.
Girul simulat transmite proprietatea cambiei numai în aparenţă, ic: proprietar rămâne persoana care girează cambia. Deşi prin
girul simulat părţi -, stabilesc să nu transmită proprietatea cambiei, faţă de terţi girul produce toate efectele, giratarul fiind un
posesor legitim al titlului.
înstrăinarea fictivă a cambiei oferă posibilitatea de a evita ca debitorul cambial să opună giratarului mandatar excepţiile pe
care le putea invoca împotriva girantului sau de a sustrage valoarea cambială de la urmărirea creditorilor girantului.
Secţiunea 5. Scontarea şi rescontarea cambiei.
5.1. Scontarea cambiei. Scontarea constituie operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia înainte de scadenţă unei bănci
comerciale, în scopul obţinerii sumei indicate în titlu. Banca plăteşte valoarea cambiei, mai puţin taxa scontului care reprezintă
dobânda la credit până la scadenţă. Taxa scontului este stabilită de către băncile comerciale.
Banca este în drept să perceapă şi un comision pentru acoperirea unor cheltuieli diverse.
5.2. Rescontarea cambiei. Rescontarea este operaţiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la banca centrală. Taxa
de rescont sau taxa oficială a scontului este reţinută şi este fixată de banca centrală în baza exigenţelor schimburilor comerciale,
fiind un indicator pentru nivelul general al dobânzilor.
Secţiunea 6. Garantarea cambiei.
Acceptarea şi plata cambiei se garantează prin gir şi aval. Garanţia specifică dreptului cambial este avalul.
 284
6.1. Noţiunea şi condiţiile de valabilitate ale avalului. Avalul este o obligaţie cambială luată pentru garantarea altei obligaţii
cambiale2354. Persoana care garantează plata se numeşte avalist, iar persoana garantată se numeşte avalizat. Prin aval, avalistul
îşi asumă obligaţia de a plăti la scadenţă suma din cambie în solidar cu debitorul garantat.
Potrivit Legii cambiale uniforme2355 şi Legii nr.l528-XII din 22.06.932356, plata unei cambii poate fi garantată prin aval
pentru o parte din sumă sau pentru întreaga sumă. Obligaţia de garantare a cambiei nu ţine de esenţa titlului, cambia poate circula
şi fără aval.
Avalul poate fi dat de un terţ sau de un semnatar al cambiei, inclusiv de trasul care nu a acceptat cambia. Cambia poate fi
garantată de unul sau mai mulţi avalişti care pot avaliza acelaşi debitor sau mai mulţi debitori cambiali, precum şi un avalist.
Obligaţia cambială constituită prin aval este bilaterală, abstractă şi autonomă.
Avalul trebuie dat până la scadenţă sau şi după scadenţă, dar cel mult până la dresarea protestului de neplată ori expirarea
termenului pentru protest. Avalul posterior acestei date produce numai efectele de drept comun ale unei fidejusiuni2357.
Avalul se înscrie pe cambie sau pe alonjă şi se exprimă prin cuvintele de considerat ca aval, bun pentru aval, pentru aval, pentru
garanţie, ca avalist pentru... sau prin orice expresie echivalentă. Potrivit Legii cambiale uniforme2358, semnătura avalistului pusă
pe faţa cambiei, cu excepţia trasului sau trăgătorului, se consideră ca fiind un aval. în aval trebuie să fie menţionat numele
avalizatului, iar în absenţa unei indicaţii, se prezumă că avalul a fost dat în favoarea trăgătorului.
Clauzele avalului trebuie să fie compatibile cu natura garanţiei. Ele nu pot fi formulate sub condiţie sau cu modificări. Prin
derogare, Legea cambială uniformă2359 admite garanţia pentru o sumă mai mică decât valoarea cambiei.
Dacă obligaţia avalistului nu este valabilă cambial, avalul este lovit de nulitate. Totuşi, potrivit Legii cambiale uniforme2360,
angajamentul avalistului este valabil, dacă obligaţia pe care o garantează ar fi nulă pentru orice altă cauză decât un viciu de formă.
6.2. Efectele avalului. Avalistul are obligaţia de a plăti cambia pentru persoana care a garantat. Obligaţia avalistului este
similară cu obligaţia garantată, avalistul fiind garantul unui semnatar al cambiei.
Avalistul este un obligat solidar. Dacă avalul se dă pentru un tras, avalistul devine un obligat direct şi este ţinut să răspundă
pentru posesorul cambiei şi debitorii de regres. Acţiunea cambiei poate fi intentată împotriva avalistului fără a fi necesară dresarea
protestului de neplată. Dacă avalul se dă trăgătorului, garantul este obligat faţă de posesorul cambiei şi cei menţionaţi după
emiterea titlului.
Avalistul poate să opună posesorului cambiei excepţiile pe care debitorul avalizat le are contra acestuia. Avalistul unui girant
nu poate fi urmărit dacă titlul nu a fost prezentat trasului spre acceptare sau plată şi protestul nu a fost dresat.
în cazul în care avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile care rezultă din ea împotriva garantului şi celor ţinuţi faţă
de acesta2361.
Avalistul intentează acţiunea cambială împotriva obligaţilor anteriori pe baza titlului cambial, actului de protest şi contului de
întoarcere achitat. Obligaţi, anteriori pot invoca numai excepţiile personale din raporturile cu avalistul.
Lichidarea raporturilor dintre coavalişti se face după principiile dreptulu comun privind codebitorii solidari. •
Secţiunea 7. Plata cambiei.
Plata cambiei poate fi efectuată la scadenţă, anticipat sau parţial.
7.1. Plata cambiei la scadenţă. Scadenţa este termenul la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită. Scadenţa trebuie să fie
unică şi trebuie să rezulte cu precizie din textul cambiei.
Cambia se prezintă la plată debitorului principal sau terţului desemnat să plătească pentru el. Cambia trebuie să fie prezentată
la plată la data şi locu prevăzute în cambie. Obligaţia care rezultă din cambie este cherabilă şi nu portabilă Prezentarea cambiei la
plată către tras trebuie să fie reală şi serioasă, deoarece ir
caz de refuz al plăţii, prezentarea este necesară în scopul dresării protestului de neplată şi chemării în judecată.
Potrivit Legii cambiale uniforme2362, plata cambiei poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea cambiei.
Dreptul de plată revine beneficiarului indicat de trăgător sau girantului legitimat printr-un şir neîntrerupt de giruri.
In cazul în care titlul are scadenţa la o zi fixă sau la un anumit interval de la emitere ori de la vedere, cambia trebuie prezentată
la plată în ziua în care este plătibilă sau în una din cele două zile lucrătoare care urmează.
Cambia cu scadenţă la vedere trebuie plătită la prezentare. Dacă în cambie nu este menţionat locul plăţii, se va lua în considerare
localitatea de lângă numele trasului, în conformitate cu prevederile dreptului comun.
Plata cambiei la scadenţă stinge obligaţia cambială. Achitarea sumei înscrise pe cambie eliberează pe toţi debitorii cambiali.
Dacă plata se efectuează de un debitor de regres, sunt eliberaţi de datorie numai giranţii ulteriori şi avaliştii lor. Debitorii anteriori
rămân obligaţi în continuare şi pot fi urmăriţi în temeiul cambiei.
7.2. Plata anticipată. Plata anticipată poate fi efectuată doar cu acordul posesorului cambiei. Potrivit Legii cambiale
uniforme2363 şi Legii nr,1528-XII din 22.06.932364, posesorul unei cambii nu poate fi obligat să primească plata înainte de
scadenţă. Trasul care plăteşte înainte de scadenţă, o face pe riscul său. în cazul plăţii anticipate riscul trasului constă în faptul că
ar putea fi obligat să facă o nouă plată în favoarea celui care s-ar dovedi la scadenţa cambiei că este posesorul legitim al
cambiei2365.
7.3. Plata parţială. Legea cambială uniformă prevede2366 că posesorul unei cambii nu poate refuza plata parţială. Plata parţială
poate fi efectuată de tras, domiciliatar şi avalistul trasului. Nu pot plăti parţial debitorul de regres şi intervenientul.
In situaţia efectuării unei plăţi parţiale, cambia nu poate fi pretinsă posesorului, deoarece titlul este necesar pentru valorificarea
sumei rămase neplătite. Plătitorul poate cere să se facă pe cambie menţiunea privind plata parţială şi să i se elibereze o chitanţă.
Plata parţială se va efectua la scadenţă, dar mai înainte de dresarea protestului ie neplată sau de expirarea termenului pentru
dresarea protestului.
7.4. Dovada plăţii. Legea cambială uniformă dispune2367 că persoana care efectuează plata este în drept să solicite predarea
cambiei. Remiterea se face cu menţiunea de achitare înscrisă pe titlu de către posesor. în caz contrar, debitorul poate să refuze
plata cambiei.
 285
Restituirea efectivă a cambiei este necesară pentru dovada îndeplinirii obligaţiei, înlăturând posibilitatea ca plata să fie cerută
a doua oară de un posesor de bună-credinţă. De asemenea, remiterea titlului permite debitorilor de regres şi avaliştilor exercitarea
drepturilor cambiale2368.
Sunt situaţii când cambia ajunsă la scadenţă, nu este prezentată de posesor pentru plată. Pentru protejarea intereselor obligaţilor
cambiali, orice debitor are posibilitatea de a da suma menţionată în depozit unei autorităţi competente. Consemnarea sumei se
face din contul şi pe riscul posesorului2369.
Secţiunea 8. Intervenţia cambială.
8.1. Precizări prealabile. în cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, exercitarea acţiunii cambiale poate fi
evitată prin intervenţia unei alte persoane, recurgându-se la plata prin intervenţie (pentru onoare). Instituţia intervenţiei asigură,
în condiţii specifice, acceptarea sau plata cambiei în favoarea oricăruia dintre obligaţii cambiali2370.
Intervenţia se poate realiza în două forme: provocată sau solicitată şi voluntară sau spontană2371. Prin intervenţia provocată,
trăgătorul, girantul sau avalistul desemnează un indicat la nevoie, numit şi recomandatar. Intervenţia voluntară se produce din
iniţiativa unei persoane care este un intervenient pentru onoare. în calitate de indicat la nevoie sau intervenient pentru onoare poate
fi un terţ, trasul sau o persoană obligată deja prin cambie, cu excepţia acceptantului2372.
Intervenientul este obligat să informeze persoana pentru care a intervenit în termen de două zile lucrătoare ce urmează
intervenţiei. Dacă nu va respecta termenul menţionat, intervenientul va purta răspundere pentru prejudiciul cauzat prin neglijenţa
sa, daunele-interese fiind limitate la suma din cambie.
8.2. Acceptarea prin intervenţie. Potrivit Legii cambiale uniforme23 ', acceptarea prin intervenţie se poate face când posesorul
cambiei supusă acceptării este îndreptăţit să promoveze acţiunea înainte de scadenţă.
Intervenţia indicatului la nevoie, desemnat iniţial pe cambie, nu poate fi refuzată. Totuşi, posesorul cambiei este în drept să
respingă un intervenient pentru onoare. Dacă admite acceptarea, posesorul pierde dreptul la acţiunile pe care le-ar fi putut promova
înainte de scadenţă, împotriva celui pentru care a fost dată acceptarea şi a semnatarilor subsecvenţi.
Acceptarea prin intervenţie se menţionează pe cambie şi se semnează de intervenient. Formula aleasă trebuie să precizeze
pentru cine a fost dată, iar în lipsa unei asemenea precizări, se consideră că a fost dată pentru trăgător.
Acceptantul prin intervenţie este obligat faţă de posesorul cambiei şi giranţii ulteriori celui onorat, la fel cu obligatul pentru
care a intervenit. Spre deosebire de trasul acceptant, intervenientul este un obligat de regres2374.
8.3. Plata prin intervenţie. Legea cambială uniformă prevede2375 că plata prin intervenţie se poate face când posesorul cambiei
este îndreptăţit să promoveze acţiunea la scadenţă sau înainte de scadenţă. Posesorul cambiei nu poate refuza plata prin intervenţie,
cu condiţia ca plata să cuprindă întreaga sumă pe care o are de plătit cel în locul căruia s-a făcut intervenţia. Posesorul nu poate fi
obligat să primească de la intervenient o plată parţială.
Plata prin intervenţie trebuie efectuată cel târziu în a doua zi după ultima zi admisă pentru întocmirea protestului.
Plata prin intervenţie trebuie constatată printr-o confirmare dată pe cambie, indicându-se persoana pentru care se face. în lipsa
unei asemenea menţiuni, se consideră că plata a fost efectuată pentru trăgător.
Intervenientul dobândeşte toate drepturile care rezultă din cambie împotriva celui pentru care a plătit, avaliştilor săi şi a
celorlalţi obligaţi anteriori. El nu poate gira din nou cambia.
Secţiunea 9. Refuzul de plată.
9.1. Precizări prealabile. în cazul în care trasul refuză plata cambiei, posesorul titlului este în drept să-şi valorifice drepturile
prin intermediul mijloacelor specifice cambiale, dar şi extracambiale de drept comun2376. Mijloacele specifice cambiale sunt
proceduri rapide şi eficiente care asigură realizarea creanţei cambiale şi constau în acţiunile cambiale şi punerea în executare a
titlului.
Acţiunile cambiale pot fi directe sau de regres. Acţiunea directă se exercită împotriva acceptantului şi avaliştilor săi, care sunt
obligaţi principali. Conform Legii cambiale uniforme2377, în cazul în care trasul refuză să plătească, posesorul, chiar dacă este
trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune directă care decurge din cambie. Iniţierea acţiunii este condiţionată de exigibilitatea
cambiei.
Acţiunea de regres se îndreaptă împotriva oricărui alt obligat cambial. Debitorii de regres sunt trăgătorul, giranţii, avaliştii lor
şi acceptantul prin intervenţie. Exercitarea acţiunii presupune conservarea dreptului posesorului prin dresarea protestului şi
avizarea debitorilor de regres.
Mijloacele extracambiale sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.
9.2. Regresul. Regresul intervine în cazul refuzului de plată a cambiei la scadenţă. Dreptul de regres poate fi exercitat în unele
cazuri şi înainte de scadenţă . Dacă trasul refuză plata cambiei, obligaţia de plată revine în subsidiar
debitorilor de regres. Toate persoanele care au tras, acceptat, girat sau avalizat o cambie sunt răspunzători solidari pentru plata
titlului. Posesorul cambiei este în drept să acţioneze împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să
respecte ordinea în care s-au obligat2379.
Acţiunea de regres se exercită la scadenţă dacă trasul refuză plata cambiei total sau parţial. Pentru intentarea regresului trebuie
îndeplinite următoarele condiţii2380:
> prezentarea cambiei spre plată în termene legale;
> refuzul plăţii de către tras;
> constatarea refuzului de plată prin dresarea protestului;
> avizarea debitorilor de regres despre neplata cambiei.
Acţiunea de regres poate fi exercitată înainte de scadenţă, în cazul survenirii unor împrejurări datorită cărora există riscul ca
plata cambiei să nu poată fi realizată. Cambia devine exigibilă înainte de scadenţă în următoarele cazuri:
> acceptarea cambiei a fost refuzată, total sau parţial;
 286
> falimentul trasului, acceptant sau nu, încetarea de plăţi, chiar neconstatată printr-o hotărâre judecătorească ori urmărirea
bunurilor sale rămase fără rezultat;
> falimentul trăgătorului unei cambii neacceptabile.
Potrivit Legii cambiale uniforme2381, posesorul trebuie să avizeze pe debitorii de regres despre neacceptarea sau neplata
cambiei. Posesorul va notifica pe girantul său şi pe trăgător în termen de 4 zile lucrătoare care urmează de la data protestului. La
rândul său, fiecare girant trebuie să notifice avizul propriului girant în termen de 2 zile de la primire, indicându-se numele şi
adresele celor care au făcut notificările precedente. Avizarea făcută unui semnatar cambial trebuie adresată, în aceleaşi termene şi
avalistului său.
Notificarea poate fi făcută în orice formă. Totuşi, neîndeplinirea formalităţii de avizare nu atrage decăderea din dreptul de
regres.
Legea cambială uniformă dispune2382 că prin acţiunea de regres posesorul titlului poate cere de la debitorul de regres suma
prevăzută în cambia neacceptată sau neplătită, dobânda stipulată şi legală calculată de la scadenţă şi cheltuielile accesorii. Dacă
acţiunea a fost exercitată înainte de scadenţă, se va deduce un scont din suma menţionată în cambie.
Debitorul de regres care a plătit cambia posesorului se poate întoarce împotriva obligaţilor anteriori. în calitate de creditor, el
poate exercita regresul numai dacă a fost obligat să plătească titlul cambial.
Potrivit Legii cambiale uniforme2383, fără a stinge obligaţia cambială, plata făcută de un debitor de regres dă dreptul la
recuperarea sumei achitate. Debitorul de regres poate cere giranţilor săi întreaga sumă plătită, dobânda calculată legal din ziua
plăţii şi cheltuielile suportate pentru încasarea sumei plătite.
Prezentarea unei cambii la vedere sau la un anumit termen de la vedere, întocmirea unui protest de neacceptare sau de neplată
şi prezentarea la plată în caz de clauză fără cheltuieli se pot face în termenele stabilite de lege. în cazul nerespectării termenelor
fixate, posesorul cambiei decade din drepturile sale împotriva giranţilor, a trăgătorului sau a celorlalţi obligaţi, cu excepţia
acceptantului2384.
Dacă prezentarea cambiei sau întocmirea protestului au fost împiedicate de un eveniment de forţă majoră, termenele prescrise
se prelungesc. Dacă durata forţei majore se prelungeşte pe un termen mai mare de 30 de zile de la scadenţă, acţiunea de regres
poate fi exercitată fără a fi necesară prezentarea cambiei şi dresarea protestului2385.
9.3. Protestul. Legea cambială uniformă defineşte2386 protestul ca fiind actul autentic prin care se constată refuzul de
acceptare sau de plată a cambiei.
Dresarea protestului reprezintă o cerinţă esenţială pentru conservarea acţiunii de regres. Datorită valorii sale, protestul este un
mijloc de probă a îndeplinirii actelor de diligenţă cambială de către tras2387.
în dependenţă de situaţia pe care o constată, principalele forme utilizate sunt: protestul de neacceptare şi protestul de neplată.
9.3.1. Protestul de neacceptare. Prezentarea cambiei la acceptare şi refuzul acceptării cambiei se constată printr-un
protest de neacceptare. Protestul de neacceptare se dresează împotriva trasului şi indicatului la nevoie.
Legea nr.l528-XII din 22.06.93 dispune2388 că protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele fixate pentru prezentare la
acceptare. Dacă prima acceptare a avut loc în ultima zi a termenului, protestul poate fi făcut în următoarea zi lucrătoare. în situaţia
în care protestul de neacceptare a fost dresat în termen, posesorul este eliberat de prezentarea la plată şi de protestul de neplată.
Dacă posesorul nu respectă termenul prescris, el este decăzut din acţiunea de regres.
Dresarea protestului trebuie făcută doar în cazul în care prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie sau posesorul cambiei
intenţionează să exercite acţiunea de regres înainte de scadenţă. Dresarea protestului se face la adresa prevăzută în cambie sau la
domiciliul debitorului.
9.3.2. Protestul de neplată. Dresarea protestului de neplată poate fi cerută de posesorul legitim al titlului. Protestul se
dresează împotriva trasului, domiciliatorului, indicatului la nevoie şi acceptantului prin intervenţie. El se face pe unul din
exemplarele cambiei sau pe copiile acesteia ori printr-un act separat.
