Professional Documents
Culture Documents
Fizioterapie 1 Eletro General
Fizioterapie 1 Eletro General
Fizioterapie 1 Eletro General
• Legea “totul sau nimic” – valabilă numai pentru reacţia unei singure celule
• Dacă sunt excitate mai multe sau mai puţine celule, în funcţie de
intensitatea curentului şi suprafaţa stimulată => rezultă o contracţie
musculară mai puternică sau mai slabă.
• Potenţialul de repaus (de membrană)
- repartizarea caracteristică a ionilor (Na şi K)
- polarizarea este întotdeauna pozitivă în exteriorul membranei
celulare (Na) faţă de interiorul celulei considerat negativ (K)
- pompa de Na: expulzează activ Na extracelular
- K intră în celulă printr-un proces pasiv
• Diferența de concentrație a ionilor de Na și K la nivelul membranei celulare
în repaus se realizează o diferență de tensiune numită potențial de repaus
sau de membrană (-70 până la -90mV)
Bazele fiziologice ale electroterapiei
• Potenţialul de acţiune
a) Depolarizarea
- stimularea celulei membrana devine permeabilă pt.ionii de Na se
depolarizează partea externă devine negativă, iar cea internă pozitivă
- intensitatea minimă necesară pt.a declanşa excitaţia = “prag de curent
continuu” sau reobaza
- perioada refractară absolută membrana celulară este incapabilă să mai
reacţioneze la un alt stimul.
b) Repolarizarea
- chiar în timpul depolarizării apar procese pt. restabilirea potenţialul de repaus
faza de repolarizare (pozitiv exterior, negativ interior)
- perioada refractară relativă permite o excitaţie locală care cu timpul poate
declanşa un potenţial de acţiune
c) Restituţia
- începe odată cu încheierea fazei de repolarizare a membranei celulare, cu
ajutorul pompei de Na-K
Bazele fiziologice ale electroterapiei
• Elemente de caracterizare ale excitanţilor electrici
a) Reobaza – intensitatea minimă a curentului care poate produce o excitaţie într-
un timp nedefinit
b) Timpul util – timpul minim în care un curent dreptunghiular cu valoarea reobazei
produce excitaţie
c) Cronaxia – timpul util minim necesar pt.a produce o excitaţie minimă cu un
curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei
- este invers proporţională cu excitabilitatea nervului
• Acomodarea
- dacă intensitatea stimulului creşte prea lent stimulul devine ineficace chiar la
valori finale de supraprag
- se explică prin inactivarea progresivă a sistemului de transport pt.Na
- muşchii normal inervaţi răspund la stimuli a căror intensitate creşte brusc
(impulsuri dreptunghiulare)
- muşchii denervaţi NU au acomodare; nu se acomodează la impulsurile cu pantă de
creştere lentă; răspund la impulsuri triunghiulare, exponenţiale.
Bazele fiziologice ale electroterapiei
• Frecvenţa stimulilor
- succesiunea foarte rapidă a stimulilor nu provoacă apariţia excitaţiilor, când
structura excitabilă se află în perioada refractară
• Transmiterea şi conducerea excitaţiei
- excitaţia se propagă ca o undă de depolarizare
- proprietatea membranei excitabile de a conduce unda de depolaritare =
conductibilitate
• Transmiterea neuromusculară
- intrarea în funcţiune a muşchilor se face prin stimularea indirectă a nervului
- influxul trece din n.motor în fibra musculară în zona plăcii motorii = sinapsa
neuromusculară se eliberează mediatorul chimic (acetilcolina) excită
membrana celulei musculare contracţia muşchiului.
Electroterapia
• Definiţie: este acea ramură a fizioterapiei care se ocupă cu aplicarea în
scop profilactic, curativ şi de recuperare a diferitelor forme de energie
electrică;
• Clasificare:
A. Forme de curent în care energia electrică se aplică direct:
I. Curenţii de joasă frecvenţă (0 – 1000 Hz):
a) curent continuu (curent galvanic), în care sarcinile electrice se
deplasează în acelaşi sens;
b) curent alternativ (curent sinusoidal), în care sarcinile electrice
îşi schimbă sensul de deplasare după anumite legi;
c) derivate ale curentului continuu sau alternativ.