întocmirea protestului de neplată se face la locul plăţii şi la adresa menţionată pe cambie.
Potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.932389, protestul de neplată a unei cambii plătibile la o zi fixă sau la un anumit termen de
la emitere sau de la vedere trebuie să fie făcut în una din cele două zile lucrătoare ce urmează după ziua de onorare a cambiei. In
cazul unei cambii plătibile la vedere, protestul trebuie făcut în termenul în care se poate face prezentarea la plată.
Efectul protestului constă în faptul că probează neplata şi permite acţiunea de regres.
Inserarea în conţiunutul cambiei a menţiunii fără protest dă dreptul posesorului cambiei de a intenta acţiunea cambială fără a
mai dresa protestul cuvenit în caz de refuz de plată.
Prin acţiunea de regres, posesorul cambiei poate pretinde suma prevăzută în cambie, dobânzile aferente şi restituirea
cheltuielilor făcute cu dresarea protestului.
Secţiunea 10. Excepţiile cambiale.
Procesul cambial se poate angaja prin exercitarea acţiunilor cambiale sau prin declararea opoziţiei la executarea silită. Datorită
autonomiei obligaţiilor cambiale, posibilităţile de apărare a creditorului sunt limitate2390.
Debitorul poate opune împotriva pretenţiilor creditorului doar anumite excepţii. După cum rezultă din prevederile Legii
cambiale uniforme, excepţiile invocate se pot referi la următoarele aspecte:
> nulitatea cambiei2391;
> incapacitatea unui semnatar cambial2392;
> falsificarea semnăturii2393;
> lipsa de reprezentare2394;
> decăderea din acţiunea de regres2395;
> alterarea textului cambiei2396.
 287
Excepţiile cambiale pol fi obiective sau reale şi subiective sau personale. Excepţiile cambiale pot fi opuse oricărui posesor al
titlului sau numai împotriva unei anumite persoane. Excepţiile se pot invoca de orice debitor, de anumiţi debitori sau de un singur
debitor. In dependenţă de aceste criterii, excepţiile cambiale pot fi grupate în următoarele patru categorii397:
> Excepţiile obiective şi absolute care pot fi invocate de orice debitor împotriva oricărui posesor al cambiei, în legătură cu
forma titlului. Ele se referă la
nevalabilitatea formală a cambiei, prescripţia dreptului la acţiune, stingerea obligaţiei cambiale prin plata efectuată de tras şi
atestată în cuprinsul titlului.
> Excepţiile obiective şi relative pot fi invocate de anumiţi debitori contra oricărui posesor al cambiei, titlul fiind perfect
sub aspect formal. Excepţiile date decurg din nevalabilitatea obligaţiei cambiale şi pierderea dreptului de regres de către posesor,
cum ar fi incapacitatea debitorului, falsificarea semnăturilor cambiale, alterarea textului cambiei, omonimia, lipsa de reprezentare,
neprezentarea la acceptare sau la plată, lipsa sau tardivitatea protestului.
> Excepţiile subiective şi absolute pot fi invocate de orice debitor numai împotriva anumitor posesori ai cambiei. Ele vor fi
opuse pentru lipsa de legitimare a posesorului cambiei, completarea abuzivă a cambiei în alb, incapacitatea posesorului cambiei
de a primi plata, falimentul creditorului.
> Excepţiile subiective şi relative pot fi invocate de un debitor împotriva unui posesor al cambiei, rezultând din raporturile
directe dintre părţi. Aceste excepţii se referă la viciile de consimţământ ale debitorului, la raportul fundamental sau la raporturi
ulterioare creării cambiei.
Secţiunea 11. Prescripţia cambială.
Potrivit Legii cambiale uniforme2398, termenele de prescripţie ale acţiunilor cambiale sunt diferite.
Acţiunile care decurg din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescriu în termen de trei ani. La acţiunile directe,
termenul de prescripţie curge de la data scadenţei, creanţa devenind exigibilă.
In cazul cambiei trase cu scadenţă la un anumit termen de la vedere, pescripţia începe să curgă de la data acceptării sau vizei
cambiei ori a protestului de nedatare. In lipsa protestului, se va lua în calcul ultima zi a termenului în care urma să fie prezentată
cambia.
Acţiunile posesorului cambiei împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor se prescriu în termen de un an. La acţiunile de
regres, termenul de prescripţie curge de la data protestului, dresat în timp util sau a scadenţei, în caz de clauză fără cheltuieli.
Acţiunile giranţilor unul împotriva altuia şi împotriva trăgătorului se prescriu prin şase luni, calculate din ziua în care girantul
a plătit cambia sau din ziua în care acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.
Potrivit Legii nr.l528-XII din 22.06.9323", termenul de prescripţie se întrerupe cu o acţiune exercitată numai împotriva
persoanei responsabile, iar în privinţa celorlalţi debitori cambiali termenul de prescripţie nu se întrerupe. După suspendare
termenul de prescripţie reîncepe, iar timpul de până la întrerupere nu se include în noul termen. Dacă acţiunea este respinsă de
către instanţa judecătorească sau arbitraj, termenul de prescripţie care a început până la acţiune continuă în mod general.
După expirarea termenelor fixate pentru prezentarea unei cambii la vedere sau la un anumit termen de la vedere, pentru facerea
protestului de neacceptare sau de neplată, pentru prezentarea la plată în cazul stipulaţiei fără cheltuieli, posesorul este decăzut din
drepturile sale împotriva giranţilor, împotriva trăgătorului şi împotriva celorlalţi obligaţi, cu excepţia acceptantului.
Prescripţia are ca efect faptul că titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv o anumită perioadă, să-şi
piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie, respectiv să piardă posibilitatea obţinerii executării silite a obligaţiei
corelative lui.
Secţiunea 12. Formele cambiei.
în dependenţă de conţinutul şi modul de circulaţie, se disting următoarele forme distincte de cambie: cambia domiciliată,
cambia în alb şi contracambia2400.
12.1. Cambia domiciliată. Potrivit Legii cambiale uniforme2401, cambia poate conţine o clauză specială, prin care se prevede
ca plata să fie făcută unei alte persoane. Terţul domiciliatar este străin de cambie, poziţia sa fiind determinată de regulile dreptului
comun.
Din considerente de ordin practic, trasul are posibilitatea de a plăti cambia într-o altă localitate. De obicei, trasul indică în
calitate de plătitor o bancă la care dispune de anumite fonduri. Datorită clauzei de domiciliere, obligaţia cherabilă devine portabilă.
Trasul domiciliator este desemnat de trăgător, de trasul acceptant şi de posesorii ulteriori ai cambiei cu aprobarea trăgătorului.
Când domiciliatarul a fost indicat de trăgător, trăgătorul nu-1 poate schimba, chiar dacă obţine consimţământul posesorului.
Dacă trăgătorul menţionează un loc de plată diferit de domiciliul trasului, el poate desemna un domiciliatar cu ocazia acceptării.
în cazul lipsei unei asemenea menţiuni, se consideră că acceptantul are obligaţia de a plăti el însuşi la locul menţionat în cambie.
Pentru situaţia în care cambia se plăteşte la domiciliul trasului,el poate desemna un domiciliatar din această localitate2402. ^
Prin domicilierea cambiei, plata se face de către un terţ. în caz de refuz, protestul de neplată se dresează la domiciliul terţului
domiciliatar, pentru a conserva acţiunea de regres. Raporturile dintre domiciliatar şi persoana care l-a desemnat sunt reglementate
de înţelegerea intervenită în cauză. Fiind doar un plătitor pentru tras, terţul domiciliatar nu dobândeşte drepturi şi obligaţii
cambiale.
Inserarea clauzei domicilierii în cambie nu presupune şi o alegere dc domiciliu. Toate actele de procedură vor fi întocmite la
domiciliul real al trasului.
12.2. Cambia în alb. Orice cambie care nu conţine o parte din elemente sau chiar toate elementele esenţiale impuse de
lege, dar conţine semnătura trăgătorului, reprezintă o cambie în alb.
Potrivit Legii cambiale uniforme2403, valabilitatea unei cambii în alb presupune respectarea următoarelor cerinţe:
> absenţa intenţionată a uneia sau mai multor menţiuni;
> forma cambială a semnăturii emitentului.
 288
Cambia în alb se deosebeşte de titlul cambial. Deoarece omisiunile sunt independente de voinţa trăgătorului, cambia incompletă
este nulă. Distincţia fiind dificil de stabilit, diferenţa este mai mult teoretică2404.
Titlul se completează de primitorul cambiei sau de un posesor succesiv. Completarea se efectuează în limitele înţelegerii dintre
trăgător şi primitorul cambiei şi constituie o convenţie de completare care poate fi expresă sau implicită. Odată cu transmiterea
titlului, posesorul dobândeşte un drept de completare, inerent şi irevocabil.
Completarea cambiei se face până la prezentarea cambiei la plată sau dresarea protestului de neplată. Dreptul de completare se
exercită într-un termen de trei ani de la emiterea cambiei. La expirarea acestei perioade, posesorul decade din dreptul de completare
a cambiei. în cazul în care completarea nu se face în perioada legală, cambia este lovită de nulitate. Completarea tardivă poate fi
opusă dobânditorilor de către orice debitor cambial.
Prin completarea cambiei, cu respectarea acordului intervenit, cambia devine un titlu perfect. Efectele sale care corespund unei
cambii emise regulat, se produc cu efect retroactiv.
Completarea abuzivă a cambiei se sancţionează prin corectarea menţiunilor care derogă de la conţinutul şi limitele înţelegerii
între părţi. Excepţia de completare abuzivă poate fi invocată de debitorul cambial anterior completării cambiei şi poate fi opusă
doar posesorului care a dobândit cambia cu rea-credinţă ori a săvârşit o greşeală gravă cu ocazia dobândirii cambiei.
12.3. Contracambia. Potrivit Legii cambiale uniforme2405, contracambia este o altă cambie trasă asupra unuia dintre
garanţii anteriori. Contracambia trebuie să conţină toate menţiunile esenţiale care sunt necesare pentru valabilitatea unei cambii.
Prin emiterea unei contracambii se evită exercitarea acţiunii de regres sau executarea cambiei. Contracambia se trage de
posesorul cambiei, neplătit la scadenţă sau de obligatul de regres care a achitat suma înscrisă în titlu. Contracambia se emite la
vedere, fiind plătibilă la domiciliul trasului.
Prin utilizarea contracambiei, creditorul poate preda titlul unei bănci, urmând să obţină suma menţionată prin scontarea
cambiei.
Secţiunea i. Noţiunea şi caracteristica generală a biletului la ordin.
1.1. Noţiunea biletului la ordin. Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană, numită emitent, se obligă să
plătească la scadenţa şi locul indicat în titlu o sumă de bani unei persoane, numită beneficiar sau la ordinul acestuia.
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai două persoane
în loc de trei, şi anume:
> emitentul, subscriitorul, debitorul sau importatorul care emite biletul la ordin, obligându-se să efectueze o plată;
> beneficiarul, creditorul sau exportatorul, căruia sau la ordinul căruia urmează să se facă plata.
In relaţiile internaţionale de plată, biletul la ordin ocupă un loc subsidiar, emiterea şi modul de utilizare a lui fiind reglementate
ca şi în cazul cambiei, prin Convenţia de la Geneva din 7.06.1930. Potrivit Legii cambiale uniforme2406, în măsura în care nu
sunt incompatibile, prevederile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin.
1.2. Menţiuni obligatorii. Conform Legii cambiale uniforme2407, biletul la ordin cuprinde următoarele menţiuni esenţiale:
> denumirea de bilet la ordin, inserată în textul titlului în limba utilizată pentru redactarea titlului;
> promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
> indicarea scadenţei;
> indicarea locului unde se va efectua plata;
> numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;
> menţionarea datei şi locului unde a fost emis biletul la ordin;
> semnătura emitentului.
Dacă în biletul la ordin lipseşte vreuna din menţiunile indicate, titlul nu va avea valoarea unui bilet la ordin, cu excepţia
cazurilor admise expres de lege240S. Astfel, biletul la ordin fără indicarea scadenţei se consideră ca plătibil la vedere. în absenţa
unei menţiuni, locul de plată va fi locul emiterii biletului la ordin care se consideră şi locul domiciliului emitentului.. Dacă nu se
menţionează locul emiterii titlului, biletul la ordin se consideră subscris în locul desemnat lângă numele emitentului.
Secţiunea 2. Transmiterea, garantarea şi plata biletului Ia ordin.
Transmiterea biletului la ordin se face prin gir. Biletul la ordin poate f garantat prin aval. Dacă avalul nu menţionează pentru
cine a fost dat, se consideră acordat emitentului.
Plata biletului la ordin se face la scadenţă de către emitent. Deoarece trăgătorul se confundă cu trasul, formalitatea acceptării
nu este necesară, fiind fără obiect. Emitentul este obligat să plătească suma indicată ca şi acceotantul unei cambii2409.
Legea cambială uniformă dispune că biletul la ordin plătibil la un anumit termen de la vedere trebuie prezentat pentru viză
emitentului în termen de un an de la data emiterii. Prin formalitatea vizei se determină momentul exigibilităţii obligaţiei. Refuzul
emitentului de a pune viza datată se constată printr-un protest care serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere.
Neplata la scadenţă implică întocmirea unui protest şi exercitarea acţiunilor cambiale de către posesorul biletului la ordin, cu
respectarea termenelor de prescripţie. Biletul la ordin are valoarea unui titlu executor, putând fi investit cu formula executorie.
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristica generală a cecului.
1.1. Noţiune. Reglementare. Pe plan internaţional, cecul este reglementat prin Convenţia privind legea uniformă asupra cecului
de la Geneva din 19.03.1931 (în continuare — Convenţia la Geneva din 19.03.1931) şi Convenţia privind reglementarea unor
conflicte de legi în materia cecului de la Geneva din 19.03.1931. în Republica Moldova cecul este reglementat de codul civil.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2410, cecul este un titlu negociabil ce reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform
prevederilor legii, cuprinzând ordinul necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită
sumă prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec, sau la ordinul acestei persoane. Cecul este independent de tranzacţia
care stă la baza creanţei achitate prin cec.
 289
1.2. Particularităţi. Unii autori2411 definesc cecul ca fiind un înscris prin care o persoană, trăgător, dă ordin unei bănci, tras,
de a plăti o sumă de bani unei alte persoane beneficiar. Alţi autori2412 definesc cecul ca un ordin scris dat de o persoană unei
bănci la care persoana respectivă are un disponibil în cont de a plăti o sumă de bani determinată unui terţ, beneficiarul titlului.
Spre deosebire de cambie, cecul constituie numai un instrument de plată, nu şi un titlu de credit. Includerea cecului în categoria
titlurilor de valoare se justifică prin aplicabilitatea de norme similare cu cele referitoare la cambie şi biletul la ordin.
La raporturile juridice stabilite prin cec participă trei persoane:
^ trăgătorul sau emitentul cecului care dispune efectuarea plăţii;
^ trasul sau banca, care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;
> beneficiarul, purtătorul titlului sau altă persoană care încasează la scadenţă suma indicată în cec.
Secţiunea 2. Emiterea cecului.
2.1. Premise. Cecul se trage asupra unei bănci la care trăgătorul deţine fonduri băneşti, numite provizion, acoperire sau
disponibil. Provizionul poate : constituit pe baza unui depozit bancar pe care trăgătorul îl are la tras sau pe baza unui credit pe care
trasul îl oferă clientului său.
Provizionul trebuie să fie prealabil emiterii cecului şi de o valoare corespunzătoare cecului. Suma care constituie proviziunea
trebuie să fie lichicL certă şi exigibilă, fără nici un impediment juridic în efectuarea plăţii.
Cecul se emite de trăgător în baza unei convenţii încheiată între client şi bancă. Autorizarea clientului de a dispune prin cec
asupra unei proviziuni poate fi expresă sau tacită.
Potrivit codului civil al Republicii Moldova2413, cecul poate fi emis:
> în favoarea unei persoane, cu menţiunile “la ordinul”, “la ordinul nostru” sau cu menţiuni echivalente, sau fără acestea -
cecul la ordin. Cecul poate fi emis la ordinul trăgătorului;
>în favoarea unei persoane, cu menţiunea “nu la ordin” sau cu o altă menţiune echivalentă - cecul nominativ. Cecul nominativ
nu poate fi emis în favoarea trăgătorului, cu excepţia cecului emis de o filială a trăgătorului în favoarea unei alte filiale;
> în favoarea prezentatorului de cec - cecul la purtător. Cecul emis în favoarea unei persoane, cu menţiunea “sau la purtător”
este considerat cec la purtător. Cecul fără menţiunea beneficiarului este considerat cec la purtător.
Cecul care este emis într-un stat şi plătibil în alt stat sau într-o parte de peste mare a aceluiaşi stat, cu excepţia cecului la
purtător, poate fi tras în mai multe exemplare identice; Aceste exemplare trebuie să conţină în însuşi textul cecului un număr de
ordine. în lipsa numerotării, fiecare exemplar se consideră ca un cec distinct2414. Plata făcută pe unul din exemplare este
liberatorie pentru bancă.
2.2. Menţiunile obligatorii. Cecul conţine următoarele menţiuni
obligatorii2415:
y Denumirea cec.
> Propunerea simplă şi necondiţionată de a plăti o sumă determinată prezentatorului cecului sau persoanei indicate în cec,
sau la ordinul acestei persoane. Mandatul trăgătorului adresat trasului trebuie să fie necondiţionat şi să
ndice o sumă de bani determinată. Suma de plată se scrie în cifre şi litere. în caz de neconcordanţă, va fi valabilă suma
menţionată în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, în caz de neconcordanţă se va ţine
seama de suma cea mai mică2416.
> Numele sau denumirea şi domiciliul sau sediul trasului. Banca plătitoare a sumei de bani menţionată în titlu, trebuie
individualizată în mod precis. în cazul cecului, trasul nu poate fi şi trăgător, cu excepţia cazului în care cecul este tras între diferite
sedii ale aceluiaşi emitent.
> Locul efectuării plăţii. în lipsa unei menţiuni speciale, locul indicat lângă numele trasului se consideră locul efectuării
plăţii. Dacă lângă numele trasului sunt indicate mai multe locuri, cecul este plătibil în locul indicat primul. Dacă lipseşte orice
menţiune din cele enumerate, cecul este plătibil la locul domiciliului, sediului trasului.
> Data şi locul emiterii. Data cecului trebuie să arate ziua, luna şi anul emiterii. Dacă cecul nu este datat, se consideră că a
fost emis anterior termenului de
prezentare. Cecul în care nu se indică locul unde este emis se consideră semnat în locul indicat lângă numele sau denumirea
trăgătorului.
> Numele sau denumirea, domiciliul sau sediul trăgătorului.
> Semnătura trăgătorului. Semnătura trebuie să fie olografa.
După cum observăm, spre deosebire de cambie, în menţiunile obligatorii ale cecului nu sunt incluse scadenţa şi numele
beneficiarului. Scadenţa nu se înscrie pe cec, deoarece titlul este plătibil numai la vedere. Datorită naturii sale, cecul este un
instrument de plată şi nu de credit. Orice altă menţiune referitoare la scadenţă, se consideră nescrisă. Numele beneficiarului este
o menţiune facultativă, nefiind cerută de lege. Cecul fără indicarea beneficiarului se va plăti purtătorului titlului.
Secţiunea 3. Transmiterea cecului.
Modalitatea de transmitere a cecului diferă în funcţie de natura cecului.