II. Curenţii de medie frecvenţă (1000 – 100000 Hz); în terapie sunt
utilizate aparate care furnizează curenţi cu 10000 – 3000 = ﻻHz:
a) curenţi de MF modulaţi;
b) curenţi interferenţiali NEMEC.
III. Curenţii de înaltă frecvenţă (>100000 Hz).
Electroterapia
• Clasificare:
B. Forme de energie electrică ce se aplică indirect prin transformare în
alte forme de energie:
I. Fototerapia (terapia cu radiaţii luminoase):
a) terapia cu radiaţii infraroşii (IR);
b) terapia cu radiaţii ultraviolete (UV);
c) terapia cu LASER.
II. Ultrasonoterapia
III. Magnetoterapia
Curenţii de joasă frecvenţă
2. Efecte interpolare:
c. Ionoforeza:
- deplasarea ionilor prin membranele celulare semipermeabile.
d. Electroforeza:
- moleculele nedisociate din elementele neutre electric (ex. coloizii) se
înconjoară prin adsorbţie cu ioni şi se deplasează în direcţia catodului
(catelectroforeză) sau anodului (anelectroforeză) după semnul încărcăturii
electrice.
e. Electroosmoza:
- deplasarea conţinutului de apă din ţesuturi prin structurile mem-
branelor sub influenţa curentului galvanic.
B. Efecte fiziologice:
1. Acţiunea asupra fibrelor nervoase senzitive:
- la anod ↓ excitabilitatea fibrelor senzitive efect antialgic;
- explicaţia analgeziei galvanice:
a) la polul + se produce anelectrotonusul membranele celulare
B. Efecte fiziologice:
• Materialul hidrofil de sub electrod (de acelaşi semn cu ionul pe care vrem
să-l introducem în organism) va fi îmbibat în soluţia medicamentoasă
preparată cu apă distilată (evitarea ionilor paraziţi);
• Se folosesc soluţii diluate de 1- 3%; substanţele cu acţiune puternică se
aplică în concentraţii foarte mici (ex: histamina 1/10000, 1/100000);
• Intensitatea curentului se stabileşte pe baza toleranţei individuale;
• Durata şedinţei: 10-20 minute;
• Substanţe folosite:
La anod se aplică:
- metalele (Na, K, Li, Ca, Mg, Zn, Hg, Fe, Cu);
- radicalii de metale (amoniu);
- acetilcolina, adrenalina, histamina, atropina, novocaina, xilina,
corticoizii, sulfamidele, penicilina, hialuronidaza, alfachimotripsina.
3. Iontoforeza
• Substanţe folosite:
La catod se aplică:
- halogenii (Br, Cl, I);
- radicalii acizi (sulfuric,azotic,carbonic,salicilic,acetic,oxalic,citric);
- sărurile acizilor organici.
• Avantajele iontoforezei:
- nu lezează tegumentul;
- metodă sterilă de introducere a medicamentelor;
- se pot face tratamente cu medicamente care nu pot fi administrate pe
alte căi datorită efectelor secundare (ex: cortizonul);
- substanţa este dispersată uniform în tegument unde se obţine o con-
centraţie mare şi de unde se va resorbi lent;
- asocierea C.G şi a medicamentului potenţează efectul terapeutic.
• Dezavantajele iontoforezei:
- nu se cunoaşte cu precizie cantitatea de substanţă care pătrunde în
organism riscul unor reacţii neprevăzute;
- se risipeşte o cantitate ↑ de medicament ce rămâne în stratul hidrofil.
3. Iontoforeza
• Indicaţii speciale:
1. Analgezia pielii – cu soluţie de novocaină, xilină şi cu adaos de adre-
nalină ce are efect vasoconstrictor împiedicând difuzarea rapidă a
anestezicului menţinând efectul pe o durată mai mare;
2. Terapie reflexă – medicamentele aplicate pe zone reflexogene pot da
efect la distanţă, în ariile metamerice, pe organele interne;
3. Se pot efectua teste pentru reacţiile alergice;
4. Terapia bolilor de piele (acnee, alergii localizate, cicatrici cheloide,
eczeme, seboree).
Indicaţiile galvanoterapiei
1. Afecţiuni ale sistemului nervos:
a) nevralgii şi nevrite (ex: sciatic, crural, trigemen, nevralgii dentare);
b) pareze şi paralizii (ex: sciatic popliteu extern-intern, facial);
c) distonii neurovegetative;
d) sindrome asteno-nevrotice;
2. Afecţiuni ale aparatului locomotor:
- reumatice;
- sechele posttraumatice;
3. Afecţiuni ale aparatului cardiovascular:
- tulburări circulatorii arteriale, venoase, limfatice;
4. Afecţiuni dermatologice
Contraindicaţiile galvanoterapiei
Afecţiuni care împiedică aplicarea electrozilor pe tegument (leziuni,
supuraţii, alergii, unele eczeme, TBC cutanată, neoplasme cutanate)
Curenţii de joasă frecvenţă
• Indicaţiile C.I:
1. Electrostimularea musculaturii striate cu inervaţie normală
- electrozii se aplică la nivelul inserţiilor muşchiului sau zonelor de
trecere muşchi-tendon;
- durata şedinţei: 20-30 minute;
- I curentului se alege în aşa fel încât să producă secuse musculare
eficiente pentru antrenament muscular, dar fără obosirea muşchiului;
Tehnica de aplicare:
- bipolară sau monopolară;
- electrozii se aplică la capetele muşchiului, cel + proximal;
- durata şedinţei scurtă, creştere progresivă (m.bolnav oboseşte
foarte repede);
• Indicaţiile C.I:
3. Electrostimularea musculaturii spastice
Metoda HUFSCHMIDT – are ca scop combaterea spasticităţii;
- se folosesc impulsuri dreptunghiulare
- se aplică 2 circuite de excitaţie separate, dar sincronizate, fiecare
având 2 electrozi şi decalate în timp cu 100-300ms;
- se produce o excitaţie ritmică alternantă a muşchilor agonişti –
antagonişti;
- se bazează pe principiul inervaţiei reciproce Sherington: o excita-
ţie exteroceptivă determină un reflex de apărare care se realizea-
ză prin contracţia unui grup muscular agonist, simultan cu rela-
xarea grupului muscular antagonist de aceeaşi parte şi fenomene
inverse în partea opusă;
II. Curenţii cu impulsuri
• Indicaţiile C.I:
3. Electrostimularea musculaturii spastice
Metoda HUFSCHMIDT:
Indicaţii: - hemipareze spastice după AVC;
- boala Parkinson, scleroza în plăci;
- leziuni traumatice cerebrale şi medulare (cu excepţia
paraplegiilor spastice);
- pareza cerebrală infantilă;
• Indicaţiile C.I:
5. Efectul analgetic al curenţilor de joasă frecvenţă cu impulsuri
Mod de acţiune – teoria “controlului de poartă” a lui Melzack şi
Wall: stimularea fibrelor senzitive cu diametru mare, rapid
conducătoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informaţiile tactile
generate de vibraţii şi presiune, produce în cornul posterior medular un
câmp electric negativ,ce determină “închiderea porţii” pentru transmiterea
informaţiilor nociceptive dureroase prin fibrele nervoase lent conducătoare
=> durerea nu este percepută la nivelul creierului;
• Indicaţiile C.I:
5. Efectul analgetic al curenţilor de joasă frecvenţă cu impulsuri
A. Curenţii diadinamici – au formă hemisinusoidală cu ﻻfixă de 50
sau 100Hz rezultaţi prin redresarea alternanţei negative (sau suprimarea ei)
a curentului sinusoidal de la reţea cu frecvenţa de 50Hz;
• Acţiunile biologice:
4. Fenomenul “încrucişării pragurilor DJOURNO”:
- apare la ﻻde 6000-8000 Hz;
- la ﻻmari pragul dureros ↑, la 3000 Hz încrucişează pragul contrac-
ţiei musculare => ultimul rămâne sub pragul dureros => caracterul
nedureros al contracţiei musculare obţinute cu MF => inofensivitatea MF
faţă de muşchiul cardiac, putându-se aplica şi transcardiac;
• Efectele fiziologice:
- efect excitomotor:
a) stimularea musculaturii scheletice;
b) stimularea muşchilor netezi hipotoni;
- acţiune analgetică;
- acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi resorbtiv;
- efecte derivate: decontracturant, trofic, efect asupra structurilor vege-
tative (stimularea vagului).