Cecul stipulat ca plătibil unei persoane, cu sau fără clauza expesă la ordin. se transmite prin gir2417. Girul transferă toate
drepturile deţinătorului de cec de la girant către titularul girului, care este considerat posesor legitim dacă justifică dreptul său
printr-un şir neîntrerupt de giruri, chiar dacă acestea sunt în alb.
Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecu. le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui
nou gir de către girant. Girantul este obligat să indice data scrierii girului.
Girul trebuie să fie pur şi simplu. Orice condiţie inserată în textul girului se consideră nescrisă. Girul poate fi făcut în favoarea
trăgătorului sau al oricărei alte persoane obligate. Aceste persoane pot, la rândul lor, să gireze din nou cecul. Giru parţial şi girul
semnat de tras sunt nule. Girul se scrie pe cec (verso) sau pe alonjâ Girul trebuie să fie semnat de girant2418.
 290
Conform Convenţiei la Geneva din 19.03.19312419, în cazul în care se inserează menţiunea valoare pentru acoperire, pentru
încasare, prin procură san orice altă formulă similară, girul implică un simplu mandat. Deşi exercită toate drepturile care decurg
din cec, posesorul nu-1 poate gira în continuare decât cu titlu de procură. Obligaţii pot invoca împotriva posesorului numai
excepţiile care ar fost opozabile girantului.
Girul care nu desemnează persoana în favoarea căreia este dat, dar conţine pe cec sau pe alonjă doar datele şi semnătura
girantului se numeşte gir în alb. Giru la purtător se consideră gir în alb.
Codul civil al Republicii Moldova dispune2420 că girul efectuat după protee sau după orice act similar, ori după expirarea
termenului de prezentare a cecului ar= efectele unei cesiuni simple. Până la proba contrară, girul nedatat se consideri efectuat până
la data protestului ori a oricărui act similar sau până la data expiră: termenului de prezentare a cecului.
Cecul la purtător se transmite prin simpla tradiţie a titlului. Clauza expesă la purtător se inserează de trăgător pe cec. Se
consideră cec la purtător titlul în favoarea unei anumite persoane cu menţiunea sau la purtător ori altă formulă echivalentă, precum
şi cecul în care nu se menţionează beneficiarul.
Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi având efectele ei.
Secţiunea 4. Avalul cecului.
Plata cecului, totală sau parţială, poate fi garantată prin aval, dată de un terţ sau de un semnatar al cecului, numit avalist2421.
Avalul se dă pe cec sau pe alonjă şi se exprimă prin menţiunile de considerat ca aval, pentru aval, ca avalist pentru... sau orice altă
expresie echivalentă, semnată de avalist.
Avalul poate rezulta din simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cecului, cu excepţia cazului în care semnătura este a
trăgătorului.
Avalistul indică suma avalului, numele, domiciliul (sediul) şi persoana pentru care se obligă şi semnează avalul. Dacă nu se
indică persoana pentru care este dat avalul, acesta se consideră dat pentru trăgător2422.
Avalistul este răspunzător ca şi toate persoanele obligate prin cec. Obligaţia ivalistului este valabilă şi în cazul în care obligaţia
pe care a garantat-o este nulă din orice motiv.
Când plăteşte cecul, avalistul dobândeşte drepturile care decurg din cec faţă :e cel pentru care a garantat, precum şi faţă de cei
care, conform cecului, sunt bligaţi faţă de persoana în a cărei favoare este avalizat cecul.
Secţiunea 5. Plata cecului.
Deoarece cecul este un instrument de plată imediată, titlul nu este supus acceptării. Menţiunea de acceptare înserată pe cec, se
consideră nescrisă2423.
Răspunderea pentru plata cecului revine trăgătorului şi nu trasului. Orice clauză prin care trăgătorul se exonerează de această
garanţie se consideră nescrisă2424.
Cecul este plătibil la vedere. Orice indicaţie contrară se consideră ca fiind nescrisă2425. Cecul prezentat pentru plată înainte
de data emiterii indicată în cec se plăteşte la prezentare.
Termenele de prezentare la plată a cecului sunt stabilite de lege, iar determinarea lor depinde de funcţia geografică a locului
de emitere şi locului de
plată2426.
Cecul emis şi plătibil în aceeaşi ţară se prezintă la plată în termen de 8 zile2427. Cecul emis într-o ţară, dar care urmează să fie
plătit în altă ţară, se prezintă la plată într-un termen cuprins între 20 zile şi 70 zile, după cum locul de emitere şi de plată sunt
situate în aceeaşi zonă geografică sau în zone geografice diferite.
Termenul de prezentare la plată începe să curgă din momentul emiterii
cecului.
Pentru efectuarea unei plăţi valabile, trasul trebuie să verifice cerinţele de formă ale cecului.Trasul care plăteşte un cec girabil
este obligat să examineze regularitatea şirului de giruri, dar nu şi semnătura giranţilor2428.
După achitarea cecului, trasul poate cere posesorului predarea titlului cu menţiunea achitat. Posesorul cecului nu poate refuza
o plată parţială. în caz de plată parţială a cecului, trasul poate solicita efectuarea unei menţiuni pe cec şi eliberarea unei chitanţe.
Dacă trasul refuză să plătească cecul prezentat în termen util, posesorul cecului nu are la dispoziţie o acţiune directă. El poate
exercita doar acţiunle de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Potrivit Convenţiei la Geneva din 19.03.19312429, pentru exercitarea acţiunilor sale, posesorul trebuie să întocmească
protestul şi să avizeze de neplată pe girantul său şi pe trăgător. Codul civil al Republicii Moldova suplimentar permite posesorului
cecului să-şi exercite acţiunile sale împotriva trăgătorului şi în baza refuzului de plată, probat printr-o declaraţie a trasului care
indică data declaraţiei şi data prezentării cecului pentru plată2430.
Refuzul de plată a cecului se constată printr-un act autentic sau printr-o declaraţie a trasului, scrisă şi datată pe cec,
menţionându-se ziua prezentării.
Protestul sau constatarea echivalentă trebuie îndeplinit înainte de expirarea termenului de prezentare.
Toate persoanele obligate conform cecului sunt debitori solidari faţă de deţinătorul cecului şi faţă de orice persoană care a
aplicat pe cec indicaţia de achitare a cecului, semnată de plătitor. Acţiunea iniţiată împotriva unei din persoanele obligate conform
cecului nu constituie obstacol pentru iniţierea acţiuni; împotriva celorlalţi debitori solidari2431.
Persoana care a plătit cecul poate solicita celorlalţi debitori achitarea sume; pe care a plătit-o în contul cecului, a dobânzii
pentru perioada ce s-a scurs din momentul efectuării plăţii2432, precum şi cheltuielile aferente plăţii cecului.
Orice obligat care plăteşte suma menţionată în cec, poate să ceară remiterea cecului cu protestul sau constatarea echivalentă şi
o dovadă a achitării titlului. Orice girant care a plătit cecul poate radia din cec girul său şi girurile ulterioare.
Secţiunea 6. Prescripţia.
Acţiunile în regres ale posesorului cecului împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi se prescriu în termen de 6 luni.
Acest termen curge de la data expirării termenului de prezentare a cecului. Acţiunile în regres a diverşilor obligaţi la plata cecului,
 291
unii împotriva celorlalţi, se prescriu în termen de 6 luni, calculat din ziua în care obligatul a plătit titlul sau din ziua când a fost el
însuşi acţionat, întreruperea curgerii termenului de prescripţie produce efecte doar faţă de persoana cu privire la care s-a făcut
actul de prescripţie2433.
Secţiunea 7. Formele cecului.
în practica comercială internaţională, sunt utilizate mai multe categorii de cecuri2434.
A. După indicarea beneficiarului, există:
> Cec nominativ.
> Cec la ordin.
> Cec la purtător.
B. în dependenţă de modul de încasare, există:
> Cec barat, care are pe faţă două linii paralele. Bararea poate fi generală sau specială şi se face de trăgătorul sau posesorul
cecului2435. Bararea specială cuprinde între cele două linii denumirea unei bănci. Cecul cu barare specială poate fi decontat doar
prin banca înscrisă între cele două linii paralele. Dacă între cele două linii nu este menţionată o bancă, cecul este cu barare generală.
Bararea generală se poate transforma, prin înscrierea denumirii unei bănci, în barare specială. Cecul barat poate fi decontat doar
pe bază de virament în cont.
S-a remarcat2436 că prin folosirea cecului barat, riscul pierderii şi al furtului sunt diminuate, deoarece titlul poate fi încasat
doar de o persoană determinată.
> Cec plătibil în cont, care conţine pe faţa titlului menţiunea transversală de plătit în cont sau altă expresie echivalentă. Prin
inserarea acestei menţiuni, trăgătorul sau posesorul titlului interzice plata în numerar a cecului2437. în acest caz, trasul va efectua
numai o decontare prin înscrisuri (credit în cont, virament sau compensaţie).
> Cec netransmisibil, care poate fi plătit numai primitorului sau, la cererea acestuia, poate fi creditat contul său curent.
Menţiunea netransmisibil se inserează pe cec de către bancă, la cererea clientului. Primitorul poate gira cecul doar în favoarea
unei bănci pentru încasare. Banca îl poate gira mai departe.
> Cec circular care este un titlu de credit la ordin. Cecul circular se emite de către o bancă autorizată pentru sumele pe care
le are disponibile de la primitorii
cecurilor. Emitentul promite necondiţionat de a plăti la vedere o sumă de bani determinată posesorului titlului.
> Cec certificat de depozit, care conţine semnătura trasului pe faţa titlului. Semnătura trasului are semnificaţia de a garanta
proviziunea, menţinând acoperirea la dispoziţia posesorului cecului până la expirarea termenului de prescripţie.
> Cec poştal care se utilizează în localităţile în care nu există sucursale sau agenţii ale băncilor de depozit. Oficiile poştale
au servicii bancare care onorează cecurile poştale la purtător.
> Cec de călătorie care se utilizează pentru cheltuielile unei călătorii în străinătate. Clientul primeşte din partea băncii titluri
imprimate care conţine valori fixe, în cifre rotunde. Textul cecului este constituit dintr-un talon şi cecul propriu- zis. Pe cec este
inserat ordinul dat de bancă agenţilor sau corespondenţilor săi de a plăti suma menţionată clientului călător, semnătura căruia se
află pe talon. Atunci când prezintă cecul pentru plată, beneficiarul semnează încă odată pe cec. Plătitorul cecului verifică
identitatea posesorului prin compararea celor două semnături, după care achită suma menţionată în cec.
TITLUL XI.
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICA
GENERALĂ A ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL
Secţiunea 1. Importanţa arbitrajului comercial internaţional.
Practica relaţiilor comerciale internaţionale demonstrează că majoritatea litigiilor în comerţul internaţional sunt încredinţate
spre soluţionare instituţiilor permanente de arbitraj. De-a lungul anilor, arbitrajul comercial internaţional a cunoscut o evoluţie
spectaculoasă. Importanţa şi eficienţa arbitrajului comercial internaţional au fost recunoscute atât de organismele internaţionale,
de doctrinari, cât şi de comercianţii din întreaga lume care transmit litigiile ce apar din contractele comerciale internaţionale spre
solţuionare unei instanţe de arbitraj.
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975 reţine, de o manieră
semnificativă pentru încrederea şi importanţa ce se acordă arbitrajului în relaţiile internaţionale, că arbitrajul este un mijloc
corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor
de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială şi se recomandă organismelor, întreprinderilor şi firmelor din
ţările lor să includă, dacă este cazul, clauze de arbitraj în contractele comerciale şi în contractele de cooperare industrială sau în
convenţiile speciale.
In acelaşi sens, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în Preambulul Rezoluţiei nr. 31/98 din 15 decembrie
1976243*, prin care a fost adoptat Regulamentul de arbitraj UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial
Internaţional), recomandă difuzarea şi aplicarea cât mai largă în lume a Regulamentului, recunoscând astfel utilitatea arbitrajului
ca metodă de soluţionare a litigiilor apărute din relaţiile comerciale internaţionale. La cea de 65-a Sesiune a Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia nr.65/22 din 6.12.20IO2439 Regulamentul de arbitraj din 1976 a fost revizuit2440.
în Rezoluţia nr.65/22 se menţionează că textul revizuit al Regulamentul de arbitraj UNCITRAL poate contribui semnificativ la
instituirea unui cadru juridic armonizat pentru soluţionarea echitabilă şi eficientă a litigiilor ce apar din contractele comerciale
internaţionale.
Rezoluţia nr.65/22 recunoaşte importanţa arbitrajului comercial internaţional ca metodă de soluţionare a litigiilor care pot
apărea în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale.
La 23 august 2012, UNCITRAL a publicat Recomandările pentru asistenţa instituţiilor de arbitraj şi altor persoane interesate
în ceea ce priveşte arbitrajul organizat conform prevederilor Regulamentului de arbitraj al UNCITRAL revizuit în 20IO2441.
 292
La 11 decembrie 1985, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 40/722442 a adoptat Legea-Model
UNCITRAL privind arbitrajului comercial internaţional2443 (în continuare - Legea-Model UNCITRAL). în Rezoluţia 40/72,
Adunarea Generală a ONU propune Legea-Model UNCITRAL pentru utilizare de către statele lumii în legislaţiile lor. Prin
Rezoluţia 61/33 din 4.12.2006 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Legea-Model UNCITRAL a fost
revizuită2444. Legea-Model UNCITRAL a servit ca bază pentru elaborarea legislaţiilor naţionale2445 în peste 60 de state2446.
Secţiunea 2. Reglementare.
Pe plan internaţional, au fost elaborate mai multe convenţii internaţionale care reglementează arbitrajul comercial internaţional.
Cu titlu de exemplu menţionăm:
> Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New York la 10.06.19582447 (în
continuare - Convenţia de la New York). Republica Moldova a aderat la Convenţia de la New York prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 87-XIV din 10.07.1998244 Aderarea s-a făcut cu următoarele rezerve:
1. Convenţia va fi aplicată de către Republica Moldova numai la sentinţele arbitrale pronunţate după intrarea ei în vigoare
pentru Republica Moldova.
2. Convenţia va fi aplicată de către Republica Moldova pe bază de reciprocitate numai la sentinţele arbitrale pronunţate pe
teritoriul unui alt stat parte la convenţie.
în prezent, 149 de state sunt părţi la Convenţia de la New York2449, acest fapt vorbind de la sine despre importanţa şi
eficacitatea Convenţiei.
La celebrarea celei de-a 40-a aniversări a Convenţiei de la New York, reputatul profesor Pieter Sanders2450 menţiona că, aşa
cum nimic nu este perfect în lume, după 40 de ani de practică, textul Convenţiei ar putea fi îmbunătăţit. De exemplu, s-ar putea
lua în considerare introducerea unor norme uniforme pentru procedura de executare. în acest sens, Convenţia prevede doar cerinţa
ca hotărârea arbitrală şi convenţia de arbitraj să fie transmise instanţei (art.IV) şi să nu fie impuse condiţii mai riguroase şi nici
cheltuieli de judecată mult mai oneroase, decât cele care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale
naţionale. în rest, procedura este guvernată de legislaţia naţională referitoare la arbitraj. Profesorul a atras atenţia că nu există o
jurisdicţie centrală pentru executarea sentinţelor arbitrale, deşi acest lucru a fost sugerat de mai mulţi autori. Totuşi, profesorul
citat susţinea că nu propune o modificare a Convenţiei, deoarece este ireal ca cele 117 state membre la Convenţie2451 să ajungă
la un consens şi că niciodată nu va recomanda un Protocol adiţional Convenţiei cu care unele state ar fi de acord iar altele nu,
deoarece acesta ar împărţi statele părţi la Convenţie în două categorii.
> Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional adoptată la Geneva la 21.04.19612452 (în continuare - Convenţia
de la Geneva) şi Aranjamentul Relativ la aplicarea Convenţiei Europene de arbitraj comercial internaţional adoptat la Paris la
17.12.19622453 (în continuare - Aranjamentul de la Paris). Republica Moldova a aderat la Convenţia de la Geneva şi la
Aranjamentul de la Paris prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.l331-XIII din 26.09.19972454. Convenţia de la
Geneva a intrat în vigoare la 7.01.1964 în conformitate cu art.X(8), cu excepţia art.IV, par.3 - par.7 care au intrat în vigoare la
18.10.1965, conform par.4 al Anexei la Convenţie.
> Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state de la Washington
din 18.03.19 6 5 2455 (în continuare -
Convenţia de la Washington). Convenţia a fost deschisă pentru semnare la 18.03.1965 statelor membre ale Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare precum şi oricărui alt stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, pe
care consiliul administrativ, cu o majoritate de două treimi a membrilor săi, l-ar invita să semneze convenţia. Republica Moldova
a aderat la Convenţia de la Washington prin Legea nr.28 din 24.02.20112456. în baza art.70 al Convenţiei de la Washington,
Republica Moldova a declarat, că prevederile convenţiei se vor aplica doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii
Moldova2457.
în Republica Moldova, arbitrajul comercial internaţional este reglementat2458 prin Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 cu privire
la arbitrajul comercial internaţional2459 (în continuare - Legea nr.24-XVI din 22.02.2008), precum şi prin unele prevederi ale
Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225-XV din 30.05.20032460. Arbitrajul intern este reglementat prin Legea nr.
23- XVI din 22.02.2008 cu privire la arbitraj2461 (în continuare - Legea nr. 23-XVI din 22.02.2008).
în ceea ce priveşte reglementarea arbitrajului comercial internaţional, ţinem să remarcăm că aceasta este dominată de principiul
libertăţii de voinţă a pârtilor, care este consacrat în toate etapele arbitrajului. Principiul libertăţii de voinţă a părţilor este limitat
doar de dispoziţiile imperative ale legii, de necesitatea respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.
Secţiunea 3. Noţiunea, caracterele şi avantajele arbitrajului comercial internaţional.
3.1. Noţiunea arbitrajului comercial internaţional. Conform Convenţiei de la Geneva2462, prin arbitraj se înţelege soluţionarea
litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) dar şi de către instituţii permanente de arbitraj.
Unii autori2463 definesc arbitrajul comercial internaţional ca fiind mijlocul prin care un litigiu sau mai multe litigii ce vor
apărea în viitor pot fi soluţionate definitiv de o persoană neinteresată şi nonguvernamentală.
Alţi autori2464 definesc arbitrajul comercial internaţional ca fiind o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor ce apar în
cadrul relaţiilor comerciale internaţionale de către persoane investite cu această sarcină chiar de către părţile contractante aflate în
litigiu.
Intr-o altă opinie2465, arbitrajul este o tehnică, urmărind a se da o soluţie unei probleme, interesând raporturile între două sau
mai multe persoane, de către una sau mai multe alte persoane - arbitrul sau arbitri - care deţin puterile lor pe baza unei convenţii
private şi hotărăsc pe baza acestei convenţii, fără a fi investiţi cu această misiune de stat.
Arbitrajul este un sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul comun, care corespunde exigenţelor specifice ale
comerţului internaţional2466. S-a remarcat2467, că arbitrajul nu constituie o respingere a legii, arbitrajul depinde de lege.
Arbitrajul are o origine contractuală, iar funcţia sa este jurisdicţională2468. S¬a menţionat2469 că specificul şi complexitatea
arbitrajului provin îndeosebi din două dintre condiţiile sale de existenţă: părţile îşi aleg judecătorii şi, respectând limitele impuse
 293
de lege, care asigură existenţa lor juridică în societate, ele îşi organizează judecata, din dorinţa de a trata cu discreţie un diferend
considerat soluţionabil favorizând continuarea relaţiilor parteneriale; justiţia statală nu este cu totul înlăturată, dar intervine numai
pentru a desăvârşi arbitrajul sau pentru a corecta eventualele erori.