Curenţii de medie frecvenţă (MF)
• Posibilităţi de aplicare:
Procedeul prin curent interferenţial după NEMEC (terapeut austriac):
- încrucişarea a 2 curenţi de MF cu ﻻdiferite, decalaţi cu 100 Hz;
- la locul de încrucişare, ce trebuie să corespundă cu zona de tratat,
se realizează efectele terapeutice;
- există 2 circuite electrice (4 electrozi) ce trebuie aşezate _I_
- în zona de intersectare se obţine un curent de MF cu amplitudine
variabilă, ﻻde variaţie a amplitudinii fiind egală cu diferenţa dintre
ﻻcelor 2 curenţi (0-100 Hz) şi corespunde unei variaţii de joasă ;ﻻ
- interferenţele de joasă ﻻsunt cele mai active din p.d.v biologic la
nivel celular.
Curenţii de medie frecvenţă (MF)
• Posibilităţi de aplicare:
Procedeul prin curent interferenţial după NEMEC:
- Curentul de interferenţă se poate produce în două moduri:
manual - modalitatea de aplicare cu ﻻconstante între 0-100 Hz, în
funcţie de efectele urmărite;
automat (spectru) - ﻻvariază automat, ritmic;
- ca regulă generală - ﻻmici (10 Hz) au efecte excitomotorii;
- ﻻmedii (12-35 Hz) au efecte decontracturante
şi vasculotrofice;
- ﻻmari (80-100 Hz) au efecte analgezice;
Curenţii de medie frecvenţă (MF)
• Indicaţiile:
- afecţiuni ale SN - nevralgii şi nevrite
- sechele paretice ale membrelor, prin afectarea n.m.p
- afecţiuni ale ap.locomotor - reumatismale
- sechele postraumatice;
- afecţiuni vasculare periferice – tulburări de circulaţie arterială,
venoasă, limfatică;
- afecţiuni ginecologice – anexite, dismenoree;
- afecţiuni ale organelor interne – dischinezii biliare, boală ulceroasă,
hepatite cronice, pancreatite cronice.
Curenţii de medie frecvenţă (MF)
• Metodologia de aplicare:
- I curentului se ↑ progresiv până la senzaţia de furnicătură puternică,
dar bine tolerată, plăcută;
- durata şedinţei: 15-20 minute;
• Contraindicaţii:
- sunt valabile CI generale ale tratamentului prin agenţi fizici;
Hidrotermoterapia (HTT)
• Proprietăţile fizice ale apei importante pentru HTT:
1. Capacitatea termică mare – înseamnă că într-un volum redus de apă
se poate înmagazina o cantitate mare de căldură, ca să poată fi astfel
transportată la distanţă; (CT)
2. Termoconductibilitatea (TC) mare – apa cedează sau preia o cantita-
te mare de căldură în unitatea de timp;
- faţă de aer termoconductibilitatea apei este cam de 25 de ori mai
mare (apa la 50ºC provoacă arsuri, pe când o baie de lumină sau
sauna la aceeaşi tº este foarte bine suportată);
3. Temperatura de indiferenţă mare – este acea tº a unui mediu fizic,
care aplicată asupra organismului generează minimum de excitanţi
pentru termoreceptorii cutanaţi şi nu produce subiectului senzaţia
de frig sau cald; (TI)
- ea diferă pentru fiecare mediu fizic fiind determinată de CT şi TC,de
grosimea stratului adipos şi irigaţia tegumentară;
- TI a apei este de 34-35ºC.
Hidrotermoterapia (HTT)
• Funcţiile tegumentului cu rol major în efectele HTT:
1. Recepţia excitaţiilor termice
- disocierea şi percepţia pentru cald şi rece sunt determinate de ﻻ
diferite ale impulsurilor electrice induse de cei 2 stimuli;
- se pare că stimulii reci generează cam de 8 ori mai multe impulsuri
şi mai frecvente decât cei calzi.
2. Contribuţia la procesul de termoreglare
- termoreglarea se face prin preluarea sau cedarea căldurii atât din
mediul extern cât şi din cel intern (datorită reţelei vasculare tegum.)
3. Reglarea raportului dintre circulaţia periferică şi centrală
- tegumentul, datorită reţelei sale vasculare bine reprezentată, poate
înmagazina până la 1/3 din cantitatea totală de sânge prin vasodila-
taţia realizată de procedurile calde de HTT;
- invers, prin vasoconstricţie, sub influenţa procedurilor reci,sângele
scurtcircuitează circulaţia tegumentară (şunturile a-v) şi ajunge la
organele centrale fără a se răci;
Hidrotermoterapia (HTT)
• Funcţiile tegumentului cu rol major în efectele HTT:
4. Influenţează metabolismului hidro-mineral – prin secreţia sudorală
care poate atinge 1-3 l (ex.sauna), favorizând eliminarea unor meta-
boliţi sau substanţe toxice din organism;
5. Producerea de mediatori chimici şi substanţe vasoactive (aceticolina
serotonina, histamina, bradikinina, polipeptide) cu acţiune directă,
indirectă, locală şi generală, precum şi a prostaglandinelor implicate
în mecanismele de apărare imunologică;
6. Absorbţia unor substanţe chimice sau gaze cu acţiune locală sau la
distanţă, cum sunt I, H2S, CO2 , radon;
• Termoreglarea (TR)
Homeostazia termică - indispensabilă bunei funcţionări a organism;
- optimizarea ei, în vederea menţinerii tº constante a organelor vitale
(37ºC) se realizează prin antrenamentul sistematic al mec.de TR,
obiectiv realizabil prin procedurile de HTT;
Hidrotermoterapia (HTT)
• Termoreglarea (TR)
Homeostazia termică
- tº centrală, reprez. de organele vitale (creier, inimă), e constantă;
- tº periferică, reprez. de tegument, ţ.subcutanat, musculatura
membrelor depinde de eficienţa mec.de termogeneză şi termoliză;
3. Nămolul şi parafina:
- se folosesc - pentru împachetări parţiale şi generale;
- sub formă de cataplasmă sau băi;
- înmagazinează o cantit. mare de căldură pe care o cedează treptat
ţesuturilor;
- în cazul parafinei acţionează factorul termic + factorul mecanic
(presiunea asupra tegumentului);
- la nămol acţionează factorul termic + factorul chimic
(substanţe organice şi anorganice);
- tº la care se utilizează variază între 40-60ºC;
- durata de aplicare: 15-30 minute.
Hidrotermoterapia
• Indicaţii:
- călirea şi ↑ rezistenţei nespecifice la pers. sănătoase, convalescenţi;
- în recuperarea afecţiunilor ap.locomotor de natură reumatismală,
neurologică şi ortopedico-traumatică;
- distoniile neuro-vegetative, nevroza astenică;
- ca adjuvant în recuperarea afecţiunilor c-v;
- stări febrile (mica HTT: comprese, spălări, băi parţiale);
- afecţiuni spastice ale tubului digestiv;
- algii de cauze diverse;
- disfuncţii endocrine şi metabolice (hipotiroidism, gută, diabet);
• Contraindicaţii:
- afecţiunile neoplazice; - bolile venerice;
- stările caşectice; - sarcina normală ≥ 3luni;
- TBC evolutivă; - sarcina patologică;
- decompensări cardio-respiratorii; - afecţiuni dermatologice
- hemoragiile repetate şi abundente (leziuni, tulb.trofice tegum.);
(excepţie cele hemoroidale); - epilepsia, tulb.psihice, alcoolism
Hidrokinetoterapia (HKT)
• Denumirea corectă hidrokinetologie;
• Este metoda exerciţiilor kinetice în apă;
• Există 2 modalităţi distincte de HKT:
1. HKT parţială - imersia unui membru sau segment de membru;
- utilizată pentru ↑ mobilităţii articulare;
- se bazează pe efectele apei calde (35-37ºC):
sedarea durerilor
relaxarea musculară
↑ elasticităţii ţesuturilor moi;
2. HKT generală - imersia întregului corp;
- în bazine treflă sau piscine;
- se bazează pe 2 fenomene (+ efectele apei calde):
plutirea corpului (principiul lui Arhimede), orice
mişcare de jos în sus este facilitată, executată cu minim de f.musculară
rezistenţa opusă de apă la mişcările laterale şi la cele
de sus în jos;
• Contraindicaţiile sunt cele ale hidrotermoterapiei.
Terapia ocupaţională (TO) sau ergoterapia
I. Apele minerale
• Clasificare: 2. Din p.d.v fizico-chimic:
În funcţie de tº apele pot fi termale, hipotermale, hipertermale.
În funcţie de presiunea osmotică: - ape hipotone < 280 moli/l
- ape izotone 280-325 moli/l
- ape hipertone > 325 moli/l
(osmolaritatea sol.fiziologice de NaCl = 325 moli/l sau 9500mg/l).