Arbitrajul comercial internaţional permite părţilor să evite conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi. Existenţa unei
jurisdicţii specifice conferă participanţilor la activitatea de comerţ internaţional certitudine juridică privind relaţiile lor
contractuale2470.
Profesorul Emmanuel Gaillard a menţionat2471, că dreptul arbitrajului, mai mult chiar decât dreptul internaţional privat, se
pretează la o reflecţie de filozofie a dreptului. Noţiunile, esenţialmente filosofice, de voinţă şi libertate constituie inima materiei
arbitrajului. Libertatea părţilor de a acorda prioritate unei jurisdicţii private care să le soluţioneze diferendul (decât celei statale),
de a desemna arbitrii, de a stabili o procedură pe care o consideră mai potrivită, de a determina normele de drept aplicabile
litigiului, precum şi libertatea arbitrilor de a se pronunţa asupra
propriei competenţe, de a fixa desfăşurarea procedurii şi, în tăcerea părţilor, de a stabili normele aplicabile fondului litigiului,
ridică probleme de legitimitate. Autorul citat consideră arbitrajul un teren privilegiat de reflecţie a fîlosofiei dreptului.
S-a remarcat2472 că arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special litigiilor dintre comercianţi şi
care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o cale preferată de rezolvarea a posibilelor diferende. Alegerea arbitrilor, chiar şi
în arbitrajul instituţionalizat, cu atât mai mult în arbitrajul ad-hoc, prezintă avantajul că permite părţilor să opteze pentru acel
judecător în care au încredere, dată fiind concepţia, pregătirea sau reputaţia profesională. în mâinile unor practicieni profesionişti
şi abili procedura arbitrală poate fi adaptată ca să conducă la obţinerea unei sentinţe finale într-o manieră rapidă şi cu cheltuieli
scăzute.
3.2. Caracterele arbitrajului comercial internaţional. Arbitrajul comercial internaţional prezintă următoarele caractere:
> Caracterul arbitrai exprimă ideea că arbitrii au puterea de a statua cu privire la litigiul cu care au fost investiţi să-l rezolve.
Arbitrii sunt împuterniciţi cu soluţionarea litigiului nu de lege, aşa cum se întâmplă în cazul instanţelor de drept comun, dar de
părţile aflate în litigiu, al căror acord în această privinţă este exprimat în convenţia de arbitraj.
S-a remarcat2473 că arbitrul are puterea de a statua asupra pretenţiilor formulate de părţi. Arbitrul tranşează un litigiu,
constatând dacă elementele de fapt ale pretenţiei corespund cu cele la care se referă norma de drept: dacă aceste elemente coincid,
pretenţia este întemeiată. Altfel spus, a arbitra înseamnă a verifica ori a constata o situaţie juridică preexistentă asupra căreia există
dezacord între părţi. Deşi arbitrul este desemnat de părţi, el se comportă ca un judecător. Arbitrul nu acţionează în numele părţilor
sau al uneia dintre ele şi statuează în mod imparţial asupra pretenţiilor părţilor. Sentinţa pe care o pronunţă arbitrul trebuie să fie
rezultatul verificărilor şi constatărilor efectuate în baza unei proceduri jurisdicţionale, cu respectarea principiului
contradictorialităţii. Faptul că puterea arbitrilor îşi are sorgintea în acordul părţilor în litigiu, conferă arbitrajului o componenţă
contractuală.
Spre deosebire de instanţele judecătoreşti, arbitrajul presupune acordul prealabil al părţilor interesate, exprimat într-un
compromis sau o clauză compromisorie inserată în contractul comercial internaţional2474.
> Caracterul comercial al arbitrajului rezultă din caracterul litigiului care constituie obiectul arbitrării. Potrivit Convenţiei
de la Geneva2475, arbitrajul comercial este acela care are ca obiect “litigii născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ
internaţional”.
Caracterul comercial al arbitrajului îşi găseşte expresia în2476:
a) raportul comercial supus judecăţii;
b) reglementarea comercială în temeiul căreia se desfăşoară arbitrajul (judecata);
c) calitatea arbitrilor care sunt aleşi dintre personalităţile competente în domeniul comercial, stăpânind problematica
complexă a dreptului comerţului internaţional.
Litigiile care apar în procesul negocierii şi derulării tranzacţiilor comerciale sunt determinate de controversele dintre
participanţii la afacerile comerciale. Esenţa procesului arbitrai o constituie relaţia comercială în întreaga sa complexitate2477.
> Caracterul internaţional. Convenţia de la Geneva prevede expres2478 că se aplică convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru
reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice având,
în momentul încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite.
Potrivit Legii - Model UNCITRAL2479, arbitrajul este internaţional, dacă:
a) părţile unei convenţii de arbitraj îşi au, la momentul încheierii acesteia, sediile de afaceri în diferite state;
b) în afara teritoriului statului în care părţile îşi au sediile de afaceri este
situat:
- locul arbitrajului prevăzut în convenţia de arbitraj sau determinat în conformitate cu ea;
- locul în care urmează să fie executată o parte substanţială a obligaţiilor din raporturile comerciale sau locul cu care obiectul
litigiului are legătura cea mai strânsă;
c) părţile au convenit în mod expres ca obiectul convenţiei de arbitraj să aibă legătură cu cel puţin 2 state.
în literatura de specialitate, au fost exprimate diferite opinii privind caracterul internaţional al arbitrajului. Unii autori2480
susţin că din caracterul internaţional al litigiilor ce urmează a fi soluţionate, decurge şi caracterul internaţional al arbitrajului. întru
susţinerea acestei opinii sunt invocate următoarele aspecte:
a) caracterul naţional sau internaţional al unui arbitraj nu trebuie determinat în funcţie de caracterul naţional sau internaţional
al instituţiei de arbitraj în sine, dar în raport cu competenţa acelei instituţii de a soluţiona litigii între participanţii la comerţul
internaţional sau între participanţii la comerţul naţional;
b) de vreme ce o instituţie de arbitraj este competentă să soluţioneze litigii izvorâte din raporturi de comerţ internaţional,
arbitrajul realizat de acea instituţie în asemenea litigii, are caracter internaţional;
 294
c) faptul că o instituţie de arbitraj este competentă să soluţioneze atât litigii izvorâte din raporturile de comerţ internaţional,
cât şi litigii izvorâte din raporturile de comerţ naţional, nu poate schimba caracterul internaţional al arbitrajului. Multe dintre
instituţiile de arbitraj sunt competente să statueze atât asupra litigiilor cu caracter intern, cât şi asupra litigiilor cu caracter
internaţional.
Alţi autori2481 sunt de părere că, caracterul internaţional al arbitrajului este determinat de:
a) Elementele de extraneitate a situaţiei litigioase. Aceasta rezultă din natura diferendului. Experienţa a demonstrat că litigiile
arbitrale cu caracter internaţional constituie un fenomen uzual.
b) Intemaţionalitatea organului arbitrai, care este întemeiată pe caracterul său străin.
c) Autonomia arbitrajului faţă de structurile naţionale. Intemaţionalitatea arbitrajului se defineşte şi prin desprinderea
organului arbitrai de orice structură naţională.
Cunoaşterea caracterelor arbitrajului comercial internaţional are atât o importanţă teoretică, cât şi o însemnătate practică,
deoarece în raporturile contractuale din comerţul internaţional au apărut şi continuă să apară dispute, a căror soluţionare trebuie
să fie corectă, în sensul luării în considerare a tuturor circumstanţelor de facto, prin aplicarea riguroasă a normelor juridice care le
guvernează. Caracterul arbitrai, cel comercial şi internaţional al arbitrajului îl definesc, motivând consensul asupra rolului său în
facilitarea relaţiilor comerciale internaţionale.
3.3. Avantajele arbitrajului comercial internaţional. Preferinţa pentru arbitrajul comercial internaţional, configurat ca o
jurisdicţie convenţională specială manifestată, mai ales, în relaţiile comerciale internaţionale şi a cărui utilizare este recomandată
de diferite organizaţii şi convenţii internaţionale se justifică şi se motivează prin avantajele oferite, şi anume:
> Simplitatea procedurii. Procedura în faţa arbitrajului este cu mult mai simplă decât în faţa instanţei de judecată. Printre
avantajele pe care le prezintă arbitrajul comercial internaţional comparativ cu justiţia statală se menţionează2482 că arbitrajul se
desfăşoară într-o ambianţă corespunzătoare şi într-un spirit de natură să permită menţinerea şi continuarea relaţiilor de afaceri. S-
a observat2483 că arbitrajul poate să ofere o judecată mai aproape de cerinţele şi spiritul relaţiilor de afaceri.
> Confidenţialitatea dezbaterilor. In instanţele de drept comun procesele sunt publice, iar în instanţele de arbitraj procesele
sunt secrete, cu excepţia situaţiilor când părţile doresc ca procesele să fie publice. Numai părţile primesc câte un exemplar al
hotărârii arbitrale. Prevederi în acest sens se conţin în majoritatea
legislaţiilor naţionale. De exemplu2484, conform dreptului german, hotărârea arbitrală poate fi publicată doar cu acordul
arbitrilor şi a părţilor implicate. Confidenţialitatea se extinde asupra tuturor informaţiilor şi documentelor care au fost prezentate
în cadrul procedurii arbitrale. S-a menţionat că2485, caracterul confidenţial - nu numai al dezbaterilor, ci al întregii desfăşurări a
arbitrajului - poate constitui un serios avantaj atunci când în litigiu se află interese şi secrete comerciale sensibile, comercianţii
fiind direct interesaţi de menţinerea încrederii din partea partenerilor contractuali şi, implicit de păstrarea reputaţiei lor în mediul
de afaceri.
După câteva opinii diferite în jurisprudenţa engleză2486, o formulare finală a obligaţiei de confidenţialitate a fost oferită de
către Curtea de Apel a Angliei şi a Ţării Galilor în Emmott v. Michael Wilson & Partners2487, fiind stabilite următoarele principii:
a) Obligaţia de confidenţialitate în arbitraj este prezumată în baza legii şi rezultă din natura arbitrajului.
b) Obligaţia de confidenţialitate este o regulă substanţială de drept, deghizată ca un termen implicit.
c) Se impune obligaţia ambelor părţi de a nu divulga sau utiliza pentru orice alte scopuri documentele pregătite pentru arbitraj
şi utilizate în arbitraj sau comunicate în cursul arbitrajului, probele, hotărârea arbitrală şi să nu divulge în nici un mod probele care
au fost prezentate de martori în cadrul procesului arbitrai.
d) Conţinutul obligaţiei de confidenţialitate poate depinde de contextul în care apare şi din natura informaţiilor sau a
documentelor în cauză. Limitele obligaţiei de confidenţialitate sunt încă în proces de dezvoltare, de la caz la caz.
e) Principalele cazuri în care divulgarea informaţiilor este permisibilă sunt:
(i) există consimţământul expres sau implicit al părţilor;
(ii) există o hotărâre sau o permisiune a curţii;
(iii) este necesar în mod rezonabil pentru protejarea intereselor legale ale unei părţi aflate în procesul de arbitraj;
(iv) divulgarea este necesară în interesul public sau interesul justiţiei.
> Specializarea arbitrilor. în timp ce judecătorii sunt specializaţi în domenii de importanţă socială pentru cetăţeni, arbitrii sunt
specializaţi în domeniul dreptului comerţului internaţional, cunosc uzanţele comerciale internaţionale, ceea ce le conferă un
avantaj faţă de judecători.
> Posibilitatea părţilor de a desemna arbitrii. Procedura arbitrală permite părţilor să-şi aleagă arbitri, care pot fi de orice
naţionalitate, ceea ce nu este admis în cazul judecătorilor.
> Accesul egal la informare pentru toate părţile în litigiu, care pot desemna legea aplicabilă raportului juridic, precum şi cea
aplicabilă procedurii.
> Părţile pot desemna locul arbitrajului. Arbitrajul poate avea loc în orice ţară desemnată de părţi. S-a atras atenţia2488 că
legea locului arbitrajului poate avea efecte importante în desfăşurarea procedurii.
> Termenul soluţionării litigiului. în arbitraj un litigiu se soluţionează într-o perioadă de timp mai scurtă decât în instanţele
de judecată.
> Folosirea limbilor străine este facilitată de recurgerea la arbitraj, pe când într-o instanţă judecătorească procedura se
desfăşoară în limba oficială a ţării respective.
> Executarea hotărârilor arbitrate beneficiază de facilităţi, care nu există în materie judecătorească decât dacă eventual s-au
încheiat acorduri interstatale bilaterale.
Secţiunea 4. Categoriile arbitrajului comercial internaţional.
4.1. Arbitrajul comercial internaţional instituţionalizat. Arbitrajul comercial internaţional poate fi instituţionalizat şi ad-hoc.
Atât Convenţia de la Geneva2489, cât Convenţia de la New York consacră atât arbitrajul ad-hoc cât şi arbitrajul instituţionalizat.
 295
Conform Convenţiei de la Geneva2490, părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă:
a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfăşura în conformitate
cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau
b) că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc, în acest caz, părţile vor avea în special facultatea:
i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu;
ii) de a determina locul arbitrajului;
iii) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
Convenţia de la New York prevede2491 că prin sentinţe arbitrale se înţeleg
nu numai sentinţele date de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, dar şi acelea care sunt date de către organe de arbitraj
permanente cărora părţile li s-au supus.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082492, arbitrajul constituie o cale alternativă de soluţionare a litigiilor atât de către
arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cât şi de către instituţii permanente de arbitraj.
în Republica Moldova, conform Legii nr.23-XVI din 22.02.20082493, arbitrajul instituţionalizat poate fi ca organ permanent
pe lângă camere de comerţ, burse, uniuni, asociaţii sau alte organizaţii, unde funcţionează în baza unor regulamente adoptate de
acestea, faptul instituţionalizării urmând să fie comunicat Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Nu pot fi create
arbitraje pe lângă autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Potrivit codului de procedură civilă a României2494, arbitrajul instituţionalizat este2495 acea formă de jurisdicţie arbitrală
care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie
neguvemamentală de interes public de sine statatoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor
litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter
economic şi nu urmăreşte obţinerea de profit. în reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat
este autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei.
Arbitrajul instituţionalizat este o formă a arbitrajului comercial internaţional a cărui existenţă nu depinde de soluţionarea unui
anumit litigiu şi presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituţionalizat
prin lege şi având caracter de permanenţă şi continuitate.
Competenţa materială a arbitrajului comercial internaţional instituţionalizat poate fi generală sau specializată. Instituţiile de
arbitraj cu o competenţă generală pot soluţiona orice litigii în materie comercială internaţională. Instituţiile de arbitraj
instituţionalizat îşi desfăşoară activitatea pe lângă camerele de comerţ şi industrie, pe lângă unele instituţii sau în mod independent,
sub forma unor organizaţii necomerciale. Cu titlu de exemplu menţionăm: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova2496, Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris {ICC International Court of Arbitration)2491, Asociaţia Americană de Arbitraj {American Arbitration
Association A.A.A.)2498, Curtea de Arbitraj Internaţional de la Londra {The London Court of International Arbitration)2499,
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României2500.
Instituţiile de arbitraj specializate sunt competente să soluţioneze litigiile comerciale doar dintr-un anumit domeniu. Cu titlu
de exemplu menţionăm: Asociaţia Arbitrilor din domeniul Maritim din Londra (The London Maritime Arbitrators
Association)2501, Camera Arbitrală Maritimă din Paris (Chambre Arbitrale Maritime de Paris, C.AM.P,)2502, Asociaţia
Arbitrilor din domeniul Maritim din Canada (Association of Maritime Arbitrators of Canada, AALACj2503, Asociaţia de Arbitraj
Maritim a S.U.A. (The Maritime Arbitration Association of the United States, A£4A)2504.
S-a menţionat2505 că arbitrajul instituţional trebuie examinat atât din perspectiva ipostazei în care prin legea care îl instituie
este stipulată şi modalitatea procedurală de soluţionare a litigiilor comerciale respective, cât şi a ipostazei în care legea stipulează
numai principiul soluţionării litigiilor pe cale de arbitraj.
Centrele permanente de arbitraj se deosebesc între ele sub mai multe aspecte, însă instituţiile de arbitraj au şi unele note comune
care le apropie, făcând posibile anumite generalităţi2506. Acestea sunt următoarele:
A. Caracterul de permanenţă şi continuitate. Arbitrajul instituţionalizat este constituit ca o jurisdicţie permanentă cu vocaţie
de a soluţiona orice litigiu ce intră în competenţa ei şi cu privire la care a fost investită să îndeplinească procedura arbitrală şi să
dea o soluţie. Arbitrajul instituţionalizat durează atâta timp cât este în vigoare temeiul juridic pe baza căruia a fost înfiinţat.
B. Existenţa unui regulament propriu de organizare şi funcţionare a instituţiei de arbitraj. Acest regulament stabileşte
structurile organizatorice permanente specifice instituţiei de arbitraj, între care autoritatea competentă să desemneze arbitrii, lista
arbitrilor şi secretariatul.
Autoritatea competentă să desemneze arbitrii (appointing authority) poate fi un organ colectiv sau o anumită persoană. în
situaţia în care părţile nu nominalizează arbitrul sau când se pune problema înlocuirii arbitrului desemnat, nominalizarea, respectiv
înlocuirea arbitrului o va face preşedintele comisiei de arbitraj. Tot preşedintele este competent să desemneze supraarbitrul ori de
câte ori arbitrii desemnaţi nu vor putea numi de comun acord un supraarbitru.
Lista de arbitri constituie un element component al structurii fiecărei instituţii de arbitraj. în această listă sunt enumerate
persoanele ce pot îndeplini funcţia de arbitru. Persoanele care s-au adresat instituţiei de arbitraj urmează să aleagă câte un arbitru
care va face parte din completul de arbitri investit cu soluţionarea litigiului dintre ele. Cei doi arbitri desemnaţi de părţi vor alege
un supraarbitru. Lista de arbitri se întocmeşte periodic şi este valabilă până la confirmarea noii liste de arbitri. Dacă unii dintre
membrii completului de arbitraj nu figurează în noua listă, alcătuită înaintea finalizării litigiului cu a cărui soluţionare a
fost investit acel complet, mandatul arbitrilor se prelungeşte până la pronunţarea sentinţei în litigiul respectiv.
Secretariatul îndeplineşte importante atribuţii administrative, precum: face comunicarea actelor către părţi, emite citaţii pentru
termenele de dezbateri, asigură consemnarea susţinerilor făcute de participanţii la procedura arbitrală în cadrul şedinţelor de
dezbateri, comunică hotărârile date de organul arbitrai.
 296
C. Stabilirea prin regulamentul propriu al unor reguli de procedură privind soluţionarea litigiilor cu care este investită instanţa
arbitrală. Desfăşurarea procesului arbitrai începe după constituirea completului de arbitri. Procedura soluţionării litigiului are loc
în conformitate cu regulile instituite prin Regulamentul propriu al instanţei de arbitraj la care s-au adresat părţile în litigiu.
Arbitrajul instituţionalizat prezintă numeroase şi importante avantaje faţă de arbitrajul ad-hoc, în special, în domeniul executării
sentinţei arbitrale. Aceasta se explică prin faptul că anume la acel moment se pune problema de a se şti dacă au fost respectate
anumite reguli fundamentale privind respectarea drepturilor apărării, soluţionarea litigiului de către arbitrii desemnaţi şi nu de
către alţii etc.
Printre avantajele mai semnificative pe care le prezintă instituţiile permanente de arbitraj, au fost evidenţiate următoarele2507:
competenţa profesională a arbitrilor, procedura prestabilită pe care părţile o pot recunoaşte uşor şi i se pot conforma, posibilităţile
de a colmata lacunele convenţiei de arbitraj dacă este incompletă sau insuficientă, completarea tribunalului arbitrai, sediul
arbitrajului etc. O instituţie permanentă prezintă oarecare stabilitate şi posibilităţi mai mari de a contribui la crearea unei practici
mai uniforme.
Arbitrajul instituţionalizat se conduce2508 de un set de reguli procedurale şi este supravegheat de un staff profesional, ceea ce
conduce la reducerea riscului de încălcare a procedurii la proclamarea sentinţei. Unii autori2509 menţionează că arbitrajul
instituţionalizat:
> Simplifică foarte mult convenţia arbitrală. Aceasta poate fi formulată în câteva cuvinte pentru că permite incorporarea,
prin trimitere, a regulilor de procedură care vor fi urmate de arbitri.
^ Regulile stabilite în soluţionarea litigiului sunt formulate de specialişti sau de organe specializate în soluţionarea litigiilor
care au atât cunoştinţe în domeniu, cât şi o vastă experienţă. Aceste reglementări au suportat proba de foc şi au dovedit capacitatea
de a răspunde necesităţilor practice. Ele constituie obiectul unor revizuiri periodice cu colaborarea unor practicieni experimentaţi
care ţin seama de evoluţia dreptului şi a practicii arbitrajului.
> Centrele permanente dispun de un personal cu o calificare adecvată, au un sediu cunoscut, oferă condiţii pentru
soluţionarea litigiului după reguli şi în locuri cunoscute şi acceptate de părţi.
> Legătura între părţi şi arbitri este limitată, ceea ce asigură neutralitate şi imparţialitate din partea arbitrilor.
Practica arată că majoritatea litigiilor în comerţul internaţional sunt încredinţate spre soluţionare instituţiilor permanente de
arbitraj. Subliniind evoluţia arbitrajului instituţionalizat în ultimele decenii, unii autori au menţionat2510 că practica demonstrează
o evoluţie, care nu este în armonie cu principiul proclamat, după care voinţa părţilor este temelia oricărui arbitraj. Alegerea directă
de către părţi a arbitrilor şi a procedurii devine tot mai rară, pentru că peste tot în lume au fost create şi se dezvoltă centre
permanente de arbitraj care administrează imensa majoritate a arbitrajelor, iar avantajul arbitrajului ad-hoc ţinând de încrederea
personală pe care părţile o au în arbitrii pe care i-au ales în mod direct dispare, apărând în acelaşi timp, riscurile unei administrări
anonime şi greoaie a jurisdicţiei private care este arbitrajul.
Cu respect pentru autorii citaţi, considerăm că şi în cazul arbitrajului instituţionalizat părţile în litigiu sunt în drept să desemneze
arbitrii din lista curţii de arbitraj comercial internaţional la care urmează să fie soluţionat litigiul, iar regulile de procedură arbitrală
ale curţilor de arbitraj prevăd dreptul părţilor în litigiu de a stabili regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, locul
desfăşurării arbitrajului, limba în care se va desfăşura procedura arbitrală. Regulamentele unor curţi de arbitraj comercial
internaţional prevăd că părţile, în anumite condiţii, pot desemna în calitate de arbitri şi persoane care nu sunt incluse în lista
arbitrilor.
în acelaşi sens, unii autori au menţionat că2511, caracterul permanent al arbitrajului nu suprimă caracterul temporal' al
tribunalului arbitrai, el fiind format, cu ajutorul structurilor administrative permanente, numai pentru soluţionarea unui anumit
litigiu. De aceea se spune, că orice arbitraj este în realitate un arbitraj ad- hoc. Trebuie reţinut, totodată2512, că o curte de arbitraj
comercial internaţional nu soluţionează ea însăşi litigiul, această atribuţie revenind exclusiv tribunalului arbitrai. Ea se limitează
la organizarea sau administrarea arbitrajului din împuternicirea părţilor şi potrivit voinţei lor. Aşa fiind, întocmai ca şi arbitrajul
ad- hoc, arbitrajul instituţional este un arbitraj voluntar iar nu obligatoriu.
De exemplu, Regulile de Arbitraj a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de la Paris,
în vigoare de la 1.01.20122513 dispun:2514 Curtea nu soluţionează ea însăşi litigiul, dar numai administrează procesul soluţionării
litigiului de către tribunalul arbitrai în conformitate cu prevederile Regulilor de Arbitraj. Şi Regulile de Procedură Arbitrală ale
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României2515 prevăd2516: Curtea de Arbitraj organizează şi administrează soluţionarea litigiilor interne
şi internaţionale, pe calea arbitrajului înstituţionalizat sau ad-hoc, dacă părţile au încheiat, în acest sens, o convenţie arbitrală scrisă
şi solicită acest lucru în mod expres.
Arbitrajul instituţionalizat este, din perspectivă cronologică, copilul arbitrajului ad-hoc, dar odată cu apariţia sa se poate vorbi
de o profesionalizare a arbitrajului şi a arbitrilor. Şi totuşi, arbitrajul instituţional nu se va putea substitui arbitrajului ad-hoc pentru
că, aşa cum s-a arătat2517, dacă există colaborarea, diferenţa intre un arbitraj ad-hoc şi un arbitraj instituţional este la fel ca şi
diferenţa între un costum făcut la comandă şi un costum cumpărat de gata.
4.2. Arbitrajul comercial internaţional ad-hoc. Arbitrajul ocazional sau ad-hoc este caracterizat drept modalitatea tradiţională,
fiind organizat de părţi şi uncţionând în vederea soluţionării unui litigiu determinat, existenta lui încetând odată cu pronunţarea
hotărârii.
Printre avantajele arbitrajului ad-hoc sunt menţionate următoarele2519 •
^ arbitrajul ad-hoc poate fi adaptat conform voinţei părţilor şi circumstanţelor particulare ale litigiului;
> flexibilitatea acestui gen de arbitraj îl face adaptabil şi pentru soluţionarea unor litigii în care una din părţi este un stat.
Importante litigii apărute în legătură cu concesiuni petroliere, naţionalizări etc. au fost soluţionate în arbitraje ad-hoc\;
_ ^ în arbitrajul ad-hoc fiecare tribunal este complet izolat şi dă explicaţii doar părţilor, hotărârea fiind supusă controlului
judiciar;
 297
P gradul de confidenţialitate este sporit, de aceea el are şi va avea un rol sporit în materie internaţională. în acest sens, unii
autori sunt de altă părere2520, susţinând că viitorul arbitrajului constă în instituţionalizarea lui şi că asistăm la declinul arbitrajului
ad-hoc, redus la rolul de rudă săracă, alături de arbitrajul instituţionalizat;
> contractul de arbitraj este negociabil între părţi şi arbitri în privinţa onorariilor arbitrilor, răspunderii acestora etc.
în literatura de specialitate2521 se menţionează că beneficiul flexibilităţii aibitrajului ad-hoc poate să fie evidenţiat, totuşi, în
cazul arbitrajului ad-hoc, numai în situaţia în care părţile şi avocaţii care le reprezintă cooperează în ’scopul organizării arbitrajului
şi dispun de cunoştinţe juridice aprofundate. în caz contrar, manevrele dilatorii ale pârâtului pot să afecteze constituirea
tribunalului arbitrai şi desfăşurarea corespunzătoare a arbitrajului.
Potrivit Convenţiei de la Geneva2522, dacă părţile au înţeles să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă
într-un teimen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj către pârât, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său, acesta
va fi desemnat, dacă nu există înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele Camerei de Comerţ competente
a ţăiii în caie partea în culpă are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. în lipsa unui acord
între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea să se
adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărât locul arbitiajului, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ
competente a ţării unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pârâtul îşi are, în
momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul său; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului
arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pârâtul
îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere
şi modalitate de funcţionare sunt determinate prin anexa la Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi exercită aceste drepturi, ele vor
putea fi exercitate de către pârât sau de către aibitri.
4.3. Arbitraj de drept strict sau de jure. Arbitrajul comercial internaţional poate fi clasificat în funcţie de atribuţiile conferite
arbitrilor în următoarele categorii: arbitraje de drept strict sau de jure şi arbitraj de echitate (ex aequo et bono).
Arbitrajul de drept strict sau de jure se caracterizează prin faptul, că arbitrii statuează potrivit normelor de drept incidente în
cazul dat, în care ei sunt obligaţi să le respecte. Arbitrajul de drept strict constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în
materia raporturilor de comerţ internaţional.
4.4. Arbitraj de echitate (ex aequo et bono). Acestui arbitraj îi este specific faptul, că arbitrul nu este ţinut să statueze pe baza
unor norme de drept statale, dar el îşi întemeiază soluţia pe baza stipulaţiilor contractuale şi uzanţeloi comerciale în materie,
considerate în lumina unor principii fundamentale ale dreptului şi ale echităţii, precum şi ale loialităţii care trebuie să existe în
relaţiile
comerciale internaţionale. ^
Arbitrajul de echitate se caracterizează prin următoarele
particularităţi2523:
> arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi
nici pe cele de procedură; _ ^
> soluţia dată de arbitru are caracter definitiv şi nu poate fi atacată într-o
altă instanţă de arbitraj.
Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conştiinţei lor este reglementată prin diferite dispoziţii normative, fie cu caracter
naţional, fie consacrate pn
convenţii internaţionale, fie cuprinse în Regulamentele unor instituţii de arbitraj comercial internaţional.
Deşi în actele normative care îl reglementează nu există o definiţie a arbitrajului de echitate, unii autori2524 au conturat
caracterele sale esenţiale după cum urmează:
> Arbitrajul de echitate este o instituţie juridică de drept pozitiv şi există numai fiindcă legea o permite. Astfel, Convenţia
de la Geneva prevede2525 că arbitrii vor statua ca amiables compositeurs dacă părţile convin şi dacă legea care reglementează
arbitrajul o permite.
> Obiectul acestei activităţi îl constituie soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract care a fost încheiat potrivit unor
reguli de drept.
> In activitatea sa arbitrajul de echitate este obligat să respecte principiile fundamentale ale dreptului procedural, normele
juridice imperative şi prohibitive care cârmuiesc fondul litigiului.
> Sentinţa arbitrală pronunţată are forţă juridică, generând drepturi ce pot fi valorificate şi obligaţii ce trebuie executate la
nevoie, pe cale de constrângere, ca orice hotărâri cu caracter jurisdicţional.
> Sentinţa arbitrală de echitate trebuie să fie motivată în măsura în care părţile, în temeiul legii care le permite, nu au decis
ca ea să nu fie motivată.
^ Arbitrajul de ehitate se poate prevala de o autonomie procedurală care îi permite să nu respecte toate normele legale de
procedură. Astfel, arbitrii au facultatea de a nu ţine seama de termenele de prescripţie, pot ordona compensaţii în afara condiţiilor
legale, pot să facă partajare prin atribuire, să pronunţe o condamnare solidară chiar în cazul când aceasta nu a fost cerută în mod
expres, să aleagă pentru evaluarea unui bun data ce li se pare mai convenabilă, să ordone executarea provizorie a sentinţei fără să
o justifice prin urgenţa ce s-ar impune etc.
> Regulile după care se judecă fondul litigiului sunt reguli de echitate, arbitrul nefiind ţinut să aplice normele de drept
material.
> Conţinutul noţiunii de echitate se determină de către arbitru în fiecare caz aparte prin luarea în considerare a împrejurărilor
de fapt.
Arbitrajul de echitate s-a impus în practica comercială internaţională mai ales prin faptul că oamenii de afaceri doresc ca litigiile
lor să fie soluţionate potrivit stipulaţiilor contractuale şi uzanţelor comerciale din ramura respectivă de activitate.
 298
Secţiunea 5. Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional.
Problema naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional, ad-hoc sau instituţionalizat, este controversată, conturându-se
în acest sens trei concepţii diferite, şi anume: contractuală, jurisdicţională şi mixtă sau eclectică.
Teza contractuală concepe arbitrajul comercial internaţional ca un ansamblu de acte juridice, având natură contractuală.
Această natură juridică rezultă din faptul că soluţionarea litigiului apărut între părţile contractante, este organizată
de către acestea prin acordul lor, în limitele stabilite de lege, astfel încât să fie realizată de persoane care le inspiră încredere.
Prin urmare, puterile arbitrilor şi competenţa lor de a statua îşi au sorgintea în voinţa părţilor aflate în litigiu.
S-a remarcat2526 că o parte a autorilor a fost impresionată de rolul convenţiei arbitrale şi amprenta voinţei părţilor asupra
întregului proces arbitrai, începând cu momentul lui pregătitor, atributiv de competenţă - încheierea convenţiei arbitrale, ca
veritabil contract (primul şi cel mai important, dintr-o succesiune de contracte pe care, pretind ei, o presupune arbitrajul), cu efecte
de lege între părţile contractante, continuând cu libertatea părţilor de a-şi determina condiţiile procesuale (legea aplicabilă, regulile
procedurale, modul de alegere şi recuzare a arbitrilor, componenţa tribunalului arbitrai, locul şi durata etc.) şi finalizând cu a
extinde (forţat) natura contractuală şi asupra hotărârii arbitrale, a cărei forţă juridică ar rezulta din aceeaşi voinţă originară a părţilor
de a o duce la îndeplinire, de a o executa. Potrivit susţinătorilor concepţiei contractualiste, efectul executoriu al hotărârii rămâne
irelevant, nefiind singurul act juridic de natură contractuală care beneficiază de o atare însuşire. Respectul pentru voinţa
manifestată de părţi prin încheierea convenţiei arbitrale este singurul argument care va conduce instanţa judecătorească la
admiterea excepţiei de necompetenţă datorată existenţei unei convenţii arbitrale valabile, operante, după cum, acelaşi respect
pentru voinţa părţilor explică şi intervenţia ei în soluţionarea unor incidente procedurale (alegerea unui arbitru, a supraarbitrului).
Sunt evidente excesele opiniei, menţionează în continuare autorul citat, mai cu seamă referitor la această ultimă încercare de a
sustrage hotărârea arbitrală efectelor ei produse nu în temeiul voinţei părţilor (şi evidente tocmai când acestea se împotrivesc să o
execute benevol), ci posibilităţii recunoscute de lege de a fi executată silit, recurgându-se, ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti,
la forţa de constrângere a statului.
S-a observat2527 că în cadrul concepţiei contractuale:
> convenţia arbitrală nu sustrage litigiul din competenţa instanţelor judecătoreşti, dar împiedică naşterea unui proces
judiciar;
> senţinţa arbitrală nu s-ar bucura de autoritatea de lucru judecat ca o hotărâre judecătorească, dar de irevocabilitate, iar .
efectul executoriu nu este relevant, deoarece el poate fi întâlnit şi la numeroase acte juridice de natură contractuală;
> intervenţia instanţei judecătoreşti pentru rezolvarea unor incidente procedurale, dintre acelea menţionate mai sus, se
întemeiază pe respectul forţei obligatorii a oricărui contract, instanţa judecătorească asigurând în această privinţă eficienţa unor
clauze ale convenţiei arbitrale;
> excepţia de arbitraj care conduce la desesizarea instanţei, în cazul existenţei unei convenţii arbitrale valabile şi operante
apare, de asemenea, ca o cerinţă impusă de respectarea voinţei părţilor care au încheiat convenţia arbitrală.
Asupra naturii juridice a arbitrajului2528 se recunoaşte voinţei părţilor valoare normativă fără a se putea nega, însă, că pentru
eficacitatea regulilor
instituite de părţi pe^ cale contractuală, intervenţia elementului autoritar, a statului este indispensabilă. în concepţia
contractuală se contestă că funcţia jurisdicţională este un monopol al statului şi, în acelaşi timp, se susţine că prin convenţia
arbitrală litigiul nu este sustras competenţei instanţei judecătoreşti, ci se împiedică doar naşterea unui adevărat proces, din moment
ce părţile convin asupra modalităţilor procedurale de soluţionare a lui. Teza contractualistă susţine, spre a combate specificul
jurisdicţional al arbitrajului, că hotărârea arbitrală nu se bucură de autoritatea lucrului judecat ci de o simplă irevocabilitate în
raporturile dintre părţi ca efect al voinţei lor conjuncte, exprimate în convenţia arbitrală, prin care au căzut de acord să recunoască
soluţiei pronunţate de arbitri caracter definitiv şi obligatoriu. Pe de altă parte, ar fi greşit să se deducă natura jurisdicţională a
hotărârii arbitrale din forţa ei executorie, din moment ce există numeroase alte acte de natură contractuală (de exemplu cambia,
contractele de împrumut bancar) care constituie, la rândul lor, titluri executorii.
In privinţa posibilităţii instanţei judecătoreşti de a interveni în procedura arbitrală, de exemplu pentru desemnarea arbitrului în
locul părţii recalcitrante, aceasta este explicată, în concepţia contractuală, prin respectul forţei obligatorii a oricărui contract.
Intervenind, instanţa statală nu face decât să asigure eficienţa convenţiei arbitrale acceptate liber de părţi. în aceeaşi termeni este
explicată şi excepţia de arbitraj, care obligă instanţele statale să se desesizeze atunci când un litigiu a fost deferit prin voinţa
concordantă a părţilor unor arbitri. Necompetenţa instanţei sesizate cu soluţionarea unui litigiu pentru care părţile au încheiat o
convenţie arbitrală se întemeiază pe cerinţa de a nu fi încălcată convenţia arbitrală, convenţie care obligă părţile să-şi soluţioneze
litigiul prin arbitraj.
Cu privire la identitatea motivelor de recuzare a arbitrilor cu cele ale judecătorilor se susţine2529 că faptul se datorează
preocupării fireşti a legiuitorului de a asigura imparţialitatea, independenţa şi moralitatea activităţii jurisdicţionale, oricine ar
îndeplini-o.
într-o altă opinie, se încearcă contracararea argumentelor şi efectelor concepţiei contractuale în vederea susţinerii naturii
jurisdicţionale a arbitrajului, conferită de atributul exclusiv al statului, ca deţinător al monopolului legislativ şi jurisdicţional, de a
delega competenţe jurisdicţionale în sarcina altor persoane decât judecătorii, în speţă - arbitrii. Prin urmare, concepţia
jurisdicţională se fundează pe premiza, că statul este deţinătorul puterii legislative şi puterii judecătoreşti. Statul îşi poate delega
funcţia jurisdicţională, poate autoriza părţile ca, în anumite domenii, să recurgă la arbitraj pentru a-şi soluţiona litigiile apărute
între ele.
Caracterul jurisdicţional al arbitrajului comercial internaţional şi-a găsit confirmarea în următoarele caracteristici:
> Şi judecătorul, şi arbitrul au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru părţile în litigiu asupra temeiniciei şi legalităţii
pretenţiilor formulate de reclamant şi, când este cazul, asupra pretenţiilor formulate de pârât prin acţiune
 299
reconvenţională2530. Arbitrii, soluţionând litigiile dintre părţile care i-au ales, se comportă ca orice judecători şi, deşi sunt
aleşi de părţi, ei nu sunt reprezentaţii acestora, fiind independenţi şi, deci imparţiali în rezolvarea cauzelor. Spre deosebire de
judecător, arbitrul are numai jurisdicţia, nu şi imperium2531. în acest sens s-a mai remarcat, că sentinţa arbitrală constituie un act
jurisdicţional şi arbitrii sunt nu mandatari particulari, dar judecători2532.