Conţinutul organic global din apa potabilă exprimat prin substanţe
oxidabile la permanganat trebuie să fie < 2,5-3 mg O2/cm³.
Pentru apele folosite în cură externă se controlează conţinutul organic
global şi cel al unor poluanţi organici ca subst.petroliere, fenoli, detergenţi.
Este obligatorie urmărirea dinamicii surselor în timp, fiind admise oscilaţii
valorice ale constituenţilor de ± 15%.
Balneologia
3. Apele cloruro-sodice
Calea de administrare:
c) Cură externă - ape sărate încălzite sau termale (Icoana)
- lacuri helioterme (Sovata, Techirghiol)
Efecte: - efectul termic
- efectul descărcării de greutate a corpului
- efectul forţei hidrostatice de împingere în sus al apei sărate
- efecte chimice ale NaCl: hiperemie cutanată, ↓ hiperexcitabili-
tăţii nervoase, echilibrarea tulburărilor neuro-vegetative;
Indicaţii: afecţiuni ale ap.locomotor, afecţiuni neurologice centrale
şi periferice, afecţiuni ginecologice, afecţiuni circulatorii
periferice veno-limfatice (apele sărate reci);
Staţiuni: Amara, Bazna, Ocna Sibiului, Lacul Sărat, Sovata, litoral;
Govora, Ocnele Mari, Slănic Moldova, Slănic Prahova (ape
din bazine subterane);
Izvoare minerale pt.cură internă: Tuşnad, Slănic Moldova.
I. Apele minerale
• Ape iodurate
• Ape sulfuroase
• Ape carbogazoase
• Ape sulfatate
• Ape feruginoase
• Ape radioactive
II. Nămolurile (peloidele) terapeutice
• Sunt substanţe care se formează în condiţii naturale sub influenţa
proceselor geologice şi care în stare fin divizată şi în amestec cu ape se
folosesc în practica medicală sub formă de băi şi proceduri locale.
• Din p.d.v fizic reprezintă un sistem heterogen format din:
- faza solidă – substanţe organice şi minerale;
- faza lichidă – apa;
- faza gazoasă – H2S, CO2, H2, O2;
• Proprietăţi fizice: plasticitatea, hidropexia, termopexia, densitatea,
granulaţia;
• Efecte: nămolul prin elementele sale termice, mecanice, chimice stimula-
rea neuroreceptorilor periferici => reflexe locale şi la distanţă + vasodilataţie
+ resorbţia elementelor chimice;
• Modalităţi de aplicare: băi, împachetări, oncţiuni, aerosoli cu apă de mare şi
extract de nămol;
• Indicaţii: afecţiuni ale ap.locomotor (reumatice, posttraumatice), neurologice
periferice şi centrale, ginecologice, dermatologice, endocrine;
• Contraindicaţii: cele generale + formele acute ale afecţiunilor menţionate,
nefrite, litiaza renală.
III. Gazele terapeutice naturale
• Clasificarea bioclimatelor
Din p.d.v terapeutic, climatele din România pot fi:
A. Bioclima excitant-solicitantă
- climatul marin
- climatul de câmpie şi podişuri joase (Amara, Lacu Sărat, Felix, Buziaş)
B. Bioclima sedativ-indiferentă (de cruţare)
- climatul de şes, coline, depresiuni, dealuri
(Subcarpaţii: Slănic Moldova, Slănic Prahova, Govora, Olăneşti, Herculane;
Podişul Transilvaniei: Bazna, Sovata; Dealurile vestice: Moneasa, Ocna-
Şugatag)
C. Bioclima tonic-stimulantă
- climatul subalpin (Tuşnad, Borsec, Sinaia, Vatra Dornei)
- climatul alpin (Păltiniş, Stâna de Vale)
Climatologia
• A. Bioclima excitant-solicitantă
- caracteristici: solicitarea marcată a sistemului neuro-endocrin
creşterea capacităţii nespecifice de apărare a organismului
îmbunătăţirea metabolismului calciului (depunere în oase).
B. Bioclima sedativ-indiferentă (de cruţare)
- foarte slabă solicitare a SN şi endocrin; funcţiile neuro-endocrine sunt
puse în stare de repaus în timpul curei.