> Hotărârea pronunţată de judecători şi hotărârea pronunţată de arbitri stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor aflate în
litigiu care este susceptibilă de executarea silită în eventualitatea în care nu este executată voluntar.
> Instanţele judecătoreşti sunt competente a interveni în procedura arbitrală pentru rezolvarea unor incidente procedurale,
cum ar fi de exemplu desemnarea arbitrului pe care partea recalcitrantă refuză să-l numească, aplicarea de sancţiuni, încuviinţarea
de măsuri asigurătorii.
> Obligaţia de desesizare a instanţei judecătoreşti, ca urmare a invocării excepţiei de arbitraj în procesele în care există o
convenţie arbitrală valabilă (efect asemănător cu cel produs de admiterea excepţiei de litispendenţă care, însă, nu poate funcţiona
decât în raporturile dintre organele de jurisdicţie care fac parte din acelaşi sistem jurisdicţional)2533.
> Hotărârea pronunţată în cadrul arbitrajului poate fi desfiinţată pentru motivele limitativ stabilite de lege, recurgându-se,
ca şi în cazul altor acte jurisdicţionale, la o acţiune în anulare de competenţa instanţelor judecătoreşti.
> Partea interesată are dreptul de a folosi anumite cereri şi mijloace procesuale încredinţate spre soluţionare instanţelor
statale, ceea ce invederează analogia cu procedura în faţa instanţelor de drept comun.
Considerăm că nici una din concepţiile analizate anterior nu oferă argumente suficiente pentru a califica arbitrajul ca având
natură exclusiv contractuală sau exclusiv jurisdicţională, asociindu-ne astfel punctului de vedere majoritar susţinut în literatura de
specialitate, care tinde să împărtăşească concepţia mixtă sau eclectică a arbitrajului2534. Concepţia mixtă consideră că cele două
concepţii menţionate — contractuală şi jurisdicţională - se referă la arbitraj în mod
unilateral, luând în considerare fie punctul de plecare al activităţii ce o desfăşoară, fie specificul acelei activităţi.
Unii autori au criticat concepţia contractuală şi cea jurisdicţională, deoarece încearcă să dea o explicaţie unilaterală unui
fenomen complex care nu încape în nici una dintre cele două teze. De aceea, pentru a înţelege exact natura juridică a arbitrajului
trebuie să distingem între izvorul puterii arbitrilor şi activitatea pe care aceştia o desfăşoară. Or, din acest punct de vedere, este
evident că izvorul puterii arbitrilor se află în convenţia de arbitraj care este un contract, iar aceasta nu are aceeaşi natură juridică
cu activitatea arbitrilor care este jurisdicţională. Altfel spus, izvorul arbitrajului are o natură contractuală, iar activitatea de
soluţionare a litigiului şi sentinţa pe care o pronunţă arbitrul are caracter j urisdicţional.
în acelaşi sens s-a remarcat2536 că în activitatea sa arbitrajul este condiţionat atât de originea sa contractuală, exprimată prin
convenţia de arbitraj (compromis sau clauză compromisorie) - excepţie făcând doar cazul când este prevăzut ca obligatoriu în
convenţii internaţionale - precum şi de finalitatea sa jurisdicţională exprimată în sentinţa pe care o pronunţă şi care este definitivă
şi executorie.
Este în afara oricărei îndoieli2537 că arbitrajul comercial internaţional are o dublă componentă - contractuală şi jurisdicţională.
Şi fiecare dintre acestea îşi exercită influenţa şi explică anumite acte şi efecte ce se produc în cadrul şi datorită acestei instituţii.
Unele componente ale arbitrajului se caracterizează2538 printr-un pronunţat caracter contractual (de exemplu, condiţiile de
valabilitate ale convenţiei arbitrale), iar altele invederează un evident caracter jurisdicţional (precum cererii de arbitrare şi a
întâmpinării, desfăşurării dezbaterilor, administrării probelor, pronunţării hotărârii, punerii în executare a acestora etc.).
Arbitrajul are o natură mixtă2539: el este convenţional prin origine şi jurisdicţional prin funcţie. Ca alternativă convenţională
la competenţa instanţelor statale, această formă de judecată presupune existenţa convenţiei de arbitraj.
Pentru determinarea naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional, s¬a remarcat2540, făcându-se comparaţie şi cu alte
instituţii juridice, că este necesar să se ia în consideraţie următoarele aspecte: .
> în ce măsură există între părţi un contencios care să implice o soluţionare. Fixarea de către un terţ, specialist în materie, a
preţului mărfii ori a prestaţiei, ar putea să însemne numai o expertiză şi nu un arbitraj stricto sensu.
> Natura irevocabilă a deciziei ce ar interveni şi întinderea căilor de atac care ar putea fi utilizate spre a contesta decizia.
Actul de expertiză, de exemplu, consimte doar un aviz consultativ, ce nu depăşeşte domeniul contractual şi nu se impune cu forţa
unei sentinţe obligatorii, ci el are doar rolul preparator al unei
decizii care, intervenind după aceea, ar lua în consideraţie şi avizul expertului, care altfel nu se impune prin el însuşi, nici
părţilor şi nici instanţei arbitrajului. Decizia expertului, dată fiind natura contractuală a operaţiunii, nu este supusă nici unei căi de
atac, aşa cum este supusă sentinţa arbitrală.
> Necesitatea de a întemeia sentinţa pe un raţionament acceptabil şi pe probele pertinente. Un expert, de exemplu, îşi
întemeiază avizul numai pe cunoştinţele sale şi pe experienţa sa. El nu procedează la o instrucţiune, nu audiază martori, nu
apreciază probe etc.
> Posibilitatea pentru terţul desemnat de a urma o anumită procedură - o procedură contradictorie (asemenea procedurii de
arbitraj) de a determina răspunderi şi alte asemenea consecinţe juridice, toate acestea nu există în cazul unei expertize.
> Posibilitatea ca decizia terţului să fie supusă instanţei sau arbitrajului, în care caz decizia terţului nu mai îmbracă forma
unei sentinţe arbitrale.
> Posibilitatea de intervenţie a instanţei judecătoreşti spre a determina în ce măsură terţul nu şi-a îndeplinit sarcina ori
decizia lui a fost, în mod manifest, inechitabilă sau eronată.
> Posibilitatea ca sentinţa ce va interveni să aibă prin ea însăşi autoritate de lucru judecat (cum se întâmplă în cazul unei
tranzacţii) sau are nevoie pentru aceasta de o investire cu putere executorie (cum este cazul unei sentinţe arbitrale).
> Necesitatea intervenţiei unei hotărâri judecătoreşti care s-o recunoască şi să ordone ca decizia terţului să producă efecte
(ca în cazul tranzacţiei) ori posibilitatea de a fi investită cu formula executorie ca în cazul unei sentinţe arbitrale.
S-a arătat2541 că nu poate fi negată ereditatea contractuală a hotărârii arbitrale. Ponderea efectivă a acestei componente,
esenţială iniţial pentru declanşarea procedurii contencioase şi organizarea desfăşurării acesteia, devine mai puţin semnificativă în
 300
faza finală a litigiului arbitrai. Nu poate fi pierdut din vedere faptul că voinţa părţilor care încheie un compromis sau o clauză
compromisorie constă în conferirea statutului de veritabil organ de jurisdicţie arbitrajului convenit, abilitându-1 să soluţioneze
litigiul printr-o hotărâre cu putere de lucru judecat, susceptibilă de executare silită prin investire cu formulă executorie, iar în
străinătate prin execquatur. însuşi actul care constituie geneza hotărârii arbitrale (compromis sau clauză compromisorie) urmăreşte
prin acordul părţilor să o asimileze cât mai deplin cu un adevărat act jurisdicţional, emancipat de vestigiile sale contractuale. A le
discerne supravieţuirea până şi în natura hotărârii arbitrale echivalează, după părerea autorului citat, cu o interpretare care se
îndepărtează de la intenţia firească a părţilor în litigiu.
Potrivit unor opinii2542, dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele arbitrajului. A afirma că arbitrajul are
ca punct de plecare convenţia arbitrală, iar ca punct de sosire un act jurisdicţional poate însemna, cel mult, un
exerciţiu de stil, dar nu o analiză ştiinţifică. Nu se vede prin ce metamorfoză arbitrajul are natură contractuală în faza iniţială
şi natură jurisdicţională în cursul desfăşurării lui sau în faza finală.
în realitate, convenţia arbitrală are ca finalitate o hotărâre arbitrală iar aceasta, la rândul său, îşi are rădăcinile în convenţia
arbitrală. întreg procesul arbitrai, de la constituirea tribunalului arbitrai şi stabilirea procedurii arbitrale până la conţinutul şi forma
hotărârii arbitrale, este configurat de convenţia arbitrală sau, în cazul arbitrajului instituţional, în temeiul voinţei părţilor, prin
regulamentul instituţiei respective. Hotărârea arbitrală este, aşadar, un act jurisdicţional în care este prezentă componenta
contractuală, asimilat prin lege, în privinţa anumitor efecte cu hotărârea judecătorească.
Unii autori îşi exprimă convingerea2543 că aprecierea caracteristicilor, particularităţilor care configurează arbitrajul ca o
instanţă de judecată aparte, net detaşată de cele statale, devine posibilă numai prin considerarea naturii sale juridice mixte.
In concluzie, considerăm că arbitrajul comercial internaţional are atât componente contractuale, cât şi componente
jurisdicţionale, iar această împrejurare îi conferă dubla natură - contractuală şi jurisdicţională în acelaşi timp. întru susţinerea
naturii juridice mixte a arbitrajului comercial internaţional putem menţiona şi prevederile Convenţiei de la New York. Astfel,
conform reglementării2544, recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale pot fi refuzate, la cererea părţii împotriva căreia ea este
invocată, dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute că:
> sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis, sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii, sau că
ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care
au legătura cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului,
primele pot fi recunoscute şi executate;
> constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, sau, în lipsă de
convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul.
Secţiunea 1. Noţiunea şi formele convenţiei de arbitraj.
1.1. Noţiunea convenţiei de arbitraj. în general, convenţia de arbitraj constituie baza pentru soluţionarea unui litigiu pe calea
arbitrajului. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată sub forma unei clauze compromisorii, inserate într-un contract, sau sub forma
unui compromis.
Convenţia de la Geneva defineşte2545 convenţia de arbitraj fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un
compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de
comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie
încheiată în formele permise de aceste legi.
Convenţia de la New York prevede2546 că fiecare din Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se
obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un
raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea
arbitrajului.
Potrivit Convenţiei de la New York2547, prin convenţie scrisa se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract,
sau un compromis semnate de părţi, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame.
Legea Model UNCITRAL, aşa cum a fost modificată prin Rezoluţia 61/33 din 4.12.2006, defineşte2548 convenţia de arbitraj
ca fiind acordul prin care părţile supun arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii care au apărut sau care ar putea să apară între
ele cu privire la un raport juridic determinat, contractual sau necontractual. O definiţie similară întâlnim şi în Legea
nr.24-XVI
din 22.02.20082549. ’
în accepţiunea codului de procedură civilă al României2550, prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor
naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându- se, sub
sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. în cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia
sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul. Validitatea clauzei compromisorii este independentă de
valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică
tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă.
Clauza compromisorie este autonomă faţă de contractul în care este inserată. Convenţia de la New York şi Convenţia de la
Geneva nu reglementează acest aspect, consacrând totuşi unele reguli.
Din prevederile Convenţiei de la New York rezultă2351 că legea aleasă de părţi guvernează convenţia de arbitraj, iar în absenţa
opţiunii părţilor, se aplică legea ţării în care sentinţa a fost dată.
Potrivit Convenţiei de la Geneva2552, sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui
competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces: el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi
asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte.
Clauza compromisorie poate fi inserată în contractul principal sau poate fi prevăzută într-o convenţie accesorie, încheiată
înainte de apariţia litigiului între părţi.
 301
Unii autori au menţionat2553 că din prevederile Convenţiei de la New York2554 şi Convenţiei de la Geneva2555 rezultă că,
contractul în care este inclusă clauza compromisorie, respectiv, compromisul trebuie semnate de părţi. Această cerinţă nu este
reglementată în cazul în care convenţia de arbitraj este conţinută într- un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin
telex. Autorii citaţi deduc că semnătura, în accepţiunea obişnuită a noţiunii, nu este necesară când sunt folosite mijloacele de
comunicare arătate, cu condiţia ca autorul să poată fi identificat.
Autonomia convenţiei de arbitraj a fost acceptată de către toate normele de origine privată2556. Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris a fost prima instituţie care a recunoscut în anul 1955 principiul autonomiei convenţiei de arbitraj, ulterior
în anul 1976 principiul a fost recunoscut şi de UNCITRAL în Regulile de arbitraj.
Autonomia clauzei compromis orii se concretizează în următoarele aspecte?2557:
> nulitatea contractului principal nu atrage eo ipso invaliditatea clauzei
compromisorii; ■
> rezoluţiunea sau rezilierea contractului nu se repercutează asupra clauzei compromisorii;
> legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate să fie diferită de legea care guvernează contractul principal;
> chiar dacă intervenţia ordinii publice înlătură ca incompatibile unele prevederi ale contractului principal, aceasta nu
influenţează ca atare şi clauza compromisorie.
în literatura de specialitate2558 s-a menţionat că aşa cum rezultă din prevederile Convenţiei de la Geneva2559, simpla afirmare
a inexistenţei contractului de către una din părţi nu înlătură competenţa tribunalului arbitrai. Autorii citaţi precizează, că nu ar
putea să fie vorba de “inexistenţa” materială a actului din moment ce el cuprinde o clauză compromisorie, ci de “absenţa” unui
element esenţial, decisiv pentru “existenţa” acelui act - contract - în raport cu natura lui (de exemplu, lipsa obiectului, lipsa
acordului de voinţe, lipsa preţului la contractul de vânzare-cumpărare). S-a menţionat2560 că teoria “inexistenţei actului”, atât în
privinţa criteriului inexistenţei, cât şi în privinţa efectelor, a fost “inventată” cu scopul de a oferi instanţelor o soluţie în cazul în
care nu se putea constata nulitatea absolută, ea constituindu-se2561 într-un al “treilea fel de nulitate”.
Potrivit codului de procedură civilă al României2562, prin compromis părţile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie
soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de
desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. în cazul arbitrajului instituţionalizat, dacă părţile nu au ales arbitrii şi nici nu au
stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituţii arbitrale.
Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părţi este deja pe rolul unei alte instanţe.
1.2. Forma convenţiei arbitrale. Convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă. Reglementând convenţia de
arbitraj, Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 precizează2563 că o convenţie de arbitraj are formă scrisă dacă conţinutul ei este
consemnat în orice formă, indiferent de faptul că aceasta sau contractul au fost încheiate oral, prin acţiuni concludente sau prin
alte mijloace. Condiţia încheierii în scris a unei convenţii de arbitraj este întrunită într-o comunicare electronică, dacă informaţia
care se conţine în ea este accesibilă pentru referinţele ulterioare (subsecvente). Comunicare electronică înseamnă orice comunicare
pe care părţile o fac prin intermediul mesajului de date. Acesta din urmă înseamnă informaţie generată, trimisă, primită sau salvată
prin mijloace electronice, magnetice, optice sau similare, inclusiv schimb de date electronice, e¬mail, telegramă, telex sau
telecopie, dar nelimitându-se la acestea. O convenţie de arbitraj este scrisă dacă constă într-un schimb de cerere de arbitrare şi de
referinţă în care existenţa sa este pretinsă de o parte şi nu este contestată de cealaltă parte.
Trimiterea într-un contract la un document ce conţine o clauză compromisorie valorează ca o convenţie de arbitraj scrisă dacă
trimiterea este capabilă de a face clauza parte din contract.
Potrivit codului de procedură civilă al României2564, convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia
formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent
de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.
Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii2565:
> Produce efecte obligatorii pentru părţi în sensul, că din momentul semnării contractului care conţine o asemenea clauză,
ele sunt obligate să respecte sentinţa ce va fi emisă de către organul de jurisdicţie desemnat.
> înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării litigiului cel puţin până la pronunţarea
sentinţei arbitrale.
> Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului între părţile contractante.
> Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la pronunţarea unei sentinţe
susceptibilă de executare forţată.
Secţiunea 2. Efectele convenţiei de arbitraj.
în literatura de specialitate s-a menţionat2566 că prin prisma naturii sale complexe, convenţia de arbitraj produce efecte de
natură contractuală şi de natură procedurală.
în privinţa efectelor de natură contractuală, convenţia de arbitraj fiind un acord de voinţă, are putere de lege între părţile
contractante. Părţile, prin încheierea convenţiei de arbitraj, îşi asumă unele obligaţii specifice, precum: să transmită diferendul lor
spre soluţionare unui arbitraj menţionat, să desemneze arbitrii, să execute benevol hotărârea arbitrală. Efectele convenţiei arbitrale
se produc numai între părţile în cauză. Datorită relativităţii sale, convenţia de arbitraj este inopozabilă terţelor persoane.
în conformitate cu principiul relativităţii efectelor convenţiei arbitrale2567, intervenţia terţilor în interes propriu în litigiul
arbitrai este condiţionată de consimţământul părţilor. Efectele convenţiei arbitrale se vor produce2568 şi faţă de succesorii
universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor.
în ceea ce priveşte efectele de natură procedurală, convenţia de arbitraj, sub aspectul finalităţii îndeplinite, dă naştere unui efect
principal şi negativ şi unui efect complementar şi pozitiv.
Efectul principal şi negativ al convenţiei de arbitraj2569 constă în excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti de a
soluţiona litigiul care îi formează obiectul.
 302
Potrivit Convenţiei de la New York2570, tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia
părţile au încheiat o convenţie de arbitraj, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constată că acea convenţie
este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată. în acelaşi sens, Convenţia de la Geneva prevede2571 că excepţia
întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj şi prezentată în faţa instanţei judecătoreşti sesizate de către una din părţi la
convenţia de arbitraj, trebuie să fie ridicată de către pârât sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apărărilor
sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de
fond.
Efectul complementar al convenţiei de arbitraj constă în investirea arbitrilor de a statua2572. Efectul complementar al
convenţiei de arbitraj se materializează23 în dreptul arbitrilor de a decide asupra propriei lor competenţe. Exercitarea verificării
prealabile a competenţei constituie un drept al tribunalului arbitrai şi poate fi cerută de către părţile în litigiu.
S-a remarcat2574 că cele două efecte sunt interdependente şi complementare. Prin efectul principal - negându-se competenţa
instanţelor judecătoreşti - se creează premisa realizării efectului complementar, de afirmare a competenţei organelor arbitrale.
Secţiunea 3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
Convenţia de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul părţilor. Principiul libertăţii părţilor de alegere a dreptului
aplicabil convenţiei de arbitraj este consacrat şi de Convenţia de la New York şi de Convenţia de la Geneva. Astfel, Convenţia de
la New York condiţionează2575 recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine de validitatea convenţiei de arbitraj ir.
virtutea legii căreia au subordonat-o părţile. Convenţia de la Geneva, reglementând competenţa juridică, prevede2576: Când vor
trebui să se pronunţe asupra existenţei
sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj, tribunalele statelor contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor,
potrivit legii care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme: a) conform legii căreia părţile au supus convenţia
de arbitraj...
Convenţia de la Geneva, reglementând anularea sentinţei arbitrale, dispune2577 că anularea într-unul din statele contractante
a unei sentinţe arbitrale care cade sub prevederile Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare
într-un alt stat contractant, decât dacă această anulare a fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată
şi aceasta pentru unul din următoarele motive: a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite
de incapacitate, sau zisa convenţie nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în această
privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată...
Şi Convenţia de la Washington consacră principiul libertăţii părţilor de alegere a dreptului aplicabil convenţiei de arbitraj.
Potrivit reglementării2578, tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi. în lipsa
unui acord între părţi, tribunalul aplică dreptul statului contractant parte în diferend - inclusiv regulile referitoare la conflictele de
legi - precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv.
Pentru situaţia în care părţile nu au prevăzut legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, Convenţia de la New York prevede2579
că, în lipsa unei indicaţii a părţilor, convenţia de arbitraj va fi supusă legii ţării în care a fost dată sentinţa. Şi Convenţia de la
Geneva dispune2580 că, în lipsa unei indicaţii a părţilor a legii aplicabile convenţiei de arbitraj, se va aplica legea ţării unde
sentinţa trebuie să fie pronunţată. Şi prin art.IX, pct.l, lit.a) Convenţia de la Geneva conţine o prevedere care stabileşte competenţa
subsidiară a legii ţării unde trebuie să fie pronunţată sentinţa.
Conform Convenţiei de la Geneva2581, în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus convenţia, şi dacă în momentul
în care părţile au supus convenţia, şi dacă în momentul în care problema este supusă unei instanţe judecătoreşti, nu este posibil să
se prevadă care este ţara în care se va da sentinţa, tribunalele statelor contractante vor hotărî conform legii competente în virtutea
normelor conflictuale ale tribunalului sesizat.
CAPITOLUL III. TRIBUNALUL ARBITRAL
Secţiunea 1. Componenţa tribunalului arbitrai.
Constituirea tribunalului arbitrai se efectuează conform prevederilor convenţiei de arbitraj. Părţile sunt în drept să convină ca
litigiul să fie soluţionat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de către un arbitraj ad-hoc.
Dreptul părţilor de a desemna arbitrii este recunoscut atât în convenţiile internaţionale pertinente, cât şi în legislaţiile naţionale
ale statelor. Mai mult chiar, printre temeiurile de refuz a recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale prevăzute de Convenţia de
la New York2582, se enumeră şi neinformarea în modul cuvenit a părţii împotriva căreia sentinţa este invocată, despre desemnarea
arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de
apărare sau că, constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, ori, în lipsa de
convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul.
Convenţia de la Geneva prevede expres2583 că părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă:
a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfăşura în conformitate
cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau
b) că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în special facultatea:
i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu;
ii) de a determina locul arbitrajului;
iii) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
în privinţa numărului arbitrilor, Convenţia de la New York şi Convenţia de la Geneva nu conţin nici o prevedere, însă, aşa cum
am arătat mai sus, atât Convenţia de la New York cât şi Convenţia de la Geneva oferă părţilor dreptul să prevadă prin convenţia
de arbitraj modul de constituire a tribunalului arbitrai.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082584, părţile sunt libere să stabilească numărul de arbitri. Dacă părţile nu au stabilit
numărul de arbitri, vor fi desemnaţi trei arbitri. O prevedere similară întâlnim şi în Legea Model a UNCITRAL2585. în acelaşi
sens, codul de procedură civilă a României2586 oferă părţilor dreptul să stabilească dacă litigiul se va judeca de un arbitru unic
 303
sau de mai mulţi arbitri, care trebuie sa fie întotdeauna în număr impar. Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se
judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei doi arbitri. Dacă există
mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.
Conform prevederilor Legii nr.24-XVI din 22.02.20082587, poate fi arbitru orice persoana fizica, cetăţean al Republicii
Moldova sau cetăţean străin, cu excepţia cazului când părţile au convenit altfel. In ceea ce priveşte posibilitatea străinilor de a fi
arbitri este m stricta conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva care stabileşte2588 că in arbitrajele supuse Convenţiei,
străinii pot fi desemnaţi ca arbitri.
. .. . P,en!™ ,ftuaţia în care nu ^ stabilit procedura de desemnare a
arbţtrului/arbitrilor, atunci, potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082589 desemnarea
arbitrilor se va efectua în felul următor: la constituirea tribunalului arbitrai din trei arbitri, fiecare parte desemnează câte un
arbitru, iar cei doi arbitri astfel desemnaţi numesc un al treilea arbitru. Dacă o parte nu desemnează arbitrul în termen de 30 de
zile de la primirea solicitării celeilalte părţi de a-1 numi sau dacă cei doi arbitri desemnaţi nu vor putea numi în termen de 30 de
zile din data numirii lor un al freilea arbitru, acesta este numit, la cererea oricărei părţi, de către preşedintele sau de conducătorul
organului (instituţiei), uniunii, asociaţiei sau de conducătorul unui alt organ indicat de părţi ori stipulat în regulamentul instituţiei
permanente de arbitraj in decursul a 15 zile din data primirii cererii. Aceiaşi autoritate va desemna in decursul a 15 zile din data
primirii cererii arbitrul şi în cazul constituirii unui tribunal arbitrai dintr-un singur arbitru, dacă părţile nu au reuşit să convină
asupra persoanei arbitrului. p
Funcţia de arbitru, fund una facultativă, propunerea de numire poate fi
“a arbltnî’ ară mci 0 motivare. In acest sens, Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Indusirie a Republicii Moldova, adoptat prin Decizia Consiliului Camerei de Comerţ si ndustne a Republicii Moldova
din 19.12.2008 (în continuare - Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional) prevede2590 că acceptarea sau
neacceptarea împuternicirilor de arbitru sau supraarbitru într-un anumit litigiu se comunică în scns Şl nemotivat secretariatului
Curţii de Arbitraj în termen de trei zile de la data primirii propunerii de a intra în componenţa tribunalului arbitrai.
A w . f\. Potrivit codului de procedură civilă a României2591 acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris şi
va fi comunicată părţilor, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poştă, telefax, poştă electronica sau
prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 stabileşte temeiurile şi procedura de recuzare a arbitrului. Astfel , în cazul în care este
notificată despre o eventuală numire a ei în calitate de arbitru, persoana trebuie să informeze asupra tuturor circumstanţelor de
natură a genera îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea sau independenţa sa. Arbitrul, din momentul desemnării sale şi pe
toată durata procedurii arbitrale, este obligat să informeze părţile despre aceste circumstanţe
dacă nu le-a informat anterior. Arbitrul poate fi recuzat doar dacă există circumstanţe de natură a ridica îndoieli justificate
asupra independenţei sau imparţialităţii lui sau dacă el nu posedă calificarea convenită de părţi. Partea este în drept să recuzeze
arbitrul pe care l-a desemnat sau la a cărui desemnare a participat doar pentru motive de care a luat cunoştinţă după desemnare.
în accepţiunea codului de procedură civilă a României , se aplică şi arbitrilor incompatibilităţile prevăzute pentru judecători.
Arbitrul poate fi recuzat şi pentru următoarele motive care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa.
> neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la
arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală;
> când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de
conducere se află arbitrul are un interes în cauză;
> dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părţi, cu o
societate controlată de una dintre părţi sau aflată sub un control comun cu aceasta;
> dacă arbitrul a prestat consultanţă uneia dintre părţi, a asistat sau a reprezentat una dintre părţi ori a depus mărturie în una
dintre fazele precedente ale litigiului.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.2008 , părţile sunt libere să convină
asupra procedurii de recuzare a arbitrului. Dacă părţile nu au convenit asupra procedurii de recuzare a arbitrului, partea care
intenţionează să declare recuzarea arbitrului, trebuie să informeze în scris tribunalul arbitrai în termen de 15 zile din data la care
a luat cunoştinţă de constituirea acestuia sau din data survenirii circumstanţelor care constituie temei de recuzare a arbitrului,
notificând în scris tribunalul arbitrai despre motivele recuzării. Dacă arbitrul căruia îi este înaintată recuzarea nu se retrage singur
sau dacă cealaltă parte nu este de acord cu recuzarea lui, asupra cererii dc recuzare se pronunţă tribunalul arbitrai. în cazul în care
este imposibilă recuzare^ arbitrului conform acestei procedurii, partea interesată poate, în termen de 30 de zile din data respingerii
cererii de recuzare, să solicite preşedintelui sau conducătorulu organului (instituţiei), uniunii, asociaţiei sau conducătorului unui
alt organ indicat de părţi ori stipulat în regulamentul instituţiei permanente de arbitraj, adoptarea unei decizii privind recuzarea,
care nu poate fi atacată. Până la luarea deciziei de către aceste autorităţi, tribunalul arbitrai, inclusiv arbitrul căruia îi este înaintată
recuzarea, poate continua procedura arbitrală şi poate pronunţa hotărârea arbitrală.
Codul de procedură civilă a României prevede2595 un termen mai redu; pentru recuzare, precizând că recuzarea trebuie să fie
cerută, sub sancţiune^ decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numire arbitrului' sau, după caz,
de la survenirea cauzei de recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul
prin închei ere. pronunţată cu citarea părţilor şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. încheierea nu este supusă
nici unei căi de atac.
Tribunalul arbitrai, spre deosebire de instanţa judecătorească, îşi întemeiază activitatea pe convenţia de arbitraj şi este în drept
să se pronunţe asupra validităţii acesteia. Atât reglementările internaţionale, cât şi cele naţionale au consacrat dreptul arbitrajului
de a se pronunţa asupra propriei competenţe. Potrivit Convenţiei de la Geneva2596, partea care înţelege să ridice o excepţie
întemeiată pe incompetenţa arbitrului trebuie, când este vorba de excepţii întemeiate pe inexistenţa, nulitatea sau caducitatea
 304
convenţiei de arbitraj, să facă acest lucru în cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu în momentul prezentării apărării sale în fond,
iar când este vorba de excepţii întemeiate pe faptul că chestiunea litigioasă ar depăşi împuternicirile arbitrului, de îndată ce va fi
ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi aceste împuterniciri. Când întârzierea părţilor în ridicarea excepţiei este
datorată unei cauze considerată întemeiată de către arbitru, acesta va declara excepţia admisibilă.
Convenţia de la Geneva dispune2597 că, sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui
competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces: el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi
asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte.
Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 stabileşte2598 că tribunalul arbitrai poate să decidă asupra competenţei sale, precum şi asupra
oricăror obiecţii referitor la existenţa sau validitatea convenţiei de arbitraj. în acest scop, clauza arbitrală prevăzută în contract
trebuie să fie interpretată ca o convenţie distinctă de alte clauze contractuale. Hotărârea tribunalului arbitrai privind nulitatea
contractului nu atrage de plin drept nulitatea clauzei arbitrale.
Declaraţia privind incompetenţa tribunalului arbitrai în soluţionarea litigiului poate fi făcută cel târziu la momentul prezentării
obiecţiilor la acţiune. Faptul că o parte a desemnat arbitrul sau că a participat la desemnarea lui nu o privează de dreptul de a face
o asemenea declaraţie.
Depăşirea competenţei de către tribunalul arbitrai trebuie să fie invocată imediat după ce cauza care, în opinia părţii, depăşeşte
competenţa tribunalului arbitrai este pusă în procedură arbitrală. în toate aceste cazuri, tribunalul arbitrai poate admite declaraţia
privind depăşirea competenţei făcută mai târziu dacă întârzierea este justificată. Tribunalul arbitrai poate să decidă asupra
declaraţiei ca asupra unei chestiuni preliminare sau în hotărârea privind fondul litigiului. Dacă tribunalul arbitrai decide, ca o
chestiune preliminară că este competent, orice parte, în decursul a 30 de zile din data primirii comunicării despre decizie, poate
cere curţii de apel competente să se pronunţe în această privinţă, decizia neputând fi atacată. Până la luarea deciziei de către această
autoritate, tribunalul arbitrai poate continua procedura arbitrală şi poate pronunţa hotărârea.
CAPITOLUL IV. PROCEDURA ARBITRALĂ
Secţiunea 1. Principiile aplicabile în cadrul procedurii arbitrale.
Conform Legii Model UNCITRAL2599, în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor egalitatea de tratament,
fiecărei părţi să-i fie acordată posibilitatea de a prezenta cazul, respectându-se dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Părţile sunt în drept să convină asupra procedurii care va fi urmată de tribunalul arbitrai în soluţionarea cauzei. Acest drept
rezultă din prevederile Convenţiei de la New York2600 şi din prevederile Convenţiei de la Geneva2601. Totuşi, potrivit
Convenţiei de la Geneva, dreptul părţilor de a determina regulile de procedură este limitat de faptul, dacă părţile au supus litigiul
lor spre soluţionare unei instituţii permanente sau unui arbitraj ad-hoc. în cazul în care părţile supun litigiul lor spre soluţionare
unei instituţii permanente de arbitraj, din prevederile Convenţiei de la Geneva2602 rezultă că desfăşurarea arbitrajului va fi
guvernată de regulamentul instituţiei desemnate, iar dacă părţile optează pentru un arbitraj ad- hoc, părţile pot fixa regulile de
procedură pe care le vor urma arbitrii. Şi Legea Model UNCITRAL prevede2603 că părţile sunt libere să convină asupra procedurii
care va fi urmată de tribunalul arbitrai în soluţionarea cauzei. O prevedere similară există şi în Legea nr.24-XVI din
22.02.200826°a.
De asemenea, părţile sunt în drept să stabilească locul desfăşurării arbitrajului şi limba de procedură. în lipsa unui acord al
părţilor în privinţa locul arbitrajului, conform Legii nr.24-XVI din 22.02.20082605, acesta este stabilit de tribunalul arbitrai,
luându-se în considerare circumstanţele cazului şi factorul comodităţii pentru părţi. Tribunalul arbitrai poate să se întrunească în
orice loc pe care îl consideră potrivit, dacă părţile nu au convenit altfel, pentru consultări între arbitri, ascultare a părţilor, a
martorilor sau a experţilor, pentru examinare a bunurilor şi înscrisurilor.
Dacă părţile nu au convenit în privinţa limbii procedurii arbitrale, Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 dispune2606 că tribunalul
arbitrai stabileşte ce limbă sau limbi vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Acordul părţilor sau decizia tribunalului se referă
la orice declaraţie scrisă a părţii, la orice audiere, hotărâre, decizie sau la o altă comunicare a tribunalului arbitrai. Tribunalul
arbitrai poate dispune ca orice probă scrisă să fie însoţită de traducere în limba sau în limbile convenite între părţi ori stabilite de
tribunalul arbitrai.
Tribunalul arbitrai este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082607 şi Legii Model UNCITRAL2608, dacă părţile nu au convenit altfel, procedura
arbitrală referitoare la un litigiu concret începe la data recepţionării cererii de arbitrare de către pârât.
Cererea de arbitrare, împreună cu actele însoţitoare se depune de către reclamant Curţii de arbitraj competente să soluţioneze
litigiul, în conformitate cu convenţia de arbitraj. De regulă, cererea de arbitraj va conţine următoarele menţiuni:
> denumirea, sediul, numărul de identificare, numărul de telefon, fax, numărul contului bancar al persoanei juridice;
> numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii;
> menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se o copie a contractului sau a compromisului;
> obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
^ motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimiterile la înscrisurile doveditoare corespunzătoare
sau la alte probe;
> numele arbitrului numit sau al arbitrului unic propus;
^ dovada plăţii taxei arbitrale;
> dovada încercării părţilor de a soluţiona litigiul pe cale amiabilă, dacă o asemenea prevedere este stipulată în contract;
> semnătura părţii.
Cererea de arbitraj se va formula în limba stabilită de regulamentul curţii de arbitraj comercial internaţional la care urmeză a
fi soluţionat litigiul.
La cererea de arbitraj se anexează dovada plăţii taxelor arbitrale. Cuantumul taxelor este fixat în Regulamentul Curţii şi este
stabilit, de regulă, în raport de valoarea litigiului şi este comunicat părţii interesate.
 305
Reclamantul este obligat să precizeze în cerere valoarea obiectului ei, chiar dacă nu formulează pretenţii băneşti.
Potrivit Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional2509, în termen de cel mult 5 zile din momentul primirii
cererii de arbitraj, secretariatul Curţii de Arbitraj va expedia pârâtului copia cererii şi copiile tuturor actelor anexate la ea,
Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional şi lista arbitrilor. în termen de 30 zile din momentul primirii notificării
despre arbitraj2610, pârâtul trebuie să introducă o referinţă, în care va comunica numele arbitrului ales de el sau îşi va exprima
dorinţa ca arbitrul să fie numit de către preşedintele Curţii de Arbitraj. Referinţa va cuprinde, de asemenea, toate obiecţiile privind
pretenţiile reclamantului, răspunsul la împrejurările de fapt şi de drept ale cererii, probele
aduse în apărarea sa, precum şi alte menţiuni ce decurg din cererea de arbitraj. Referinţa şi orice alte cereri parvenite de la
pârât vor fi expediate de către secretariatul Curţii de Arbitraj reclamantului.
Dacă pârâtul are, la rândul său, pretenţii care decurg din acelaşi raport juridic, el este în drept, conform Regulamentului Curţii
de Arbitraj Comercial Internaţional2611, să înainteze o cerere reconvenţională împotriva reclamantului. Cererea reconvenţională
trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute pentru cererea de arbitraj şi va fi introdusă în acelaşi termen ca şi cel prevăzut pentru
prezentarea referinţei sau cel târziu până la prima şedinţă. Cererea reconvenţională va fi soluţionată simultan cu cererea principală.
Secţiunea 3. Dezbaterea litigiului.
Părţile pot participa la dezbaterile litigiului personal sau prin reprezentanţi. Ele pot fi asistate de avocaţi, consultanţi, translatori
şi alte persoane. Fiecare parte este în drept să solicite soluţionarea litigiului în lipsa ei. Participarea terţilor în procedura de arbitraj
se admite doar cu acordul părţilor în litigiu.
Conform Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional2612, dacă una din părţi sau reprezentantul ei, deşi a fost
citată în modul corespunzător, nu s-a prezentat la şedinţă, invocând un temei justificat, dezbaterea cauzei se fixează pentru o altă
dată. Amânarea se poate acorda o singură dată. Lipsa repetată nu prezintă un impediment pentru soluţionarea cauzei în fond. în
lipsa reprezentanţilor ambelor părţi şedinţa se amână pentru o altă zi.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082613, tribunalul arbitrai decide, cu condiţia respectării oricărui alt acord dintre părţi,
dacă procedura se va desfăşura oral, atât la prezentarea probelor, cât şi la susţineri, sau numai în bază de înscrisuri şi de alte
materiale. Cu excepţia cazului în care părţile au convenit asupra desfăşurării în scris a procedurii arbitrale, tribunalul arbitrai va
organiza, la solicitarea unei părţi, procedura arbitrală în formă orală la etapa respectivă a procedurii arbitrale. Toate declaraţiile,
înscrisurile sau alte informaţii pe care o parte le-a prezentat tribunalului arbitrai trebuie să fie comunicate şi celeilalte părţi. De
asemenea, orice concluzie a expertului sau orice înscris cu caracter probator, pe care tribunalul arbitrai le ia în considerare la
pronunţarea hotărârii, trebuie să fie comunicate părţilor.