C. Bioclima tonică-stimulantă
- normalizarea şi echilibrarea SNC şi SNV, a activităţii tiroidiene,
stimularea proceselor imunologice nespecifice şi a hematopoezei.
Kinetologia medicală
• Definiţie:
Kinetologia sau kinesiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste
mişcări.
• I. Tehnici anakinetice
1. Imobilizarea - menţinerea corpului sau a unei părţi de corp în nemişcare, cu
sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate;
2. Posturile (poziţionările)
• 1. Poziţia şi mişcarea
a) Poziţiile de pornire
fundamentale: ortostatică, în şezând, în genunchi,
culcat, în atârnat;
derivate: prin modificări ale poziţiei braţelor,
membrelor inferioare sau trunchiului.
b) Promovarea mişcărilor
- reeducarea funcţională a mişcărilor;
- trebuie avute în minte etapele controlului motor – reprez.
de fapt momentele decisive ale dezv.neuromotorii a copilului
după naştere;
- ex.de promovare a mişcărilor vor fi plasate într-o etapă sau
alta, în funcţie de gravitatea afectării capacităţii motorii.
Exerciţiul fizic terapeutic
• Obiective:
asistarea funcţiilor vitale (respiratorii, cardio-vasculare)
interacţiunea la nivel psiho-cognitiv
conservarea funcţionalităţii ap. neuro-musculo-artro-kinetic
prevenirea apariţiei complicaţiilor.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie - particularităţi
• Principalele măsuri
1. Inspecţia permanentă a tegumentelor pacientului şi a aşternutului acestuia
(cute, umiditate) luate măsuri prompte în caz de tendinţă la escare;
2. Întoarceri în pat (din 2 în 2 ore sau la 4-6 ore dacă posedă saltea antiescară);
Roluri: - prevenirea leziunilor trofice de presiune declivă
- element kinetologic de tip facilitator-inhibitor/antispastic
3. Posturări
a) antideclive: prevenţia stazei veno-limfatice şi a troboembolismului venos
b) anticipative: prevenirea dezaxărilor segmentare, a subluxaţiilor articulare
consecutive plegiei.
c) corective, inclusiv ortezare – în faza de spasticitate.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie - particularităţi
• 4. Manevre de drenaj bronşic (incluse în ansamblul măsurilor de tip postural)
- se pot asocia tapotamente, inhaloterapie – inclusiv oxigenoterapie şi exerciţii
respiratorii pentru menţinerea/refacerea capacităţii ventilatorii;
- aspirarea secreţiilor de la nivelul canulei traheale, aspiraţia alimentelor
pătrunse accidental în trahee.
5. Masaj adecvat metodologic
- la nivel abdominal pt.prevenţia stazei intestinale;
- la nivelul membrelor pt.prevenţia stazei veno-limfatice şi menţinerea
troficităţii tisulare.
6. Utilizarea unor mijloace fizicale (termoterapie, electroterapie, etc) pt.
menţinerea troficităţii tisulare, combaterea durerilor, contracturii musculare,
spasticităţii, etc.
7. Mobilizări pasive ale membrelor
- rol de pompaj circulator ameliorarea nutriţiei tisulare,
întreţinerea troficităţii şi supleţei entezo-articulare;
- prevenţia tromboembolismului venos.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie - particularităţi
• 7. Asistarea evacuării urinei sau/şi a scaunului
- cateterism vezical, iniţial continuu şi, ulterior, intermitent;
- pregătire prealabilă prin clamparea intermitentă a sondei.
8. Asistarea alimentaţiei
- nutriţie pe sondă nazo-gastrică.
9. Asistarea, facilitarea sau (re)instruirea mişcărilor active şi a abilităţilor
la nivelul membrelor indemne şi/sau deprinderea unor gesturi trucate pt.
autoservire.
10. Verticalizarea progresivă
- demers intricat kinetologic dar şi de nursing;
- trebuie foarte riguros dozat pt.a preveni fenomenele de hipotensiune
ortostatică asociate cu tulburări de echilibru şi risc de căderi.
11. Învăţarea/asistarea pacientului în realizarea transferurilor (din pat
în fotoliu rulant, din cărucior la toaletă şi invers);
- th.transferurilor nu poate fi apanajul exclusiv al kinetoterapeutului, trebuie
cunoscută şi de asistentă, infirmieră aparţinători, pacient.