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa de arbitraj. Fiecare parte este obligată să dovedească circumstanţele pe care îşi
întemeiază pretenţiile şi obiecţiile sale. Pertinenţa, admisibilitatea şi importanţa probelor se determină de către tribunalul arbitrai.
Tribunalul poate cere administrarea oricăror altor probe admise de legea aplicabilă, precum şi explicaţii scrise ale părţilor în
legătură cu obiectul litigiului. Actele şi înscrisurile se prezintă, de regulă, în original.
Dacă o parte nu prezintă probe scrise fără un temei justificat, tribunalul arbitrai poate continua procedura arbitrală şi pronunţa
hotărârea în baza materialelor existente la dosar.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082614, dacă părţile nu au convenit altfel, fiecare parte poate să modifice ori să
completeze pretenţiile sau obiecţiile în cursul desfăşurării procedurii arbitrale, dacă tribunalul arbitrai nu consideră inoportun să
permită o asemenea modificare ori completare, dată fiind întârzierea cu care se face.
Dezbaterile arbitrale se consemnează fie într-o încheiere de şedinţă, fie într- un proces-verbal. în conformitate cu Regulamentul
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional2615, procesul - verbal trebuie să conţină următoarele menţiuni:
> denumirea Curţii de Arbitraj, numele arbitrului sau arbitrilor;
> data şi locul şedinţei;
> date despre părţi şi reprezentanţii lor;
> date despre alţi participanţi la proces;
> descrierea succintă a desfăşurării şedinţei;
> cererile şi demersurile părţilor;
> explicaţiile părţilor şi altor participanţi la proces;
> semnătura arbitrului unic sau a preşedintelui tribunalului arbitrai.
Litigiul arbitrai se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri.
CAPITOLUL V. HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
Secţiunea 1. Noţiunea hotărârii arbitrale.
Litigiul arbitrai supus spre soluţionare tribunalului arbitrai, ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri sau a unei încheieri de
închidere a procedurii arbitrale. Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 stabileşte2616 că tribunalul arbitrai pronunţă încheierea
procedurii arbitrale în următoarele cazuri:
> reclamantul îşi retrage pretenţiile, cu excepţia cazului când pârâtul ridică obiecţii, iar tribunalul arbitrai recunoaşte că
pârâtul are un interes legitim ca litigiul să fie soluţionat în mod definitiv;
> părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;
> tribunalul arbitrai constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă.
Potrivit Convenţiei de la New York2517, prin sentinţe arbitrale se înţeleg nu numai sentinţele date de către arbitrii numiţi
pentru cazuri determinate, dar şi acelea care sunt date de către organele de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus.
Hotărârea arbitrală se adoptă în cazul în care tribunalul arbitrai soluţionează litigiul în fond, admiţând integral sau parţial
acţiunea şi cererea reconvenţională. La cererea părţilor, tribunalul arbitrai pronunţă o hotărâre prin care constată înţelegerea
părţilor.
Secţiunea 2. Cuprinsul hotărârii arbitrale.
 306
Hotărârea arbitrală reflectă rezultatul întregii activităţi desfăşurate de către tribunal şi de către părţi din momentul încheierii
convenţiei de arbitraj până la ultimul act de procedură care constă în pronunţarea hotărârii.
Hotărârea arbitrală se redactează imediat după deliberare şi stabilirea soluţiei în litigiul supus arbitrajului.
Conform Legii nr.24-XVI din 22.02.20082618, hotărârea arbitrală se emite în scris şi se semnează de arbitrul unic sau de
arbitri. In cazul soluţionării litigiului de către un tribunal arbitrai compus din mai mulţi arbitri, sunt suficiente semnăturile
majorităţii membrilor acestuia, cu condiţia indicării motivelor absenţei celorlalte semnături.
Hotărârea arbitrală va conţine motivele pe care se întemeiază, cu excepţia cazurilor când părţile au convenit ca motivele să nu
fie menţionate sau când hotărârea arbitrală a fost emisă ca rezultat al soluţionării litigiului de către părţi şi au solicitat ca înţelegerea
să fie exprimată sub forma unei hotărâri arbitrale.
Convenţia de la Geneva dispune2619 că se consideră că părţile s-au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, cu excepţia
cazului când:
> părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie motivată, sau
> ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinţa şi în măsura în care, în acest
caz, părţile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de
redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.
în hotărâre se indică concluziile privind acceptarea sau respingerea acţiunii, taxa arbitrală, cheltuielile de soluţionare a litigiului
şi distribuirea acestor cheltuieli între părţi.
Hotărârea arbitrală conţine următoarele menţiuni:
> componenţa nominală a tribunalului arbitrai, numele asistentului
arbitrai;
> data şi locul pronunţării hotărârii arbitrale;
> numele/denumirea părţilor, domiciliul/reşedinţa sau sediul, numele reprezentanţilor părţilor şi ale altor persoane care au
participat în proces;
> menţionarea convenţiei de arbitraj pe baza căreia s-a soluţionat litigiul de către tribunalul arbitrai;
> obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt a părţilor;
> motivele de fapt şi de drept ale hotărârii arbitrale;
> dispozitivul;
> semnăturile tuturor arbitrilor şi semnătura asistentului arbitrai.
Conform Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional2620,
hotărârea arbitrală trebuie să fie pronunţată în cel mult şase luni din momentul când cauza a fost transmisă spre soluţionare
tribunalului arbitrai constituit. Tribunalul arbitrai poate dispune prin încheiere, pentru motive temeinice, prelungirea termenului
arbitrajului. Deliberarea are loc în şedinţă secretă cu participarea tuturor arbitrilor în persoană. Tribunalul arbitrai va pronunţa
hotărârea arbitrală imediat după adoptarea ei. Hotărârea arbitrală va fi comunicată părţilor în cel mult 30 de zile de la data
pronunţării ei.
Secţiunea 3. Completarea şi interpretarea hotărârii arbitrale.
Potrivit Legii nr.24-XVI din 22.02.20082621, dacă pe parcursul a 30 de zile din data adoptării hotărârii arbitrale, părţile nu au
convenit asupra unui alt termen:
> orice parte poate solicita tribunalului arbitrai, cu notificarea celeilalte părţi, rectificarea erorilor de calcul, a greşelilor de
tipar sau a oricăror altor erori similare din hotărârea arbitrală. Tribunalul arbitrai este în drept să rectifice din oficiu orice erori, în
decursul a 30 de zile din data adoptării hotărârii;
> partea interesată poate solicita tribunalului arbitrai, cu notificarea obligatorie a celeilalte părţi, interpretarea unui punct
sau a unei părţi din hotărârea arbitrală dacă părţile au convenit în acest sens.
în cazul în care tribunalul arbitrai consideră justificată cererea, trebuie să efectueze, în decursul a 30 de zile din data primirii
solicitării, rectificarea sau interpretarea solicitată. în caz de necesitate, tribunalul arbitrai poate prelungi termenul de efectuare a
rectificărilor sau de interpretare a unui punct sau a unei părţi din hotărârea arbitrală. O astfel de interpretare devine parte integrantă
a hotărârii arbitrale.
Secţiunea 4. Hotărârea adiţională.
Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 prevede2622 că, în lipsa unei convenţii contrare a părţilor, orice parte poate, în decursul a 30
de zile din data adoptării hotărârii arbitrale, cu notificarea celeilalte părţi, să solicite tribunalului arbitrai adoptarea unei hotărâri
adiţionale referitor la capetele de cerere susţinute în procedură arbitrală, dar omise în hotărârea arbitrală. în cazul în care consideră
că cererea este justificată, tribunalul arbitrai trebuie să pronunţe o hotărâre arbitrală adiţională în termen de 60 de zile din data
primirii cererii. Tribunalul arbitrai, în caz de necesitate, este în drept să prelungească acest termen.
Secţiunea 5. Efectele hotărârii arbitrale.
Din momentul când a fot comunicată părţilor, hotărârea arbitrală are efectele unei hotărâri judecătoreşti. Caracterul definitiv
este inerent hotărârii arbitrale. în unele cazuri, părţile prevăd în convenţia de arbitraj că hotărârea arbitrală are caracter obligatoriu
pentru părţi. Orice cale de atac ordinară sau extraordinară admisă împotriva hotărârilor judecătoreşti, este exclusă. Hotărârea
arbitrală poate fi contestată doar printr-o cerere de desfiinţare.
Secţiunea 6. Contestarea hotărârii arbitrale.
Conform codului de procedură civilă a Republicii Moldova2623, hotărârea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii
Moldova poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintând o cerere de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Părţile nu
pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală. La acest drept se poate renunţa după pronunţarea
hotărârii arbitrale.
 307
Cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale se depune în scris şi se semnează de partea care contestă hotărârea sau de
reprezentantul ei.
în cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale se indică2624:
> instanţa căreia îi este adresată cererea;
> denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărârea;
> numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
> locul şi data pronunţării hotărârii arbitrale;
> data înmânării hotărârii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a hotărârii;
> solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărârea arbitrală, motivele contestării hotărârii.
Cererea poate cuprinde, de asemenea, numărul de telefon, fax, adresa electronică, alte date.
La cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale se vor anexa următoarele documente:
> hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
> convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
> actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale;
> dovada de plată a taxei de stat;
> copia de pe cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale;
> procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna
cererea.
Codul de procedură civilă a Republicii Moldova prevede temeiurile de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Astfel, hotărârea
arbitrală se desfiinţează în cazul când partea care cere desfiinţarea hotărârii prezintă în judecată probe despre faptul că:
> litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii
arbitrale;
> convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
> hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
> dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi
executate; ^
> arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în
conformitate cu convenţia arbitrală;
> partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv
despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da
explicaţii;
> arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile
convenţiei, ori hotărârea arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în
problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie, instanţa judecătorească
poate desfiinţa numai acea parte a hotărârii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală;
> hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.
Potrivit codului de procedură civilă a Republicii Moldova2626, după examinarea cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale,
judecata pronunţă o încheiere despre desfiinţarea totală sau parţială a hotărârii arbitrale sau despre refuzul de a o desfiinţa.
Desfiinţarea totală sau parţială a hotărârii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj pentru soluţionarea
litigiului, cu excepţia cazului în care litigiul nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere de chemare în judecată
potrivit regulilor stabilite de codul de procedură civilă.
CAPITOLUL VI. RECUNOAŞTEREA ŞI
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE STRĂINE
Secţiunea 1. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine conform Convenţiei de la New York.
Conform Convenţiei de la New York2627, fiecare din Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi
va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în
condiţiile stabilite de Convenţie. Pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplică prevederile Convenţiei
nu vor fi impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru
recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.
Partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine, pentru a obţine recunoaşterea şi executarea, potrivit
Convenţiei de la New York2628 trebuie să prezinte odată cu cererea:
> originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original întrunind condiţiile cerute pentru
autenticitatea sa;
> originalul convenţiei de arbitraj sau o copie întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa.
Pentru situaţia în care sentinţa arbitrală sau convenţia de arbitrj nu este redactată într-o limbă oficială a ţării în care sentinţa
este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui să prezinte o traducere a convenţiei de arbitraj şi a
sentinţei arbitrale certificată de un traducător oficial, de un traducător cu jurământ, ori de un agent diplomatic sau consular.
Convenţia de la New York prevede expres2629 şi limitativ cazurile de nevaliditate a hotărârii arbitrale. Astfel, recunoaşterea
şi executarea sentinţei vor fi refuzate, la cererea părţii împotriva căreia ea este invocată, doar dacă aceasta face dovada în faţa
autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute:
> că părţile la convenţia de arbitraj erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, sau că convenţia menţionată
nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care
sentinţa a fost dată; sau
 308
> că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre
procedura de arbitraj, sau că i¬a fost imposibil, pentru un alt motiv să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau
> că sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis, sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii, sau
că ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile convenţiei de arbitraj; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au
legătura cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului,
primele pot fi recunoscute şi executate; sau
> că constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, sau, în lipsa de
convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul; sau
> că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în
care, sau după legea căreia, a fost dată sentinţa.
De asemenea, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi refuzate, dacă autoritatea competentă a ţării în
care se cere recunoaşterea şi executarea constată că:
> în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau
> recunoaşterea sau executarea sentinţei este contrară ordinii publice a acestei ţări.
Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York. rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei
sentinţe arbitrale străine trebuie întrunite următoarele cerinţe2630:
> competenţa tribunalului abitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau
clauza compromisorie în ce priveşte valabila sa investire şi limitele acestei investiri;
> constituirea tribunalului arbitrai şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut
loc arbitrajul;
> sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare imediat ce a fost pronunţată şi să nu
fie anulată sau suspendată;
> respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală;
> între părţi să existe reciprocitate;
> sentinţa arbitrală să nu contravină ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea.
In cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării hotărârii
arbitrale străine în întregul ei. Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine poate fi parţial respinsă, dacă tribunalul
arbitrai a depăşit prevederile convenţiei de arbitraj. Prin intermediu! disjungerii, refuzul se va limita doar la dispoziţiile hotărârii
privind problemele care nu au fost supuse arbitrajului.
Secţiunea 2. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine conform Convenţiei de la Geneva.
Şi Convenţia de la Geneva conţine2631 unele prevederi referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine. Astfel, anularea
într-unul din statele
contractante a unei sentinţe arbitrale ce cade sub prevederile Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau
de executare într-un alt stat contractant decât dacă această anulare a fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa
a fost dată şi aceasta pentru unul din următoarele motive:
> părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate, sau convenţia nu este
valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost
pronunţată, sau
> partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală,
sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv să-şi susţină cauza, sau
> sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii; sau
conţine hotărâri care depăşesc termenii compromisului sau al clauzei compromisorii; dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la
probleme supuse arbitrajului, nu pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului, primele vor putea să nu
fie anulate; sau
> constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei
părţilor, cu dispoziţiile Convenţiei privind organizarea arbitrajului.
Secţiunea 3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine conform codului de procedură civilă al Republicii
Moldova.
Pentru recunoaşterea hotărârii arbitrale străine se depune o cerere, în care se menţionează:
> numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea se depune de acesta, domiciliul (reşedinţa)
ori sediul;
> numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
> solicitarea încuviinţării executării silite a hotărârii, termenul de la care se cere executarea hotărârii;
> numerele de telefon, fax, adresa e-mail, alte date.
Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărârea
arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv.
Dacă hotărârea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în
limba română, legalizată în modul stabilit de lege.
Procedura de examinare a cererii de recunoaştere şi executarea hotărîrilor arbitrale străine este prevăzută în codul de procedură
civilă al Republicii Moldova2632. Astfel, cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine se examinează în şedinţă de judecată,
cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul,
data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii.
 309
Instanţa judecătorească care examinează cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine informează în mod obligatoriu şi
neîntârziat despre acest fapt Ministerul Justiţiei şi Banca Naţională a Moldovei dacă este vizată o instituţie financiară licenţiată de
aceasta, cu remiterea cererii şi a documentelor aferente. Prezenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii
Naţionale a Moldovei la şedinţa de judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine
este obligatorie. Totuşi, lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi al Băncii Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică
examinarea cauzei.
Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile debitorului şi examinează probele prezentate, pronunţă o încheiere de
încuviinţare a executării silite a hotărârii arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării.
Dacă hotărârea arbitrală străină conţine soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi
acordată separat. La examinarea cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine, instanţa sesizată poate, după caz, să ceară
explicaţii solicitantului recunoaşterii şi să interogheze debitorul referitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei străine
emitente. Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării hotărârii arbitrale străine, instanţa
judecătorească a Republicii Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărârii arbitrale străine şi nici la modificarea
ei.
Conform codului de procedură civilă al Republicii Moldova2633, cererea privind recunoaşterea hotărârii arbitrale străine şi
executarea ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei competente, căreia
i se cere recunoaşterea hotărârii sau executarea ei, probe care demonstrează că:
> una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că această convenţie este ilegală potrivit legii
aplicabile, iar în lipsa unei astfel de probe, că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărârea;
> partea împotriva căreia este emisă hotărârea nu a fost înştiinţată legal despre desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea
arbitrală ori nu a putut din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
> hotărârea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;
> hotărârea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse
în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hotărârii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la
problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;
> componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se
conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;
> hotărârea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa
judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărârea sau în conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
De asemenea, instanţa judecătorească refuză să recunoască hotărârea arbitrală străină şi să o execute, stabilind că obiectul
litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform legislaţiei Republicii Moldova sau că recunoaşterea hotărârii şi
încuviinţarea executării ei este în contradicţie cu ordinea publică din Republica Moldova.
Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării hotărârii arbitrale străine, instanţa căreia i
se solicită recunoaşterea hotărârii arbitrale şi executarea ei poate amâna emiterea unei decizii asupra cererii, dacă va considera că
amânarea este raţională.
Secţiunea 4. Procedura în pricinile de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărârilor arbitrale.
Problema eliberării titlului de executare silită a hotărârii arbitrale se examinează de instanţă la cererea părţii în arbitraj care a
avut câştig de cauză.
Conform codului de procedură civilă al Republicii Moldova2634, cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii
arbitrale conţine următoarele menţiuni:
> instanţa căreia îi este adresată cererea;
> arbitrajul care a pronunţat hotărârea şi componenţa lui nominală;
> numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
> locul şi data pronunţării hotărârii arbitrale;
> data primirii hotărârii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
> solicitarea părţii care a avut câştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărârii arbitrale;
> numărul de telefon, fax, adresa electronică, alte date.
La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează următoarele documente:
> hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărârea arbitrajului permanent se
autentifică de preşedintele acestuia, iar copia de pe hotărârea arbitrajului ad-hoc se autentifică notarial;
> convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
> dovada plăţii taxei de stat;
> copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
> procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna
cererea.
Termenul de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale este de cel mult o lună de la data
depunerii în instanţă conform regulilor stabilite de codul de procedură civilă.
Părţile în arbitraj sunt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică
dezbaterea pricinii.
Potrivit codului de procedură civilă a Republicii Moldova2635, judecata refuză să elibereze titlul de executare silită a hotărârii
arbitrale numai dacă partea în arbitraj care nu a avut câştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că:
> convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
 310
> partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale şi nici despre
locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;
> hotărârea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile
convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele care decurg din
convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai
în acea parte a hotărârii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţia arbitrală;
> componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia arbitrală sau cu legea;
> hotărârea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al
cărei temei a fost pronunţată.
> dacă instanţa va constata că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii,
precum şi în cazul când hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele
moravuri;
> executarea hotărârii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină
ordinii ei publice;
> a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărârii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în
acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova;
> hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în procedura din străinătate.
Conform codului de procedură civilă al Republicii Moldova2636, după examinarea cererii de eliberare a titlului de executare
silită a hotărârii arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-1
elibera.
încheierea judecătorească de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
> denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat
hotărârea;
> numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
> date despre hotărârea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii pe care o solicită petiţionarul şi locul
pronunţării ei;
> menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale sau despre refuzul de a-1 elibera.
Refuzul de a elibera titlul de executare silită a hotărârii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă
posibilitatea adresării nu s¬a epuizat, ori să înainteze acţiune în baze generale.
In cazul refuzului total sau parţial de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale datorat nulităţii convenţiei
arbitrale sau în cazul emiterii hotărârii într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală, sau în cazul neînscrierii în condiţiile
convenţiei, sau al existenţei de dispoziţii din convenţie în probleme neprevăzute de aceasta, părţile în arbitraj sunt în drept a se
adresa în judecată pentru soluţionarea unui astfel de litigiu.